ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

LIII (2005), 39–89

Cronologia relativă a principalelor schimbări fonetice din istoria dialectului leton de sus

Ilia A. Serjant

Lietuvių kalbos institutas

Articolul de față tratează schimbările fonetice care au avut loc în letona de sus după divizarea protoletonei în dialecte. Scopul principal a fost stabilirea unei cronologii relative a tuturor acestor schimbări; aceasta este prezentată sub formă de tabel la sfârșitul articolului. O consecință a concluziilor noastre este că trebuie respinsă opinia susținută de Lelis și Breidaks, potrivit căreia letona de sus constituie o ramură independentă a balticii de est, alături de lituaniană și letonă: toate schimbările fonetice caracteristice letonii de sus se explică cel mai bine pornind de la protoletonă.

Detaliile mai multor schimbări fonetice sunt clarificate; de exemplu, se arată că letona de sus a trecut prin patru procese independente de metafonie, dintre care primul și al treilea au fost tratate până acum în literatura de specialitate ca unul singur.

În cele din urmă, ipoteza lui Breidak privind existența unui substrat selonian în dialectele lituaniene ale kupișkenilor și anikștenilor este reformulată sub anumite aspecte.

0. PREFAȚĂ¹

0.1 Scopul acestei lucrări este de a „lega” tranzițiile fonetice între ele, stabilind, în cazul ideal, atât terminus ante quem, cât și terminus post quem, fixând astfel cu precizie succesiunea schimbărilor fonetice din istoria dialectului leton de sus. Din păcate, pentru unele procese nu s-a reușit atingerea unui asemenea grad de precizie, însă pentru toate procesele a putut fi determinată cel puțin una dintre aceste limite. Importanța unei asemenea succesiuni cronologice relative cu greu poate fi supraestimată. Având o astfel de succesiune, putem:

1) în primul rând, să arătăm care procese fonetice sunt în mod clar târzii, care datează din cea mai veche etapă de dezvoltare și care, eventual, sunt

¹În primul rând, aș dori să-mi exprim profunda recunoștință față de Anna Stafecka (Anna Stafecka) și Edmundas Trumpa (Edmundas Trumpa), angajați ai Departamentului de Dialectologie al Institutului Limbii Letone, care m-au ajutat încă o dată foarte mult, oferindu-mi acces la întregul material dialectologic, precum și sfaturi prețioase privind conținutul și identificarea literaturii de specialitate. Îi sunt, de asemenea, foarte recunoscător lui Rick Derksen (Rick Derksen) pentru că a fost de acord să citească lucrarea, pentru observațiile sale critice și pentru discuțiile despre aceasta, precum și colegilor din Sankt Petersburg, Anna Daugavet și Alexei Andronov.

40

Илья А. Сержант

arhaisme moștenite din protolimbă și păstrate tocmai în dialectul studiat;

2) în al doilea rând, o astfel de succesiune are o forță probatorie mai mare în identificarea limbilor care au influențat dialectul studiat, deoarece, dacă reușim să stabilim existența unor grupuri analoge de verigi ale acestei succesiuni în limba aflată în contact, putem afirma fără ezitare că cele două limbi s-au influențat reciproc printr-un contact strâns, excluzând posibilitatea unei coincidențe, ceea ce oferă posibilități considerabile pentru concluzii ulterioare;

3) în al treilea rând, stabilirea unei succesiuni relativ cronologice permite verificarea încă o dată a variantelor propuse pentru evoluția unor procese individuale și, de asemenea, în unele cazuri, excluderea variantelor care nu se încadrează într-o succesiune relativ cronologică.

