Ecouri ale trecutului

1904--1994

Acum 90 de ani, la 7 mai 1904, după 40 de ani de persecuție a scrierii lituaniene folosind alfabetul non-rusesc, țarismul și-a semnat actul înfrângerii — a publicat decretul de abolire a interdicției presei lituaniene. În Lituania independentă, această zi este comemorată drept Ziua redobândirii libertății presei, a limbii și a cărții. La sfârșitul aceluiași an 1904 a început să apară la Vilnius primul cotidian lituanian, „Vilniaus žinios” (editor P. Vileišis). Acest cotidian a contribuit mult, printre altele, la consolidarea și afirmarea limbii lituaniene standard. La început, în paginile sale se dezbăteau destul de activ chestiuni legate de limba bisericii. În acea vreme, acestea erau deosebit de actuale, deoarece lucrurile credinței erau propovăduite, discutate și scrise într-o limbă nespus de schimonosită.

Cu prilejul comemorării a nouăzeci de ani de la redobândirea libertății presei și de la apariția „Vilniaus žinios”, republicăm din acest ziar articolul lui J. Gerutis, „Greșeli de terminologie bisericească”. Pentru ca cititorul să vadă cum se scria în acea vreme, articolul nu a fost corectat în niciun fel. Autorul articolului, care a semnat cu numele J. Gerutis, era canonicul Jonas Balvočius (1842.III.2 – 1915.XI.12), un žemaitis învățat din Viekšniai, cunoscut om de litere, autor al unui dicționar manuscris polono-lituanian, care a slujit ca preot aproape toată viața în ținutul aukštaitian al episcopiei Žemaitija.

St. K.

Greșeli de terminologie bisericească

Adepții vechilor obiceiuri au puternic înrădăcinată o terminologie greșită. Se justifică spunând că așa era odinioară și că oamenii s-ar fi obișnuit să-i spună astfel. Nu tot ce era pe atunci poate fi la fel și acum. Lumea progresează în toate domeniile — deci și în limbă — și fiecare vrea ca lucrurile să fie mai apropiate, mai bune și mai corecte. Fiecare gândește cu mintea sa și nu mai suportă să fie dus de nas. Pretutindeni lucrurile merg spre mai bine. Oare fiindcă tatăl meu purta opinci trebuie să-mi scot și eu pantofii? Dacă mama mea mânca doar pâine de orz, înseamnă că nu am voie să-mi coc o pâine din grâu?

4—880

49

Nicidecum! Ei procedau astfel fiindcă nu puteau sau nu voiau să facă altfel, pe când eu și vreau, și pot.

Se cuvine să nu uităm că greșelile de terminologie bisericească au apărut fără intenție și fără voie. Noi însă le păstrăm și cu bună știință, și în mod voit. Preoții polonezi (ai noștri nu existau pe atunci), care ne-au botezat, nu știau bine limba lituaniană și nu o puteau învăța atât de repede. După ce au învățat-o puțin, au început să le propovăduiască noilor botezați lucrurile credinței și să scrie în grabă măcar cărți de rugăciuni. Cum au făcut-o? Au propovăduit și au scris cum s-a priceput fiecare. Și a ieșit un talmeș-balmeș. Predicile și cărțile au devenit pe jumătate lituaniene, pe jumătate poloneze, sau cuvinte poloneze cu terminații lituaniene. Rugăciunile bisericești și catehismul s-au preschimbat într-un fel de jargon. Iar fiindcă lituanianul este nespus de răbdător, îngăduitor și deprins de veacuri cu robia, nu s-a împotrivit nici schimonosirii limbii. Îi era urât să asculte cum predicatorul pocind cuvintele lituaniene, strecurând printre ele cuvinte poloneze; când citea cartea de rugăciuni, îi venea scârbă. Dar ce putea face, fiind înrobit? A răbdat. Ca să spunem adevărul, dacă cineva ar scrie o carte de rugăciuni poloneză, germană sau franceză într-un asemenea jargon, toți trei — polonezul, germanul și francezul — ar scuipa. Lituanianul nefericit trebuie să o accepte fiindcă așa era odinioară, fiindcă s-a obișnuit să-i spună astfel.

