LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXXVII (1997)

PROBLEME DE LEXICOGRAFIE ȘI LEXICOLOGIE

Anatoli NEPOKUPNÎI

CU PRIVIRE LA PROBLEMA DERIVATELOR ÎN DICȚIONARELE ISTORICE ȘI ETIMOLOGICE ALE LIMBILOR BALTICE ȘI SLAVE

0.1. Lucrarea fundamentală a lexicografiei lituaniene din secolul XX – amplul „Dicționar al limbii lituaniene” – este un veritabil punct de întâlnire al numeroaselor direcții nu numai din filologie, ci și, într-un sens mai larg, din istoria și cultura Lituaniei în contextul paneuropean. Din acest motiv, probabil că nu ar fi corect să deschidem imediat unul sau altul dintre volumele sale la o anumită pagină, fără să aruncăm mai întâi măcar o privire fugitivă asupra retrospectivei modului în care s-a conturat destinul acestui tezaur al limbii lituaniene. Acest lucru pare cu atât mai necesar cu cât întreaga primă jumătate a secolului, în istoria ediției fundamentale intitulate „Lietuvių kalbos žodynas”, a fost legată în principal de numele celor doi fondatori și creatori ai săi – K. Būga și J. Balčikonis.

După părerea noastră, materialele acelei discuții din jurul „Dicționarului limbii lituaniene”, care a avut loc în anii 1952–1953, ar trebui recitite acum, pentru a înțelege mai bine criteriile după care s-au orientat lexicografii din a doua jumătate a secolului nostru și pentru a nu căuta în dicționarul în mai multe volume ceea ce nu fusese prevăzut în el. Astfel, într-un articol scris în 1953 și completat în 1957, B.A. Larin, pe de o parte, aprecia foarte înalt moștenirea lui K. Būga [„ar trebui dedicată o monografie specială... lucrărilor lexicografice ale lui K. Būga...” (Larin, 1957: 138)], iar pe de altă parte postula renunțarea la principiul istorismului în tezaurul lituanian. Astfel, vorbind despre elaborarea sub conducerea sa a unei noi instrucțiuni, potrivit căreia „a fost revizuit volumul III al dicționarului”, savantul a formulat următoarea concluzie: „materialele din cele mai vechi surse au fost trecute pe locul al doilea ca mijloace de creare a fundalului istoric în dicționar, deoarece dicționarul academic al limbii lituaniene c o n t e m p o r a n e [aici și mai jos, subliniat în textul citat. – A.N.] nu poate fi construit ca unul istoric, după cea mai simplă schemă cronologică – în el, pe primul loc, sunt prezentate sensurile de bază ale cuvintelor în uzul l o r î n z i l e l e n o a s t r e, în literatura artistică, politică și științifică contemporană și în vorbirea oamenilor instruiți” (Ibidem: 143).

În ceea ce privește cealaltă parte, care a participat la discuție, atrage atenția poziția lui J. Balčikonis, care, în primul rând, s-a pronunțat împotriva împărțirii „în cuvinte chipurile necesare și inutile”: „... dacă este inclus vreun cuvânt inutil, dicționarul nu va avea mult de suferit din această cauză. Cuvântul s-ar putea dovedi necesar”

11

(Balčikonis I 213) și, invocând faptul că „întreaga activitate lexicografică nu are principii finale stabilite” (Ibidem: 214), s-a opus pregătirii pripite a unei noi ediții a lucrării colective: „Acum nu are niciun rost să ne grăbim cu refacerea dicționarului nostru” (Ibidem: 215).

Cu toate acestea, J. Balčikonis a fost nevoit să părăsească redacția „Dicționarului limbii lituaniene”.

Astfel, „Dicționarul limbii lituaniene” a fost pregătit cu orientare spre contemporaneitate, incluzând chiar un criteriu atât de subiectiv precum aprecierea necesității sau inutilității unui cuvânt. Acest lucru trebuie avut în vedere atunci când lucrarea menționată este abordată ca sursă de informații atât pentru chestiuni largi, cât și pentru unele mai restrânse ale lexicologiei lituaniene. În particular, cele spuse se referă și la problema derivatelor.

