NAGLIS KARDELIS Universitatea din Vilnius ORCID id: orcid.org/0000-0002-2179-3754

Direcții de cercetare: filosofia limbajului, filosofia Antichității, filosofia Evului Mediu, filosofia religiei.

DOI: doi.org/10.35321/all84-16

LIMBAJUL ȘI REALITATEA

Relația dintre limbaj și realitate este cea mai interesantă și mai dificil de soluționat problemă a filosofiei limbajului. Ea are multe aspecte, deoarece însăși realitatea este înțeleasă și descrisă diferit în diferite contexte ale analizei filosofice.

De pildă, este posibil să cercetăm ceea ce am putea numi realitatea interioară a limbajului însuși – natura imanentă a limbajului, manifestată la diferite niveluri analizate de știința limbajului. Lumea limbajului, care se deschide atunci când privim din interiorul limbajului ca sistem închis și care este evaluată prin măsurile interne ale limbajului însuși, este cu totul diferită de lumea care se deschide dincolo de limitele limbajului însuși. Realitatea imanentă a limbajului nu coincide cu acea realitate care se deschide dincolo de limitele limbajului însuși și pe care limbajul este chemat să o facă să vorbească și despre care trebuie să dea mărturie. Adevărul cuvântului, ca „lucru” al limbajului însuși, este diferit de adevărul lucrului din realitatea extralingvistică: de exemplu, după ce am elucidat etimologia unui cuvânt sau a altuia, care dezvăluie „adevărul” lingvistic despre lucrul denumit prin acel cuvânt, nu aflăm prin aceasta adevărul despre lucrul însuși, existent dincolo de limbaj, deși limbajul ne poate oferi intuiții valoroase despre felul în care ar trebui să gândim acel lucru.

Sau iată un alt exemplu: deși în realitatea imanentă a limbajului – în realitatea cuvintelor – se trasează clar distincția dintre lucru și proces, care apare la nivel morfologic ca distincția dintre substantiv și verb, privită cu ochiul cotidian, ea pare să indice corect diferența existentă dincolo de limitele limbajului însuși între obiecte și procese; totuși, ea nu poate fi considerată în sine – fără rezerve și corecții esențiale – ca fiind caracteristică realității extralingvistice însăși, care este mult mai complexă, mai stranie și mai enigmatică decât suprafața ei dezvăluită de experiența cotidiană: căci, după cum afirma filosoful grec antic Parmenide, ființa este monolitic unitară, identică sieși, nemișcată și neschimbătoare, iar fizicienii contemporani poate că i-ar da dreptate spunând că întreaga realitate fizică este atât de unitară, încât, în genere, este imposibil să vorbim despre lucruri strict localizate și separate unele de altele; în plus, și timpul însuși – iar odată cu el și ceea ce percepem ca desfășurându-se în timp ca

Articole / Articles

331

NAGLIS KARDELIS

evenimente diferite – nu este decât o iluzie a experienței umane cotidiene, deși una foarte convingătoare.

De altfel, acesta este doar un exemplu concret prin care am dorit să atragem atenția asupra faptului că nu ar trebui să identificăm în mod necritic „adevărurile” care se dezvăluie în realitatea interioară a limbajului însuși – în realitatea cuvintelor, a semnificațiilor lor, a formelor morfologice și sintactice – cu adevărul despre lumea existentă dincolo de limitele limbajului. Ceea ce am putea numi realitatea interioară a limbajului este cercetat mai degrabă de lingvistică decât de filosofie (cu excepția cazului în care am fi mari admiratori ai lui Heidegger), iar despre relația dintre limbaj și realitatea extralingvistică – realitatea adevărată – filosofia este chemată să reflecteze. Este adevărat, trebuie recunoscut că filosofia limbajului se interesează și de modul în care se constituie în limbaj imaginea lingvistică a lumii și de felul în care limbajul reflectă și reprezintă realitatea extralingvistică la diferite niveluri ale sistemului său. Cu toate acestea, pentru filosofie cel mai interesant rămâne însăși întrebarea pusă în mod radical cu privire la relația dintre limbaj și realitate.

Filosofii, atunci când examinează această întrebare, cad uneori în două extreme, pe care le vom discuta succint acum și le vom critica.