În obișnuință argumentul (dovada) nu este unul prea solid. Dacă omul se poate obișnui cu greșelile, cu atât mai ușor se poate obișnui cu ceea ce nu este greșit. Tuturor le este firesc să caute adevărul și, găsindu-l, să-l îndrăgească. Și lituanianului, de asemenea. Am văzut asta când au apărut noua carte de cântece și suplicația de la Mogilev; oamenii le-au îmbrățișat pe amândouă cu ambele mâini și nu se mai satură de puritatea și frumusețea lor. Ce s-a întâmplat aici? Au adus oare aceste două imnuri vreo noutate? Deloc! Conținutul a rămas același, doar că au dispărut cuvintele rătăcite (barbarismele), și acesta este tot secretul. Din acest exemplu vedem că lituanianul nu este vreun încăpățânat care să nu mai poată înțelege ce este curat și ce este amestecat cu o materie străină.

Greșelile de terminologie bisericească se numesc talmeș-balmeș. Voi aminti aici doar câteva.

Bere, miere, interior, cer nu au formă de plural. Cum de a apărut în Rugăciunea Domnului forma „ceruri”? Spunând „ceruri”, se pare că există mai multe ceruri.

În latină există quotidianum — „zilnic”. De ce al tuturor zilelor? Se spune: salariul pe tot anul, câștigul pe întreaga lună; dar asta înseamnă numai luna aceea, anul acela. Oamenii spun: necazul și lacrimile sunt pâinea mea zilnică (nu pâinea tuturor zilelor).

50

Cuvântul laudată corespunde lui benedicta din Vulgata. Stăpâna casei este lăudată pentru colțunașii gustoși și pentru țesătura minunată, pe când Preasfânta Maria este binecuvântată. Căci nu spunem Opt laude, ci opt binecuvântări.

Žyvatas este o boală sâcâitoare a pântecelui, neplăcută tuturor. Oamenii spun: Žyvatas mă chinuie, copilul suferă de žyvatas. Așadar, „rodul lui žyvatas” este o expresie cu totul urâtă.

Prepoziția po nu se potrivește cu Pilat. Pare că mai întâi a pătimit Pilat, iar apoi a pătimit Isus Cristos. Sau că Pilat era sus, iar Mântuitorul suferea jos.

Aproape toate rugăciunile se încheie cu: în vecii vecilor. Nu se știe de unde a tradus astfel traducătorul. Retradus în latină, ar suna: In saecula saecularium. Pentru a întări o propoziție, punem alături două substantive, de pildă: necazurilor – necazuri. Nu putem spune: necazurilor – necăjiții, necazurilor – cei necăjiți. Ar fi absurd. Forma cu adevărat corectă ar fi: din veac – veacuri, veacuri – veacuri.

Despre sintaxă nici nu mai e ce vorbi. Întregul text este fie latin, fie polonez, iar pe alocuri chiar rusesc. Cântecele au grijă doar ca silabele finale să se potrivească, fără să se gândească la spiritul limbii. Domnul Naujalis intenționase să dăruiască Lituaniei un imnariu frumos, cu note muzicale, dar a pierit pe neașteptate. Noul volum de rugăciuni „Balsas Balandelės”, apărut anul acesta la Vilnius, a făcut un pas destul de mare înainte, dar nu a ajuns până la capăt.

Când vine vorba de sărbători, totul e pur polonez. Iată ce înseamnă pentru un lituanian: gram, grom, gramnyčios? Nu înseamnă nimic.

Pravadai au alungat Atvelykis; pravadiai – Atvedybas. Traicė, deși n-a alungat nimic, este totuși un cuvânt străin nouă, lituanienilor. În întreaga limbă lituaniană nu există niciun substantiv cu terminația aicė.

Dacă l-ai întreba pe un lituanian din Keistutis ce înseamnă cuvântul Traicė, n-ar putea răspunde. Dacă l-ai întreba ce înseamnă Treybė, ar răspunde că este un ceva alcătuit din trei. Latvii, rudele noastre, spun triadiba; în sanscrită, trimutra. Germanii spun Dreifaltigkeit, Dreieinigkeit. Toți se descurcă fără Traicė cea poloneză, numai noi, lituanienii, parcă nu putem trăi fără ea. Că Tre ybė este un cuvânt pur lituanian și că nu cuprinde nicio eroare de credință arată „Pavasario Balsai”, unde un doctor în teologie, inspector al academiei, îl folosește cu măiestrie. Cine ar putea ști mai bine decât un savant european?

Să ne fie milă de limba noastră nedreptățită și s-o îndreptăm fără întârziere. Acum este un moment prielnic; trebuie să profităm de el.

J. Gerutis

51