ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

LI (2004), 49 – 57

Cu privire la formarea adessivului¹

Ilia A. Serjant

Universität zu Köln

Articolul tratează formarea adessivului lituanian. Se arată că gramaticalizarea construcției adessive (cu postpoziția proto-baltică *pie) a avut loc după acțiunea legii lui Leskien. Este examinată critic și respinsă, din motive atât morfologice, cât și sintactice, afirmația lui Rosinas (1999), potrivit căreia formele de singular ale adessivului s-ar fi construit pe baza unor dativuri vechi. Se încearcă explicarea formelor dialectale și ale lituanianei vechi de dativ singular în -i, -u și -ie, corespunzătoare respectiv temelor în i-, u- și o-.

0. O B S E R V A Ț I I I N T R O D U C T I V E

După cum se știe, adessivul (precum și allativul) s-a păstrat cel mai bine în textele lituaniene vechi², în timp ce în graiurile lituaniene moderne se întâlnește, cu puține excepții, doar sub formă de adverbe³. Din graiurile în care adessivul și-a păstrat încă funcția de caz pot fi oferite următoarele exemple: ḋiẽv́ier, vaĩkier, vẽšier din Gervėčiai (Arumaa 1930: 66), bó̇vair, marčẽ̇ir din Zasečiai (Stang 1958: 184).

Scopul articolului este precizarea cronologiei formării adessivului, precum și critica ipotezei formulate de Rosinas (Rosinas 1999), potrivit căreia la baza formelor de singular ale adessivului s-ar afla o desinență veche de dativ.

1. P R E M I S E

1.1. Formarea adessivului și a allativului datează, cel mai probabil, din aceeași epocă. În favoarea acestui fapt pledează atât principiul de formare absolut identic, cât și forma postpoziției.

1.2.1. Formarea adessivului (eventual și a allativului) trebuie datată în epoca de după acțiunea legii lui Leskien privind scurtarea cantităților finale accentuate. Pornind de la această presupunere, următoarele forme se deduc în mod perfect regulat, fără recurs la analogie:

– adess. sg. al declinării în i, de ex. sūnìp (Zinkevičius 1966: 202) < *sūnū + pi < *sūnū < *sūn-úo < *sūn-ōu (cf. ved. loc. sg. paśāu). O formă nescurtată *sūnōu+pi ar fi dat în lituaniană, cel mai probabil, **sūnuopi, în orice caz nu sūnìp(i);

¹ Aș dori să-mi exprim recunoștința pentru numeroasele sfaturi și ajutorul oferit de R. G. Derksen, precum și de Axel Holvoet.

² Pentru funcție, vezi Range (1995), Kavaliūnaitė (2001).

³ Excepție fac graiurile din zona Zietela, Lažūnai, Gervėčiai, cf. Zinkevičius (1966: 202).

50 |

Илья А. Сержант

– dezvoltarea formei adess. sg. a declinării i este absolut analogă: desinența indo-europeană a locativului *-ēi, cf. ved. agnā́, gr. veche atică πόλῑ-ῐ (Rix 1976: 51). Această desinență trebuia să dea în lituaniană -i. Tocmai o asemenea formă este atestată în textele lituaniene vechi (cf. Kazlauskas 1968: 153): ūgnip (DP 158₆, 158₄₁), schirdipi⁴ (catehismul lui Mažvydas: 448₁₅, 446₆).

Contradicția aparentă o constituie consoana nazală din formele de plural, deoarece aceasta ar fi trebuit să dispară potrivit legii lui Leskien, de exemplu dievuosemp, nu **dievuosep, la instr. sg. rankà (< *án) și acc. sg. ranką̀ (*-ăn). Aceasta se explică prin faptul că, în cazul de față, consoana nazală a fost introdusă prin analogie în forma de adess. pl. Există aici mai multe posibilități, de exemplu prin analogie cu all. pl. dievump (-um- < gen. pl. dievų) la adess. pl. *dievuosup > diewūsuntp (Rosinas 1999: 178–180), sau prin analogie cu desinența pronominală jamp(i) < jamip(i). Faptul că această consoană nazală a fost adăugată prin analogie este demonstrat și de prezența ei în formele de adessiv din unele texte lituaniene occidentale vechi, încă nemodificate prin analogie cu inessivul, de exemplu la Vilentas și Daukša wifjūmp (pentru exemple, vezi Zinkevičius 1982: 30).

