Kalba ir tikrovė

Straipsniai / Articles 331 NAGLIS KARDELIS Vilniaus universitetas ID ORCID: orcid.org/0000-0002-2179-3754 Domenii de cercetare: filosofia limbajului, filosofia Antichității, filosofia Evului Mediu, filosofia religiei. DOI: doi.org/10.35321/all84-16 KALBA IR TIKROVĖ Relația dintre limbaj și realitate este cea mai interesantă și cea mai dificil de soluționat problemă a filosofiei limbajului. Ea are multe aspecte, deoarece însăși realitatea este percepută și descrisă diferit în diferite contexte ale analizei filosofice. De pildă, este posibil să cercetăm ceea ce am putea numi realitatea interioară a limbajului însuși – natura imanentă a limbajului, care se manifestă la diferite niveluri analizate de știința limbajului. Lumea limbajului care se deschide atunci când privim din interiorul limbajului ca sistem închis și care este evaluată prin măsurile interne ale limbajului însuși este complet diferită de lumea care se deschide dincolo de limitele limbajului însuși. Realitatea imanentă a limbajului nu coincide cu acea realitate care se deschide dincolo de limitele limbajului însuși, pe care limbajul este chemat să o facă să vorbească și despre care trebuie să dea mărturie. Adevărul cuvântului, ca „lucru” al limbajului însuși, este diferit de adevărul lucrului din realitatea extralingvistică: de exemplu, după ce am explicat etimologia unui cuvânt sau a altuia, dezvăluind „adevărul” lingvistic despre lucrul denumit prin acel cuvânt, nu aflăm prin aceasta adevărul despre lucrul însuși, care există dincolo de limbaj, deși limbajul ne poate oferi intuiții valoroase despre cum ar trebui să gândim acel lucru. Sau iată un alt exemplu: deși în realitatea imanentă a limbii – în realitatea cuvintelor – se trasează clar distincția dintre obiectualitate și procesualitate, care apare la nivel morfologic ca distincția dintre substantiv și verb, privită prin prisma cotidiană ea pare să indice corect diferența existentă dincolo de limitele limbii între obiecte și procese, totuși ea nu poate fi considerată în sine – fără rezerve și corectări esențiale – ca fiind proprie realității extralingvistice, care este mult mai complexă, mai stranie și mai enigmatică decât suprafața ei dezvăluită de experiența cotidiană: căci, după cum afirma filosoful grec antic Parmenide, ființa este monolitic unitară, identică cu sine, nemișcată și neschimbătoare, iar fizicienii contemporani poate că ar fi de acord cu el spunând că întreaga realitate fizică este atât de unitară, încât, în general, este imposibil să se vorbească despre lucruri strict localizate și separate unele de altele, în plus, și timpul însuși – iar odată cu el și ceea ce percepem ca evenimente diferite desfășurate în timp NAGLIS KARDELIS 332 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV – nu este decât o iluzie a experienței umane cotidiene, deși una foarte convingătoare. Apropo, acesta este doar un exemplu concret prin care am dorit să atragem atenția asupra faptului că „adevărurile” care se dezvăluie în realitatea interioară a limbii însăși – în realitatea cuvintelor, a semnificațiilor lor, a formelor tapatinti su tiesa apie už kalbos ribų egzistuojantį pasaulį. Tai, ką pavadintume morfologice și sintactice – nu ar trebui să le [acceptăm] în mod critic realitatea interioară a limbii însăși, o cercetează mai degrabă lingvistica decât filosofia (cu excepția cazului în care am fi mari admiratori ai lui Heidegger), iar despre raportul dintre limbă și realitatea extralingvistică – realitatea adevărată – este chemată să mediteze filosofia. Este adevărat că merită să recunoaștem că filosofia limbajului se interesează, de asemenea, de modul în care se constituie în limbă imaginea lingvistică a lumii și de felul în care limba reflectă și reprezintă realitatea extralingvistică la