0.2. Problema identificării derivatelor ca forme distincte, dar și ca deja cuvinte cu propriul lor sens nou, este foarte importantă pentru lexicografie. Căci, nu rareori, în practica alcătuirii dicționarelor apare situația în care un cuvânt deja devenit de fapt nou continuă să fie considerat doar o variantă derivațională a unei denumiri cunoscute a unui obiect sau fenomen. Astfel, de exemplu, în articolul consacrat cuvântului knūgos este inclusă și forma knygelės din „Catehismul” lui M. Mažvydas (LKŽ VI 242). Totodată, după cum am reușit să demonstrăm, aici este vorba despre un nou termen pedagogic knygelės, cu sensul nu de „cărticică”, ci de „manual” (Nepokupnas 1994: 76). Prin urmare, cuvântul citat merită ca, în lucrările lexicografice viitoare, să figureze ca unitate independentă a nomenclatorului.

„Dicționarul limbii lituaniene” conține în parte elemente atât ale dicționarelor istorice, cât și ale celor etimologice. Din acest motiv, unele dintre articolele sale pot fi cu deplină certitudine puse alături de elaborările corespunzătoare cuprinse nu în lucrări lexicografice generale, ci în lucrări speciale de lingvistică baltică și slavă – în lexicoane istorice și etimologice.

În cele ce urmează, cercetătorilor li se propun două studii în care materialul de bază este preluat din „Dicționarul limbii lituaniene”. Dacă în primul sunt examinate derivate formate cu ajutorul unui sufix comun germano-balto-slav din denumirea balto-germanică și slavă a copilului, în al doilea este analizat un caz de derivare semantică paralelă – trecerea denumirii baltice și balto-slave a unei forme de relief înalt în sfera terminologiei meteorologice.

1.0. Dacă încercăm să definim pe scurt una dintre categoriile principale, a cărei expresie derivativă este, ca să spunem așa, „profilantă” în terminologia rudeniei, aceasta va fi categoria posesivității (apartenenței, posesiei), ceea ce este legat de originea denotatului. După cum scria O. N. Trubačev, „dezvoltarea sensului de la otsy în slavona ‘al tatălui’ > ‘tată’ este un exemplu de detimologizare întâlnită a derivatelor cu sufix de apartenență; în acest caz, derivatul capătă din nou sensul bazei nederivate – ‘tată’.

12

Cf. germ. Mensch „om” < germ. veche de sus mennisco „der von Mannus Stammende” cu sufixul – isco „(Trubačov 1959: 26).

Exemplul cu germ. Mensch (cu trimitere la lucrarea: F. Kluge. Nominale Stammbildungslehre der altgermanischen Dialekte. 2. Aufl. Halle, 1899, S.10) este deosebit de important pentru noi în acest caz, deoarece cu același sufix – isco apar nu numai formații derivate germanice, ci și formații derivate baltice și slave de la denumirea copilului, despre care va fi vorba în continuare.

1.1. În studiul special „Semantica lit. bérnas: let. bērns și derivatele lor”, R. Bertulis a arătat convingător că sensul primar al lexemului est-baltic menționat „copil; prunc” continuă să se păstreze numai în limba literară letonă contemporană, în timp ce în lituaniană el dezvăluie un întreg lanț de tranziții semantice, reconstituit ca „copil”→„băiat”→„flăcău”→„argat”, precum și „bărbat” (Bertulis 1972: 32). Astfel, dacă „Dicționarul limbii lituaniene”, ca dicționar de tip tezaur, ar fi prezentat sensurile cuvântului în ordinea dezvoltării lor istorice, „copil, prunc”, atestat numai în monumente și în graiul din Pelesa, ar fi trebuit să figureze nu pe locul al doilea (LKŽ _I2, 767), ci pe primul loc.

