ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

XLVII (2002), 103–107

Despre soarta formelor duale (o comparație ceho-letono-lituaniano-sorabă, cu câteva observații generale)^*

Bohumil Vykypěl

Ústav pro jazyk český AV ČR

În această lucrare sunt comparate formele morfologice din cehă, letonă, lituaniană și sorabă. Sunt formulate câteva observații generale cu privire la (a) diferența dintre perspectiva diacronică a lingvisticii istorice și perspectiva acronică a lingvisticii comparative, (b) proiectarea diacroniei în sincronie și (c) diferența dintre două forme de pierdere a categoriilor morfologice.

Profesorului Radoslav Večerka, cu ocazia împlinirii vârstei de 75 de ani

1. După cum se știe, ceha veche avea categoria morfologică a dualului (înțelegând prin categorie morfologică totalitatea morfemelor cu un anumit sem scalickian – în cazul categoriei dualului, deci cu semul dualului). În cursul secolelor al XV-lea și al XVI-lea, dualul a dispărut însă. Din perspectiva morfologiei formale diacronice a limbii cehe, este interesant să ne întrebăm ce s-a întâmplat cu formele duale originare. În ceea ce privește limba scrisă, acestea au preluat parțial funcția de plural la unele lexeme (pentru o tratare detaliată, vgl. Berger 1999). În unele varietăți substandard ale cehei, desinența dativ-instrumentalului dual s-a impus fără restricții lexicale în funcția de instrumental plural. Atestări mai frecvente ale acestui fapt există începând de la sfârșitul secolului al XVI-lea (vgl. Gebauer 1896: 20; Oberpfalcer 1935: 173). Această preluare a unei funcții de plural de către o desinență duală originară își găsește o paralelă instructivă în istoria declinării letone. Se știe că letona actuală are următoarele desinențe de dativ plural: -iem, -’iem, -ām, -ēm, -īm. Dacă baza vocalică a acestor desinențe, adică ie, īe, ā, ē și ī, este interpretată în fiecare caz ca formant tematic (temă), atunci -m poate fi considerat forma propriu-zisă a morfemului de dativ plural, comună tuturor declinărilor. În monumentele de limbă mai vechi se găsesc însă și

* Îi mulțumesc lui Markus Giger (Praga) pentru corectura lingvistică.

104 |

BOHUMIL VYKYPĚL

-iems, -’iems, -āms, -ēms, -īms, adică fără bază vocalică -ms. Aceste desinențe – cu excepția unor abateri nesemnificative, care pot fi considerate și greșeli de tipar – apar singure în monumentele scrise în letonă, de la primele texte din anii 1580 până în anii 1630. Începând aproximativ de la mijlocul secolului al XVII-lea, se manifestă o alternanță între -ms și -m. De la sfârșitul secolului al XVII-lea predomină desinența -m, care, în cursul secolului al XVIII-lea, o înlocuiește complet pe desinența -ms. Desinența -ms se mai întâlnește doar în dialectele din Curlanda occidentală. (Vgl. Endzelin 1923: 296f., §231, 307, §255, 311, §270, 320, §283; Vanags 1994: 123.) Se știe însă că desinența -ms apare și în letona standard modernă, și anume în paradigma formelor de plural care îi desemnează pe vorbitor și pe adresat mu-ms «noi», ju-ms «voi; dumneavoastră».

Singurul mijloc de a determina funcția cronologic primară a acestor forme letone este metoda comparativă, adică, în acest caz, comparația cu lituaniana. Lituaniana are trei seme de număr: singular, plural și dual. În limba actuală, morfemele dualului sunt, după cum se știe, periferice în ceea ce privește utilizarea (sunt folosite foarte rar); cu toate acestea, ele există ca o categorie deplină și completă paradigmatic. În ceea ce privește dativul, există următoarele desinențe: la plural -ams, -oms, -ēms, -ims, -ums, -iems; la dual -am, -om, -ēm, -im, -um, -iem; adică, fără bază vocalică, temele sunt -ms și -m.

Pe baza comparației dintre letonă și lituaniană, se poate formula, așadar, următoarea explicație (vgl. și Rūķe-Draviņa 1977: 98): în sistemul de la origine, forma -ms avea funcția de dativ plural, iar forma -m, funcția de dativ dual; după pierderea dualului, desinența -m a ajuns să fie folosită în letonă cu funcție de plural, în timp ce desinența -ms s-a păstrat numai la desemnarea vorbitorului și a adresatului (adică în categorii delimitate net de celelalte forme de desemnare, întrucât acestea din urmă apar la persoana a treia).

Este clar că între descrierea evoluției instrumentalului plural ceh și descrierea evoluției dativului plural leton există o diferență NOETICĂ: cunoașterea oferită de prima descriere are o valoare diferită de cea oferită de cea de-a doua. În timp ce în primul caz se descrie ceva ce există, în al doilea lucrurile stau astfel doar parțial.