0.2. Principalele lucrări despre istoria dialectului leton de sus sunt cele ale lui Anton Breidak (cea mai amplă este disertația sa nepublicată – Breidak 1989), precum și materialul bogat cuprins în gramatica limbii letone a lui Janis Endzelins (Endzelīns 1951). Totuși, ambele lucrări, în pofida valorii lor considerabile, au unele neajunsuri/lacune. În particular, lucrările lui Breidak sunt întrucâtva părtinitoare, în sensul că, pentru el, dialectul leton de sus (în terminologia sa, limba tribală latgaliană) s-a dezvoltat nemijlocit din protobaltica de est (Breidak 1989: 6). În consecință, multe date din dialectul leton de sus sunt interpretate „cu forța” drept arhaisme, ceea ce face ca cronologia relativă rezultată să fie uneori incorectă. După cum arată rezultatele cercetării noastre, această ipoteză rămâne, cel puțin, nedemonstrată. Cu toate acestea, lucrările lui Breidak au o valoare enormă pentru cercetător, întrucât conțin un volum foarte mare de material dialectologic, selectat din descrieri de calitate variabilă ale graiurilor și verificat. Multe explicații propuse de Breidak au fost preluate și folosite în această lucrare.

Dificultatea expunerii lui Endzelins constă în faptul că dialectului leton de sus nu i-a fost dedicat un capitol separat, iar materialul despre acesta a fost prezentat (conform concepției cărții) împreună cu materialele referitoare la alte dialecte. Din această cauză, multe aspecte rămân neanalizate și, prin urmare, neclare pentru cercetător.

Niciuna dintre lucrările menționate nu discută diferențele dintre prima (veche, protaletonă de sus) și a treia (seloniană) metafonie; totuși, aceste diferențe sunt foarte importante, deoarece regulile de aplicare ale celor două tipuri de metafonie sunt complet diferite. Acestea sunt confundate în mod constant. Această nediferențiere a fost preluată și în Rudzīte (1964), Kušķis (1967: 15–16) etc.

În disertația lui Lelis (1961), dedicată dialectului leton de sus, este susținută opinia că acest dialect ar trebui recunoscut ca limbă distinctă — o afirmație pe deplin acceptabilă, în opinia noastră, dintr-o perspectivă sincronică; problema este însă că, în această lucrare, ea este proiectată rapid și asupra

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 41

examinării diacronice a problemei, care, mai departe, nu mai este abordată obiectiv. Este important, totuși, să remarcăm că multe argumente folosite de Breidak în lucrările sale apar deja aici, de exemplu, toponime precum Tholowa, Kukenoys din Cronica lui Henric al Letoniei (Lelis 1961: 142, cf. Breidak 1989: 144), precum și fin. juutas „diavol” și lit. juodas (Lelis 1961: 144, cf. Breidak 1989: 149), folosite pentru datarea tranzițiilor *ō > uo > ū, *ā > o, *ā > ō. Firește, argumentele prezentate mai sus nu au scopul de a diminua valoarea acestor lucrări, ci doar de a arăta necesitatea corectării multor aspecte ale foneticii istorice a dialectului leton de sus.

1. CRONOLOGIA RELATIVĂ A VOCALELOR: OBSERVAȚII INTRODUCTIVE

1.0.1. Premise generale

Pornind de la faptul că fonemele din dialectul leton de sus, modificându-se, nu au coincis, deși rezultatele unor schimbări coincid, în anumite cazuri, prin caracteristicile lor fonetice cu caracteristicile fonetice inițiale ale altor foneme supuse altor schimbări, putem concluziona că aceste schimbări fonetice s-au produs nu simultan. Dezvoltând această ipoteză, ajungem în cele din urmă la o anumită succesiune temporală a schimbărilor, care poate fi stabilită numai în această ordine, deoarece altfel coincidențele ar fi inevitabile. Având în vedere caracterul gradual al schimbărilor fonetice, printr-o asemenea succesiune temporală / lanț cronologic relativ putem indica doar începuturile schimbărilor, nu și desfășurarea lor completă. Astfel, de exemplu, este clar că diftongizarea ī și ū a început înainte de restrângerea lui *ē și *ō; totuși, nu s-ar putea demonstra afirmația că procesul de diftongizare s-a încheiat înainte de începerea procesului de restrângere, deoarece, pentru ca aceste foneme să nu coincidă, este necesară cel puțin ipoteza că primul proces a început înaintea celui de-al doilea. În acest sens trebuie înțeleasă succesiunea cronologică relativă stabilită de noi în § 3.1. În cazurile în care materialul nu oferă indicii contrare, considerăm toate schimbările fonetice din cadrul respectiv (la fel ca majoritatea celorlalți cercetători) drept procese continue și unitare.