Determinarea intonației silabei dinaintea postpoziției -p(i) este imposibilă din următoarele motive. Potrivit lui Zinkevičius (Zinkevičius 1966: 210; §280, 281, precum și 222: §310, 311 ș.a.), în cea mai mare parte a înregistrărilor dialectale (realizate de Būga, Arumaa și Laigonaitė), silaba precedentă postpoziției -p(i) avea intonație acută în ambele cazuri ad-⁵. În legătură cu aceasta suntem nevoiți să presupunem o metatonie (métatonie rude), prin care desinențele originar circumflexe⁶ au trecut la intonație acută. Formele circumflexe ale adessivului și allativului pot fi explicate prin analogie cu circumflexul din desinențele cazurilor de bază, aflate la originea adessivului și allativului. Dimpotrivă, desinențele cu intonație acută nu pot fi explicate prin analogie, deoarece toate desinențele genitivului și locativului au intonație circumflexă sau sunt reduse potrivit legii lui Leskien. C

⁴ Tocmai astfel explică forma declinării în i Kazlauskas (loc. cit.); Stang (loc. cit.), dimpotrivă, consideră că această desinență este împrumutată din declinarea consonantică. Aici trebuie însă obiectat că, în primul rând, procesul de împrumutare are loc în direcție inversă, adică desinențele declinării consonantice sunt înlocuite cu desinențe ale declinării în i, nu invers. În al doilea rând, deoarece desinența -ip(i) (ținând seama de faptul că legea lui Leskien acționează înainte de definitivarea adessivului) este pe deplin regulată, nu există niciun motiv să o explicăm prin analogie, cu atât mai mult cu cât atunci desinența declinării în u (sūn-up) rămâne neexplicată, întrucât acceptarea mai întâi a analogiei declinarea consonantică > declinarea în i, apoi a analogiei declinarea în i > declinarea în u ni se pare cu totul neverosimilă.

⁵ Potrivit lui Zinkevičius, constituie o excepție doar Stang și Grinaveckienė, care au stabilit o intonație circumflexă. Totuși, în lucrările lui Stang (de exemplu, Stang 1966: 228), numai desinența ades. sg. f. galvōs(p) are intonație circumflexă.

⁶ De exemplu, adess. sg. namtēr, la baza căruia se află locativul vechi *o-osnov, cf. namiẽ, ankštiẽ (Zinkevičius 1966: 209), precum și gen. sg. diẽvo (deoarece nu este redus potrivit legii lui Leskien (în **-а), iar ictusul nu este deplasat de pe silaba circumflexă potrivit lui Saussure–Fortunatov), în cazul acutului din allativ, cf. dievóp(i) (Stang 1966: 228; Zinkevičius 1966: 210).

К ВОПРОСУ ОБ ОБРАЗОВАНИИ АДЕССИВА

| 51

De asemenea, formele relicte letone pledează în favoarea metatoniei, cf. (ME_II: 320): kūr (= lit. kur̃) și (ME_II: 325): kurp (= lit. **kùrpi(i))⁷.