diferitele niveluri ale sistemului său. Cu toate acestea, pentru filosofie cel mai interesant este totuși însuși faptul că problema raportului dintre limbă și realitate este pusă în mod radical. Filosofii, examinând această problemă, cad uneori în două extreme, pe care le vom discuta pe scurt acum și le vom prezenta critica. Prima extremă este legată de concepția potrivit căreia realitatea extralingvistică există, dar în limbă ea fie nu se reflectă în niciun fel, fie imaginea ei lingvistică este complet denaturată și inadecvată. Unii filosofi care mărturisesc această concepție privesc realitatea și limba ca pe două vase comunicante: potrivit convingerii acestor gânditori, nu este adevărat că omul nu ar avea în general niciun acces la realitate – el are posibilitatea de a o experimenta prin simțurile corpului, în primul rând prin văz, dar ceea ce exprimă limba, mai ales cea abstractă, desprinsă de conținutul senzorial, nu este nici măcar o reprezentare denaturată a realității extralingvistice, ci mai degrabă o pseudorealitate, o falsificare a realității extralingvistice. O astfel de perspectivă obligă inevitabil la o privire suspicioasă, sceptică și chiar nihilistă asupra limbajului, fără speranța că limbajul va fi vreodată capabil să dezvăluie profunzimile și tainele kaip, sakytume, filosofiškai ir egzistenciškai neįgalios, vertinimas yra ydingas loginiu atžvilgiu, nes susiduria su neįveikiamais vidiniais prieštaravimais. realității extralingvistice sau să ofere puterea intuiției filosofice. Această concepție extremă despre limbaj, Căci, dacă limbajul nu este în niciun fel capabil să atingă realitatea, cu alte cuvinte, dacă limbajul, în relația sa cu realitatea, se dovedește complet incapabil, s-ar putea întreba cum ar putea filosoful care reflectează asupra unei asemenea incapacități a limbajului să devină capabil atât să o înțeleagă el însuși, cât și să le-o comunice altora nu altfel decât tocmai prin mijloacele limbajului, ținând seama de faptul că teoriile incapacității limbajului sunt expuse în limbaj, în tratate filosofice savante. Spus mai simplu, dacă limbajul ar fi complet incapabil în privința menționată, el nu ar fi capabil nici măcar să transmită cunoașterea propriei sale incapacități. Este evident că, formulând astfel de teorii ale incapacității limbajului prin mijloacele limbajului și ale gândirii lingvistice, tocmai limbajul – înainte de toate, gândirea lingvistică – devine măsura commensurabilității sau necommensurabilității limbajului și a realității extralingvistice și – în persoana filosofului care gândește și vorbește în limbaj – arbitrul care recurge la această măsură. Cel care este orb din naștere nu este, desigur, capabil să înțeleagă și Kalba ir tikrovė Limbaj și destine / Language and destiny 333 să evalueze diferența dintre vedere și orbire, după cum cel care nu simte gustul nu poate înțelege și defini prin ce se deosebesc gustul și lipsa gustului. Criticând această interpretare radicală a relației dintre limbaj și realitate, s-ar putea pune întrebarea și altfel: dacă nu prin limbaj, atunci prin ce anume instrument, indiferent dacă senzorial sau extrasenzorial, este filosoful capabil să experimenteze incapacitatea limbajului și să transmită altora cunoașterea despre aceasta? Presupunând că limbajul și realitatea sunt într-adevăr asemenea unor vase care nu comunică între ele, precum și că filosoful, în pofida incapacității limbajului, are totuși un alt tip de acces la realitate, să spunem prin simțuri sau prin puterea intuiției nondiscursive – nonlingvistice –, rămâne totuși neclar cum este filosoful capabil, cu un asemenea limbaj incapabil, să le comunice altora cunoașterea despre incapacitatea limbajului. Gânditorii care consideră limbajul și realitatea de dincolo de limbaj drept două vase comunicante