1.0.2. Vocale scurte / lungi

În această lucrare, pentru unele foneme proto-letene care se deosebesc doar prin cantitate (de exemplu, *a și *ā), pare rezonabil să fie analizate împreună schimbările lor și să li se atribuie date aproximativ identice în cronologia relativă. Considerăm că sunt necesare următoarele condiții:

42

Илья А. Сержант

– în întregul material dialectal nu există indicii că mediul de producere a schimbării fonetice în discuție diferă pentru corelatele scurt și lung;

– schimbarea în cauză are același caracter fonetic pentru corelatele scurt și lung (de exemplu, labializarea);

– ariile geografice în care este răspândită schimbarea respectivă coincid pentru corelatele scurt și lung.

În mod similar, nu analizăm separat schimbările fonetice ale unui anumit fonem în cazul intonației ascendente și, distinct, al celei descendente, dacă sunt îndeplinite toate cele 3 condiții menționate mai sus.

1.0.3. Intonația ascendentă sau întreruptă din proto-latgaliană²

Pentru început, trebuie să discutăm și problema intonației din proto-latgaliană, care își are originea în acutul neaccentuat din proto-baltică și în locul căreia se întâlnește astăzi intonația ascendentă în majoritatea graiurilor selone superficiale, iar în celelalte graiuri ale dialectului latgalian intonația întreruptă. Nu aș dori să discut aici forma sa tonică specifică, dar este clar că, înainte de toate schimbările discutate aici, era aceeași intonație pe întreg teritoriul dialectului latgalian. Scindarea ei în intonație ascendentă în majoritatea graiurilor selone (superficiale) și intonație întreruptă în celelalte graiuri a avut loc, după toate probabilitățile, relativ târziu și, cel mai probabil, după schimbările discutate aici, în ale căror condiții fonetice intonația juca un rol. Acest lucru este indicat indirect de următorul fapt: în acele schimbări în care intonația vocalei sau diftongului analizat avea importanță, datele arată că vocalele sau diftongii cu intonație actualmente ascendentă se comportau exact la fel ca vocalele sau diftongii cu intonație actualmente întreruptă. Și, deoarece ambele intonații se comportau fonologic exact la fel, se poate presupune că și fonetic erau identice sau foarte asemănătoare în privința calităților prozodice. În favoarea unei intonații unice în această poziție pe întreg teritoriul dialectului latgalian stau și disimilarea intonațiilor, care funcționează identic atât pentru intonația ascendentă, cât și pentru cea întreruptă (Seržants 2003: 95–96), precum și particularitatea prelungirii vocalei înaintea lui -r- tautosilabic.³

2 Aici și în continuare, urmând tradiția consacrată în baltistică, folosesc termenul intonație în locul termenului ton

3 Prelungirea înaintea lui -r- tautosilabic nu avea loc în cazul intonațiilor întreruptă și ascendentă; cf. Endzelins (1951: 150–151).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ

43

2. CRONOLOGIA RELATIVĂ A VOCALELOR: EXAMINAREA SEPARATĂ A SCHIMBĂRILOR

2.1. ei > ẹi > ai

În majoritatea graiurilor întâlnim numai ei > ẹi. Schimbarea ei > ẹi > ai se întâlnește în unele zone izolate din sudul districtului Daugavpils: Aiviekste₃₄₉, Kalupe₄₄₅ și Līksna₄₅₀, partea sudică a localității Krāslava₅₀₆ (Rūķe 1939: 150). Având în vedere că ei provenit din ī nu a fost afectat de acest proces, ci numai ei moștenit a devenit ẹi (sau ai), presupunem că procesul a început înaintea schimbării ī > ei, de pildă, în Kalupe₄₄₅ (Reķēna 1962: 20, 28): maita (< meita), bàikt (< beigt), dar vèirs (< vīrs); probabil, procesul s-a răspândit anterior pe un teritoriu mai întins.

