Cartea se încheie cu o bibliografie amplă de studii de baltistică tipărite în Republica Democrată Germană între 1948 și 1968, precum și cu lucrări publicate de cercetători din această țară în presa altor țări; bibliografia cuprinde 249 de titluri consacrate diverselor probleme de lingvistică baltică, literatură lituaniană și letonă, folclor și istoria baltisticii. Alte 52 de titluri bibliografice privesc relațiile culturale dintre sorbi (lusacieni) și lituanieni.

Această bibliografie amplă a fost alcătuită împreună cu profesorul R. Ekert de un alt prieten sincer al nostru, un susținător activ al culturii lituaniene, doctorul Frido Metškas din RDG. După cum arată chiar autorii bibliografiei, ar fi extrem de dificil să alcătuiască dintr-o dată o bibliografie cu totul desăvârșită, de aceea le cer cititorilor să-i ajute să o completeze. Răspunzând acestei rugăminți, vom indica două lucrări care, probabil, ar trebui incluse în bibliografie:

Ambr. Jonynas, Der Kampf der Fronbauern gegen die Gutsherrschaft im Spiegel der litauischen Märchen, Schwänke und Schwankmärchen, „Deutsches Jahrbuch für Volkskunde“, Bd. VII, Berlin, 1961, p. 205—214.

K. Korsakas, Bericht über die Folklorerforschung in Litauen, „Deutsches Jahrbuch für Volkskunde“, Bd. VI, T. 2, Berlin, 1960, p. 451—453.

Câteva mici corecturi: dicționarul lui K. Mühlenbach și J. Endzelīns a fost publicat în 1923—1932, iar al treilea volum al gramaticii limbii lituaniene de J. Otrębski — în 1956 (acest volum a fost publicat înaintea celorlalte).

Ne-am dori ca această lucrare a profesorului R. Ekert să fie nu numai un frumos ecou al tradițiilor baltisticii germane, ci și începutul unor noi cercetări importante de baltistică în Republica Democrată Germană.

R. Ekert își dedică această lucrare fostului său tovarăș din anii de studenție — lingvistului rus V. M. Ilič-Svityč, amintind astfel încă o dată că moartea tragică a acestui savant a afectat profund și baltistica.

A. Sabaliauskas

Лінгвістычная геаграфія і групоўка беларускіх гаворак, Мінск, 1968 [Izoglosų interpretacija], 318 p.; Лінгвістычная геаграфія і групоўка беларускіх гаворак, Мінск, 1969 [80 lingvistinių žemėlapių]^*

Geografia lingvistică belarusă a făcut progrese considerabile și, prin amploarea obiectivelor și valoarea producției sale, le-a depășit cu mult pe celelalte republici ale Uniunii Sovietice care desfășoară activități similare de cercetare a dialectelor. O realizare științifică majoră în acest domeniu a fost primul „Atlas dialectologic al limbii belaruse” monumental, alcătuit de un colectiv de autori și publicat în 1963 (Дыялекталагічны атлас беларускай мовы); cele 338 de hărți ale sale (dintre care majoritatea colorate) și comentariile aferente redau cele mai caracteristice trăsături ale foneticii și morfologiei dialectelor belaruse, construcțiile sintactice, precum și varietatea și răspândirea unor expresii frazeologice și a lexicului dialectal. Bazându-se pe acest atlas, dialectologii belaruși

^* Alcătuit de un colectiv de autori: membrul corespondent al MA a URSS R. Avanesov, candidatul în științe filologice A. Arašonkava, doctorul în științe filologice M. Birila, doctorul în științe filologice N. Vaitovič, doctorul în științe filologice A. Grucas, cercetătorul științific junior I. Kavaličiuk, candidatul în științe filologice A. Krivickis, membrul corespondent al MA a RSSB, doctorul în științe filologice J. Mackevič, candidatul în științe filologice J. Ramanovič, cercetătorul științific junior A. Čaberuk. Editori: membrul corespondent al MA a URSS R. Avanesov, academicianul MA a RSSB K. Astrachovičius (Krapiva), doctorul în științe filologice J. Mackevič.