Și în acest exemplu se poate observa foarte bine diferența dintre caracterul metodei lingvisticii ISTORICE și cel al metodei lingvisticii COMPARATIVE. În timp ce prima poate fi numită pe bună dreptate DIACRONICĂ, cea de-a doua este mai degrabă ACRONICĂ: aici, în momentul decisiv, nu se poate aplica metoda istorică, căci, în cuvintele lui Antoine Meillet (1934: 49), „on ne peut expliquer historiquement une forme que par une forme plus ancienne“. Dacă însă nu precedă nicio formă mai veche, nu se poate decât construi un model explicativ pe baza comparației cu anumite alte sisteme lingvistice, model care, în sine, nu este legat nici de timp, nici de spațiu (vgl. Meillet 1925: 15; Hjelmslev

ZUM SCHICKSAL DER DUALFORMEN

| 105

1968: 34). Diferența dintre punctul de vedere diacronic al lingvisticii istorice și cel acronic al lingvisticii comparative poate fi comparată cu diferența dintre istorie și evoluție: prima încadrează obiectele de cercetat în timp și cultură și prezintă o succesiune ne-necesară a schimbărilor, în timp ce cea din urmă stabilește mai degrabă relațiile dintre obiecte și constituie o ordine necesară a schimbărilor. Paul Diderichsen (1966: 307, 338) a scris în această privință:

„Putem merge chiar mai departe și susține că evoluția nu are nimic de-a face cu «istoria adevărată» sau cu «timpul» în sensul obișnuit. Sarcina principală este să ordonăm variantele într-o ierarhie structurală; este secundar faptul că putem formula ipoteze despre manifestările acestor structuri care se succed în timp și spațiu“. […] „Confundarea conceptelor de evoluție și istorie a condus la o viziune unilaterală asupra lingvisticii. Al doilea termen ar trebui folosit numai atunci când limba este privită ca parte a istoriei culturale (el are, așadar, legătură cu distribuția geografică a dialectelor și altele asemenea). Primul este mult mai dificil. El presupune că putem găsi legi generale care se aplică schimbării limbii“.

Fără îndoială, ar fi posibil să construim și alte modele explicative în cazul desinențelor de dativ plural din letonă. Credem însă că modelul pe care l-am prezentat mai sus (și care este, de altfel, evident) are avantajul de a fi cel mai simplu, adică de a lăsa cele mai puține întrebări fără răspuns.

2. După cum am spus, lituaniana standard modernă nu mai folosește morfemele dualului aproximativ din perioada interbelică încoace (cf. Zinkevicius 1980: 180). De asemenea, majoritatea dialectelor lituaniene nu au dual. În ceea ce privește dativul plural, dialectele individuale prezintă situații diferite, care corespund situațiilor din perioadele individuale ale istoriei limbii letone. Dialectele žemaitiene au -ms (ca în cele mai vechi documente letone). În unele dialecte din Lituania Centrală există oscilații între desinențele -ms și -m (ca în documentele letone din anii 1630 până în secolul al XVIII-lea). În cele din urmă, în dialectele aukštaitiene există desinența -m (ca în letonă începând cu secolul al XVIII-lea). Distincția dintre desinența duală -m și cea de plural -ms se păstrează numai în dialectele din împrejurimile orașului Klaipėda (ca în uzul scris lituanian mai vechi). (Cf. Zinkevicius 1966: 205, 234f.; 1980: 181.) Se poate spune, așadar, că dialectele aukštaitiene au tratat desinența duală -m la fel ca limba letonă.

Această dihotomie aukštaitiană–žemaitiană în forma morfemului de dativ plural are un corespondent în perioada lituaniană veche. Aici există, într-adevăr, încă o altă desinență, și anume -mus. Desinențele -mus și -ms concurează între ele, iar în cursul secolului al XVIII-lea desinența -ms se impune treptat. Acest proces se desfășoară mai rapid la autorii proveniți din ținutul žemaitian: la aceștia, -ms predomină deja în cele mai vechi texte, în timp ce la autorii aukštaitieni acest lucru se întâmplă abia mai târziu (cf. Senn 1966: 95; Zinkevicius 1980: 193f.; 1987: 180).

106 |

BOHUMIL VYKYpĚL

Dintr-un punct de vedere general, trebuie remarcat că comparația dintre desinențele de dativ plural din dialectele lituaniene și istoria limbii letone constituie în mod evident o frumoasă ilustrare a vechii teze a Școlii de la Praga, potrivit căreia diacronia se proiectează în sincronie fie pe verticală, prin stratificarea socială și stilistică a limbii, fie pe orizontală, în dialecte. În exemplul nostru lituanian a fost vorba de cea din urmă.