se confruntă cu încă o contradicție insurmontabilă. Dacă se adoptă punctul de vedere potrivit căruia, în pofida incapacității limbajului de a deschide accesul către realitate, omul are totuși acces senzorial la aceasta, expresivitatea limbajului devine un paradox inexplicabil, precum și puterea mediului semnelor lingvistice de a media reprezentări extrasenzoriale ale impresiilor senzoriale: căci fiecărui poet și prozator îi este perfect cunoscut adevărul că în mediul limbajului este posibilă imitarea impresiilor senzoriale directe – în poezii, romane și drame, pictarea prin cuvinte a imaginilor, răspândirea sunetelor și mirosurilor, transmiterea experiențelor gustului și pipăitului. Căci, dacă se presupune că limbajul, ca mediu chipurile radical extrasenzorial, nu are nicio măsură comună cu senzorialitatea, devine neclar cum este posibil ca în limbaj – fie și indirect, printr-un mod mediat – impresiile senzoriale subtile să fie transmise cu exactitate și fără echivoc. Dacă recunoaștem că tocmai simțurile ne oferă acces la realitate, trebuie totodată să recunoaștem în mod inevitabil că tocmai în măsura și în gradul în care limbajul, ca mediu care mediază simbolic impresiile senzoriale, este capabil să imite senzorialitatea, el – împreună cu simțurile nemediate înseși – ne oferă de asemenea un anumit acces, deși ceva mai slab, la realitatea de dincolo de limbaj. De altfel, ca problemă distinctă, care se ridică pentru filosofii ce separă prea radical planurile limbajului și realității, ar trebui analizată întrebarea dacă și impresiile senzoriale însele pot fi trăite într-un mod absolut pur, nemediat lingvistic. Căci este foarte probabil – sau, mai degrabă, chiar indubitabil – că omul trăiește impresiile senzoriale atât de intens și de bogat nu doar datorită sănătății și forței simțurilor în sine, ci și datorită acelei „nuanțe” sau acelui „condiment” extrasenzorial pe care puterea mediatoare a mediului lingvistic îl conferă impresiilor respective în timpul experienței senzoriale: senzația fizică asociată cu amintiri, cu imagini născute din imaginația creatoare, cu proiecții ale viitorului, cu jocul figurilor de stil sau chiar cu anumite gânduri abstracte – cu alte cuvinte, asociată cu ceea ce este fixat, instituit sau pur și simplu se naște spontan în mediul limbajului, devine mult mai puternică decât senzația fizică pură, desprinsă de limbaj. NAGLIS KARDELIS 334 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV Deși nu putem verifica acest lucru în mod direct, este foarte probabil că, datorită medierii și amplificării extrasenzoriale – simbolice – a impresiilor senzoriale oferite de limbaj, omul trăiește chiar și experiențele senzoriale mai intens, mai bogat și mai expresiv decât ființele vii care nu vorbesc. Limba și gândirea lingvistică ne permit să reflectăm asupra experienței senzoriale, să ne minunăm și să ne bucurăm de intensitatea și bogăția impresiilor senzoriale. Ființelor care nu sunt capabile să vorbească și să gândească lingvistic nu le este acordat acest privilegiu. Cu această ocazie merită să atragem atenția asupra faptului că până și acei gânditori care subestimează excesiv limba, iar simțurile le supraestimează considerabil, sunt capabili să transmită altora tocmai prin limbă și numai prin limbă, nu prin simțuri, în mod intuitiv, telepatic sau prin alte instrumente ale trupului ori ale sufletului, propria lor admirație față de forța experienței senzoriale – precum, de altfel, și prăpastia exagerat subliniată dintre limba „inaptă” și simțurile „supracapabile”. Este evident că tocmai limba, și nu simțurile în sine, le conferă gânditorilor care neagă capacitatea limbii puterea de a percepe clar și de a reflecta prin gândire asupra caracterului impresionant al experienței senzoriale. Așadar, în realitate, nici