ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

LII (2005), 23 – 39

Natura predicației obiectelor longitudinale. Conceptul de mișcare subiectivă

ROLANDAS MIKULSKAS

Institutul de Limba Lituaniană

În multe limbi este obișnuit să se caracterizeze un drum, o cărare sau un obiect alungit prin intermediul unui verb de mișcare direcțională. Acest articol oferă o analiză destul de detaliată a unor asemenea instanțe ale modului de predicare a obiectului prelungit, pe baza materialului din limba lituaniană. Regularitatea fenomenului discutat pune sub semnul întrebării încercările de a explica utilizarea unor astfel de verbe de mișcare ca servind scopurilor limbajului figurat și ale imagisticii expresive: ea trebuie să-și aibă originea în surse cognitive mai profunde. Natura cognitivă a modului de predicare a obiectului prelungit este examinată aici cu ajutorul noțiunii de mișcare subiectivă a lui Langacker. Se atrage, de asemenea, atenția asupra particularităților semantice și gramaticale ale verbelor care reprezintă acest tip de predicare.

0. INTRODUCERE

0.1. În numeroase limbi este obișnuit ca un drum, o cărare sau un alt obiect alungit să fie descris prin verbe care exprimă mișcarea direcțională. Deși predicația unor asemenea enunțuri nu indică nicio mișcare obiectivă, verbele de mișcare folosite în ele nu trezesc suspiciuni în rândul vorbitorilor, adică aceste enunțuri sunt acceptate ca fiind corect formulate. De pildă, sună cu totul firesc următoarele enunțuri:

(1) Drumul merge de-a lungul râului LKŽ_II 1073 (DŽ).

(2) Peste câmpii aleargă un drum mare LKŽ_II 726 (RŠ).

(3) De unde vine drumul acesta? LKŽ_II 1080 (DBK).

0.2. Datele dicționarului limbii lituaniene arată că o asemenea utilizare a verbelor cu sens de mișcare este ceva mai frecventă în textele scrise decât în vorbirea vie. Dacă am explica acest fapt prin influența altor limbi asupra scriitorilor, nu am face decât să confirmăm universalitatea acestui fenomen lingvistic. Căci au fost consemnate suficiente exemple de asemenea utilizare și în dialecte. Răspândirea fenomenului în discuție atestă caracterul său sistematic și un anumit caracter mai general. Pe de o parte, predicatele cu sens de mișcare pot caracteriza nu numai un drum, o cărare, un drum mare sau un râu, ci și un câmp, o pajiște, o pantă, un gard, o pădure, o cicatrice și altele asemenea. În general, s-ar putea spune că poate fi caracterizată astfel și poziția în spațiu a unui obiect privit prin prisma dimensiunii lungimii. Pe scurt, le-am putea numi OBIECTE LONGITUDINALE. Compară:

(4) Pe lângă conac se întindeau pajiști nesfârșite LKŽ_II 1073 (ŽD).

(5) Munții se întind de-a lungul țărmului mării LKŽ_II 1073 (K_II 11).

(6) În jurul orașului se întindea un zid de piatră LKŽ_II 1073 (J. Balč).

24 |

R O L A N D A S M I K U L S K A S

(7) Bălțile acelea se întind până și în altă parohie LKŽ_II 1091 (Rdm).

(8) Dungi albe și roșii se întind de-a lungul LKŽ_II 1073 (Rdm).

Pe de altă parte, poziția spațială a unui drum sau, în general, a unui obiect longitudinal este descrisă în limbă nu numai prin verbele obișnuite de mișcare. O astfel de predicație poate avea loc nu doar de-a lungul axei orizontale, ci și de-a lungul celei verticale, cf.:

(9) Drumul urca lin spre munte LKŽ_V 793 (Pč).

(10) Apoi cobora acolo o pantă frumoasă LKŽ_VII 253 (Rš).

(11) Iată că drumul meu ieși din munți la câmpie LKŽ_VIII 683 (Šlč).

Configurația sinuoasă a unui drum este descrisă de verbe a căror predicație cuprinde mișcarea nu numai în raport cu axa dreaptă, ci și cu cea laterală, cf.:

(12) Poteca cotește spre sat, spre gospodăria ascunsă sub plopi bătrâni LKŽ_XIV 88 (V. Bub).

(13) Poteca bătătorită șerpuia chiar pe marginea prăpastiei LKŽ_XIX 467 (J. Jabl).

(14) Câteva riduri adânci îi șerpuiau pe frunte LKŽ_XIX 461 (J. Ap).

(15) Pe lângă ogoare se încolăcește o potecuță LKŽ_XIX 474 (Rš).

(16) Drumeagul strâmb se răsucea prin câmpuri LKŽ_XI 77 (T. Tilv).

Poziția geografică a unui drum poate fi indicată în limbă nu numai prin verbe monovalente, ci și prin verbe bivalente, care presupun un agent și un pacient și exprimă, așadar, o mișcare cauzată, nu spontană, cf.:

(17) Potecile de agrișe duc prin grădină LKŽ_XVIII 942 (PnMŽ).

(18) Multe drumuri duc spre satul de lângă mare LKŽ_XVIII 942 (I. Simon).

0.3. Regularitatea fenomenului discutat impune o atitudine critică față de încercările de a lega o astfel de utilizare a verbelor de mișcare de scopurile limbajului figurat, adică de intenția de a obține o exprimare plastică. Predicația obiectelor longitudinale prin verbe de mișcare are, fără îndoială, cauze cognitive mai profunde. Acest articol își propune să le dezvăluie. Natura cognitivă a predicației obiectelor longitudinale este elucidată pe baza noțiunii langackeriene de mișcare subiectivă. Totodată, atenția se îndreaptă asupra particularităților semantice și gramaticale ale verbelor folosite pentru această predicație.

1.0. Se pune firesc întrebarea: cum este posibil ca verbele de mișcare să desemneze poziția statică a obiectelor în spațiu? Care este logica unei asemenea predicații? De obicei se spune că verbele de mișcare desemnează schimbarea, în timp, a poziției obiectelor aflate în mișcare în spațiu. În schimb, verbele care desemnează poziția statică a obiectelor (de exemplu: stă așezat, stă în picioare, zace, se întinde și altele asemenea) nu desemnează nicio evoluție a relațiilor spațiale. Prin aceasta, ele se aseamănă cu verbele de stare, care, de asemenea, nu desemnează nicio schimbare a situației în decursul timpului. Așadar, dinamismul versus stabilitatea situației spațiale desemnate ar constitui principala diferență semantică dintre verbele în discuție. Totuși, folosind verbe de mișcare pentru a descrie configurația spațială a unui drum sau a altor obiecte longitudinale, limbajul reușește să depășească această

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS | 25

diferență esențială. A priori, o asemenea utilizare ar putea fi explicată printr-o anumită labilitate a concepției despre mișcare. La baza acestei labilități stă ceea ce au în comun verbele care desemnează mișcarea și cele care desemnează poziția statică. O astfel de trăsătură comună ar trebui să țină de însăși esența categoriei verbului, de trăsăturile sale distinctive.

1.1. Se afirmă de obicei că trăsătura fundamentală care deosebește verbul de celelalte categorii gramaticale este temporalitatea sa, sau legătura cu așa-numitul timp absolut (a nu se confunda cu timpul gramatical, care este de natură deictică și marchează relația acțiunii cu momentul vorbirii). Cu alte cuvinte, verbul este capabil să redea dinamica situației desemnate. Aceasta ar putea fi concepută fie ca o succesiune de poziții statice instantanee, fie ca o anumită dispunere a secvenței acestor poziții pe axa timpului. Totuși, ar fi greu să nu fim de acord cu Ronald W. Langacker (2002: 59–100), care observă că legătura cu timpul nu este proprie unei singure categorii, cea a verbului. De exemplu, prepozițiile înainte și după, adverbele ieri sau mâine marchează, de asemenea, relații temporale. Unele prepoziții numite complexe pot chiar să desemneze schimbarea pozițiilor (spațiale) în decursul timpului. Langacker oferă ca exemplu prepoziția engleză across, atunci când aceasta este folosită cu verbe de mișcare. În mod corespunzător, în limba lituaniană, prepozițiile transversal, longitudinal, oblic, peste, pe lângă, prin prezintă asemenea proprietăți. Cf.:

(19)

Vulpea aleargă de-a curmezișul drumului.