1.2.2. Formarea adessivului și allativului trebuie să dateze din perioada reducerii postpozițiilor în anumite poziții⁸, practic asemănătoare cu ablautul indo-european. Acest punct necesită o explicație suplimentară. Se întâmplă că, în calitate de postpoziții ale cazurilor analitice secundare, în baltica orientală au fost folosite variantele lor reduse, cf. adess. / all. -p(i), în raport cu prepoziția înrudită priē, ill. -na (nu **-nu!) < *no, în raport cu prepoziția înrudită *no (nuo, nu-). Aceste perechi datează, după părerea noastră, dintr-o perioadă relativ veche a limbii protobaltice, în care existau aloforme accentuate și neaccentuate ale pre- / postpozițiilor / prefixelor. La acestea se poate adăuga și *еп în letonă ie-kšā < *en-k-šā, în raport cu lituaniana i < *in < *n, precum și lat. sa- / sam- (de exemplu, suods < *san-ds), < *som în raport cu prepoziția lituaniană su < *sum < *sm̥.

1.3. Trebuie remarcat în continuare că, deoarece cel puțin adessivul a existat și în protolotonă — fapt atestat de forme precum šūrp, kurp —, perioada apariției sale trebuie plasată în epoca în care limbile protolotonă și protolituaniană, deși se deosebeau deja prin anumite nuanțe dialectale (de exemplu, legea lui Leskien §1.2.1), încă puteau face schimb liber de inovații.

2. S I N T A X A

Principala piatră de încercare în explicarea tradițională a adessivului ca formă cazuală formată analitic pe baza unui locativ vechi o constituie neconcordanța în utilizarea sintactică a construcțiilor adessive sintetice și analitice: Verb – prie(g) – Dat., însă Verb – Loc. sg. – *prie (Rosinas 1999: 174), în timp ce construcțiile alative sintetice și analitice corespund pe deplin: Verb – prie(g) – Gen. sg. și Verb – Gen. sg. – *prie. De asemenea, prin analogie cu alte prepoziții / postpoziții: dėl to și todėl sau drin to și todrin forma Wießpati̇r, în opinia lui Rosinas, ar trebui să corespundă pe deplin formei prieg Wießpati și, prin urmare, este, ca și în ultimul caz, un dativ.

⁷ Deocamdată nu ne este clară cauza exactă a metatoniei (métatonie rude). Ca ipoteză, se poate presupune că la baza formelor în -ri se află de fapt nu postpoziția p(r)ie, ci arie. În ceea ce privește semantica, se poate cita ca exemplu tipologic modul de formare a valorii adessive în rusa veche și în dialectele rusești prin intermediul prepoziției о / об (< *op-) (Toporov 1968: 188), care corespunde pe deplin (semantic și etimologic) lituanianului apie. Din punct de vedere fonetic însă, prepoziția apie ar fi trebuit să dea un acut, de exemplu în adessivul sg. al declinării în ā, *-ai-api > *-ajapi > -áipi. Potrivit lui Stang (Stang 1966: 157), secvența *-ViV- se comporta analog secvenței -VuV-, de exemplu kiáutas < kẽvetas.

⁸ În aceeași direcție merge și opinia lui Rosinas (1999: 174).

52 |

И л ь я А. С е р ж а н т

Aici am dori să formulăm următoarea obiecție. Formarea adessivului și a alativului nu a avut loc în perioada lituanei vechi, ci mult mai devreme (cf. § 1.2.2; § 1.3), iar comparația cu construcții de tipul dėl to și todėl nu este, prin urmare, întru totul corectă, deoarece, de exemplu, în forma postpozițională -dėl nu apare reducția **-dėl (cf. § 1.2.2), ceea ce înseamnă că aceasta s-a format după un principiu cu totul diferit și, în consecință, într-o altă etapă relativ-cronologică a istoriei limbii. Astfel, neconcordanța regimului în lituana veche prie + dat. și formarea adessivului loc. + -pi < *-prie nu constituie, în opinia noastră, un argument convingător. Este suficient să presupunem aici că, în epoca apariției adessivului și alativului, prie guverna și locativul. După cum se pare, în favoarea acestui fapt pledează și formele relicte letone tūrp, kūrp, în care tūr și kūr au o semnificație asemănătoare locativului. Mai mult, în limbile slave înrudite îndeaproape, prepoziția *prie guvernează locativul, cf. rus. при доме / домах, nu **при дому / домам.

