ZIGMAS ZINKEVIČIUS

Direcțiile cercetărilor științifice: baltistică, istoria limbii lituaniene, dialectologie, onomastică.

CIUDĂȚENII ALE LINGVISTICII LITUANIENE ÎN PERIOADA BOLȘEVICĂ. CÂTEVA EPISOADE DIN AMINTIRI

La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, toți lingviștii teoreticieni care lucrau în domeniul istoriei limbii au părăsit Lituania și s-au refugiat în Occident, pentru a scăpa de teroarea bolșevică iminentă. În Lituania au rămas, în esență, doar practicienii limbii, dintre care cel mai important era prof. Juozas Balčikonis.

Jonas Kruopas și Juozas Senkus – singurii doi dintre cei rămași care au fost în stare să predea la Universitate discipline teoretice de lituanistică. Dar bolșevicii îi hărțuiau și, în cele din urmă, i-au alungat cu totul din Universitate. După aceea, nivelul teoretic al cursurilor de lituanistică a scăzut foarte mult.

Unul dintre cei mai importanți „apostoli” ai bolșevismului din Lituania, care a contribuit la îndepărtarea lui J. Kruopas și J. Senkus din Universitate, a fost Stanislovas Lazutka. S-a născut în Siberia și era descendent al deportaților din 1863. În toamna anului 1945 a apărut în Lituania și s-a înscris la Universitatea din Vilnius. A studiat istoria. Era colegul meu de an, așa că îl cunoșteam bine pe atunci, cu atât mai mult cu cât am avut mult de suferit din cauza lui. La început vorbea prost lituaniana. Oficial se numea Stanislav Lazutkin. În timpul studiilor, lucra deja ca lector de marxism-leninism. Curând a devenit secretarul de partid al Universității (și era student!). De atunci, Stanislav Lazutkin a redevenit Stanislovas Lazutka.

În încercarea de a bolșeviza și rusifica Lituania și de a le insufla tuturor lituanienilor „credința” bolșevică, acționa fără menajamente și fără să țină cont de nimeni. A acordat multă atenție învățământului superior. Îi îndepărta pe toți profesorii ale căror opinii nu erau bolșevice. Se pare că oamenii de știință specializați în lituanistică îl deranjau cel mai mult. Îi persecuta pretutindeni.

Lui S. Lazutka îi dădeau o mână de ajutor „pribegii lumii veniți din patria cea mare”, precum V. Kulešovas și Valentinas Neupokojevas, care au fost o vreme secretari de partid ai facultății și i-au persecutat pe profesorii lituanieni.

Mulți dintre cei veniți în Lituania s-au stabilit la Universitatea din Vilnius. Nici prin gând nu le trecea să învețe limba lituaniană. Predau discipline marxiste, desigur, în rusă. Pe atunci, studenții abia dacă înțelegeau această limbă. Examinau cu ajutorul unui interpret lituanian, printre care se aflau și oameni cinstiți. Acest lucru reiese din îndemnuri adresate de aceștia studentului examinat: „Tu povestește ce vrei, iar eu voi traduce cum trebuie”.

Įžvalgos / Insights

345

ZIGMAS ZINKEVIČIUS

Au existat și asemenea nou-veniți care păreau să-și dorească să învețe limba lituaniană, dar nu ieșea nimic bun din asta. Iată un exemplu. Primisem o „sarcină obștească”: să-l învăț lituaniana pe profesorul Henri Gabrielian, sosit din Armenia (se spune că fusese alungat pentru anumite „abateri” de la linia partidului). Am început această muncă cu entuziasm. Dar, după câteva lecții, profesorul a declarat că știa deja suficientă lituaniană și că nu va mai veni la lecții. La scurt timp după aceea s-a petrecut o întâmplare amuzantă. Gabrielian cerea ca studentul examinat să prezinte un conspect, întocmit de el însuși, al operelor „corifeilor” marxismului. Când lituanistul Kazys Pakalka a prezentat un asemenea conspect, Gabrielian a aruncat o privire pe coperta caietului și a început să-l certe pe Pakalka, întrebându-l de ce adusese conspectul nu al său, ci al unui alt student, cu numele de familie Santraukos. După acest incident, multă vreme s-a făcut haz în facultate de cunoștințele de lituaniană ale lui Gabrielian.