(20)

Iepurele țopăie peste pârloagă.

Așadar, s-ar putea afirma că, de exemplu, conținutul semantic al prepoziției de-a curmezișul, al verbului a traversa (drumul) și al substantivului deverbal (traversarea drumului) este același – toate aceste forme verbale desemnează traiectoria de la o margine la cealaltă a unui obiect longitudinal, traiectorie a cărei parcurgere necesită, fără îndoială, un anumit interval de timp.

1.2. În această situație, Langacker propune să căutăm trăsăturile distinctive ale verbului nu în conținutul situațiilor, respectiv al conceptelor pe care le desemnează, ci să acordăm atenție modului în care este perceput acest conținut. Subliniind caracterul temporal al categoriei verbului, el observă că la baza acestei proprietăți stă scanarea secvențială a situației desemnate. Cu alte cuvinte, partea de vorbire care desemnează un proces presupune examinarea succesivă a tuturor fazelor situației care se desfășoară în timp. În schimb, celelalte categorii gramaticale care exprimă relații, precum prepozițiile, adjectivele, adverbele, infinitivele și participiile, chiar dacă au legături cu timpul, sunt totuși atemporale, în sensul că conținutul conceptelor pe care le exprimă este perceput nu treptat, ci cumulativ. Deși această cale de percepție presupune o anumită fază de examinare succesivă, de „asamblare” treptată sau, pur și simplu, de construire a conceptului, funcția efectivă a acestor categorii în limbă este de a permite manipularea „produselor” globale ale acestei creații, sau a gestalturilor. Pentru acestea din urmă, profilul temporal nu este relevant.

1.2.1. Verbul astfel perceput desemnează procese. Prin aceasta se deosebește de părțile de vorbire care desemnează relații atemporale. Este ușor de observat că, pentru această concepție asupra categoriei verbului, dobândește o importanță deosebită însuși percepătorul, respectiv vorbitorul (ascultătorul)

¹ Conceptele de percepător, sau interpret, și de vorbitor (ascultător) nu sunt identice, însă, acceptând premisa propusă de cognitiviști privind izomorfismul structurilor cognitive, sau mentale, și al celor semantice, sau lingvistice, în unele contexte ale discursului lingvistic aceste concepte se pot substitui reciproc.

26 |

ROLANDAS MIKULSKAS

figură¹. În mod corespunzător, Langacker distinge și timpul în timpul conceput (conceived time) (t) și timpul procesual (processing time) (T). Primul timp este definit pe scurt ca OBIECT al percepției, iar cel de-al doilea – ca MIJLOC al percepției. În timpul conceput se desfășoară evenimentele lumii care ne este familiară, iar acesta a fost introdus în locul timpului absolut tradițional. Timpul procesual este un concept nou, care desemnează durata operațiilor cognitive. Ținând cont de acești parametri, Langacker propune descrierea predicației oricărui proces prin formula [rᵢ / tᵢ; C]ₜᵢ, care trebuie citită astfel: conceptualizatorul (conceptualizer) C activează sau evocă, la un anumit moment al timpului procesual Tᵢ, conceptul unei relații statice rᵢ și îl asociază ulterior cu momentul corespunzător al timpului conceput tᵢ. Întregul proces poate fi reprezentat prin formula:

(i) [r₁ / t₁; C]ₜ₁ > [r₂ / t₂; C]ₜ₂ > [r₃ / t₃; C]ₜ₃ > … > [rₙ / tₙ; C]ₜₙ

Această formulă dispune o serie continuă de poziții r₁, r₂, r₃,..., rₙ pe axa timpului conceput t₁, t₂, t₃,...,tₙ, iar succesiunea simbolurilor timpului procesual T₁, T₂, T₃,..., Tₙ indică faptul că conceptualizatorul C examinează succesiv, sau scanează, această structură complexă. În concluzie, se poate observa că predicația procesului înțeleasă astfel diferă de predicația complexă atemporală, care desemnează, de asemenea, o distribuire direcțională a pozițiilor pe axa timpului, prin aceea că, în cazul celei din urmă, parametrul timpului procesual nu joacă, de fapt, niciun rol sau, în cuvintele lui Langacker, acestei predicații îi lipsește profilul temporal.

1.3. Este ușor de înțeles că noțiunea langackeriană de proces include și stările. Acestea pot fi considerate un caz-limită în care unii parametri ai procesului nu se modifică în cursul timpului conceput, în timp ce parametrul timpului procesual rămâne relevant. Mai simplu spus, aceeași poziție a situației este examinată în mod succesiv. Marcând faptul că rᵢ = rᵢ + 1, formula procesului prezentată anterior poate fi adaptată cu ușurință pentru a descrie starea, respectiv semantica verbelor de stare:

(ii) … > [R / tᵢ; C]ₜᵢ > [R / tⱼ; C]ₜⱼ > [R / tₖ; C]ₜₖ > …

Simbolul R din această formulă desemnează o situație care rămâne neschimbată în cursul timpului conceput, dar este scanată succesiv de conceptualizator. Punctele de suspensie de ambele părți subliniază caracterul imperfectiv al verbelor de stare. Langacker le deosebește de verbele perfective², care pot desemna schimbări obiective ale situației, survenite într-un anumit interval de timp (conceput).

² Langacker nu leagă direct noțiunea de perfectivitate de categoria aspectului verbal și o înțelege ca pe o proprietate a verbului de a semnala schimbarea situației predicative. Verbele sale perfective includ trei dintre cele patru categorii ale clasificării clasice a lui Zeno Vendler (1967) – predicate de activitate (activities), predicate de realizare (accomplishments) și predicate de atingere a unui rezultat (achievements). Din perspectiva logicii

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS

27

1.4. O subclasă tipică a verbelor perfective este formată din verbele de mișcare. Un obiect în mișcare, fie de unul singur, fie sub acțiunea unei forțe externe, parcurge o anumită distanță într-un interval de timp (conceput), astfel că schimbarea situației este definită prin modificarea poziției obiectului fizic în spațiu. Analizând proprietatea verbelor de mișcare de a exprima nu numai mișcarea obiectivă, ci și pe cea subiectivă, Langacker (2002: 149–166) propune descrierea naturii generale a predicației mișcării printr-o formulă, modificată într-o oarecare măsură, discutată anterior:

(iii) [[m] l₁] t₁ > [[m] l₂] t₂ >...> [[m] lₙ] tₙ C T₁ T₂ Tₙ

Formula trebuie citită astfel: observatorul mișcării / conceptualizatorul C urmărește, de-a lungul intervalului de timp procesual T₁, T₂,...,Tₙ, traiectoria mișcării l₁, l₂,..., lₙ, trasată de obiectul în mișcare m (mover) de-a lungul intervalului de timp conceput t₁, t₂,... tₙ. Dacă simbolurile locale sunt înțelese într-un sens mai general, formula este potrivită și pentru descrierea mișcării abstracte. În cursul procesului abstract, conceptualizatorul urmărește mental schimbările unor entități imateriale de-a lungul timpului. Traiectoria mentală a schimbărilor este alcătuită din poziții scanate succesiv pe o scară calitativă sau cantitativă imaginară. În limba engleză, verbele de mișcare sunt folosite mult mai liber decât în limba lituaniană pentru a caracteriza procese abstracte de schimbare, însă asemenea întrebuințări pot fi întâlnite și în limba noastră, cf.:

(21)

Competiția atleților a durat două ore.

(22)

Concertul se apropie de sfârșit.

