taukus (acuz. sg. taukų) „gras(ă), luxuriant(ă)”: tūkti „a deveni gras” (ca în daubą: dūbti, sausą: sūsti, raukti: rùkti etc.); aici se include și taukti, -ia, -ė „a se dezvolta bine (despre cereale, vite)”. Pe de altă parte, limbile baltice au și o rădăcină cu accent acut, cf. lituan. taukai (acuz. pl. táukus) „grăsime”: let. tūkstu „devin gras” (ca în láužti: lùžti: tráukti: trùkti etc.), cf. și tū-las, sl. veche ty-ti.

În locul instrumentalului singular galvà ar trebui să fie gálva (p. 9), deoarece substantivele cu rădăcină cu accent acut nu deplasează accentul pe terminație în acest caz (cu excepția instrumentalelor cu terminația -mi); cf. lángu, vėlniu, žalčiu, giėsme, mėnesiu, vándeniu, juósmeniu).

În sl. *męso (pl. męsą), corespondentul baltic este forma samogițiană mensā (Kaltinėnai, Vainutas¹¹, Laukuva, Saugos). Acest cuvânt, asemenea corespondentului său slav, are circumflex și aparține paradigmei cu accent mobil. Originea formei samogițiene înrudite meisa este neclară (cf. prus. mensā|menso), deși în unele dialecte samogițiene en poate deveni ei, cf. samog. lėišis, skėisk¹² (din *lenšis „bob de linte, linte”, *skeńsk „mă scufund, mă înec”). Autorul consideră în mod greșit că forma letonă mièša este împrumutată din slavă. Și letona miè-sa provine din baltica *mensā (cf. let. pièci=lituan. penki).

Aceste câteva observații critice nu diminuează valoarea considerabilă a lucrării lui V. Ilič-Svitič. Evoluția ulterioară a accentologiei baltice și slave avea nevoie de o asemenea lucrare, iar autorul volumului, argumentând temeinic legătura sistemelor de accentuare baltic și slav cu sistemul indo-european, a adus o contribuție importantă la accentologia limbilor baltice și slave.

S. Karaliūnas

DESPRE ORIGINEA ȘI FORMAREA UNOR HIDRONIME

Alfred Senn, Zur Bildung litauischer Gewässernamen, „Annali dell’ Instituto Universitario Orientale, Sezione Slava“, II, Napoli, 1959, p. 41—47.

În literatura lingvistică străină și în cea toponimică de specialitate au apărut în ultima vreme tot mai multe articole și studii despre numele de locuri lituaniene. Totuși, uneori, folosirea unor materiale toponimice incomplete sau nesigure duce la concluzii neîntemeiate. Acest lucru se poate spune și despre articolul lui A. Zenas discutat aici.

Bazându-se pe numele proprii și pe observațiile din partea introductivă despre toponimele lituaniene prezentate în „Dicționarul ortografic al limbii lituaniene” (1948), A. Zenas încearcă să descrie cazurile mai importante de formare a hidronimelor lituaniene. Din păcate, multe dintre afirmațiile sale sunt nemotivate, iar formarea și etimologia unor hidronime lituaniene sunt explicate chiar în mod greșit.

Autorul susține că numele proprii din limbile lituaniană și letonă încă nu sunt cercetate cu adevărat în mod științific și că se continuă să se mulțumească, și în prezent—

¹¹ K. Būga, RR, I, p. 113.

¹² P. Skardžius, ZslPh, XXVI, 1958, 375 tt.; E. Grinaveckienė, LKK, III, 1960, p. 196.

236

culegerea formelor „corecte” ale numelor și se evită cercetarea istorică a numelor de locuri¹.

A. Zenas tinde să considere drept singura abordare „cu adevărat științifică” cercetarea istorică a numelor de locuri. Trebuie spus că, în prezent, în știința toponimiei predomină tocmai opinia potrivit căreia analiza sincronică, bazată pe clasificarea structural-gramaticală, trebuie să constituie etapa pregătitoare a cercetării istorice. Numele de locuri sunt privite ca un sistem aparte, guvernat de legi proprii (toponimice). De aceea, se consideră că un sistem toponimic național poate fi cercetat numai după clarificarea temeinică a trăsăturilor sale generale și specifice de formare și semantice, a structurii sale și a tendințelor sale de evoluție. A doua etapă a cercetării numelor de locuri trebuie să constea în stratigrafia tipurilor derivaționale și semantice și în încercarea de a stabili cronologia relativă a acestor tipuri. Așadar, abia atunci începe cercetarea istorică a numelor de locuri. O activitate pregătitoare importantă pentru o asemenea cercetare este culegerea tuturor numelor de locuri dintr-un teritoriu omogen din punct de vedere etnic și desprinderea formelor primare ale numelor individuale din multitudinea formelor secundare, apărute ca urmare a etimologiei populare sau a altor tipuri de deformări. Și în Lituania cercetarea numelor de locuri este înțeleasă astfel. A. Zenas pare să adopte concepția tradițională asupra toponimiei, potrivit căreia numele de loc este înainte de toate o „sursă istorică”, și consideră că numele de loc individuale pot fi explicate atomist, desprinse din continuum-ul toponimic și din propriul sistem, ținând seama numai de asemănarea lor formală, fonetică, cu apelativele.

Unde poate duce o asemenea cercetare atomistă a numelor de locuri arată cel mai limpede unele dintre etimologiile propuse chiar de A. Zenas.