Nu încape îndoială că „activitatea” sovietică și rusificatoare a nou-veniților aflați sub conducerea lui Lazutka a împiedicat pentru multă vreme progresul studiilor lituaniene (baltisticii) în Lietuva.

La început, literatura științifică de lingvistică publicată în străinătate aproape că nu ajungea în Lietuva. Cărțile de studii lituaniene trimise din străinătate erau depuse în așa-numitul fond special și deveneau aproape inaccesibile cercetătorilor.

Mai târziu primeam câte ceva din literatura baltistică de la balticii occidentali, de obicei de la cei care reușeau să obțină permisiunea și să vină la conferințe științifice în Lietuva. Printre ei nu se aflau lituanieni, astfel că literatura lituaniană din străinătate, care ne interesa cel mai mult, aproape că nu ajungea deloc la noi. Desigur, existau și excepții. Se găseau oameni curajoși care se încumetau să îndeplinească această misiune sfântă. Voi povesti despre unul dintre ei, cu care am avut ocazia să comunic mult.

Începând cam din anii ’80 ai secolului trecut, turiști din țările occidentale care vizitau Vilnius au început să treacă pe la catedra mea și să-mi înmâneze cărți de lingvistică publicate în Occident, inclusiv cărți lituaniene. Nu știau cine trimitea cărțile. Spuneau că le primiseră de la o persoană necunoscută. Întrucât cărțile erau foarte valoroase, în mare parte scrise de lituanieni emigranți și de mare trebuință pentru noi, am simțit că acest transfer conspirativ de cărți era organizat de cineva care cunoștea bine lingvistica lituaniană. Abia mult mai târziu am aflat că era vorba despre Aleksandras Dundulis.

În 1983, el a vizitat Lietuva împreună cu un grup de lituanieni din JAV. L-am întâmpinat la aeroport. Am reușit să-l aduc acasă pentru câteva ore (acest lucru nu era permis). Atunci am avut prilejul să-l cunosc mai îndeaproape. Mai târziu ne-am mai întâlnit de câteva ori. Într-una dintre vizitele lui A. Dundulis la mine, dorind să-i arăt recunoștința, l-am întrebat ce își dorea cel mai mult. „Să vizitez mormântul părinților mei din Tverečius” – acesta a fost răspunsul lui. M-am adresat ministrului de externe al LTSR de atunci, Vytautas Zenkevičius, al cărui nume de familie se deosebea de al meu printr-o singură literă. Amândoi eram din Ukmergė, dar nu eram rude. Învățaserăm în aceeași clasă. El nu terminase liceul și devenise un personaj bolșevic de seamă. La cererea mea, i-a permis lui A. Dundulis să meargă la Tverečius, dar a insistat să-l duc eu însumi cu mașina și să nu mă opresc nicăieri pe drum.

346

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Lietuvių kalbotyros bolševikmečiu keistenybės. Keli atsiminimų epizodai

Vizită la Chicago (începutul lui decembrie 1985). Așezați: Janina Zinkevčiūtė-Rupeikienė, Aleksandras Dundulis, Stasė Vaškelienė, Aleksandras Tornau; în picioare (de la stânga): Bronius Kviklys, Zigmas Zinkevčius, Gražutė Šlapelytė-Sirutienė, Julija Švabaitė-Gylienė, părintele iezuit Juozas Vaišnys; în margine, în picioare – Sofija Jelionienė și alții.

Am ajuns cu bine la cimitir. Nu pot uita imaginea care m-a emoționat atunci – Dundulis îngenuncheat în noroi (picura ploaia) lângă mormântul părinților, ținând un bulgăraș de pământ luat de pe mormânt și înnodat într-o batistă.