Vorbind despre derivate, R. Bertulis a atras atenția, între altele, asupra faptului că derivatul berniškė „copilărie, tinerețe”, care păstrează sensul inițial al cuvântului de bază (Ibidem: 770), apare numai în monumente vechi (Bertulis 1972: 21); mai exact, doar în „Postila” lui M. Daukša, unde această formă este atestată de trei ori. Și aici am dori să indicăm importanța științifică a prezentării în „Dicționar” a acestei formații derivate pentru lingvistica comparativ-istorică.

Ideea este că monumentele limbii gotice au păstrat nu numai substantivul barn (neutru), cu singurul sens „copil”, precum și adjectivul format de la acesta barnisks „de copil”, ci și derivatul ultimului barniski (neutru) „copilărie” (Wright 1910/1981: 170,178,310). Astfel, în „A doua epistolă a Sfântului Apostol Pavel către Timotei” (capitolul III, versetul 15) găsim: jah batei us barniskja weihōs bōkōs kunþēs... (Ibidem: 290), adică „Și tu cunoști din copilărie Sfintele Scripturi”...

Prin urmare, între traducătorul gotic al Bibliei, episcopul Wulfila (cca 311 – cca 383), pe de o parte, și traducătorul lituanian al „Postilei” (1599), canonicul M. Daukša, pe de altă parte, se întinde o paralelă lexical-derivațională gotico-lituaniană comună: got. barniski (neutru) „copilărie” – lit. berniškė (feminin) „același lucru”.

Exemplul prezentat atestă importanta valoare științifică a derivatelor cuprinse în „Dicționarul limbii lituaniene” și, totodată, ne convinge că în viitorul dicționar etimologic al limbii lituaniene, probabil, nu ar mai fi suficient să ne limităm la un articol scurt consacrat bazei bė́rnas (cf. Fraenkel 1962: 40).

1.2. În „Cronica Laurentiană” – copia unei culegeri de cronici din 1305, alcătuită în 1377 – sub anul 945 apare consemnarea: Волга же бяше в Киевѣ съ [ы]н[о]мъ своимъ съ дѣтьскомъ [св]ятославом (55), pe care alcătuitorii dicționarului istoric al limbii ruse o citează ca

13

ilustrație în articolul consacrat cuvântului дѣтский (adjectiv cu sensul „minor, de vârstă copilărească”) (СлРЯ XI–XVII вв. IV 239). Este însă evident că aici nu este vorba despre adjectivul дѣтский, ci despre derivatul său, devenit deja substantivul дѣтьско (neutru) „prunc, copil”, căruia în dicționarul citat ar fi trebuit să i se consacre un articol separat.

Aceeași eroare se repetă și într-un studiu de lexicologie istorică a limbii ucrainene. Astfel, printre „denumirile referitoare la om, la particularitățile vârstei sale” este evidențiată forma „Дѣтьскъ (adjectiv substantivizat) < dětьskъ «prunc», ilustrată printr-un exemplu din Cronica Halici-Volînia sub anul 1206: король же Андрѣи... хотѧще дати д[ъ]щерѣ свою за кнѧзѧ Данила объѣ-има дѣтьскома бывшима (ИУМ ЛР 31). Totuși, formele cazurilor dativ-instrumental ale numărului dual în -ома (cf. дѣтьскома) le au substantivele nu numai masculine, ci și neutre. De aceea, în locul variantei inexistente a lexemului дѣтьскъ propuse de autorul studiului, trebuie reconstituită forma de neutru дѣтьско «prunc». În ceea ce privește adecvarea semantică a unei asemenea denumiri, să ne amintim că prințul Daniil al Haliciului (1201–1264) avea în anul 1206 (momentul consemnării în cronică) doar cinci ani.