2.2. Prelungirea lui i scurt înaintea lui j și a lui u înaintea lui v

2.2.0. Acest proces fonetic minor este important pentru precizarea cronologiei relative, deoarece precedă fără echivoc diftongizarea lui ī și ū lungi; cf. evoluția ulterioară a acestor grupuri: *uv > > ūv (> ouv > ov/ > yuv > yv); *ij > īj (> eij > ej). După cum observă Endzelin (Endzelīns 1951: 146–147), formele īj, ūv se mai întâlnesc în texte vechi letone.⁴,⁵ De asemenea, forma -īj- sau > -ij- precum și -ūц- sau > -uц- se întâlnește în graiurile selone superficiale, de exemplu în Grostona₄₁₈, Meirāni₄₂₁ (Kušķis 1958: 143, 146, 148–150)⁶. Prelungirea are loc numai sub accent. Endzelin (Endzelin 1910: 40) citează și exemplele veiju „winde“ BW. 6210, beiji „warst“, reija „Riege“ din Pikstere, în care s-a păstrat încă etapa intermediară.

2.2.1. Potrivit ipotezei lui Endzelin (Endzelin 1910: 40–41), forme precum tyus, dryva provin, de asemenea, din *druva > drūva > *dryuva > dryva. În sprijinul acestei ipoteze stau forme din texte vechi letone, precum și din culegerea de cântece populare (BW), precum tǖu, tǖwu „nahe“, drūva, pūvis „verfault“, gūt: giva: gywa: gywa (Endzelin 1910: 14).

2.2.2. După schimbările *uv > *ūv și *ū > *īv, aceste două diftongi au coincis în letona de sus și au continuat să se dezvolte împreună, cu deosebirea că vechiul *uv își păstrează glide-ul *u până la sfârșitul evoluției, înaintea unei vocale, în timp ce *ū îl pierde, deoarece se află înaintea unei consoane. Faptul că *ū și *uv au coincis și apoi s-au distribuit din nou înaintea unei vocale/consoane este confirmat

⁴ Traducerea Bibliei de Gluck, Evanghelia din 1753, Catehismul din 1586.

⁵ Teoretic, se poate presupune și contrariul, anume că -uv-, -ij- sunt rezultatul scurtării lui *-ūv-, *-īj- în celelalte dialecte. În favoarea unei asemenea ipoteze ar putea sta împrumutul din germană, care arată că -īj- > -ij-: klijas < CHH klige (Endzelīns 1951. 52). Totuși, pentru a fundamenta această ipoteză este necesară o cercetare mai aprofundată a problemei.

⁶ Mai rar se întâlnesc aici și -ei-, -eij-.

44 |

Илья А. Сержант

такими формами как kiula, tiul̦i Lubāna₄₁₇ (Zirnītis 1937: 122), учитывая, что первое восходит к küja, а второе к *tuvji⁷.

Pentru secvențele din proto-latgala superioară *-ij-, *-uv-, presupunem o dezvoltare simultană, deoarece aceste procese sunt analoge și corespund pe deplin unul altuia în ceea ce privește distribuția geografică a rezultatelor trecerii *-uv- > -ov-, -yv-/-iv-, cu singura diferență că dezvoltarea lui *ū (vezi mai jos §§ 1.3) a continuat după diftongizarea lui *ū > *ou, în timp ce dezvoltarea lui *ī în *-ij- > *-īj- s-a oprit la *-eii- > -ei-.

Această concluzie este foarte interesantă, deoarece, din punct de vedere istoric, secvențele *uv, *ij și *ū, *ī provin din unul și același prototip, adică *ū (mai exact *uH), *ī (*iH) înaintea unei vocale sau a unei consoane. Totuși, detaliile reconstrucției trebuie discutate într-o lucrare separată și în contextul studiului lui Smoczyński (Smoczyński 2000), cu atât mai mult cu cât aici apar unele contradicții.