3. P A R T E A F O R M A L Ă

Pentru derivarea adessivului singular din dativ, propusă de Rosinas (Rosinas 1999), este necesară presupunerea unui întreg șir de evoluții analogice nelegitime:

3.1. Declinarea în ā- (ē): Formele bóbaip (1), mergáip / mergáip (4) (Zinkevičius 1966: 222) conțin, în opinia noastră, desinența veche de locativ *-ai < *-eh₂-i (cf. Seržant 2004). Totuși, dacă ne bazăm exclusiv pe forma singularului declinării în ā, nu se poate lua o decizie univocă cu privire la cazul aflat la baza adessivului. Aici trebuie să ne bazăm pe modul de formare a celorlalte forme ale adessivului.

3.2. Declinarea în i: Formele ūgnip (DP 158₆, 158₄₁), schirdipi (Mažvydo Kat. 446₆, 448₁₅) conțin, în opinia noastră, desinența veche de locativ singular a declinării în i, scurtată conform legii lui Leskien, *-ēi > *-ie > -i (cf. § 1.2). Rosinas (Rosinas 1999: 175) explică forma adessivului ca apărută pe baza dativului în -i. Totuși, trebuie remarcat faptul că, urmându-l pe Rosinas, rămâne neclar motivul pentru care forma principală și regulată a dativului declinării în i, -i (aviē)⁹ (Stang 1966: 208), păstrată și în prezent (Zinkevičius 1966: 230), nu a servit drept bază pentru formarea adessivului, iar la bază a stat forma marginală -i, a cărei apariție nu este pe deplin clară¹⁰ (cf. de asemenea § 4.4).

3.3. Declinarea în u: Aici, în toate textele lituaniene vechi și în graiurile moderne, este prezentă numai forma adessivului singular în -up(i), cf. sūnup(i), în timp ce forma dativului se termină în -ui / -uo. În acest caz, Rosinas (Rosinas 1999: 174–

⁹ Cf. slavona veche dat. sg. пяти < *-ei, sanscrită kaveḥ < *-ei.

¹⁰ Opinia principală (de ex. Stang 1966: 208) este că această desinență a fost împrumutată din declinarea temelor în consoană. Totuși, în indo-europenistica modernă desinența este reconstruită exclusiv ca *-ei, nesupusă alternanței apofonice, vezi Rix (1976: 117), Meier-Brügger (2002: 198-9, în special § 5) și alții. Chiar și Szemerényi (1990: 173) nu reconstruiește deloc desinențele dativului singular **-i.

К ВОПРОСУ ОБ ОБРАЗОВАНИИ АДЕССИВА

| 53

5) explică această neconcordanță prin faptul că la baza adessivului se află o terminație de dativ mai veche -и.

Primul lucru care ar trebui remarcat este faptul că în aceleași texte în care apare dativul substantivelor în -и este prezent și dativul pronominal în -му, cf. Јамиг DP 433₃₀, Тамиг DP 331₁₈ și altele, fapt remarcat chiar de Rosinas (1999: 175). Dacă urmăm însă ipoteza lui Rosinas, și aici ar trebui să ne așteptăm la un adessiv în *-up, de exemplu **tamur, **jamur; totuși, după câte știu, asemenea forme nu se întâlnesc nici în graiurile lituaniene, nici în textele vechi lituaniene. Formele pronominale de adessiv cunoscute conțin însă, după cum se știe, o terminație locativă pronominală veche, cf. tatir (> tamp) / tamimp (-т- prin analogie cu alativul).