Pe lângă noi a trecut un tractor. S-a oprit lângă noi. Era fiul fratelui răposat al lui A. Dundulis. S-a oferit să-mi tracteze mașina peste terenul noroios până la casa părintească a lui Dundulis, pe care acesta n-o mai văzuse de peste 40 de ani. Ochii lui Dundulis străluceau de bucurie. Am hotărât să-mi asum riscul. Din fericire, n-am rămas împotmoliți. În pragul casei ne-a întâmpinat soția fratelui răposat al lui Dundulis; atât de emoționată, abia putea să îngaime: „Vai, Doamne, vai, Doamne”. – „Nu Isus, ci Aleksandras”, a spus calm Dundulis. Ne-au poftit la masă. S-au adunat vecinii. Ei și-au respectat cu sfințenie rugămintea de a nu povesti nimănui despre această întâlnire. Ne-am întors cu bine la Vilnius. Nimeni nu ne-a denunțat.

Când m-am tratat după un infarct, în 1985, Dundulis s-a îngrijit mult de mine și mi-a trimis medicamente din JAV.

La sfârșitul aceluiași an, urma să particip la Simpozionul Mondial al Științei și Creației Lituaniene, la Chicago. La aeroportul O’Hare m-a întâmpinat Dundulis împreună cu prietenii săi.

Įžvalgos / Insights

347

ZIGMAS ZINKEVIČIUS

Am participat la ospățul prilejuit de împlinirea vârstei de 75 de ani. M-a emoționat „colțul Zinkevičius”, amenajat în apartamentul său, închiriat de la prietenii Tamulis; acolo se afla și secțiunea MiMi (a nepoților mei Mindaugas și Mildutė). Dundulis devenise un fel de membru al familiei noastre. Când a început Renașterea, Dundulis era copleșit de bucurie și mă suna mereu. După ce Consiliul Suprem condus de Vytautas Landsbergis (numit mai târziu Seimul Reconstituant) a proclamat restabilirea independenței Lituaniei, chiar în seara aceea a sunat telefonul în apartamentul meu. Dundulis ne-a felicitat și a spus că era fericit că apucase acea clipă — cea mai veselă din viața lui. „Acum pot muri liniștit”, a rostit cu greu, cu vocea slabă a unui om bolnav.

Aleksandras Dundulis

A. Dundulis a murit la scurt timp după aceea, la Chicago. Inginerul Arvydas Tamulis i-a îndeplinit ultima dorință: a adus înapoi urna cu cenușa răposatului, pe care am îngropat-o în mormântul părinților săi. Își făcuse singur urna încă înainte de Renaștere — o cutiuță în formă de carte, cu inscripția „Dumnezeule, salvează Patria Lituania”.

Am predat Departamentului de Manuscrise al Universității din Vilnius manuscrisele și celelalte bunuri lăsate de A. Dundulis, trimise mie din Chicago.

Am vizitat ultima oară mormântul lui A. Dundulis, din ținutul Tverečius, la 18 octombrie 2003, împreună cu membrii clubului din Švenčionys din Vilnius.

Aleksandras Dundulis a muncit în liniște, întreaga viață, la o lucrare de mare însemnătate. Nu și-a făcut reclamă. A contribuit la studiile lituaniene nu mai puțin decât cei ale căror nume sunt larg cunoscute.

Organizând la noi distribuirea literaturii interzise sub regimul bolșevic, a dat dovadă de o ingeniozitate extraordinară. Asemenea episcopului Valančius, un colportor de carte. Conspirație totală! Literatura primită era arătată rareori cuiva. Numai când era neapărată nevoie. Dar a adus un folos uriaș studiilor lituaniene. El i-a aprovizionat pe lingviștii lituanieni, izolați de lume, cu literatură de studii lituaniene publicată în diaspora, mai ales cu lucrări de lingvistică, care pentru noi erau atunci mai prețioase decât aurul.

Predat la 14 octombrie 2014.

ZIGMAS ZINKEVIČIUS

Justiniškių 41-24, LT-05127 Vilnius, Lietuva

[email protected]

348

Acta Linguistica Lithuanica LXXI