(23)

Sănătatea fratelui se îmbunătățește.

1.4.1. Propozițiile în care verbele de mișcare descriu configurația unui drum sau a unui alt obiect longitudinal seamănă, în parte, cu propozițiile în care aceste verbe profilează-

din punct de vedere al logicii, însăși noțiunea de perfectivitate, desemnând sfârșitul unei anumite evoluții, nu indică direct o schimbare, ci este derivată din această noțiune. Cu alte cuvinte, perfectivitatea este implicată de schimbare. Pe de altă parte, este ușor de observat că nu toate categoriile de predicate enumerate anterior se caracterizează prin natura lor prin desemnarea schimbării. De pildă, predicatele de activitate nu desemnează nicio schimbare direcționată care să aibă un sfârșit natural, cf.:

Tatăl se plimba prin grădină și medita.

Totuși, limita predicației unei asemenea activități poate fi trasată chiar de vorbitor, de exemplu prin folosirea unei forme delimitative a verbului, cf.:

Tatăl s-a plimbat puțin prin grădină și s-a așezat din nou să lucreze.

În acest caz, perfectivitatea verbului trebuie asociată nu cu sfârșitul natural al acțiunii, ci cu limita duratei acțiunii trasată de însuși vorbitorul, respectiv ascultătorul. Așadar, perfectivitatea verbului înțeleasă atât de larg este determinată doar parțial de natura sa semantică. În opinia lui Langacker, chiar și stările pe care le experimentăm au adesea limite naturale, motiv pentru care și verbele care le desemnează pot fi interpretate, în anumite circumstanțe, ca perfective. Prin urmare, nu putem trasa o limită strictă (inerentă) între verbele imperfective și cele perfective.

³ Verbul vykti, care desemnează un proces abstract, este, din punct de vedere semantic, considerabil îndepărtat de precursorul său, care desemnează mișcarea concretă. Procesul desemnat de un astfel de verb poate fi calificat în propoziție nu doar din perspectiva duratei, care, în cazul mișcării abstracte, ar putea fi considerată echivalentă cu distanța spațială parcursă în cazul mișcării concrete, ci și din perspectiva locului sau a modului, cf.:

Competițiile atleților s-au desfășurat pe stadionul central al orașului.

Deocamdată, ședința decurge fără probleme.

28 |

ROLANDAS MIKULSKAS

desemnează mișcarea abstractă. Totuși, există și diferențe. În primul rând, ceea ce „se mișcă” în aceste propoziții constituie totodată și traiectoria acestei mișcări. Această traiectorie nu este însă mentală, ca în cazul mișcării abstracte, ci este un obiect pe deplin real, definibil geografic. Predicația acestor propoziții este legată de mișcarea reală și prin direcția exprimată în ele mai mult sau mai puțin explicit, cf.:

(24) Un drum merge la mamuzė, altul la bernytis LKŽ_II 1073 (KlvD 9).

(25) Amândoi au privit drumul mare, care șerpuia prin gospodării spre mestecăniș LKŽ_XIX 462 (L. Dovyd).

(26) Dincolo de Dargvainiai, un drum coteste spre Skujinė LKŽ_XIV 88 (Všv).

Pe de altă parte, conținutul semantic al acestor propoziții nu desemnează nicio mișcare efectivă: așa-numitul subiect al mișcării rămâne stabil în timp. Așadar, verbele din aceste propoziții desemnează, de fapt, un proces imperfectiv, pe care Langacker propune să-l descriem prin formula (ii) prezentată anterior, înlocuind simbolul relației constante R cu simbolul mai precis al locației obiectului longitudinal [M] L:

(iv) ···> [[(M) L] tᵢ / C] Tᵢ > [[(M) L] tⱼ / C] Tⱼ > [[(M) L] tₖ / C] Tₖ >···

Această formulă arată că observatorul, sau percepătorul, C înregistrează succesiv, la fiecare moment tᵢ al timpului percepătorului, una și aceeași poziție spațială, sau locație, L a obiectului longitudinal M. Este ușor de observat că obiectul longitudinal astfel conceput nu se deosebește formal în niciun fel de subiectul unei mișcări efective: ambele sunt definite printr-o relație locală.

1.5. Lexicograful, analizând întrebuințarea în discuție a verbelor de mișcare, observă un caz clar de extensie semantică: verbele de mișcare, perfective prin natura lor⁴, ajung să desemneze procese imperfective, al căror conținut semantic corespunde profilului unei poziții spațiale constante a obiectului longitudinal. Cu toate acestea, din predicația propozițiilor în cauză nu dispare componenta semantică a direcției, care este legată în mod esențial de conceptul mișcării. În cazul predicației mișcării efective, conținutul exprimării direcției constă în pozițiile spațiale ale obiectului

În plus, verbele care desemnează mișcarea abstractă și cea concretă diferă prin proprietățile lor gramaticale: de pildă, pentru a forma formele lor de aspect perfectiv se folosesc afixe derivative diferite, cf.:

Trenul a sosit de la Kaunas.

Meciul de fotbal a avut totuși loc.

Formele de aspect perfectiv ale acestui verb de mișcare, care denumește un eveniment concret, se formează cu prefixele at-, nu-, par-, iš- și, pe lângă faptul că denotă în mod regulat încheierea acțiunii, indică și direcția mișcării în raport cu percepătorul, sau vorbitorul (ascultătorul). În cazul mișcării abstracte, forma perfectivă cu prefix denotă numai încheierea acțiunii. Pe de altă parte, faptul că mișcarea abstractă poate fi denotată doar prin formele de persoana a III-a arată că verbele folosite astfel continuă, în esență, să fie asociate conceptului de mișcare. Predicația unei mișcări percepute abstract presupune în mod necesar perspectiva percepătorului. În limbă, reprezentanții acestei perspective — vorbitorul, respectiv ascultătorul — fac inaccesibile predicației în cauză formele de persoana I, respectiv a II-a.

⁴ Este momentul să precizăm că, atunci când vorbim despre predicatele obiectelor longitudinale, ne referim, de fapt, doar la verbe care denotă mișcare direcțională, precum merge, aleargă, virează (în ce direcție), nu însă și la corespondentele lor nedirecționale se plimbă, aleargă încoace și-ncolo, se învârte și altele asemenea. Acestea din urmă aparțin categoriei predicatelor de activitate și sunt, în esență, de natură imperfectivă (deși pot fi perfectivizate prin adăugarea unor prefixe cu funcție delimitativă; pentru detalii, vezi nota de subsol (2)).

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS | 29

schimbare (în fluxul temporal perceput), evaluată în raport cu percepătorul, sau vorbitorul (ascultătorul). Când verbele de mișcare descriu o situație statică, percepătorul însuși activează dinamica spațială a pozițiilor, necesară pentru a percepe direcția localizării obiectelor longitudinale. Mai simplu spus, vorbitorul, respectiv ascultătorul, parcurge secvențial cu privirea sau în minte întreaga configurație a drumului sau a altui obiect longitudinal descris în propoziție, transformând-o, de fapt, în acest fel, într-o traiectorie de mișcare echivalentă. Faptul că direcția unei asemenea parcurgeri determină alegerea unor predicate diferite este demonstrat clar de perechi de propoziții precum următoarea, în care este descrisă, în esență, aceeași poziție spațială, dar este implicată o poziție opusă a percepătorilor, cf.:

(27) Malul coboară aici în pantă lină spre lunca râului.

(28) Malul râului urcă aici treptat în sus.