Așadar, pe baza celor două consemnări cronicale: 1) sub anul 945 – despre cneazul kievan Sviatoslav (?–972) și 2) sub anul 1206 – despre cneazul halician-volînian Daniil, pentru istoria limbii ucrainene se reconstituie cuvântul дѣтьско ca una dintre denumirile copilului.

Din perspectiva acestei reconstrucții trebuie analizat locul derivatului corespunzător în ambele dicționare ale limbii proto-slave, publicate concomitent în Rusia și Polonia. Astfel, dacă în primul dintre ele forme de tipul pol. dziecko „prunc” sunt examinate în articolul general consacrat cuvântului dětiьskъ(jь) (ЭССЯ V 17), în cel de-al doilea forma substantivizată a adjectivului neutru dětьsko, cu mențiunea caracterului său vest-slav, este evidențiată într-un articol separat (SP III 174–175).

Materialele obținute de noi confirmă oportunitatea unei prezentări speciale a derivatului discutat. Totodată, chiar și acum este necesar să renunțăm la definirea acestei formații ca fiind vest-slavă în ceea ce privește răspândirea sa. Pe lângă faptele noi deja prezentate de noi, cf. și atestarea formei căutate în arealul sud-slav. Astfel, de exemplu, în limba slovenă este cunoscut cuvântul expresiv děčko (în particular, așa se vorbește despre un flăcău zdravăn), atestat (dezhko) în jurul anului 1800 (Bez laj 1977: 98).

Astfel, atât prin cronologia, cât și prin geografia atestării sale, derivatul dětьsko „prunc” aparține indiscutabil formațiilor din perioada proto-slavă și, în această calitate, trebuie să-și găsească locul în viitoarele completări ale dicționarului limbii proto-slave.

2.0. Dificultatea reprezentării adecvate în „Dicționarul limbii lituaniene” atât a lexicului istoric, cât și a celui dialectal constă în faptul că în această parte a fondului lexical se întâlnesc adesea forme de cuvinte, precum și sensuri ale acestora, care încă nu au în spate o tradiție cât de cât constituită nu numai lexicografică, ci chiar și lexicologică

14

de interpretare. Cele spuse se referă, în particular, și la acea parte a formațiilor derivate în care derivarea se realizează fără modificarea formei structurale a cuvântului – exclusiv la nivel semantic, când lexicograful trebuie să decidă cu ce are de-a face: cu o abatere, ca să spunem așa, „ocazională” de la vechiul sens larg cunoscut sau cu un sens nou? În acest caz va fi vorba despre derivarea semantică observată într-una dintre denumirile lituaniene ale unei înălțimi (gaubrỹs, gū̃brys și altele asemenea), al cărei material – în sensul principal – este prezentat în „comentariul” nr. 80 la „Atlasul limbii lituaniene” (LKA I 180).

2.1. În articolul consacrat cuvântului gūburas (gùburas) din „Dicționarul limbii lituaniene” sunt menționate doar două surse dialectale – graiurile din Lenas și Dusyatos: primul la indicarea sensului „kauburys, kurpstas, kelmas, kalva” (adică, respectiv, „dâmb, mușuroi, ciot, deal”), al doilea la documentarea exemplului – Šiandiej ant dangaus daug gūburų (panašių į kelmus debesų) – reikia bul’vos sodint – gerai augs (LKŽ III 691), adică „Astăzi sunt mulți «dâmbi» pe cer (nori asemănători unor cioturi) – trebuie plantați cartofii – vor crește bine”.

În articolul citat atrage atenția faptul că alcătuitorul său (sau redactorul), dintre cele patru variante posibile de interpretare a exemplului dialectal, a ales asemănarea cu cioturile.