În continuare, Zinkevičius (1966: 120) menționează terminația dativului singular în -и (sau silaba corespunzătoare redusă, purtătoare de silabă) în zona aproximativă din jurul Panevėžysului (vezi și harta răspândirii acestei terminații N75 (Zinkevičius 1966: 520)), precum și în sud, aproximativ în Dzūkija. Pentru interpretarea corectă a acestei terminații în zona din jurul Panevėžysului trebuie remarcat că tocmai în această regiune se observă o reducere puternică a terminațiilor; de exemplu, instrumentalul singular în Šeduva se termină în -’ (ràg’), în timp ce dativul se termină în -ч (ràgu) (Zinkevičius 1966: 120: §115), deși, urmându-l pe Rosinas, aceste terminații ar fi trebuit aici să coincidă. Mai mult, pentru o paralelă este suficient să comparăm ё-declinarea. Aici, în aceeași regiune, apare terminația de dativ -е, nu -ei. Prin urmare, terminația în -и poate fi considerată un dialectism pătruns din graiurile aukštaițiene nord-estice¹¹, având în vedere că răspândirea terminației -и formează o arie continuă. În sprijinul acestei afirmații, după părerea noastră în mod neechivoc, stă și dativul terminațiilor determinate ale adjectivelor în -iam, care apare în aceleași texte ca dativul substantivelor în -и, deși se știe că la bază se află forma pronominală jami, în care ultima silabă a fost apocopată, cf. exemplele citate de Mažiulis (Mažiulis 1970: 108). Cu alte cuvinte, aici a avut loc o reducere fonetică a cantităților finale. După cum s-a arătat în 1.2–3, epoca apariției adessivului și alativului este cu mult mai veche decât o asemenea reducere a cantităților auslautale.

Este posibilă și explicarea acestei terminații ca o terminație locativă veche, pătrunsă în dativ, vezi § 4.4. Oricum ar fi, terminația -и a dativului nu poate fi veche, deoarece nu poate fi derivată nici din dativul declinării indo-europene în и-< *-оуеи, cf. slav. съыновы, sanscr. vāhave), nici din dativul declinării în о-< *ōi.

Astfel, forma de adessiv sī̀nūr nu poate fi formată pe baza dativului.

¹¹ Faptul că textele vechi lituaniene nu constituie o reflectare monogenă a unuia și aceluiași grai / dialect este demonstrat de numeroase fapte. Ca exemplu se poate cita accentul din Daukšos Postilė, unde apar simultan atât accentul vechi, cât și accentul retras cu o silabă înapoi, caracteristic graiurilor aukštaițiene nordice.

54 |

Илья А. Сержант

3.4. Declinarea în o: Adessivul singular de tipul diever(i) (dievin(i) – mai rar) nu corespunde nici el terminației de dativ cunoscute ca -ui sau dialectal -uo < *-uoi. În textele vechi lituaniene, în construcția analitică corespunzătoare apare terminația de dativ -ui sau -u: (...) [toios prieg anám Angelu_i DP 41₂₂; (...) prieg karunawoiṃu erβkiečieys PS II 244₁₄, de asemenea prieg + dat. în -i (-ie- mai rar): kaip turi weiktis prieg dwari io DP 434₁₆, prieg Sakramentu PS II 65; prieg stāli PS II 189₁ (Rosinas 1999: 175). Faptul că este vorba despre dativ este indicat de pronumele acordat: (...) kurie ik tam’ mẽti bus numirẽ DK 146_12–13. Rosinas (Rosinas 1999: 176) propune explicarea acestei terminații prin următoarea proporție: *dat. (pirt)-ei: lok. (pirt)-ei = lok. *namei: dat. x, unde x = *(nam)ei.

În acest caz trebuie remarcat că nici terminația locativului singular al declinării în i, nici terminația locativului singular al declinării consonantice nu a fost vreodată **(pirt)-ei. În primul caz era *-ēi > *-ei > -i, în al doilea *-i > -i. Prin urmare, pentru a menține această proporție, Rosinas trebuie să explice terminația locativului singular al declinării în i *(pirt)-ei ca fiind împrumutată din declinarea consonantică, care, la rândul ei, a fost preluată din declinarea în o, de exemplu pamiẽ. Totuși, în afară de faptul că această explicație este absolut ad hoc, se poate obiecta și următoarele:

1. Terminația indo-europeană regulată a locativului singular al bazelor consonantice s-a păstrat bine practic în toate graiurile aukštaițiene sub forma -uje, unde vechiul *-i a fost extins prin analogie cu locativul singular al declinării în ā sau pur și simplu prin analogie cu locativul plural corespunzător (prin analogie se explică, de exemplu, și terminația declinării în i -uje / (-ūje)). Expresiile de tipul lig rači̇am vãkarie/-i sunt relicte ale terminației regulate de dativ a declinării consonantice (Mažiulis 1970: 146). Adică, în declinarea consonantică existau terminațiile de dativ -ie, locativ *-i (în forma extinsă -uje), iar în declinarea în i, dativ -ie, locativ *-ēi > *-ie + extensiune > -i (conform legii lui Leskien) + extensiune. Totuși, nici în una, nici în cealaltă declinare dativul și locativul nu au coincis inițial. Prin urmare, după cum se pare, nu există nicio confirmare factuală a ipotezei că odinioară în declinarea consonantică exista terminația de locativ -ie < *-ei, ba chiar dimpotrivă: formele locativului bazelor consonantice păstrate până în prezent resping această ipoteză, întrucât provin mai degrabă din vechiul *-i (de exemplu akmenyje, prelungire prin analogie cu ilativul), nu din *-ie; prin urmare, prima parte a proporției – loc. (pirt)-ei – nu a existat.

2. Tabloul prezentat de Rosinas este inacceptabil și sub aspectul că, potrivit reconstrucției sale, în perioada constituirii adessivului terminația dativului singular al declinării în o ar fi fost *-ei (de exemplu în dievier < *-ei-ri), adică o formă inovatoare; în schimb, forma actuală a dativului singular -ui, žemait. -uo și variantele lor, după cum se știe, reprezintă terminația originară a dativului singular¹² și, prin urmare, este mai veche decât *-ei. Afirmația că într-o perioadă mai veche

¹² Terminația dativului declinării în o în limba indo-europeană era exclusiv *-o-ei > *-ōi. Întrucât această afirmație este opinio communis, nu indic bibliografie concretă.

К В О П Р О С У О Б О Б Р А З О В А Н И И А Д Е С С И В А | 55

faptul că în epocă era răspândită o formă renovată, în timp ce în perioada contemporană, cu puține excepții, se păstrează în același loc forma veche, conține, în opinia noastră, o contradicție practic insurmontabilă. Rosinas nu propune variantele prin care, după formarea adessivului pe baza dativului reconstruit de Rosinas *-ei + *ri > *-eiri > (diev)-iép(i) această terminație a fost înlocuită cu terminația veche a dativului –ui, žem. –uo, iar, în opinia noastră, nici nu pot fi găsite.

Forma mai rară a adessivului dievip este un împrumut din declinarea în i.

Astfel, forma de adessiv dieviep nu poate fi formată pe baza dativului.

3.5. Așadar, trăgând concluziile, se poate spune că, dacă numai în declinarea în ā (3.1) flexiunea adessivului poate fi interpretată în două moduri – atât ca dativ + ri, cât și ca locativ + ri –, în celelalte cazuri acest lucru este fie foarte puțin probabil (declinarea în i, 3.2), fie pur și simplu imposibil (declinarea în u (3.3), declinarea în o (3.4)). Mai departe, dacă pornim de la faptul că formarea formelor de adessiv în toate aceste declinări nu a avut loc în epoci complet diferite ale dezvoltării limbii, ci într-un singur stadiu relativ cronologic al dezvoltării, fapt atestat de caracterul postpoziției (vezi 1.2.2), trebuie să presupunem că formarea tuturor formelor de adessiv ale singularului a avut loc în paralel și, prin urmare, toate conțin terminația locativului corespunzător cu postpoziția -pi.