Pentru a analiza structura predicației discutate, este important să observăm rolul deosebit pe care îl îndeplinește în cadrul ei percepătorul, rol care permite interpretarea corectă a conținutului propoziției. Privind din exterior, am putea afirma metaforic că percepătorul însuși se deplasează de-a lungul obiectului profilat, conferind astfel dimensiunea direcțională predicației mișcării exprimată de propoziția de bază. Desigur, în circumstanțe normale, cel care formulează sau interpretează o asemenea propoziție nu se percepe pe sine deplasându-se pe traiectoria menționată. Totuși, chiar dacă în mod inconștient și numai abstract, în minte, funcția de mișcare preluată de la subiectul predicației îi permite utilizatorului limbii să considere propoziții similare ca fiind semnificative și să le interpreteze corect. Premisele acestei interpretări sunt constituite de trăsăturile comune ale parcurgerii secvențiale a obiectului longitudinal și ale perceperii unei mișcări reale orientate. Langacker subliniază natura subiectivă a unei asemenea mișcări bazate pe scanarea mentală. Predicația mișcării subiective este alcătuită, de fapt, din faza inițială, sau cumulativă, a perceperii situației, care, după cum știm, nu este relevantă pentru interpretarea mișcării reale. Tocmai în această fază a perceperii, verbul de mișcare, care denumește o poziție în esență statică a obiectului, își păstrează vectorul direcțional esențial pentru natura sa semantică. Langacker propune descrierea acestei faze cumulative prin formula:

(v)

[m₁] l₁ / C T₁ > [m₁] l₁ / [m₂] l₂ / C T₂ > [m₁] l₁ / [m₂] l₂ / [m₃] l₃ / C T₃ > … > [m₁] l₁ / [m₂] l₂ / [m₃] l₃ / … / [mₙ] lₙ / C Tₙ

Aceasta arată că percepătorul C, pe parcursul intervalelor de timp procesual T₁, T₂, T₃,..., Tₙ, scanează într-o anumită direcție obiectul longitudinal și activează secvențial întregul concept care îi descrie configurația, [M] L, concept ce rămâne apoi constant (în fluxul temporal perceput). Din această formulă reiese clar, de asemenea, că tocmai axa timpului procesual permite interpretarea acestei parcurgeri secvențiale a obiectului longitudinal ca un anumit tip de mișcare (abstractă). Așadar, folosirea predicatelor obiectelor longitudinale și interpretarea corectă a propozițiilor care le conțin se bazează pe faptul că conceptul de mișcare este transferat de pe axa predicației obiective a propoziției, sau de pe pro-

30 |

ROLANDAS MIKULSKAS

filio, transferat pe axa interpretării subiective a percepătorului. Langacker definește această operație cognitivă drept SUBIECTIFICARE.

1.6. Discutând procesele de extindere semantică și de evoluție gramaticală asociate conceptului de subiectificare, Langacker (2002: 315–341) dezvoltă pe larg și propria sa concepție aparte despre însăși noțiunea de subiectivitate. Aceasta este o parte inseparabilă atât a perceperii oricărei situații din realitate, cât și a predicației lingvistice corespunzătoare. Așa cum situația percepută presupune un percepător, și enunțul presupune întotdeauna un utilizator al limbii (vorbitor, respectiv ascultător). Predicația enunțului nu poate fi concepută fără poziția ocupată de autorul, respectiv interpretul acestuia, în raport cu evenimentele relatate, timpul și locul vorbirii, caracterul nou / vechi al informației, cu alte cuvinte, fără toate acele aspecte care definesc împrejurările comunicării. Prin urmare, conținutul semantic al situației profilate prin enunț cuprinde în mod necesar și contextul comunicării. Altfel spus, putem afirma că împrejurările care stau la baza predicației exprimate prin acest enunț nu sunt altceva decât o PERSPECTIVĂ asociată unei anumite figuri a vorbitorului, respectiv a ascultătorului. Această perspectivă funcționează ca suport al predicației și poate fi exprimată în limbă prin mijloace gramaticale și / sau lexicale deictice. De regulă însă, cea mai mare parte a informațiilor legate de perspectiva percepătorului rămâne în afara predicației enunțului, adică nu este exprimată explicit. Langacker observă că, în cazul perspectivei optime, poziția percepătorului rămâne neobservată, fiind, așadar, maxim SUBIECTIVĂ, ceea ce conferă un grad cât mai mare de obiectivitate situației profilate prin enunț. O astfel de situație este, desigur, ideală. În limbă sunt de obicei răspândite diverse cazuri intermediare. De exemplu, o parte din informațiile legate de figura vorbitorului, să zicem localizarea sa relativă, poate fi inclusă în sfera predicației enunțului. Atunci obiectivitatea situației desemnate de un asemenea enunț scade. Cf. două enunțuri cu verbe de mișcare:

(29) Privesc – tata vine pe drum dinspre pădure.

(30) Uneori trece pe drum câte un om.

Primul enunț este posibil numai în împrejurări în care autorul său (care este totodată și observatorul actual al situației), tatăl și pădurea sunt dispuse aproximativ pe aceeași linie. În plus, forma cu prefix a verbului pareina arată că autorul enunțului observă cel mai probabil situația din casă. Casa implicită devine punctul de referință față de care ceilalți participanți la situație sunt dispuși în spațiu. În al doilea enunț, poziția observatorului nu este definită clar nici în raport cu timpul, nici cu locul vorbirii. Această împrejurare importantă permite atribuirea unui grad mai mare de obiectivitate situației desemnate de al doilea enunț decât în primul caz.

1.6.1. Langacker descrie profilul situației exprimat printr-un enunț finit ca pe o relație asimetrică între două percepții, pe care le desemnează prin termenii specifici TRAJECTOR (trajector) și REPÉR (landmark). Acești termeni desemnează cele mai generale concepte ale predicației, apropiate de figura și fondul din psihologia percepției. La fel ca aceste din urmă concepte, trajectorul și reperul sunt descrise în termeni de proeminență relativă. Așadar, trajectorul și reperul sunt participanții cei mai proeminenți ai situației profilate printr-un enunț finit. Trebuie doar să nu uităm că aceste caracteristici de proeminență le sunt atribuite de percepător, care cel mai adesea rămâne în afara predicației (sau la periferia ei). Dacă presupunem că profilul situației, definit ca relație asimetrică între trajector și reper, constituie axa orizontală a predicației enunțului, atunci cealaltă axă a predicației, cea verticală, impli-

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS

31

când perspectiva percepătorului care interpretează situația, ar trebui trasată perpendicular pe sintagma profilului. În consecință, axa orizontală reprezintă latura obiectivă a predicației, iar cea verticală – latura subiectivă. În cursul operației cognitive menționate – subiectificarea – o parte a informației obiective este reorientată către axa subiectivă a interpretării, adică o parte din conținutul semantic predicat prin enunț nu este profilată, ci se realizează prin posibilitățile interpretative ale percepătorului.

1.6.2. Ținând cont acum de distincția dintre obiectivitatea și subiectivitatea predicației, definită de Langacker, să analizăm enunțurile care ne interesează, în care drumul sau alte obiecte longitudinale sunt descrise prin verbe cu sens de mișcare. Este ușor de înțeles că interpretarea corectă a acestor enunțuri este susținută de faptul că cea mai mare parte a conținutului exprimat obiectiv prin predicatele de mișcare este reorientată către axa subiectivă a percepătorului. Cu alte cuvinte, percepătorul însuși, sau vorbitorul (ascultătorul), parcurgând pe rând cu privirea ori în minte toate pozițiile spațiale ocupate de obiectul longitudinal, înlocuiește subiectul predicației și conferă astfel conceptului de mișcare caracteristicile temporale și de distanță parcursă necesare. Așadar, esența subiectificării în enunțurile discutate constă în mișcarea subiectivă a interpretului de-a lungul obiectului descris. Totuși, este important de subliniat că, devenind astfel un participant al mișcării subiective, percepătorul nu devine trajectorul enunțului. Noțiunea de subiectivitate asociată percepătorului este, în principiu, incompatibilă cu caracteristica de proeminență a trajectorului, deși o fundamentează. Prin urmare, la nivel formal, organizarea unui astfel de enunț nu se deosebește în niciun fel de cea a enunțurilor care profilează mișcarea efectivă. De exemplu, în enunțul Acest drum duce (merge) în oraș, drumul este trajectorul predicației (și, totodată, subiectul enunțului), iar orașul îndeplinește funcția de reper. Conținutul semantic al unui astfel de enunț este însă deja schimbat. Odată ce conceptul de mișcare este reorientat de pe axa obiectivă a profilului către axa subiectivă a interpretării, conținutul obiectiv rămas al predicației desemnează doar poziția statică a obiectului, iar verbul în sine exprimă un proces imperfectiv. Imperfectivizarea verbelor de mișcare direcțională, perfective prin natura lor, are consecințe gramaticale serioase, dar vom reveni asupra lor mai târziu. Între timp, am dori să atragem din nou atenția asupra faptului că în conținutul semantic al enunțurilor discutate se păstrează totuși un element important al conceptului de mișcare, și anume conceptul de direcție. Cel mai probabil, aceasta este o condiție fără de care folosirea predicatelor de mișcare în enunțurile de tipul discutat ar fi cu totul imposibilă. După cum știm deja, vectorul direcțional al „mișcării” coincide cu direcția de parcurgere vizuală a obiectului longitudinal. Prin urmare, predicația unor astfel de enunțuri implică întotdeauna localizarea observatorului sau a percepătorului. Această localizare poate fi exprimată explicit, cf.:

(31) De pe pragul căsuței tale natale, prin curte, prin livada bătrână, prin lunca cu miriște șerpuiește o cărăruie albă LKŽ_XIX 462 (J. MARCIN).

(32) Žilaitienė ședea și ședea, privind mereu pe fereastră la drumul îngust, care șerpuia dincolo de creasta dealului LKŽ_XIX 462 (J. BALT).

(33) Se putea vedea cel puțin o jumătate de kilometru din drumul mare care șerpuia spre noi dinspre orășel LKŽ_XIX 466 (RŠ).

(34) Din sat se vede foarte frumos cum șerpuiește râul venind din acele păduri mari LKŽ_XIX 462 (RŠ).⁵

⁵ De regulă, putem presupune că în acest enunț și în altele asemănătoare râul este tratat ca un obiect longitudinal tipic, de pildă un drum, adică interpretului îi este de ajutor aceeași mișcare de scanare. Există însă și diferențe. În primul rând, din cauza naturii obiectului însuși. Putem închide ochii la faptul că

32 |

R O L A N D A S M I K U L S K A S

Totuși, adesea poziția relativă a percepătorului față de direcție nu este definită clar în asemenea propoziții, fiind pur și simplu considerată de la sine înțeleasă. Poziția presupusă (așa-numitul caz default) este cea în care drumul sau un alt obiect longitudinal se întinde în fața ochilor percepătorului (care poate fi observatorul actual sau călătorul), către depărtare, adică este scanat de acesta în perspectivă, cf.:

(35) Poteca bătătorită [takas] șerpuia chiar pe marginea stâncii LKŽXIX^xix 467 (J. JABL).

(36) Drumul acela șerpuiește, șerpuiește prin pădurea aceea LKŽXIX^xix 469 (Ms).

(37) Potecuța cotește spre făget LKŽXIV^xiv 88 (KLT).

(38) De-a curmezișul terenului nostru, trecea o potecă LKŽIIⁱⁱ 1073 (Pc).

1.6.3. În concluzie, putem afirma că, în propozițiile în care verbele de mișcare descriu obiecte longitudinale, localizarea relativă a percepătorului este în mod necesar inclusă în sfera predicației, în timp ce în propozițiile care profilează mișcarea efectivă, această localizare poate rămâne și în afara sferei predicației. Pentru cercetările ulterioare, este important de remarcat că includerea necesară a percepătorului în sfera predicației propozițiilor discutate asigură o legătură strânsă între situația profilată și momentul vorbirii. Iar această împrejurare importantă, după cum vom vedea în curând, influențează într-o anumită măsură alegerea formelor de aspect verbal.

2.0. Deoarece verbele de mișcare folosite în propozițiile cu predicațiile discutate denotă, de fapt, doar un proces imperfectiv, ar fi firesc să ne așteptăm ca pentru descrierea configurației unui obiect longitudinal să fie adecvate numai formele imperfective ale acestor verbe. Într-adevăr, datele colectate arată că predicațiile despre obiecte longitudinale sunt cel mai adesea exprimate prin verbe de mișcare la aspect imperfectiv. În anumite împrejurări sunt însă posibile și formele perfective. În continuare vom discuta mai detaliat relația dintre predicația obiectelor longitudinale și categoria aspectului, deoarece tocmai această relație pare să determine restricțiile de utilizare a unor forme temporale ale verbelor de mișcare.

2.1. Gramatica limbii lituaniene contemporane (Ambrazas 1997: 289; cf. de asemenea Ambrazas 1999: 694) constată distribuția, în raport cu aspectul imperfectiv/perfectiv, a formelor temporale ale verbelor formate cu prefixe care exprimă direcția. Formele de prezent ale acestor verbe prefixate au, de regulă, valoare imperfectivă, iar formele de trecut și de viitor — valori perfective. Este de la sine înțeles că verbele de mișcare sunt reprezentanții tipici ai unei asemenea distribuții. Pentru a afla în ce măsură această dis-

Un râu, spre deosebire de un drum, este într-un anumit sens un obiect în mișcare. Să presupunem că de la distanță poate nici nu reușim să distingem curgerea apei râului. Totuși, este greu să facem abstracție de faptul că fiecărui râu îi este atribuită o direcție a curentului — din amonte în aval — și, prin urmare, configurația longitudinală a râului este întotdeauna unidirecțională. Din acest motiv, observatorul, respectiv vorbitorul, nu poate afirma simultan, adică fără să se întoarcă, că râul șerpuiește încoace (spre sat) și șerpuiește încolo (dinspre sat). În schimb, când descrie configurația șoselei care se întinde în fața satului, vorbitorul poate alege în mod liber direcția de scanare, respectiv de profilare a obiectului, în propoziție. În mod similar, din cauza ordinii stabile (firești) a lucrurilor, direcția de profilare a unui obiect longitudinal poate fi limitată și în alte cazuri. De exemplu, știind că locul normal al omului (din cauza gravitației) este pe pământ, nu în cer, putem spune doar:

Coșul fabricii se înalță (țâșnește) spre cer (în sus),

dar nu

*Coșul fabricii coboară (cade) în pământ (în jos).

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS | 33

Dacă distribuția se manifestă în cazurile discutate de predicație a obiectelor longitudinale, ar trebui să examinăm mai atent cauzele care o determină.

2.1.1. În primul rând, trebuie remarcat că aspectul verbelor de mișcare cu prefix nu se raportează direct la formele timpului gramatical, respectiv la valorile lor deictice abstracte. Mai exact, sensurile aspectuale ale acestor verbe ar trebui puse în legătură cu timpul concret al procesului, exprimat deictic (adică în raport cu momentul vorbirii), în cazul unei propoziții simple, sau cu timpul relativ, în cazul unei propoziții complexe. Cu alte cuvinte, alegerea aspectului depinde aici de predicația întregului proces sau de succesiunea a două predicații. Când, într-o propoziție simplă, este profilată desfășurarea unui proces concret, durata acestui proces cuprinde în întregime așa-numitul timp de referință (reference time), care poate coincide sau nu cu momentul vorbirii. Căci, odată aleasă strategia narativă corespunzătoare, procesul care se desfășoară în fața unui receptor imaginat și, prin urmare, timpul de referință pot fi plasate atât în trecut, cât și în viitor⁶. Axelis Holvoetas (Holvoet, Čižik 2004: 152) numește acest raport dintre durata procesului și timpul de referință raport de incluziune și îl consideră caracteristica gramaticală fundamentală a aspectului imperfectiv. În schimb, în opinia sa, absența raportului de incluziune caracterizează gramatical aspectul perfectiv. Momentul procesului încheiat poate fie să coincidă cu timpul de referință, fie să îl preceadă. Această anterioritate relativă este exprimată în limbă printr-o propoziție temporală subordonată și depinde numai de succesiunea proceselor profilate, nu de timpul deictic, cf.:

(39) Când trenul a sosit, mulțimea de călători s-a revărsat pe peron.