măcar nu putem afirma că accesul la realitatea extralingvistică îi este conferit omului doar de simțurile pure – mai corect ar fi să afirmăm că un asemenea acces la realitate, în măsura în care este în general posibil pentru om, este conferit nu atât de simțurile pure în sine sau de limba pură în sine, cât mai degrabă de limbă și simțuri împreună, interacționând în cadrul experienței umane integrale. A doua extremă în evaluarea relației dintre limbă și realitate se manifestă prin concepția că realitatea „adevărată” nu există în genere, iar iluzia ei se constituie în limbă, în afara căreia, chipurile, nu există absolut nimic. Aceasta este concepția asociată cel mai adesea cu filosofia postmodernistă, asupra căreia a exercitat o influență considerabilă efortul structuraliștilor și poststructuraliștilor de a analiza limba ca pe un sistem închis, al cărui fiecare element este definit prin relația sa cu celelalte elemente ale sale, și nu prin ceea ce se află – sau s-ar putea afla – în afara limitelor acelui sistem. Atunci când se analizează structuralist funcționarea limbii ca sistem integru și închis, nu este necesar să presupunem că există ceva în afara limitelor acestui sistem, deoarece toate elementele sistemului lingvistic, funcționând la diferitele sale niveluri, pot fi definite clar pe baza relațiilor acestor elemente cu celelalte elemente ale sistemului. Explicațiile lingviștilor reprezentând structuralismul cu privire la modul în care, în sistemul limbii, pe baza anumitor opoziții binare, se constituie elementele nivelurilor inferioare ale limbii, precum fonemele, a căror identitate fonologică este definită nu în mod izolat, ci în relație cu celelalte elemente ale aceluiași nivel, au fost extrapolate de poststructuraliști și postmoderniști la niveluri mult mai înalte ale sistemului limbii, legate de constituirea semnificațiilor și sensurilor. Din punctul de vedere al postmoderniștilor, semnificația semnului lingvistic de la orice nivel, de pildă a unui cuvânt, se constituie datorită anumitor diferențe diferențiale care definesc relațiile dintre semne în sistem, și nu datorită legăturii semnificantului (marcatorului) semnului cu semnificatul (desemnatul) existent dincolo de limbă – în realitatea „adevărată” –, deoarece, după cum susțin postmoderniștii, semnificații identici cu ei înșiși, pe care, bazându-ne pe concepția tradițională, i-am considera Kalba ir tikrovė Limbă și destine / Language and destiny 335 existenți dincolo de limbă, nu ar fi în realitate decât o iluzie provocată de mișcarea semnificanților în însuși mediul limbii. Acceptând interpretarea postmodernistă a naturii limbii, ar trebui să înțelegem limba ca pe un sistem „plat” și strict „orizontal” – cu alte cuvinte, ca pe un sistem exclusiv sintactic –, iar realitatea „nivelului semantic vertical” al limbii, trăită subiectiv și chipurile definind legătura limbii cu realitatea aflată dincolo de limitele ei, ar trebui să o considerăm doar o iluzie lingvistică ce ia naștere din mișcarea continuă a semnificanților la nivelul „orizontal” – al sintaxei limbii. Să luăm exemplul foarte simplificat al unui anumit sistem lingvistic ipotetic, alcătuit din trei elemente – a, b și c. Potrivit concepției clasice obișnuite, semnificația elementului lingvistic a într-un asemenea sistem alcătuit din trei elemente ar fi determinată de relația sa cu corespondentul său A existent în realitatea extralingvistică; în mod corespunzător, semnificațiile elementelor b și c ar fi determinate de relațiile lor cu corespondenții lor extralingvistici B și C (am ales literele majuscule pentru a desemna corespondenții elementelor lingvistice a, b și c existenți în realitatea extralingvistică, subliniind realitatea lor ontologică mai mare în comparație cu elementele existente în însuși mediul