Totodată, este semnificativ că în același grai din Dusyatos este atestat și adjectivul guburiuotas: Šiandiej guburiuotas dangus, gera sėmenija (LKŽ III 692), adică „Astăzi (să traducem) «cer accidentat», timp bun pentru semănat”. Iar faptul că un asemenea adjectiv nu este ceva întâmplător este demonstrat elocvent de încă trei exemple din presa lituaniană de până în 1940:

1) gauburiuotas: Du žalsvi garlai viai nuplaukė į šiaurę, kur renkasi gauburiuoti debesys (LKŽ III 161); 2) gūbriuotas: Padangė šliaužiojo sunkūs, gūbriuoti debesys (LKŽ III 690); 3) guburiuotas: Tolumoje juoduoja guburiuoti debesys (LKŽ III 692), adică 1) „Două vapoare verzui au navigat spre nord, unde se adună nori «accidentați»”; 2) „Pe cer se târau nori grei, «accidentați»”; 3) „În depărtare se înnegresc nori «accidentați»”.

În toate exemplele ilustrative prezentate mai sus am ales, pentru traducerea noastră literală, asemănarea norilor nu cu un ciot, așa cum se propune în „Dicționarul limbii lituaniene”, ci cu un dâmb, lucru impus de perspectiva slavă imediată.

2.2. Articolele publicate în ambele dicționare proto-slave despre regionalismul est-slav – denumirea unei înălțimi вцгът (SP I 436, ЭССЯ III 79) – pot fi deja completate, până în prezent, cu materiale noi.

Astfel, din partea baltică, aici se dovedește a fi o mărturie deosebit de valoroasă lit. vįgur̃s „mažas pakilimas”, adică „o mică înălțime”, atestată de V. Maurčiuiay în raionul Prienai de către culegătorii de materiale pentru „Atlasul limbii lituaniene” (LKA I 180): până acum, corespondentul baltic era cunoscut numai în limba letonă.

15

În ceea ce privește noile mărturii ale dialectologiei din partea propriu-zis slavă, acestea se dovedesc nu mai puțin importante și pentru interpretarea paralelelor din aceeași grupă lexico-semantică a dicționarului baltic.

Astfel, în „Completările la materialele lexicale” ale dicționarului menționat al etimologilor ruși, A. F. Juravliov a prezentat, între altele, mărturii neînregistrate anterior ale lexicografiei dialectale belaruse: бургы „nori cumulus” și diminutivul бугарок „norișor” (Журавлев 1990: I, 36). Primul exemplu (plural; termen meteorologic) a fost notat în satul Oxremovtsy din raionul Braslav, regiunea Vitebsk: Як вязной буграми неба – садзіць гуркі трэба (СБГПЗБ I 232), adică „Când primăvara cerul este plin de dâmburi – trebuie plantați castraveții”. A doua atestare se referă la raionul Loev, regiunea Gomel (Я н к о в а Т. С. Дыялекты слоўнік Лоеўшчыны, Minsk, 1982, 58; citat după textul publicației lui A. F. Juravliov).

Astfel, бугарок „norișor” și бургы „nori cumulus” sunt atestate la extremitățile diametral opuse ale Belarusului, iar raionul Braslav se învecinează chiar cu raionul Zarasai din Lituania, pe teritoriul căruia (Dusyatos) a fost înregistrat și Šiandiej ant dangaus daug guburų … (vezi mai sus), adică – traducând deja la nivel dialectal – „Astăzi sunt mulți dâmbi pe cer”.

2.1–2 Ambele denumiri ale reliefului înalt – lit. gūburas și belarus. бугор, având aceeași structură semantică și derivațională (în ambele cazuri: rădăcină balto-slavă cu sensul „a îndoi, a plia” + sufixul -úras/-тьь = „înălțime”), dezvăluie aceeași direcție a derivării semantice ulterioare „înălțime”→„nor”, ca imagine a cerului noros prin prisma percepției reliefului suprafeței terestre. Probabil că, în această legătură, nu va fi inutil să ne amintim și versul inițial al poeziei lui A. S. Pușkin „Редеет облаков летучая гряда...”.