(40) Când trenul sosește, mulțimea de călători se revarsă pe peron.

(41) Când trenul va sosi, mulțimea de călători se va revărsa pe peron.

În toate cele trei cazuri, predicatul propoziției subordonate, care este aici un verb de mișcare cu prefix, are valoare de aspect perfectiv, așadar regula de distribuție menționată anterior este încălcată. Trebuie remarcată a doua propoziție, ale cărei predicate, deși sunt exprimate prin forme de prezent, nu indică totuși un prezent concret (adică unul care coincide cu momentul vorbirii). Procesele iterative profilate prin această propoziție nu sunt localizate pe axa temporală a receptorului. Propozițiile al căror receptor presupus nu se raportează temporal la procesele pe care le desemnează sunt apropiate de enunțurile contrafactuale. În gramatică, ele sunt numite și enunțuri gnomice (Janda 2004: 491–492). Astfel de enunțuri exprimă, de regulă, caracteristici mai stabile ale situațiilor sau ale participanților. Predicatele lor pot fi verbe atât de aspect imperfectiv, cât și de aspect perfectiv. În ultimul caz, este profilată fie o succesiune de evenimente obișnuite, fie o potențială însușire a participantului⁷. Pentru a desemna capacitățile agentului se folosesc verbe cu semantica adecvată, printre care se numără și verbe de mișcare, cf.:

(42) Petras parcurge această distanță alergând într-o oră.

(43) Mama o duce pe fetiță la grădiniță în douăzeci de minute.

⁶ Se poate aminti aici și cazul perspectivei inverse, când formele verbului la prezent sunt folosite pentru a reda în mod viu evenimente din trecut, adică ni se propune să privim evenimentele trecute prin ochii prezentului. În consecință, timpul de referință este identificat cu momentul vorbirii.

⁷ Aceste caracteristici pot fi exprimate în mod adecvat și prin forme nefinite, de pildă prin infinitiv.

34 |

ROLANDAS MIKULSKAS

În ambele propoziții, verbele de mișcare prefixate care funcționează ca predicate sunt de aspect perfectiv și, prin urmare, încalcă și ele regula menționată privind distribuția formelor timpului gramatical în funcție de aspect. În concluzie, putem constata că există în limbă cazuri în care aspectul predicatelor propozițiilor finite interacționează cu timpul deictic: utilizarea formelor de aspect imperfectiv sau perfectiv este determinată în acestea de alți factori, nu de prezența sau absența relației de incluziune.

2.2. Revenind la cazurile de predicație a obiectelor longitudinale, vom observa că asocierea lor cu enunțurile gnomice nu este promițătoare. Căci includerea necesară a celui care percepe în sfera predicației, respectiv legătura strânsă cu momentul vorbirii, nu permite interpretarea conținutului lor într-un sens prea general. Așadar, deși predicațiile obiectelor longitudinale desemnează caracteristicile lor constante (la fel ca enunțurile gnomice), specificul interpretării lor, care necesită operația de subiectificare cognitivă, nu permite îndepărtarea excesivă a situațiilor profilate de momentul vorbirii. Această afirmație rămâne valabilă chiar dacă nu în toate cazurile propozițiile în discuție sunt rostite de autorul lor, respectiv de cel care percepe, aflându-se efectiv în fața obiectului descris.

2.2.1. Din cele spuse putem concluziona că, în ceea ce privește verbele de mișcare folosite în predicațiile obiectelor longitudinale, relația de incluziune (sau absența ei) dintre sensul aspectual al acestora rămâne relevantă. Este firesc ca în aceste predicații, care indică de regulă poziția geografică a obiectelor, să fie folosite cel mai adesea forme de prezent cu valoare de aspect imperfectiv. Desigur, în narațiunea istorică sunt posibile și forme de trecut. În astfel de cazuri, relația de incluziune se menține, cf.:

(44) Scările de lemn, tocite de pași ani în șir, duceau la etajul al doilea LKŽ_XVIII 942 (J. BALT).

(45) Drumul era larg și trecea prin ogoare LKŽ_XVIII 942 (A. VAIČIUL).

(46) Până la mlaștini se întindeau lanuri verzi de ovăz înalt LKŽ_I 726 (J. ŠIMK).

2.3. Din punctul de vedere al aspectului, propozițiile cu predicațiile discutate sunt cel mai apropiate de propozițiile care profilează mișcarea efectivă, în care apropierea de vorbitor, respectiv de cel care percepe, sau îndepărtarea de acesta este exprimată explicit. Căci aceste direcții relative ale mișcării sunt implicate și de mișcarea subiectivă (adică de scanarea obiectului longitudinal). Când apropierea reală sau imaginată a obiectului este exprimată prin verbe de mișcare prefixate⁸, în ambele cazuri sunt posibile numai forme de prezent. Desigur, în formularea acestei afirmații trebuie făcute abstracție de enunțurile gnomice și de alte enunțuri contrafactuale, care pot desemna mișcarea efectivă. Observăm că, în aceste cazuri, distribuția formelor temporale ale verbelor de mișcare prefixate folosite corespunde regulii formulate de autorii Gramaticii limbii lituaniene contemporane. Se pare că aici trebuie făcute anumite excepții numai în cazul derivatelor prefixate corespunzătoare ale verbului vesti, care exprimă mișcarea cauzată. Cf. propozițiile:

(47) a) Bunica duce capra în grajd.

b) Bunica duce capra în grajd (îndepărtându-se cu ea).

(48) a) Drumul duce în pădure.

b) Drumul te duce în pădure DŽ⁴.

⁸ În această privință, sunt comparabile derivatele cu prefixele at- și nu-.

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS

35

Diferența semantică dintre variantele a și b ale acestor propoziții constă în faptul că, în cele din urmă, este accentuată îndepărtarea obiectului condus (reală sau imaginară) de percepător. Desigur, dacă depunem efort, putem imagina împrejurări lingvistice care să justifice un asemenea accent, însă intuiția lingvistică ne spune că, în ambele cazuri, propozițiile b sună nu tocmai firesc, în timp ce variantele a sunt pe deplin acceptabile. Cauzele acestei nefiresciri ar trebui căutate, cel mai probabil, în structura semantică a acestui verb, care, spre deosebire de verbele de deplasare, presupune nu unul, ci doi actanți – agentul și pacientul⁹ (respectiv subiectul și obiectul propoziției). Poziția agentului tranzitiv din propoziția b a exemplului 48 pare să favorizeze interpretarea gnomică a acestei propoziții¹⁰, care implică și valoarea aspectului de eveniment, iar aici un verb cu aspect de eveniment este, în principiu, imposibil. Această contradicție explică nefirescul unei asemenea propoziții. În cazul deplasării efective, sună de asemenea mai firesc propozițiile cu predicatul a conduce al căror proces desemnat nu este legat de un anumit moment al vorbirii, cf.:

(49) Bunica mai duce capra în grajd, dar vaca, nu.

(50) Când duc calul la lac să-l adăp, de obicei – mă și scald odată cu el.

Când se vorbește la timpul prezent despre acțiuni planificate în viitorul apropiat, aspectul de eveniment poate fi ales pentru a sublinia anterioritatea unei acțiuni față de alta, cf.:

(51) Duc copilul la grădiniță și fug la serviciu. (Mama își face cu voce tare planurile pentru dimineață)

Tocmai caracterul firesc al unor asemenea propoziții pare să îngreuneze folosirea formelor de prezent cu prefix ale verbului vesti «a duce», precum și ale altor verbe care exprimă mișcarea cauzată, pentru a exprima direcția relativă de îndepărtare sau de apropiere.