Prima extremă este legată de concepția potrivit căreia realitatea extralingvistică există, dar fie nu se reflectă în niciun fel în limbaj, fie imaginea ei lingvistică este complet distorsionată și inadecvată. Unii filosofi care profesează această concepție privesc realitatea și limbajul ca pe două vase care nu comunică. În opinia acestor gânditori, nu este adevărat că omul nu ar avea în genere niciun acces la realitate – el are posibilitatea de a o experimenta prin simțurile corpului, în primul rând prin văz –, însă ceea ce exprimă limbajul, mai ales limbajul abstract, desprins de conținutul senzorial, nu este nici măcar o imagine deformată a realității extralingvistice, ci mai degrabă o pseudo-realitate, o falsificare a realității extralingvistice. O asemenea concepție conduce inevitabil la privirea limbajului cu suspiciune, scepticism și chiar nihilism, fără speranța că limbajul va fi vreodată capabil să dezvăluie profunzimile și tainele realității extralingvistice sau să ofere puterea intuiției filosofice. Această evaluare extremă a limbajului ca, să spunem, neputincios din punct de vedere filosofic și existențial este viciată logic, deoarece se confruntă cu contradicții interne insurmontabile.

Căci, dacă limbajul nu este în niciun fel capabil să atingă realitatea, cu alte cuvinte, dacă limbajul se dovedește, în relația sa cu realitatea, cu totul neputincios, s-ar putea întreba cum ar putea filosoful care reflectează asupra unei asemenea neputințe a limbajului să devină capabil atât să o înțeleagă el însuși, cât și să le comunice altora tocmai prin mijloacele limbajului, având în vedere că teoriile despre neputința limbajului sunt formulate în limbaj, în tratate filosofice științifice. Mai simplu spus, dacă limbajul ar fi cu totul neputincios în privința menționată, el nu ar fi în stare nici măcar să transmită cunoașterea propriei sale neputințe. Este evident că, formulând prin mijloacele limbajului și ale gândirii lingvistice asemenea teorii despre neputința limbajului, tocmai limbajul – în primul rând gândirea lingvistică – devine măsura omogenității sau neomogenității limbajului și a realității extralingvistice și, în persoana filosofului care gândește și vorbește prin limbaj, arbitrul care folosește această măsură. Cel care este orb din naștere nu este, desigur, capabil să înțeleagă și să

332

Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV

Limbajul și realitatea

evalueze diferența dintre vedere și orbire, după cum cel care nu simte gustul nu poate înțelege și defini prin ce se deosebesc gustul și lipsa gustului.

Criticând această interpretare radicală a relației dintre limbaj și realitate, am putea întreba și altfel: dacă nu limbajul, atunci prin ce instrument anume, indiferent dacă senzorial sau extrasenzorial, este filosoful capabil să experimenteze neputința limbajului și să transmită altora cunoașterea despre ea? Presupunând că limbajul și realitatea sunt într-adevăr ca două vase care nu comunică și presupunând, de asemenea, că filosoful, în pofida neputinței limbajului, dispune totuși de un alt acces la realitate, să zicem de puterea simțurilor sau a intuiției nondiscursive – nonlingvistice –, rămâne totuși neclar cum poate un filosof, având un asemenea limbaj neputincios, să le comunice altora cunoașterea despre neputința limbajului.

Gânditorii care consideră limbajul și realitatea extralingvistică drept două vase care nu comunică se confruntă cu încă o contradicție insurmontabilă. Dacă se aderă la concepția că, în pofida incapacității limbajului de a dezvălui realitatea, omul are totuși acces senzorial la ea, devine un paradox inexplicabil plasticitatea limbajului, capacitatea sa de a media reprezentările extrasenzoriale ale impresiilor senzoriale în mediul semnelor lingvistice: căci orice poet și prozator cunoaște foarte bine adevărul că în mediul limbajului este posibil să imiți impresiile senzoriale directe – în poezii, romane și drame, să pictezi imagini prin cuvinte, să răspândești sunete și mirosuri, să transmiți experiențe gustative și tactile. Căci, dacă se presupune că limbajul, ca mediu chipurile radical extrasenzorial, nu are nicio măsură comună cu senzorialitatea, devine neclar cum este posibil în limbaj – chiar dacă indirect, prin mediere – să transmiți cu exactitate și fără ambiguitate impresii senzoriale subtile. Dacă recunoaștem că tocmai simțurile ne oferă acces la realitate, trebuie să recunoaștem inevitabil, în același timp, că tocmai în măsura și prin modul în care limbajul, ca mediu care mediază simbolic impresiile senzoriale, este capabil să imite senzorialitatea, el – împreună cu simțurile nemediate înseși – ne de asemenea oferă un anumit acces, deși ceva mai slab, la realitatea extralingvistică.