245

… au urcat la un nivel superior al geografiei lingvistice — au elaborat un atlas remarcabil al hărților izogloselor dialectale, în care sunt analizate și comentate sincronic cele mai importante mănunchiuri de izoglose, sunt stabilite centrele formării și dinamica acestora, sunt evidențiate problemele privind originea și dezvoltarea unor particularități dialectale și a grupurilor acestora, este pusă în lumină legătura și relațiile reciproce dintre sistemul fonologic, structura gramaticală și fenomenele lexicale ale principalelor dialecte ale limbii belaruse, precum și raporturile acestora cu dialectele învecinate rusești, ucrainene, poloneze și, în multe cazuri, lituaniene. Atlasul izogloselor dialectelor belaruse revizuiește în mod fundamental clasificarea dialectelor folosită până acum și, bazându-se pe toate nivelurile structurii dialectale (fonetică, gramatică, lexic), evidențiază noi grupuri de dialecte, oferind o caracterizare exactă și clară a acestora și reliefând diferențele tipice dintre grupuri. Totodată, atlasul delimitează și zonele dialectale, aducând noi perspective lingvistice asupra formării limbii belaruse și a istoriei sale.

Toate hărțile izogloselor din atlas sunt împărțite în două părți mari — hărți ale tipologiei izogloselor (1—70) și hărți ale căror izoglose indică repartizarea dialectală a limbii belaruse și zonele dialectale (71—80). Hărțile tipologice ale izogloselor sunt împărțite în 9 secțiuni, ținând seama de centrele și direcția de răspândire a particularităților reprezentate. Prima secțiune cuprinde 21 de mănunchiuri de izoglose, alcătuite din 118 particularități dialectale, care pornesc din colțul sudic și sud-vestic al RSS Bieloruse și se răspândesc pe o fâșie largă în tot ținutul, în direcția nord-est. Toate aceste mănunchiuri de izoglose depășesc granițele RSS Bieloruse și se învecinează cu arealele lingvistice rusești, precum și cu dialectele belaruse și rusești ale vechilor locuitori din RSS Lituaniană. Mănunchiurile de izoglose 1—9 și 12—16 se extind și pe teritoriul lingvistic ucrainean, iar 1—12 cuprind și dialectele belaruse din Republica Populară Polonă. Mănunchiurile de izoglose 1—11 merită o atenție deosebită, deoarece delimitează vechiul continuum dialectal al Polesiei, de care este legată problema etnogenezei slavilor de răsărit. Este important și faptul că Polesia, deși se distinge de celelalte zone dialectale, nu formează totuși un areal închis, ci are numeroase particularități comune cu teritoriile învecinate. Mănunchiurile de izoglose 13—21 din această secțiune (Grodno, Lida, Așmeneț, Varenava) au o mare importanță practică și teoretică în ceea ce privește particularitățile corespunzătoare ale dialectelor lituaniene, mai ales răspândirea împrumutului lituanian мянтайска (harta 20, cf. lituan. mentė), a unor construcții sintactice (ехаў на кані | ехаў канём; ехаў на возе | ехаў возам — harta 14; пагнаў валы | пагнаў вало́ў; знайшоў грыба | знайшоў грыб — harta 20) și altele.

A doua secțiune este consacrată mănunchiurilor de izoglose orientate spre nord. Ea cuprinde 8 hărți (22—29), care reflectă 36 de particularități de fonologie, morfologie, lexic și formare a cuvintelor. Aceste mănunchiuri de izoglose delimitează, față de masa principală a dialectelor belaruse, arealul lingvistic al bazinului Pripetului. Este vorba, în mod clar, de un tip de dialecte de tranziție între belarusă și ucraineană.

A treia secțiune cuprinde 7 mănunchiuri de izoglose (30—36), care se deplasează dinspre sud-estul țării spre nord-vest și reunesc 33 de particularități dialectale. O parte dintre aceste mănunchiuri de izoglose (30—31) delimitează dialectele belaruse de tranziție din arealul Gomel.