3. Soarta categoriei morfologice a dualului în limbile menționate este instructivă și dintr-un alt punct de vedere: se poate arăta în mod convingător că pierderea unei categorii morfologice poate lua două forme. Un tip de pierdere poate fi numit dezagregare, celălalt dispariție. În primul caz este vorba, într-adevăr, de o dezagregare propriu-zisă a categoriei, respectiv a morfemelor sale, adică de o separare a formelor morfematice de funcțiile lor. Formele respective, sau cel puțin unele dintre ele, nu dispar însă din limbă, ci primesc alte funcții. În cazul dispariției unei categorii morfologice, formele morfematice sunt pur și simplu abandonate; oamenii încetează să le mai folosească. În ceea ce privește categoria dualului, am văzut că în cehă și în majoritatea dialectelor lituaniene a avut loc dezagregarea ei, iar dezagregarea ei am presupus-o și pentru letonă. Dispariția s-a produs în lituaniana standard modernă (dacă putem considera încheiat acest proces aici) și în unele dialecte din vestul Lituaniei.

Situația din limba sorabă este, de asemenea, interesantă și instructivă în această privință. În limba scrisă (în ambele sale variante), dualul există. În limba vorbită se poate însă observa dispariția treptată a dualului (procesul pierderii nu s-a încheiat încă; cf. Faßke, Michalk 1981: 428–430). În ceea ce privește dualul, dialectele pot fi împărțite în trei grupuri (cf. Faßke 1975: 19–36). În unele dialecte, dualul există și este folosit (situația diferă în privința numărului de poziții în care dualul poate fi substituit cu pluralul). În alte dialecte, dualul există, dar poate fi substituit cu pluralul în toate pozițiile (este, așadar, vorba de dispariția categoriei). În cele din urmă, în grupul dialectelor sudice, s-a produs pierderea categoriei morfologice a dualului, mai exact dezagregarea ei: vechile forme de dual apar aici ca variante facultative ale formelor de plural sau ca forme de plural ale unor lexeme.

Este evident că lingvistica istorică poate surprinde ambele forme de pierdere a unei categorii morfologice, în timp ce lingvistica comparativă o poate surprinde numai pe prima dintre ele, dezagregarea. Cu alte cuvinte, dacă o categorie morfologică se pierde în perioada preistorică a unei limbi, acest lucru poate fi constatat numai dacă pierderea a luat forma dezagregării. Prin urmare, nicio ingeniozitate din lume nu poate reconstitui desinența latină -ibus pe baza limbilor romanice.

Zum Schicksal der Dualformen

107

LITERATURVERZEICHNIS

Berger, T. 1999: Zur scheinbaren Produktivität des Duals im Tschechischen. Girke, W., Guski, A., Kretschner, A., Hrsg., Vertragdbinnogenetiv. Festschrift für Helmut Jachnow, München: Otto Sagner, 9–20. (Specimina philologiae Slavicae, Supplementband 64.)

Diderichsen, P. 1966: Helhed og struktur, Köbenhavn: C. E. G. Gads Forlag.

Endzelin, J. 1923: Lettische Grammatik, Heidelberg: Carl Winter.

Fasske, H. 1975: Sorbischer Sprachatlas 11. Morphologie. Die grammatischen Kategorien – Die Paradigmatik des Substantivs, Bautzen: Domowina.

Fasske, H., Michalk, S. 1981: Grammatik der obersorbischen Sprache der Gegenwart. Morphologie, Bautzen: Domowina.

Gebauer, J. 1896: Historická mluvnice jazyka českého III/1, Praha–Vídeň: Nákladem F. Tempského.

Hjelmslev, L. 1968: Die Sprache. Übers. von O. Werner, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft.

Meillet, A. 1925: La méthode comparative en linguistique historique, Oslo: H. Aschehoug & Co.

Meillet, A. 1934: Introduction à l’étude comparative des langues indo-européennes. 7ᵐᵉ édition, Paris: Hachette.

Oberpfalcer, F. 1935: Jazyk knih černých, jinak smolných, Praha: Nákladem České akademie věd a umění. (Rozpravy České akademie věd a umění. Třída III. Číslo 73.)

Rūke-Dravina, V. 1977: The Standardization Process in Latvian, Stockholm: Almqvist & Wiksell. (Stockholm Slavic Studies, 11.)

Vanags, P. 1994: Die Entwicklung der Kasusendungen in den ältesten lettischen Sprachdenkmälern. Linguistica Baltica 3, 121–130.

Senn, A. 1966: Handbuch der litauischen Sprache I, Heidelberg: Carl Winter.

Zinkevičius, Z. 1966: Lietuvių dialektologija, Vilnius: Mintis.

Zinkevičius, Z. 1980: Lietuvių kalbos istorinė gramatika I, Vilnius: Mokslas.

Zinkevičius, Z. 1987: Lietuvių kalbos istorija II, Vilnius: Mokslas.

Bohumil Vykypěl Ústav pro jazyk český AV ČR etymologické oddělení Veveří 97 CZ-60200 Brno [email protected]

Gauta 2002 12 05