De altfel, ca problemă distinctă, apărută pentru filosofii care separă într-un mod excesiv de radical planurile limbajului și realității, ar trebui analizată întrebarea dacă și impresiile senzoriale înseși pot fi trăite într-un mod absolut pur, nemediat lingvistic. Căci este foarte probabil – sau mai degrabă chiar indiscutabil – că omul trăiește impresiile senzoriale atât de intens și de bogat nu numai datorită sănătății și forței simțurilor înseși, ci și datorită acelei „nuanțe” sau acelui „condiment” extrasenzorial pe care puterea mediatoare a mediului lingvistic îl conferă impresiilor în timpul experienței senzoriale: experiența fizică, legată de amintiri, de imaginile născute din imaginația creatoare, de proiecții ale viitorului, de jocul figurilor de limbaj sau chiar de anumite gânduri abstracte – cu alte cuvinte, legată de ceea ce este fixat, constituit sau pur și simplu se naște spontan în mediul limbajului –, devine mult mai puternică decât experiența fizică pură, desprinsă de limbaj.

Limbajul și destinele / Language and destiny

333

NAGLIS KARDELIS

Deși nu putem verifica direct acest lucru, este foarte probabil ca, datorită medierii și intensificării extrasenzoriale – simbolice – de către limbaj a impresiilor senzoriale, omul să trăiască chiar și experiențele senzoriale mai intens, mai bogat și mai expresiv decât ființele vii care nu vorbesc. Limbajul și gândirea lingvistică ne permit să reflectăm asupra experienței senzoriale, să ne minunăm și să ne bucurăm de intensitatea și bogăția impresiilor senzoriale. Ființelor care nu pot vorbi și gândi lingvistic nu le este acordat acest privilegiu. Cu această ocazie merită să atragem atenția asupra faptului că chiar și acei gânditori care subestimează excesiv limbajul și supraestimează considerabil simțurile își pot transmite altora tocmai prin limbaj și numai prin limbaj, nu prin simțuri, intuitiv, telepatic sau prin alte instrumente ale trupului ori sufletului, propria admirație pentru forța experienței senzoriale – precum și prăpastia exagerat subliniată dintre limbajul „neputincios” și simțurile „suverane și puternice”.

Este evident că tocmai limbajul, și nu simțurile în sine, le oferă gânditorilor care neagă puterea limbajului capacitatea de a înțelege clar și de a reflecta prin gândire asupra impresionantului experienței senzoriale. Așadar, în realitate, nici nu putem afirma că accesul la realitatea extralingvistică îi este oferit omului numai de simțul pur – mai corect ar fi să afirmăm că un asemenea acces la realitate, în măsura în care este în general posibil omului, este oferit nu atât de simțurile pure în sine sau de limbajul pur în sine, cât mai degrabă de limbaj și simțuri împreună, interacționând în experiența umană unitară.

A doua extremă în evaluarea relației dintre limbaj și realitate se manifestă prin concepția că realitatea „adevărată” nu există în genere, iar iluzia ei se constituie în limbaj, dincolo de care chipurile nu există absolut nimic. Aceasta este concepția asociată cel mai adesea filosofiei postmoderniste, asupra căreia a exercitat o influență considerabilă străduința structuraliștilor și poststructuraliștilor de a analiza limbajul ca sistem închis, al cărui fiecare element este definit prin relația cu celelalte elemente ale sale, și nu prin ceea ce se află – sau s-ar putea afla – dincolo de limitele sistemului. În analiza structuralistă a funcționării limbajului ca sistem unitar și închis, nu este necesar să presupunem că există ceva dincolo de limitele acestui sistem, deoarece toate elementele sistemului lingvistic, funcționând la diferitele sale niveluri, pot fi definite clar pe baza relațiilor acestor elemente cu celelalte elemente ale sistemului.

Explicațiile lingviștilor reprezentând structuralismul cu privire la modul în care, în sistemul limbajului, se constituie pe baza anumitor opoziții binare elementele nivelurilor inferioare ale limbajului, precum fonemele, a căror identitate fonologică este definită nu izolat, ci în relație cu celelalte elemente ale aceluiași nivel, au fost extrapolate de poststructuraliști și postmoderniști la niveluri mult mai înalte ale sistemului lingvistic, legate de constituirea semnificațiilor și sensurilor. În opinia postmoderniștilor, semnificația semnului lingvistic de orice nivel, de pildă a unui cuvânt, se constituie datorită anumitor diferențe diferențiale care definesc relațiile dintre semne în sistem, și nu datorită legăturii semnificantului semnului cu semnificatul existent dincolo de limbaj – în realitatea „adevărată” –, deoarece, după cum susțin postmoderniștii, semnificatele identice cu sine, pe care, bazându-ne pe concepția tradițională, le-am considera

334

Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV

Limbajul și realitatea

existente dincolo de limbaj, nu sunt în realitate decât o iluzie provocată de mișcarea semnificanților în mediul limbajului însuși.