2.3. Având în vedere stabilirea izoglosei belaruso-lituaniene (бугор / gūburas) „înălțime”→„nor”, pare oportun să revenim la una dintre tezele autorilor lucrării fundamentale „Limba indo-europeană și indo-europenii”, care afirmă că „îmbinarea sensurilor «munte» și «nor», «nori de furtună» într-un singur cuvânt... reflectă imaginea reală a peisajului indo-europenilor antici: la vârfurile «munților înalți» se adună «norii de furtună», ceea ce poate explica legătura semantică a acestor sensuri, urmărită în tradițiile indo-europene antice” (Gamkrelidze, Ivanov 1984: 667–668).

Totodată, realizarea derivării semantice (a trecerii) „înălțime”→„nor” în condițiile Câmpiei Europei de Est (arealul limbilor lituaniană și belarusă) poate servi, în acest caz, drept contraargument în discuția despre caracterul muntos al patriei de origine a indo-europenilor. Cf. punctul de vedere al comparatistului american W. P. Lehmann, care, evaluând lucrarea citată mai sus, a remarcat că „nu se poate fi de acord cu toate concluziile lor (adică ale lui T. V. Gamkrelidze și V. V. Ivanov. – A.N.), mai ales în ceea ce privește patria de origine a indo-europenilor... regiunile situate la nord de Marea Neagră și Marea Caspică par mai probabile ca localizare a patriei de origine, deoarece în acest caz este mai ușor să se explice etapele succesive ale dezvoltării limbii prot...”. (Lehmann

16

1991: 24–25).

1–2. Identificarea derivatelor – atât la nivel derivațional, cât și la nivel pur semantic – este una dintre cele mai importante sarcini ale lexicografiei baltice și slave contemporane. De minuțiozitatea abordării în determinarea legăturii dintre formația de bază, pe de o parte, și derivatul acesteia, pe de altă parte, depinde corectitudinea prezentării unei sau altei forme derivate nu numai în limba contemporană.

După cum arată experiența consultării dicționarelor istorice și etimologice ale limbilor baltice și slave, acestea necesită în parte o nouă lectură, deoarece, ca urmare a interpretării inexacte sau chiar eronate a derivatelor cuprinse în ele, se întâmplă uneori ca mărturii foarte importante, cu o anumită semnificație nu numai pentru o ramură lingvistică particulară, ci și pentru indo-europenistică în ansamblu, să se dovedească „blocate” pentru cercetător.

Datorită creării „Dicționarului limbii lituaniene” în mai multe volume, baza lexicală a viitorului „nou Fraenkel” va deveni incomparabil mai bogată față de cea de care dispunea autorul lucrării intitulate „Litauisches etymologisches Wörterbuch”. În plus, nu este exclus să se schimbe și poziția alcătuitorilor „Dicționarului etimologic al limbii lituaniene”, când, de exemplu, informația despre derivatele de la verbul gaũbti va fi cuprinsă nu numai în articolul dedicat acestuia, ci, cel puțin parțial, va fi distribuită în elaborările corespunzătoare consacrate cuvintelor derivate de la el.

ЛИТЕРАТУРА

Гамкрелидзе Т. В., Иванов Вяч. Вс. 1984: Индоевропейский язык и индоевропейцы. Реконструкция и историко-типологический анализ праязыка и протокультуры, Тбилиси: Издательство Тбилисского университета.

Журавлев А. Ф. 1990: К уточнению представлений о славянских изоглоссах. Дополнения к лексическим материалам “Этимологического словаря славянских языков” 1, Москва: Институт русского языка.

ІУМ ЛФ 1983: Історія української мови. Лексика і фразеологія, Київ: Наукова думка.

Ларин Б. А. 1957: Краткий исторический обзор литовской лексикографии. – Лексикографический сборник 2, Москва: Государственное издательство иностранных и национальных словарей, 119–144.

Леман В. П. 1991: Новое в индоевропеистических исследованиях. – Вопросы языкознания 5, Москва: Наука, 5–26.