A patra secțiune reunește 16 mănunchiuri de izoglose (37—52), care se îndreaptă spre sud-vest din colțul estic al republicii. Ele cuprind 92 de particularități fonetice și lexicale și alcătuiesc o concentrare coerentă de izoglose, care distinge clar masa dialectală a regiunilor Moghilău și Vitebsk de arealul general. Din punct de vedere structural-genetic, aceste mănunchiuri de izoglose sunt strâns legate și dependente unele de altele,

246

deși particularitățile care le alcătuiesc sunt diferite. Complexul dialectal Moghilău–Vitebsk, aflat în contact strâns cu dialectele rusești învecinate, are numeroase particularități fonologice și lexicale caracteristice acestora. Dintre ele, este deosebit de importantă pronunțarea moale a sonantei r înaintea vocalelor anterioare (în restul teritoriului, r este dur, iar vocalele sunt retrase). Deosebit de interesante sunt mănunchiurile de izoglose care se disting aici și aparțin subgrupului dialectal Astravăț (46–51), extinzându-se și în dialectele belaruse de frontieră din RSS Lituaniană. Ele constituie un obiect de studiu aprofundat și din perspectiva contactelor lingvistice lituaniano-belaruse.

A cincea secțiune cuprinde trei mănunchiuri de izoglose (53–55), cu 20 de particularități dialectale. Ele pornesc din colțul nordic al republicii și se îndreaptă drept spre sud. Primele două mănunchiuri ale acestei direcții (53–54) merită o atenție deosebită, deoarece delimitează colțul Breslauja din arealul dialectal general. Prin particularitățile sale lexicale, acesta se apropie, pe de o parte, într-o oarecare măsură de dialectele rusești ale vechilor locuitori din Lituania, Letonia și Estonia, iar pe de altă parte — de dialectele lituaniene învecinate (mai ales având în vedere că în împrejurimile Breslauja încă mai trăiesc, pe alocuri, în comunități mixte, lituanieni și belaruși). Aici este răspândit, de exemplu, cuvântul rusesc вагойня, neatestat în niciun alt dialect belarus, precum și lituanismul жэгіні (cf. lituan. žaginiai) și altele.

A șasea secțiune cuprinde 7 mănunchiuri de izoglose (56–62), orientate spre sud-est și pornind din marginea nord-vestică a republicii. Ele reunesc 44 de particularități lexico-semantice, dintre care unele cuprind și dialectele rusești ale vechilor locuitori, precum și dialectele belaruse din Lituania și Letonia. Împreună, ele delimitează într-o unitate dialectală aparte dialectele belaruse periferice, care se învecinează cu RSS Lituaniană și au unele particularități comune cu dialectele lituaniene învecinate sau se află sub influența acestora. De pildă, numai aici este răspândit polonismul кру́йка | еру́йка (harta 57), care coincide în parte cu denumirea aceluiași obiect folosită în RSS Lituaniană (o ilustrează bine, de exemplu, harta manuscrisă a răspunsurilor pentru punctul 58 din programul „Atlasului limbii lituaniene”). Ca excepție față de întreaga structură gramaticală belarusă, substantivele feminine мышца, зямля au trecut aici (harta 56) la tipul de declinare мясц., зямля. Verbul onomatopeic зука́ць „a vorbi” (harta 58), întâlnit numai în acest areal, are în dialectele letonă și lituaniană rude cu sens apropiat, de exemplu: letonă ukace „eine Klatschbase, Lügerin” (K. Mühlenbacha, Latviešu valodas vārdnīca, Redģējis, papildinājis, turpinājis J. Endzelīns, IV, Rīga, 1929–1939, p. 296), lituaniană ūkauti. Pentru cercetătorii limbii lituaniene sunt importante izoglosa particulară acestui areal, a participiilor de trecut cu terminațiile -улы, -увы, care au funcții predicative (mai ales pentru exprimarea aspectului durativ, de exemplu: я тут давно быуины), precum și arealul împrumutului lituanian дзірван (harta 59).

A șaptea secțiune cuprinde două mănunchiuri de izoglose (63–64). Unul este orientat spre sud-vest (8 particularități), iar celălalt — spre nord-vest (7 particularități). Aceste mănunchiuri evidențiază arealul central al dialectelor belaruse și trăsăturile sale generale, care îl leagă de masele periferice. Distribuția particularităților dialectale din acest teritoriu permite presupunerea că acestea s-au răspândit din centru spre periferie. Ele se deosebesc de mănunchiurile de izoglose anterioare prin faptul că unele dintre particularitățile lor alcătuiesc areale închise și compacte. În plus, aici se întâlnește întregul complex de particularități lingvistice care distinge dialectele sud-vestice și nord-estice, ale căror izoglose nu formează mănunchiuri compacte.