Dacă am adopta concepția postmodernistă despre natura limbajului, ar trebui să înțelegem limbajul ca pe un sistem „plat” și strict „orizontal” – altfel spus, ca pe un sistem doar sintactic –, iar realitatea trăită subiectiv a nivelului semantic „vertical” al limbajului, care chipurile definește legătura limbajului cu realitatea aflată dincolo de limitele sale, ar trebui considerată o simplă iluzie lingvistică, apărută ca urmare a mișcării continue a semnificanților la nivelul „orizontal” – sintaxa limbajului.

Să luăm exemplul foarte simplificat al unui anumit sistem lingvistic ipotetic, alcătuit din trei elemente – a, b și c. Potrivit concepției clasice obișnuite, semnificația elementului lingvistic a într-un asemenea sistem alcătuit din trei elemente ar fi determinată de relația sa cu corespondentul său A existent în realitatea extralingvistică; în mod corespunzător, semnificațiile elementelor b și c ar fi determinate de relațiile lor cu corespondenții lor extralingvistici B și C (pentru a desemna cu majuscule corespondenții din realitatea extralingvistică ai elementelor lingvistice a, b și c, am ales să subliniem realitatea lor ontologică mai mare în comparație cu elementele existente în mediul limbajului însuși, desemnate cu litere mici). Iată însă că, potrivit concepției postmoderniste, semnificația elementului lingvistic a ar fi definită univoc de relația sa cu elementele b și c; semnificația elementului b – de relația sa cu elementele a și c, iar semnificația elementului c – de relația sa cu elementele a și b.

În opinia postmoderniștilor, tocmai astfel – circular – se constituie și semnificațiile cuvintelor folosite în limbajul cotidian obișnuit (și, în genere, în orice limbaj): de pildă, semnificația cuvântului „arbore” se constituie nu ca rezultat al legăturii unui anumit semnificant sonor sau grafic cu arborele înverzit dincolo de limbaj (ca semnificat), ci ca rezultat al relațiilor orizontale ale cuvântului „arbore”, să spunem, cu cuvintele „câmp”, „sol”, „cer”, „soare” etc.

Revenind la reflecția asupra relației dintre limbaj și realitate, am putea întreba cum se constituie în limbaj, pe baza concepției postmoderniste despre natura limbajului discutată succint mai devreme, semnificația însuși cuvântului „limbaj”.

Spre deosebire de celelalte cuvinte folosite în limbaj, care există în sistemul limbajului – ca într-o mulțime de o anumită amploare – ca elemente singulare „punctiforme” care intră în aceasta sau ca submulțimi de mai mică amploare, în cazul cuvântului „limbaj” acest element al limbajului – ca parte a mulțimii cuvintelor – ar coincide cu întreaga mulțime a cuvintelor. Aceasta înseamnă că, pentru a defini „postmodern” limbajul, ar trebui să căutăm în el însuși – ca în cea mai mare mulțime de elemente lingvistice – alte elemente care să facă posibilă definirea circulară a semnificației cuvântului „limbaj”. Ne-am confrunta imediat cu un paradox insolubil: asemenea elemente, aflându-se dincolo de limitele cuvântului „limbaj”, ar trebui totuși să se afle în interiorul limbajului, ca sistem care include toate elementele mai mici. Evident, acest lucru ar fi imposibil – nu am putea găsi asemenea elemente în interiorul sistemului limbajului însuși, ca cea mai mare mulțime care include toate celelalte elemente

Limbajul și destinele / Language and destiny

335

NAGLIS KARDELIS

care le cuprinde – în interiorul mulțimii, deoarece limbajul ar fi definit și ar include dinainte tot ceea ce poate fi spus în el.

Așadar, dacă am dori să definim cuvântul „limbaj” în modul circular obișnuit postmoderniștilor, ar trebui să găsim ceva care să existe nu ca un anumit element în interiorul sistemului limbajului însuși, ci ca un element independent existent dincolo de el, pe care să-l putem folosi ca punct de sprijin pentru definirea limbajului. Totuși, potrivit tezei fundamentale a postmoderniștilor (cel puțin versiunii celei mai radicale a acestei teze), dincolo de limbaj nu există și nu poate exista nimic – prin urmare, dincolo de limbaj nu există și nu pot exista elemente exterioare care să ne poată deveni puncte de sprijin în definirea circulară a semnificației cuvântului „limbaj”.