СБГПЗБ I – Слоўнік беларускіх гаворак паўночна-заходняй Беларусі і яе пагранічных зямель 1, Мінск: Навука і тэхніка, 1979.

СлРЯ XI–XVII вв. IV – Словарь русского языка XI–XVII вв. 4, Москва: Наука, 1977.

Трубачев О. Н. 1959: История славянских терминов родства и некоторых древнейших терминов общественного строя, Москва: Издательство Академии Наук СССР.

ЭССЯ III, V – Этимологический словарь славянских языков. Праславянский лексический фонд 3,5, Москва: Наука, 1976, 1978.

Balčikonis J. J.: [Выступление на лексикологической, лексикографической и терминологической конференции 24 IV 1952 г.]. – Balčikonis J. Rinktiniai raštai 1, Vilnius: Mokslas, 1978, 212–216.

Bertulis R. 1972: Liet. bėrnas latv. bērns un tā atvasinājumu semantika. – Baltistica I priedas, 17–32.

Bezlaj F. 1977: Etimološki slovar slovenskega jezika 1, Ljubljana: Slovenska akademija znanosti in umetnosti.

17

Fraenkel E. 1962: Lituanisches etymologisches Wörterbuch 1, Heidelberg: Universitätsverlag.

LKŽ I – Lietuvių kalbos atlasas 1, Leksika, Vilnius: Mokslas, 1977.

LKŽ II – Lietuvių kalbos žodynas 1, Vilnius: Mintis, 1968.

LKŽ III, VI – Lietuvių kalbos žodynas 3,6, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 1956, 1962.

Nepokupnas A. 1994: M.Mažvydo “Kate kizmo” būlojančio vadovėlio (knygelių) vaizdas istorijos ir kultūros kontekste. – Protestantizmas Lietuvoje: istorija ir dabartis, Vilnius: Apyausis, 70–77.

SP I, III – Słownik prasłowiański 1,3, Wrocław–Warszawa–Kraków–Gdańsk: Wydawnictwo Polskiej Akademii Nauk, 1974, 1979.

Wright J. 1910/1981: Grammar of the Gothic language, Oxford: At the University Press.

DĖL VEDINIŲ ISTORINIUOSE BEI ETIMOLOGINIUOSE BALTŲ IR SLAVŲ KALBŲ ŽODYNUOSE

Santrauka

Pagrindinis XX a. lietuvių leksikografijos darbas – “Lietuvių kalbos žodynas” turi ir istorinio, ir etimologinio žodyno elementų. Norint nustatyti, kiek jis laikytinas lietuvių kalbos tezauru, būtina įsigilinti į 1952–1953 m. vykusios leksikografinės diskusijos priežastis ir padarinius, kai K. Būgos ir J. Balčikonio žodyno darbo kryptis buvo pakeista ir istorinę medžiagą imta pateikti “kaip foną”.

Etimologinis leksikografinio pateikimo principas, kuriuo remiantis įvairios formos nurodomos į vieną pagrindinę formą, ne visuomet tinka. Mat vediniai neretai tampa savarankiškais žodžiais, turinčiais kitą reikšmę.

Dėl šių procesų neįvertinimo lietuvių kalbos ir pedagogikos istorijoje nebuvo žinomas jau M. Mažvydo “Katekizme” vartotas terminas knygelės ‘vadovėlis’. Ukrainiečių kalbos istorijoje neatsižvelgta į vaiko pavadinimą Дѣтско, užfiksuotą 945 m. ir 1206 m. metraščiuose.

Būsimajame “Etimologiniame lietuvių kalbos žodyne” reikia daugiau dėmesio skirti išvestiniams žodžiams: M. Daukšos “Postilėje” randamas liet. berniškė turi tikslų gotų kalbos atitikmenį barniski ‘vaikystė’.