limbii, desemnate prin litere minuscule). Însă, potrivit concepției postmoderniste, semnificația elementului lingvistic a ar fi definită în mod univoc de relația sa cu elementele b și c; semnificația elementului b – relația sa cu elementele a și c; semnificația elementului c – relația sa cu elementele a și b. În convingerea postmoderniștilor, tocmai astfel – circular – se constituie și semnificațiile cuvintelor utilizate în limbajul cotidian obișnuit (și, în general, în orice limbă): să presupunem, de pildă, că semnificația cuvântului „arbore” se constituie nu ca rezultat al relației unui anumit semnificant sonor sau grafic cu un arbore verde aflat dincolo de limbaj (ca semnificat), ci ca rezultat al relațiilor orizontale ale cuvântului „arbore”, să spunem, cu cuvintele „câmp”, „sol”, „cer”, „soare” etc. Revenind la reflecțiile asupra relației dintre limbaj și realitate, ne-am putea întreba cum se constituie în limbaj semnificația însuși cuvântului „limbaj”, pe baza concepției postmoderniste despre natura limbajului, discutată pe scurt tocmai acum. Spre deosebire de celelalte cuvinte utilizate în limbaj, care în sistemul limbii – ca într-o mulțime de o anumită amploare – există ca elemente singulare „punctiforme” care îi aparțin sau ca submulțimi de o amploare mai mică, în cazul cuvântului „limbaj” acest element al limbii – ca parte a mulțimii cuvintelor – ar coincide cu întreaga mulțime a cuvintelor. Aceasta înseamnă că, pentru a defini „postmodern” limbajul, ar trebui să căutăm în el însuși – ca în cea mai mare mulțime a elementelor limbajului – alte elemente care ar oferi posibilitatea de a defini circular semnificația cuvântului „limbaj”. Ne-am confrunta imediat cu un paradox irezolvabil: asemenea elemente, aflându-se dincolo de limitele cuvântului „limbaj”, ar trebui totuși să se afle în interiorul limbajului, ca sistem care include toate elementele mai mici. Este evident că acest lucru ar fi imposibil – nu am putea găsi asemenea elemente în însuși sistemul limbajului, ca cea mai mare – care include toate celelalte elemente NAGLIS KARDELIS 336 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV aprėpiančios – aibės viduje, nes kalba jau iš anksto aprėptų bei įtrauktų viską, ceea ce este posibil să se spună despre ea. Așadar, dacă am dori să definim cuvântul „limbă” în modul circular obișnuit pentru postmoderniști, ar trebui să găsim ceva care ar exista nu ca un anumit element în interiorul sistemului limbii însăși, ci ca un ceva independent existent dincolo de ea; însă, elementas, kurį galėtume pasitelkti kaip kalbos apibrėžimo atspirties tašką. Tapotrivit premisei fundamentale a postmoderniștilor (cel puțin versiunii celei mai radicale a acestei premise), dincolo de limbă nu există și nu poate exista nimic – prin urmare, dincolo de limbă nu există și nu pot exista elemente exterioare care ne-ar putea deveni puncte de reper în definirea circulară a semnificației cuvântului „limbă”. Așadar, potrivit logicii argumentării postmoderniștilor înșiși, pentru a defini semnificația cuvântului „limbă” și, prin urmare, pentru a înțelege ce este limba, trebuie să existe inevitabil nu doar limba, ci și ceva dincolo de limitele limbii însăși, indiferent ce ar fi acel ceva și cum ar fi numit. Presupunând că dincolo de limitele limbii nu mai există nimic, trebuie să recunoaștem că, în acest caz, limba nu mai poate fi înțeleasă și definită pe baza relației sale cu ceea ce s-ar afla dincolo de limitele ei, iar aceasta ar însemna totodată că – tocmai potrivit logicii postmoderniste a definirii oricăror semnificații – ea nu ar mai putea fi definită în niciun fel și, prin urmare, nu am mai putea înțelege ce este, în general, limba. În acest caz, limba ar fi pur și simplu tot ceea ce există, s-ar identifica cu realitatea și ar fi însăși