4. R E Z U L T A T E

4.1. Rosinas (Rosinas 1999) nu contestă opinia general acceptată până în prezent potrivit căreia la baza formelor de plural ale adessivului se află formele corespunzătoare de locativ. În ceea ce privește expunerea dezvoltării și originii formelor de plural ale adessivului, am dori să fim pe deplin de acord cu Rosinas (Rosinas 1999: 178–180), unde acesta se pronunță în favoarea interpretării propuse și fundamentate de Stang (Stang 1966: 185–6), privind dezvoltarea inessivului pluralului declinării în o sub influența illativului, precum și influența formelor de plural ale allativului asupra formelor de plural ale adessivului: adess. -sup(i) all. -iтp > adess. -sump > influența inessivului > -semp.

4.2. Am dori să atragem din nou (1.3) atenția asupra formelor letone, neluate în considerare de Rosinas. Ținând seama de faptul că în letonă s-au păstrat doar relicve ale adessivului care a existat cândva și aici – subliniem totodată că relicvele formelor mai vechi sunt de obicei deosebit de rezistente la influența diferitelor tipuri de analogii –, formelor šūrp, kūrp trebuie să li se acorde, în opinia noastră, o importanță deosebit de mare. După cum se vede, aceste forme nu sunt formate pe baza dativului **kat(ui) + ri, ci pe baza locativului kūr. Astfel, și datele letone, deși puține la număr, confirmă presupunerea contestată de Rosinas că la baza adessivului se află formele locativului, nu ale dativului.

4.3. Afirmațiile acceptate potrivit cărora formele adessivului au fost definitiv constituite după acțiunea legii lui Leskien oferă posibilitatea de a...

56 |

Илья А. Сержант

deducerii regulate a formelor de adessiv singular și ale declinărilor în -i, fără a recurge, după părerea noastră, la o analogie foarte complexă. În același timp, nu ni se pare inevitabilă concluzia că, din punct de vedere cronologic, legea lui Leskien ar fi trebuit să acționeze și în protoletonă. Este suficient să presupunem aici că însăși construcția prepoziției / postpoziției *p(r)i (din *p(r)ie, vezi § 1.2.2.) cu un grup nominal la locativ, cu valoare de adessiv, exista deja în epoca proto-baltică orientală și s-a dezvoltat ulterior separat în protoletonă și protolituaniană, sub influența limbilor fino-baltice.

4.4. Cu privire la terminațiile dativului declinărilor în -i din lituaniana veche și din dialecte, ale declinărilor în -i, ale declinărilor în -u și ale declinărilor în -u și o-declinărilor în -ie (po vakar ie), am dori să formulăm următoarea ipoteză. Ținând seama de faptul că toate aceste forme contravin într-o măsură mai mare sau mai mică dezvoltării fonetice standard a terminațiilor de dativ indo-europene corespunzătoare, necesitând, prin urmare, presupunerea unui întreg șir de analogii / împrumuturi din alte declinări, precum și de faptul că, în paralel cu ele, s-au păstrat și terminațiile de dativ fonetic regulate (adică -ie, respectiv -iu/i), precum și că ele corespund întru totul din punct de vedere fonetic terminațiilor corespunzătoare de locativ, se poate presupune că acestea sunt, din punct de vedere istoric, terminații vechi de locativ. Motivul pentru care aceste terminații au început să fie folosite ca dativ a fost, probabil, tocmai faptul că odinioară prepoziții precum pro¹³, prie erau folosite atât cu locativul, cât și cu dativul, iar ulterior valorile semantice ale folosirii lor cu locativul și dativul au coincis, cum s-a întâmplat, de exemplu, cu prie, unde, după cum a arătat Rosinas (Rosinas 1999: 173–4), valoarea prie + dat. = adess. (= loc. + pi <- prie, 4.2). În același timp, terminația de locativ însăși a fost extinsă cu -je / -e și, în unele cazuri, prelungită: -u > -uje / -ūje, -i > -yje / -īje, -ie > -e, însă în construcțiile cu prepoziție terminația veche de locativ a fost păstrată¹⁴ și percepută de vorbitori ca alomorf al dativului: pried Wiešpati DP 484₁ alături de prie Wiešpatie ⇒ Wiešpati = Wiešpatie. Ulterior, această alomorfie a fost eliminată diferit în fiecare grai: într-un loc s-a păstrat doar terminația veche de locativ (de exemplu, în Dzūkija), în altul terminația veche de dativ (în žemaițiană și în aukštaițiana orientală).