A opta secțiune este consacrată celor patru mănunchiuri de izoglose cu orientare vestică și estică (65–68), care evidențiază așa-numitele izoglose meridionale, reunind 22 de particularități dialectale. Izoglosele meridionale sunt deosebite prin faptul că sunt identificate pentru prima dată în dialectologia belarusă și evidențiază (deși nu întru totul clar) răspândite pe scară largă-

247

Acest masiv occidental al dialectelor belaruse (care se va putea contura pe deplin după publicarea „Atlasului lingvistic slav”), care nu formează un întreg unitar, ci se caracterizează printr-o mare variabilitate a uneia sau alteia dintre trăsăturile dialectale, depinde în mare măsură de istoria relațiilor politice, economice, culturale și lingvistice diferite de pe acest teritoriu. Este deosebit de interesant faptul că trăsăturile lingvistice ale masivului occidental al dialectelor belaruse sunt foarte diferite ca origine. Unele sunt noi (mai ales un anumit strat lexical), altele (cele gramaticale, precum și o parte din cele lexicale) sunt vechi, iar altele reflectă manifestările anumitor schimbări politice.

În capitolul al nouălea sunt prezentate două fascicule de izoglose ale unor areale dialectale închise (69 – 70), care reunesc 10 trăsături fonetice și lexicale și delimitează o insulă dialectală Sluck complet închisă în dialectul sud-estic al dialectelor belaruse.

În prima parte a acestei lucrări sunt analizate și interpretate, în total, 390 de trăsături dialectale ale limbii belaruse.

A doua parte a lucrării este o sinteză concisă a cercetărilor din prima parte. Pe baza imaginii reale a fasciculelor de izoglose, care alcătuiesc un sistem relativ coerent al dialectelor actuale ale limbii belaruse, format de-a lungul unui îndelungat proces istoric, precum și a studiilor detaliate asupra acestuia, această parte prezintă hărțile noii clasificări a dialectelor (71 – 75) și ale zonelor dialectale (76 – 80), precum și interpretarea lor.

Noua clasificare a dialectelor prezintă și interpretează științific următoarea împărțire a dialectelor belaruse principale: grupul dialectal polesian și masivul principal al limbii belaruse (prima împărțire); dialectele de nord-est (alcătuite din trei grupuri dialectale — nordic, Vitebsk-Moghilău și Polotsk) și cele de sud-vest (alcătuite din trei grupuri dialectale — sudic, Mozyr și occidental), precum și dialectele belaruse mijlocii (a doua împărțire).

Pe teritoriul limbii belaruse sunt delimitate pentru prima dată cinci zone dialectale (a treia împărțire): 1) sud-estică, 2) nord-vestică, 3) centrală, 4) estică, 5) vestică. Din perspectiva istoriei contactelor lingvistice lituaniano-belaruse, ultima zonă, mai ales direcția intensității fenomenelor sale, este cea mai interesantă și cea mai promițătoare pentru cercetări ulterioare.

Dincolo de limitele obiectului de cercetare al acestei importante lucrări, în carte există încă un al treilea capitol amplu dedicat interpretării izogloselor, în care sunt analizate în detaliu problemele genezei dialectelor belaruse.

Volumul „Geografia lingvistică și clasificarea dialectelor belaruse” reprezintă o mare realizare a dialectologilor belaruși și un pas nou și important înainte pentru lingvogeografia Uniunii Sovietice. Această excelentă lucrare științifică, pregătită cu multă seriozitate, este o sursă fundamentală pentru cercetările ulterioare din lingvistica belarusă și din domeniul altor limbi slave și baltice, precum și pentru studiile comparative și contrastive. Analiza materialului lingvogeografic al dialectelor belaruse prezentată în lucrare este un exemplu excelent pentru cercetări lingvogeografice similare consacrate altor popoare ale Uniunii Sovietice, precum și celor din străinătate.

Pentru ansamblul de lucrări de lingvogeografie belarusă, de mare valoare pentru lingvistică, colectivului de autori și redactori i-a fost acordat în 1971 Premiul de Stat al URSS.

E. Grinaveckienė

248