2.4. Verbele de mișcare denumesc o acțiune cuantificabilă în raport cu spațiul și timpul, așadar, în principiu, sunt perfective în sensul că pot fi perfectivizate. Formele cu prefix ale acestor verbe înseamnă de regulă că obiectul aflat în mișcare, după ce parcurge distanța necesară, ajunge la limita prevăzută, depășește opozițiile de tipul departe vs. aproape sau sus vs. jos, trece granița dintre interior și exterior, își schimbă direcția de mișcare, depășește un obstacol natural ș.a.m.d. Aceste sensuri corespund în esență conținutului aspectului de eveniment, astfel încât verbele de mișcare cu prefix sunt, prin natura lor, de aspect de eveniment. Formele lor nefinite arată acest lucru în mod clar. Propozițiile în care se folosesc formele de trecut sau de viitor ale verbelor de mișcare cu prefix oferă posibilitatea ca valoarea lor de aspect de eveniment să se manifeste pe deplin. Căci perspectiva temporală deictică permite cuantificarea efectivă a acțiunii încheiate sau care urmează să fie realizată și evaluarea ei ca întreg, drept un anumit rezultat atins. Astfel, prefixele verbelor de mișcare sunt cei mai clari indicatori ai aspectului de eveniment. Totuși, această funcție gramaticală a prefixelor este blocată în propozițiile în care acțiunea profilată are loc într-un prezent concret. Se poate spune că atunci prefixele îndeplinesc în structura derivatelor discutate o funcție pur semantică – marchează direcția mișcării.

⁹În cazul predicației căii, pacientul, respectiv obiectul, este perceput într-un mod foarte nedeterminat.

¹⁰Cauza unei asemenea interpretări ar putea fi agentivitatea mai mare a subiectului tranzitiv decât a celui intranzitiv. Gradul de agentivitate se corelează cu „lanțurile transferului de energie” și cu ierarhiile „inițiativei” care funcționează în mod firesc în sistemul lingvistic (cf. Langacker 2002: 238–239). Diferitele caracteristici „gnomice” se asociază mai ușor agentului prototipic, așa cum este de obicei subiectul unei propoziții tranzitive.

36 |

ROLANDAS MIKULSKAS

2.4.1. Incompatibilitatea dintre semnificațiile aspectuale ale evenimentului la modul perfectiv și prezentul concret a fost subliniată de Aldona Paulauskienė (1979: 67; 76–77). Laura Janda, urmărind să dezvăluie chiar originile categoriei aspectului, o leagă de metafora modelului cognitiv idealizat (ICM) al materiei. Acest model este operativ în descrierea utilizării aspectului în limbile slave. Analiza sa (Janda 2004: 471–527) permite, pe bună dreptate, compararea semnificațiilor aspectului perfectiv al evenimentului în limbile slave (în special în rusă) cu proprietățile substanței solide din ICM al materiei, iar semnificațiile aspectului imperfectiv, în mod corespunzător, cu proprietățile substanței fluide. Dacă vorbitorul percepe aspectul perfectiv al evenimentului ca pe un corp solid, cu toate implicațiile care decurg de aici, atunci este de la sine înțeles că, pe axa timpului, acesta nu poate fi localizat în locul deja ocupat de un alt corp solid — vorbitorul, respectiv percepătorul. Dimpotrivă, aspectul imperfectiv, conceptualizat ca substanță fluidă, poate fi compatibil cu poziția vorbitorului pe axa timpului, adică cu momentul vorbirii. Această explicație cognitivă, bazată pe diferențele esențiale dintre materii, pare să se potrivească foarte bine și în descrierea interacțiunii aspectului în limba lituaniană cu timpul deictic. În esență, ea nu contrazice nici criteriul propus de Holvoet privind prezența/absența relației de incluziune.

2.4.2. Dintre verbele de mișcare, par să fie legate cel mai strâns de prezentul concret acele derivate prefixate care, în propoziții, exprimă apropierea obiectului (reală sau imaginară) de percepător sau îndepărtarea lui de acesta. De obicei, acestea sunt derivate cu prefixele at-, nu-, par- (ultimul numai în cazul mișcării efective). După cum am menționat deja, exprimând direcția relativă a mișcării, asemenea verbe prefixate îl includ în mod necesar în sfera predicației și pe vorbitor, respectiv percepător, cf.:

(52) Keliu ateina kažkoks žmogus.

(53) Šis vieškelis ateina nuo miško.

(54) Link ežero parugė nuvingiuoja takelis.

Procesul exprimat printr-o asemenea predicație pare mult mai dificil de interpretat ca fiind perfectiv decât în cazurile în care percepătorul rămâne în afara predicației, cf.:

(55) Perspėti sąmokslininkai skubiai išeina pro atsargines duris.

(56) Į mokyklos kiemą išbėga pulkelis mokinių ir ima žaisti.

Predicatul propoziției 56, išbėga, trebuie interpretat, se pare, ca exprimând aspectul perfectiv al evenimentului.

2.5. Propozițiile în care sunt folosite verbe de mișcare prefixate pot diferi nu numai prin structura predicațională a procesului profilat, ci și prin amploare. Formele derivatelor cu prefixele de aspect perfectiv al evenimentului į-, iš- indică de obicei doar depășirea limitei opoziției spațiale interior vs. exterior, adică predicația lor se concentrează asupra acestui segment de tranziție și este apropiată de așa-numita sferă imediată a predicației (immediate scope of predication¹¹). În sfera directă a predicației intră numai segmentul acțiunii (adică al mișcării) relevant pentru depășirea limitei. Evenimentul profilat de asemenea propoziții nu are, de fapt, durată și este constatat ex post. De aceea, predicatele įbėgti, išeiti, išvažiuoti și

¹¹ Apie šį terminą žr. Langacker 2002: 318–319.

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS | 37

etc., în unele aspecte ale interpretării valorii aspectuale, amintesc predicatele de realizare din clasificarea lui Vendler¹² (achievements): rasti, atsidurti, pasiklysti și așa mai departe. Atunci când aceste forme verbale prefixate denotă o mișcare concretă desfășurată la timpul prezent, valoarea aspectului imperfectiv nu este întotdeauna percepută clar. În multe cazuri, este dificil de distins de valoarea aspectului perfectiv, cf.:

(57) Jonukas intră în fugă în clasă, gâfâind.

(58) Jonukas a intrat în fugă în clasă, gâfâind.

Este interesant de remarcat că, din cauza domeniului restrâns al predicației, valoarea aspectului imperfectiv poate fi mai puțin pregnantă și în cazul predicației drumului sau a unui alt obiect longitudinal, cf.:

(59) În acest loc, drumul principal șerpuiește spre șosea.

(60) O întreagă întindere de pământ ajunge până la Marea Baltică LKŽ_II 1101 (J. JABL).

(61) Cimitirul se unește cu curtea bisericii LKŽ_II 1103 (RŠ).

(62) Pe gard stă un cocoș, coada îi ajunge până la pământ, iar glasul îi urcă spre cer (clopot) LKŽ_II 1101 LTR (PNmR).

2.6. În fine, nu ar trebui trecut sub tăcere faptul că, în anumite împrejurări, formele de aspect perfectiv ale verbelor de mișcare pot fi folosite în mod semnificativ și în cazurile de predicație a drumului. De exemplu, o descriere adecvată a impresiilor de călătorie poate necesita un predicat de realizare, care, după cum știm, poate fi exprimat numai printr-un verb la aspectul perfectiv. De regulă, situația lingvistică favorabilă acestui lucru se creează atunci când, într-o anumită etapă a călătoriei, configurația drumului se schimbă pe neașteptate sau când, la sfârșitul călătoriei, călătorul ajunge într-un loc neașteptat, cf.:

(63) Drumul ne¹³ a scos la marginea pădurii.

(64) Poteca a ieșit pe un ochi de apă LKŽ_II 1086 (A 1884, 21).

(65) Potecuța a cotit spre pădure, șerpuind printre pini crescuți pe rădăcini ieșite la suprafață LKŽ_XIV 103 (V. BUB).