LISTA ABREVIERILOR

ME – Kārlis Mūlenbachs, Latviešu valodas vārdnīca. Redactat, completat și continuat de JĀNIS ENDZELĪNS. Ediția a 2-a integrală. I–VI. Chicago: grupul filologilor baltici din Chicago, 1954.

СтСл – Dicționarul slavonei vechi (pe baza manuscriselor din secolele X–XI), sub redacția lui R. M. Ceitlin, R. Večerka și E. Blagova. Ediția a 2-a, stereotipă, Moscova, 1999.

¹³ Cf. folosirea lui po în slavona veche cu acuzativul, dativul și locativul (СтСл 453).

¹⁴ Ca exemplu tipologic, am dori să menționăm expresia rusă по приезде, unde приезд este în mod clar o formă de locativ, deși în limba rusă contemporană prepoziția по se folosește exclusiv cu dativul. Acest exemplu arată că structurile prepoziționale pot păstra în forme idiomatice regimul cazual vechi.

K V O P R O S U I O B O B R A Z O V A N I I A D E S S I V A | 57

BIBLIOGRAFIE

Arumaa, P. 1930: Litauische mundartliche Texte aus der Wilnaer Gegend. Eesti Vabariigi Tartu Ülikooli Toimetused. Acta et Commentationes Universitatis Tartuensis, B Humaniora XXIII, Dorpat.

Kavaliūnaitė, G. 2001: Adesyvas Chylinskio Naujojo Testamento vertime. Acta Linguistica Lithuanica 45, 93–113.

Kazlauskas, J. 1968: Lietuvių kalbos istorinė gramatika, Vilnius: Mintis.

Mažiulis, V. 1970: Baltų ir kitų indoeuropiečių kalbų santykiai (Deklinacija), Vilnius: Mintis.

Meier-Brügger, M. 2002: Indogermanische Sprachwissenschaft, 8., überarbeitete und ergänzte Auflage der früheren Darstellung von Hans Krahe. Unter Mitarbeit von Matthias Fritz und Manfred Mayrhofer, Berlin–New York: De Gruyter.

Range, J.-D. 1995: Allativ und Adessiv in altlitauischen Texten des 16. Jahrhunderts. Linguistica Baltica 4, 93–103.

Rosinas, A. 1999: Inesyvo ir adesyvo formų kilmės ir raidos klausimu. Baltistica 34 (2), 173–183.

Rix, H. 1976: Historische Grammatik des Griechischen. Laut- und Formenlehre, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft.

Seržant, I. A. 2004: Despre preistoria inessivului în proto-baltică. Acta Linguistica Lithuanica 51, 59–67.

Stang, Chr. S. 1958: Graiul lituanian din Zasėčiai, în regiunea Vilniusului. Norsk tidsskrift for Sprogvidenskap 18, 171–199.

Stang, Chr. S. 1966: Gramatică comparativă a limbilor baltice, Oslo etc.: Universitetsforlaget.

Szemerényi, O. 1990: Introducere în lingvistica comparată, ediția a 4-a, revizuită, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft.

Toporov, V. V. 1968: Locativul în limbile slave, Moscova: Nauka.

Zinkevičius, Z. 1966: Dialectologia lituaniană, Vilnius: Mintis.

Zinkevičius, Z. 1982: Locativele postpoziționale ale limbii lituaniene. Baltistica 18 (1), 21–38.

Ilia A. Seržant

Universitatea din Köln

Institutul de lingvistică

Lingvistică istorico-comparativă

D-50923 Köln

[email protected]

Primit la 04.11.2004