A. Zenas este pur și simplu convins a priori că majoritatea hidronimelor lituaniene provin din antroponime. În realitate, numai o mică parte dintre numele baltice de râuri și ceva mai multe nume de lacuri pot fi derivate din antroponime. Asemenea hidronime au de obicei sens posesiv sau memorial și sunt formate din prenumele ori numele de familie ale proprietarilor apelor sau ale altor persoane legate într-un fel de aceste obiecte. Cel mai adesea sunt hidronime la genitiv sau genitive eliptice deja transformate în nume proprii. Totuși, astfel s-au format numai numele unor obiecte hidrografice relativ mici, cuprinse în perimetrul proprietăților deținătorilor lor. Râurile mai mari nu au, de regulă, nume antroponimice. Ansamblul hidronimelor baltice arată că numele mai vechi de râuri și lacuri sunt legate semantic de caracteristicile fizico-geografice ori configuraționale ale obiectelor sau sunt termeni fiziografici propriu-ziși. Tocmai de aceea hidronimele nu sunt izolate — ele se repetă în locuri diferite, iar arealul rădăcinilor multor hidronime cuprinde aproape întregul teritoriu istoric al limbilor baltice. Numai caracterul izolat al unui hidronim în sistemul hidronimic poate constitui unul dintre motivele pentru a-l deriva dintr-un antroponim.

¹ „Cel de-al VI-lea Congres Internațional de Namenforschung... a trebuit să-i aducă pe baltologi la constatarea rușinoasă că o cercetare științifică autentică a numelor în lituaniană și letonă nici măcar nu există încă, întrucât acolo se mulțumesc în continuare cu simpla culegere a formelor de nume astăzi «corecte» și manifestă o rezervă rece față de orice cercetare istorică” (p. 41).

237

Având în vedere cele spuse mai sus despre geneza hidronimelor baltice, ne convinge etimologia dată de J. Otrembskis numelui de râu Zeimenà și numelui de lac Zeimenas|Zeimenes|Zeimenys (: *žeimą „frig”; mai degrabă *žeimuõ. — B. S.), în timp ce critica adusă acestei etimologii de A. Zenas este cu totul neconvingătoare, fiind întemeiată pe convingerea nemotivată că, chipurile, aceste hidronime provin dintr-un antroponim. În plus, derivarea acestor hidronime din antroponime este împiedicată și de forma dialectală a numelui lacului Zeimenes|Zeimenys, deoarece morfologia ei indică flexiunea unui apelativ cu temă consonantică, cu totul neobișnuită pentru antroponime.

La fel de neconvingător, A. Zenas derivă dintr-un antroponim și numele de râu Šalantas, care nu poate fi separat de numele de râuri Salietìs (Debeikiai), Salūtė (Raseiniai), Salõtė (Kapčiamiestis), Saltekỹs (Viduklė), Salūkė (Stakliškės), Sālupis (Gaurė și Kiduliai), Salūpis (Panemunėlis și Stačiūnai). O etimologie cu totul convingătoare a acestui nume de râu (Sal-antas: pr. salus „râu de ploaie”; cf. și lituan. salvėti „a curge încet, a se prelinge”. — B. S.) a dat H. Krahe³.

J. Otrembskis a criticat, de asemenea, în mod convingător încercările lui A. Zenas de a deriva aceste hidronime din antroponime⁴.

Încrezându-se pe deplin în propria concepție despre originea antroponimică a hidronimelor, A. Zenas începe să lege hidronimele lituaniene de antroponime germane (!): „Galm-onas este germanul Hallmann sau Hellmann, de la care provine, poate, și Almenas“⁵. O asemenea etimologie este, într-adevăr, născocită din senin. Numele lacului Almenas (Linkmenys) nu poate fi separat de hidronimele Almajas (lac, Linkmenys), Almė (râu, Šiluva) și Almuonė (râu, Kraupiškas) și trebuie pus în legătură cu apelativele lituaniene almuõ, almė́ti⁶; iar numele de râu Galmonas (Batakiai) ni se pare imposibil de separat de nume de locuri baltice precum prusacul Galmen⁷ și letonul Galmene⁸, care, la rândul lor, trebuie puse în legătură și cu rădăcina hidronimică baltică gal-gel-gil.

Opinia lui A. Zenas că numele de râu Baužas ar proveni din antroponimul polonez Bohusz a fost deja respinsă convingător de J. Otrembskis, care a arătat că Bohusz < Bogu-sław, iar lituanianul Baužas < baužas „fără coarne”⁹.

² Żr. Jan Otrębski, „Beiträge zur Namenforschung“, 1958, p. 189.

³ „În principiu, Salantas ar fi putut porni mai întâi, în cadrul unei singure limbi, de la un apelativ corespunzător prusacului salus, dispărut ulterior din lituaniană”. H. Krahe, Der Flußname Salantas, „Beiträge zur Namenforschung“, 3, 1960, p. 259.

⁴ Jan Otrębski, Contribuții la onomastica baltico-slavă, „Beiträge zur Namenforschung“, 1, 1961, p. 42.

⁵ Galmonas este germanul Hallmann sau Hellmann, de la care, poate, provine și Almenas“ (p. 46).

⁶ Żr. K. Būga, Rinktiniai raštai, III, Vilnius, 1961, p. 413.

⁷ G. Gerullis, Die altpreußischen Ortsnamen, Berlin und Leipzig, 1922, p. 35.

⁸ A. Bielenstein, Die Grenzen des lettischen Volkstammes..., St. Petersburg, 1892, p. 254.

⁹ Cf. Jan Otrębski, Beiträge zur baltisch-slavischen Namenkunde, „Beiträge zur Namenforschung“, 1, 1961, p. 39.

238

Etimologizând astfel numele de locuri, A. Zenas comite o eroare metodologică specifică și altor lingviști, care uneori încearcă să explice anumite nume de locuri separat de variantele lor, desprinzându-le din continuitatea toponimică și din sistemul național al numelor, fără să fi înțeles ansamblul numelor proprii baltice. De pildă, R. Šmitėnas, în cartea sa despre numele de locuri lituaniene