(66) Poteca a șerpuit spre drumul de câmp LKŽ_XIX 468 (J. AVYŽ).

(67) Iată că drumul meu a ieșit din munți în câmpie LKŽ_VIII 683 (ŠLČ).

Trebuie remarcat că predicația acestor propoziții cuprinde nu întreaga configurație a drumului, ci doar porțiunea care apare nemijlocit în fața ochilor călătorului. Tocmai perspectiva călătorului face posibila (re)perfectivizarea unor asemenea predicate. Căci porțiunea de drum cuprinsă nemijlocit în domeniul predicației este interpretată de călător, respectiv de vorbitor, nu ca o configurație statică, ci ca o experiență dinamică a călătoriei, adică în ceea ce este perceput

¹² Pentru trăsăturile aspectuale semantice inerente ale acestor predicate, vezi Holvoet, Čižik (2004: 146–151).

¹³ În propozițiile cu un predicat de aspect imperfectiv, poziția pacientului, respectiv a obiectului, nu este definită explicit; aici ea este exprimată explicit. Totuși, actanții acestei propoziții nu sunt pe deplin valenți (adică prototipici) — acest lucru este demonstrat clar de faptul că propoziția nu poate fi pasivizată, cf.: * Noi fuseserăm conduși de drum până la marginea pădurii.

38 |

R O L A N D A S M I K U L S K A S

un eveniment care se desfășoară în timp. Desigur, porțiunea de drum care se deschide înaintea ochilor călătorului poate fi descrisă în mod obișnuit și cu verbe de mișcare de aspect imperfectiv, deși asemenea cazuri nu sunt tipice, cf.:

(68) Și iarăși aleargă drumul nostru. Aleargă spre frățeasca Letonie LKŽ¹ 726 (J. BALT).

Însă numai în împrejurările unei călătorii, când privirea observatorului cuprinde doar o anumită porțiune de drum (remarcabilă prin ceva), pot fi alese în mod intenționat formele de aspect perfectiv ale verbelor de mișcare.

2.6.1. În cele din urmă, trebuie spus că formele de aspect perfectiv, care cer asemenea interpretări dinamice, și formele de aspect imperfectiv discutate mai sus, determinate de perspectiva holistică, sau globală, a celui care percepe, constituie doar o opoziție semantică. O opoziție gramaticală de aspect, precum în cazul predicației de mișcare propriu-zise, este aici puțin probabilă din cauza incompatibilității perspectivelor holistică și a călătorului, cf.:

(69) Bunicul a mers și a mers și a ajuns la pădure.

(70) *Poteca mergea de-a lungul brazdei și ieșea la marginea pădurii.

CONCLUZII

1. La baza utilizării verbelor care exprimă mișcarea direcționată în predicația obiectelor longitudinale se află operația cognitivă de subiectificare. Aceasta, la rândul ei, este fundamentată de conceptul de mișcare subiectivă, al cărui conținut constă în scanarea secvențială, direcționată, a obiectului longitudinal de către cel care percepe situația.

2. Verbele de mișcare, atunci când funcționează în propoziții ca predicate ale obiectelor longitudinale, desemnează în esență doar poziția lor statică, adică neschimbată în timp. Folosite astfel, aceste verbe sunt echivalente semantic cu verbele de stare.

3. În structura valențială a verbelor de mișcare folosite pentru descrierea obiectelor longitudinale, complementul adverbial de direcție devine obligatoriu. Acesta este conditio sine qua non. a predicației discutate. Vectorul direcțional care modifică predicația obiectelor longitudinale coincide cu direcția de scanare, sau de parcurgere vizuală, a obiectului aleasă de perceptorul/observatorul implicat de această predicație, care este, de fapt, vorbitorul, respectiv ascultătorul.

4. Ca predicate ale obiectelor longitudinale apar cel mai adesea verbe de mișcare de aspect imperfectiv, deoarece aici ele desemnează de regulă numai un proces imperfectiv. De aceea, este firesc ca, dacă pentru predicația acestor obiecte sunt alese formele prefixate ale verbelor de mișcare, care subliniază localizarea relativă a perceptorului/observatorului, acestea să poată fi doar la timpul prezent.

5. În predicațiile obiectelor longitudinale nu sunt posibile cazurile în care formele prefixate ale verbelor de mișcare la prezent pot avea sens perfectiv (de exemplu, în propoziții gnomice), dintr-un motiv important: necesitatea includerii poziției perceptorului/observatorului în câmpul acestei predicații determină o legătură strânsă între situația profilată și momentul vorbirii, astfel încât tratarea generalizată a situației devine imposibilă.

6. În anumite împrejurări, pentru predicația drumului pot fi alese formele de aspect perfectiv ale verbelor de mișcare. Aceste împrejurări sunt legate de perspectiva etapizată, sau a călătorului. Porțiunea de drum care se întinde înaintea ochilor călătorului poate fi de acesta in-

IŠILGINIŲ OBJEKTŲ PREDIKACIJOS POBŪDIS

39

este interpretată dinamic (pentru desemnarea ei fiind ales un predicat din categoria evenimentelor) atunci când configurația sau rezultatul vizibil al acestui segment i se pare neașteptat călătorului. Formele de aspect perfectiv, cerute de asemenea interpretări dinamice, și formele de aspect imperfectiv, determinate de o perspectivă holistică sau globală asupra percepției, constituie o opoziție semantică, nu una gramaticală.

ABREVIERI

DŽ⁴ – Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, red. St. Keinys, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 2000.

LKŽ_I – Lietuvių kalbos žodynas 1 (2-as leid.), red. J. KRUOPAS, Vilnius: Mintis, 1968.

LKŽ_II – Lietuvių kalbos žodynas 2 (2-as leid.), red. J. KRUOPAS, Vilnius: Mintis, 1969.

LKŽ_V – Lietuvių kalbos žodynas 5, red. K. ULVYDAS, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 1959.

LKŽ_VII – Lietuvių kalbos žodynas 7, red. J. KRUOPAS, Vilnius: Mintis, 1966.

LKŽ_VIII – Lietuvių kalbos žodynas 8, red. J. KRUOPAS, Vilnius: Mintis, 1970.

LKŽ_XI – Lietuvių kalbos žodynas 11, red. K. ULVYDAS, Vilnius: Mokslas, 1978.

LKŽ_XIV – Lietuvių kalbos žodynas 14, red. K. ULVYDAS, Vilnius: Mokslas, 1986.

LKŽ_XVIII – Lietuvių kalbos žodynas 18, red. V. VITKAUSKAS, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 1997.

LKŽ_XIX – Lietuvių kalbos žodynas 19, red. V. VITKAUSKAS, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 1999.

LITERATŪRA

AMBRAZAS, V., red., 1997: Dabartinės lietuvių kalbos gramatika. Trečiasis pataisytas leidimas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

AMBRAZAS, V., red., 1999: Veikslas. Lietuvių kalbos enciklopedija, par. K. Morkūnas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

HOLVOET, A., ČIŽIK, V. 2004: Veikslo priešpriešos tipai. Holvoet, A., Semėnienė, L., red., Gramatinių kategorijų tyrimai, Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 141–162.

JANDA, L. A. 2004: A metaphor in search of a source domain: The categories of Slavic aspect. Cognitive Linguistics 15, 471–527.

LANGACKER, R. W. 2002: Concept, Image, and Symbol: The Cognitive Basis of Grammar, 2^nd ed., Berlin/New York: Mouton de Gruyter.

PAULAUSKIENĖ, A. 1979: Gramatinės lietuvių kalbos veiksmažodžio kategorijos, Vilnius: Mokslas.

VENDLER, Z. 1967: Linguistics in Philosophy, Ithaca: Cornell University Press.

Rolandas Mikulskas

Gauta 2005 01 27

Lietuvių kalbos institutas

P. Vileišio 5, 10308 Vilnius

[email protected]