realitatea – și, de altfel, din cauza identității dintre realitate și limbă, această realitate nu ar fi mai puțin iluzorie, deoarece pur și simplu nu ar exista însuși criteriul realității sau irealității ei. După cum am arătat prin argumentul expus mai sus, convingerea postmoderniștilor că dincolo de limitele limbii nu există nimic, iar realitatea însăși nu este decât o iluzie care apare spontan în mediul limbii, conduce inevitabil, tocmai pe baza concepției postmoderniștilor înșiși despre modul în care se constituie semnificațiile în sistemul limbii, la concluzia că, dacă dincolo de limitele limbii nu există nimic care să ofere măcar un singur punct de reper exterior pe care să ne putem baza atunci când încercăm să definim semnificația cuvântului „limbă”, atunci limba, care coincide cu cea mai mare mulțime a tot ceea ce există, nu mai poate fi definită și înțeleasă pe baza relației limbii cu ceea ce ea nu este; atunci trebuie să recunoaștem că limba este realitatea, deoarece ea este tot ceea ce există. Așadar, adevărata realitate, în pofida convingerii postmoderniștilor că ea nu este decât o iluzie lingvistică, ar trebui în acest caz recunoscută ca existând realmente, și nu ca un mod de descriere a însuși paisant to, kad ji sutaptų su kalba, nes kalba ir tikrovė būtų tiesiog du skirtingi ansamblului misterios și imposibil de definit al lucrurilor existente. Este paradoxal faptul că negarea postmodernistă a realității realului, întemeiată pe o concepție specifică despre modul în care se instituie semnificațiile în limbaj, se dezvăluie ca fiind analitic contradictorie și autonegatoare – negând realitatea extralingvistică, limbajul însuși, care nu mai poate fi definit și gândit clar, în mod determinat, pe baza relației sale cu o exterioritate existentă în afara lui, ca un context al înțelegerii și definirii sale mai larg decât limbajul însuși, trebuie în mod inevitabil să fie gândit ca identic cu realitatea – de fapt, ca unica realitate posibilă. Kalba ir tikrovė Limbaj și destine / Language and destiny 337 relația sa cu o exterioritate existentă în afara lui, ca un context al înțelegerii și definirii sale mai larg decât limbajul însuși, trebuie în mod inevitabil să fie gândit ca identic cu realitatea – de fapt, ca unica realitate posibilă. Critica prezentată a ambelor concepții extreme asupra relației dintre limbaj și realitate trebuie să ne inspire speranță. Trebuie să tragem următoarea concluzie: tocmai faptul că noi – chiar dacă poate nu în mod pe deplin clar – înțelegem ce este limbajul, precum și un alt fapt important, acela că limbajul ne este necesar ca o punte care ne unește pe noi, vorbitorii, nu doar unii cu alții, ci și cu ceea ce se află dincolo de limbaj, arată în mod evident cel puțin trei lucruri: în primul rând, că limbajul și realitatea extralingvistică sunt diferite una de cealaltă, deoarece, dacă s-ar suprapune, nici măcar nu am avea nevoie de limbaj – în general, nu am înțelege și nu am putea înțelege ce este limbajul; în al doilea rând, că limbajul și realitatea, deși diferite una de cealaltă, nu sunt complet separate, deoarece, dacă ar fi complet separate, limbajul nu ne-ar mai fi util ca punte care ne leagă de ceea ce se află dincolo de el; în al treilea rând, limbajul, deși foarte bogat, este întotdeauna mai sărac decât realitatea care se întinde dincolo de el, deoarece, dacă ar fi la fel de bogat, am dori să rămânem în interiorul limbajului și nu am vrea să ieșim dincolo de limitele sale – nici de această dată nu am avea nevoie de limbaj ca de o punte pe care am dori să pășim spre țara promisă ce ne ademenește, depășind limbajul prin ființare și bogăție... Predat la 17 mai 2021 NAGLIS KARDELIS Vilniaus universitetas Facultatea de Filosofie Universiteto g. 9/1, LT-01513 Vilnius, Lituania [email protected]