Lietuvių kalbos tarmių gūburas ir baltarusių tarmių бугор yra semantinės derivacijos ‘kalva’ → ‘debesis’ pavyzdys. Geografijos sąvoką reiškiantis žodis imamas vartoti meteorologijos sąvokai reikšti. Būtent šiuo semantiniu ryšiu remiamasi įrodinėjant, kad indoeuropiečių protėvynė buvo kalnuotoje vietovėje. Tačiau tai, kad lietuvių ir baltarusių izoglosa atsirado Rytų Europos lygumoje, galima laikyti kontrargumentu diskutuojant šiuo klausimu.

Formos ir semantikos vedinių problemos tyrimas istoriniuose bei etimologiniuose baltų ir slavų kalbų žodynuose yra labai svarbus. Jis suteikia daugiau galimybių įsigilinti ne tik į tam tikrų kalbų ar jų grupių, bet ir į indoeuropiečių kalbų šeimos žodžių išteklius.

ZU DEN ABLEITUNGEN IN DEN HISTORISCHEN UND ETYMOLOGISCHEN WÖRTERBÜCHERN DER BALTISCHEN UND SLAWISCHEN SPRACHEN

Zusammenfassung

Eine grundlegende Arbeit der litauischen Lexikographie im 20. Jh. ist “Lietuvių kalbos žodynas” (“Wörterbuch der litauischen Sprache”), das sowohl historische als auch etymologische enthält. Um festzustellen, inwiefern es als Thesaurus des Litauischen betrachtet werden kann,

18

ist von Belang, auf die Gründe und Folgen der 1952/53 stattgefundenen lexikographischen Diskussion einzugehen, die dazu führte, daß die von K. Būga und J. Balčikonis in der Arbeit am Wörterbuch eingeschlagene Richtung geändert wurde und der historische Stoff nur als Hintergrund dargelegt wurde.

Das etymologische Prinzip, das der lexikographischen Darstellung zugrunde liegen sollte und nach welchem verschiedene Formen aus einer Grundform abzuleiten sind, erwies sich nicht in allen Fällen als passend. Die Ableitungen verwandeln sich häufig in selbständige Wörter mit einer neuen Bedeutung.

Da diese Wandlungsprozesse in der Geschichte der litauischen Sprache und Pädagogik nicht berücksichtigt wurden, blieb auch der im “Katechismus” von Mažvydas gebrauchte Terminus knygelės in der Bedeutung ‘Lehrbuch’ unbekannt. In der Geschichte der ukrainischen Sprache wurde auch die Bezeichnung für das Kind дѣтько, die 945 und darauf 1206 in den Chroniken vorliegt, nicht in Betracht gezogen.

In dem künftigen “Etymologischen Wörterbuch der litauischen Sprache” sind Ableitungen gründlicher zu untersuchen: so entspricht die in der “Postille” von M. Daukša vorhandene Ableitung lit. berniškė genau dem got. barniški ‘Kindheit’.

Das in den litauischen Dialekten vorliegende gūburas und in den weißrussischen бу́гор ist ein Beispiel der semantischen Derivation ‘Hügel’ → ‘Wolke’. Das einen geographischen Begriff bezeichnende Wort beginnt man für die Benennung eines meteorologischen Begriffs zu gebrauchen. Auf dieser semantischen Beziehung gründen die Beweise, daß die Urheimat der Indoeuropäer in einem bergigen Gebiet lag. Doch die Tatsache, daß die litauischen und weißrussischen Isoglossen auf der Osteuropäischen Ebene entstanden sind, wird als Gegenbeweis während Diskussionen verwendet. Das Problem der Ableitungen ihrer Form und Semantik nach verdient große Aufmerksamkeit in den für etymologische Wörterbücher der baltischen und slawischen Sprachen bestimmten Untersuchungen. Diese letzteren geben größere Möglichkeiten, sich nicht allein in den Wortschatz gewisser Sprachen bzw. Sprachgruppen zu vertiefen, sondern auch in den der indoeuropäischen Sprachfamilie.