Așadar, potrivit chiar logicii argumentării postmoderniștilor, pentru a defini semnificația cuvântului „limbaj”, deci și pentru a înțelege ce este limbajul, trebuie să existe în mod inevitabil nu numai limbajul, ci și ceva dincolo de limitele limbajului însuși, indiferent ce ar fi acel lucru și cum s-ar numi. Presupunând că dincolo de limitele limbajului nu mai există nimic, trebuie recunoscut că în acest caz limbajul nu mai poate fi înțeles și definit pe baza relației sale cu ceea ce s-ar afla dincolo de limitele sale, ceea ce ar însemna totodată că – potrivit tocmai logicii postmoderniste a definirii oricăror semnificații – nu ar mai putea fi definit în niciun fel și, prin urmare, nu ar mai fi posibil să înțelegem ce este în genere limbajul. În acest caz, limbajul ar fi pur și simplu tot ceea ce există, ar coincide cu realitatea și ar fi realitatea însăși – și, de altfel, din cauza coincidenței realității și limbajului, această realitate nu ar fi mai puțin iluzorie, deoarece pur și simplu nu ar exista criteriul însuși al realității sau irealității sale.

După cum am arătat prin argumentul expus chiar acum, convingerea postmoderniștilor că dincolo de limitele limbajului nu există nimic, iar realitatea însăși nu este decât o iluzie care se ridică static în mediul limbajului, conduce inevitabil, chiar potrivit reprezentării postmoderniștilor înșiși despre modul în care se constituie semnificațiile în sistemul limbajului, la concluzia că, dacă dincolo de limitele limbajului nu există nimic care să ofere măcar un punct de sprijin exterior pe care să ne putem baza încercând să definim semnificația cuvântului „limbaj”, atunci limbajul, care coincide cu cea mai mare mulțime a tot ceea ce există, nu mai poate fi definit și înțeles pe baza relației limbajului cu ceea ce el nu este; atunci trebuie să recunoaștem că limbajul este realitatea, deoarece el este tot ceea ce există.

Prin urmare, realitatea adevărată, în pofida convingerii postmoderniștilor că ea nu este decât o iluzie lingvistică, ar trebui în acest caz recunoscută ca existând în mod real, în pofida faptului că ar coincide cu limbajul, deoarece limbajul și realitatea ar fi pur și simplu două moduri diferite de a descrie același ansamblu misterios și imposibil de definit al lucrurilor existente.

Paradoxal este faptul că negarea realității realității de către postmodernism, bazată pe reprezentarea sa particulară despre modul în care se constituie semnificațiile în limbaj, se dezvăluie ca analitic contradictorie și autonegatoare – negând realitatea extralingvistică, însuși limbajul, care nu mai poate fi definit și gândit clar, în mod determinat, pe baza relației sale cu

336

Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV

Limbajul și realitatea

o exterioritate existentă dincolo de limitele sale, ca un context al înțelegerii și definirii sale mai larg decât limbajul însuși, trebuie în mod inevitabil gândit ca identic cu realitatea – de fapt, ca singura realitate posibilă. Critica prezentată a ambelor concepții extreme despre relația dintre limbaj și realitate trebuie să ne inspire speranță. Trebuie să tragem următoarea concluzie: tocmai faptul că noi – chiar dacă poate nu pe deplin clar – înțelegem ce este limbajul, precum și un alt fapt important, că limbajul ne este necesar ca o punte care ne unește pe noi, cei care vorbim, nu numai unii cu alții, ci și cu ceea ce se află dincolo de limbaj, arată în mod evident cel puțin trei lucruri: în primul rând, că limbajul și realitatea extralingvistică sunt diferite una de cealaltă, deoarece, dacă ar coincide, nu am avea nevoie de limbaj – nici măcar nu am înțelege și nu am putea înțelege ce este limbajul; în al doilea rând, că limbajul și realitatea, deși diferite una de cealaltă, nu sunt complet separate, deoarece, dacă ar fi complet separate, limbajul nu ne-ar fi din nou folositor ca punte care ne leagă de ceea ce se află dincolo de limitele sale; în al treilea rând, limbajul, deși foarte bogat, este întotdeauna mai sărac decât realitatea care se întinde dincolo de el, deoarece, dacă ar fi la fel de bogat, am dori să rămânem în interiorul limbajului și nu am vrea să ieșim dincolo de limitele sale – nici de această dată nu am avea nevoie de limbaj ca punte pe care am dori să pășim spre țara făgăduinței care ne ademenește, depășind limbajul prin ființare și bogăție...

Predat la 17 mai 2021.

NAGLIS KARDELIS Universitatea din Vilnius Facultatea de Filosofie Str. Universiteto 9/1, LT–01513 Vilnius, Lituania [email protected]

Limbajul și destinele / Language and destiny

337