2.3. ū > ū̯u > ou̯ > yu, iu, әu, eu; ī > ī̯ > eī̯ > ei

2.3.0. Este logic să considerăm trecerile ū > ou și ī > ei ca fiind fonetic analoge (adică frângere) și, prin urmare, și simultane din punctul de vedere al cronologiei relative. În sprijinul acestei interpretări stă și aria identică de răspândire a acestor diftongizări (Breidak 1989: 176).

2.3.1. Procesul de diftongizare a lui *ū și *ī din proto-latgala superioară, precum și a lui *ū, *ī din secvențele cu j și v (§ 2.2), trebuie reconstruit tocmai cu trepte intermediare: ū > ū̯u⁸ > ou̯ > yu, iu, әu, eu, iar în mod analog ī > ī̯ > eī̯ > ei, deoarece toate aceste trepte sunt atestate în graiuri (cf. ДА: 48) și reflectă, din punct de vedere geografic, de la est la vest, cronologia prezentată; în plus, pentru unele graiuri latgale sudice, în care astăzi avem әu, eu, yu, iu, există mărturii că anterior se pronunța ou (Breidak 1989: 178–179). Acest fapt este interesant din punct de vedere tipologic din două perspective: în primul rând, se observă aici că distribuția geografică a etapelor unui anumit proces fonetic reflectă simultan și etapele sale istorice, în aceeași succesiune⁹. În al doilea rând, această reconstrucție arată că schimbarea fonetică se desfășoară treptat, parcurgând toate stadiile intermediare. La o concluzie asemănătoare conduce și materialul dialectologic al graiurilor germane contemporane; cf. Löffler (1980: 76–77). Totuși, pentru a demonstra că desfășurarea treptată

⁷ Apariția unei glides după -u- și în diftongi este indicată de forma sau̯la „sauja” citată tot acolo: *sauja > *sauvla > sau̯la, dacă nu este vorba de înlocuirea analogică a lui -j- cu -l-; vezi § 2.2.3.

⁸ Această etapă poate ridica unele îndoieli, dar este atestată în graiuri (ДА: 48). De asemenea, forma kiula din Lubāna₄₁₇ poate fi explicată, în opinia noastră, numai prin acceptarea stadiului ū-; cf. *kūja > *kūuja > *kyu̯u̯la > kyula > kiula, adică *-uu- > -u- s-a produs înainte de *-v̦l- > v.

⁹ O situație analogă, în care distribuția geografică a unui proces fonetic reflectă și cronologia acestuia, este asociată cu coincidența intonațiilor în graiurile letone; vezi Seržants (2003: 90).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 45

Tranziția fonetică, din punct de vedere cronologic și geografic, constituie o universalie; firește, aceste exemple sunt încă insuficiente din punct de vedere statistic.

2.3.2. În ceea ce privește primul pas (adică ū > yu, iu ⇒ *ō > ū / i > ei ⇒ *ē > i, vezi § 2.4), se poate spune că această cronologie relativă este valabilă într-adevăr pe întregul teritoriu al dialectului latgalian superior, cu excepția zonei din jurul Daugavpilsului și a graiului din Mazlaicene (Ābele, Lepika 1928: 24, 34; Breidak 1989: 139). Nu mă voi opri asupra zonei din jurul Daugavpilsului — este suficient să menționez că aici se manifestă influența foarte puternică a limbii literare. Situația este mai interesantă în graiul din Mazlaicene, unde au loc tranzițiile *ô > oû / *ê > eî (numai cu intonație discontinuă!) și û > oû / î > eî (și, astfel, se produce fuziunea vechilor *û și *ô, *î și *ê), precum și, în zona Beja₄₆₆, *ê > eî (ДА: 53., 55d). Aici avem reflexe diferite numai pentru vechile *ô / *ê și *ò / *è. Având în vedere faptul că, din punct de vedere fonetic, este puțin probabil ca *ê, *ô să fi devenit eî, oû în alt mod decât trecând prin î, û (§ 1.3.1), se pot presupune două variante cronologice principale ale evoluției:

Varianta A:

1) ū > ou 2) ō > ū 3) û > oû

Varianta B: Varianta B1 1) ô > û 2) ū > ou 3) ò > ù Varianta B2 1) û > òu 2) ō > ū 3) û > oû (ī, *ē, ei – în mod analog)

Diferența principală dintre aceste două variante constă în acceptarea (A) / neacceptarea (B) unei a doua tranziții û > oû — prima dată împreună cu ù > òu (punctul 1 din varianta A), iar a doua oară (punctul 3), după tranziția *ō > uo > ū, când û secundar ar fi devenit oû, contopindu-se astfel cu û vechi.

Trebuie menționat totodată că diftongizarea lui ī și ū din latgaliana superioară (adică < *in, ī și *un, ū, respectiv) s-a desfășurat, se pare, independent de intonație, întrucât în niciunul dintre graiurile afectate de acest proces intonația nu joacă vreun rol. Prin urmare, varianta B2 devine puțin probabilă. Rămân două variante potențial posibile:

Varianta A: 1) ū > ou 2) ō > ū 3) û > oû

Varianta B1: 1) ô > û 2) ū > ou 3) ò > ù (*ē și ī în mod analog)

Varianta B1 nu poate fi aplicată tuturor celorlalte graiuri latgaliene superioare, unde *ō > ū, *ē > ī și ū > ou, ī > ei, deși aici nu există nicio fuziune

46 |

Илья А. Сержант

(ca în Mazlaicene) nu s-a produs. Astfel, rămâne doar varianta A, care presupune o diftongare repetată, de data aceasta cu participarea noilor î (din *ô) și ī (din *ē). Este suficient să presupunem aici că ultimul (al treilea) pas, adică trecerea repetată û > ou, nu a acționat pe întregul teritoriu, ci a cuprins doar partea de nord-est a graiurilor latgaliene.

2.3.3. Брейдак (Breidak 1989: 176) датирует дифтонгизацию ī и ū на основании написания латгальских топонимов в древних документах, датируемых между 1478 г. и 1519 г. Сюда же примерно относятся и многочисленные заимствования, относительно поздние, например, из немецкого, ср. blōuž „blūze“ (Skriveri₃₄₅ Āboliņa 1928: 99) < нем. Bluse¹⁰, там же vēins „vīns“, žēids „žīds“ (Lejasciems₃₉₃ Ābele 1924: 46), (s)krōuze „krūze“ (Susēja₃₆₉ Āboliņa 1927: 139), mašēina, avēiza, paradēiza (Nereta₃₆₅, Meņģele 1939: 97), dzēipars (Alūksne₄₆₅, Brencis 1914: 123). С прерывистой интонацией обычно заимствований не встречается. Здесь можно только привести в пример слова с суффиксом на -nēica³, где прерывистая интонация вторична¹¹ (напр. bāznēica, Seržants 2003: 101–102), из Kalupe₄₄₅ (Samuše 1938: 32–51), Varakļāni₄₂₆ (Latkovskis 1931: 100–123), Cibla₄₈₈ (Āboliņa 1926: 31–48), которые были заимствованы до этого перехода и таким образом доказывают, что переход ū > ou / ī > ei очень поздний. Terminus ante quem представляют заимствования из русского языка в говоре Kalupe₄₄₅: tīks < тихий, vīšņe < вишня (Reķēna 1962: 29), однако и здесь более древние заимствования содержат данный переход, например kīuma < кума (Reķēna 1962: 31), vēiskups < польск. wiskup, лит. výskupas < CHH bischop, čēisc из «чистый», vēikšņe „ķiršu koks“ (Reķēna 1962: 371, 494). О том, что под соответствующие долгие гласные в данном случае дифтонги не были субституированы, а развились фонетически, свидетельствует тот факт, что в данных говорах имеются гласные ū и ī, возникшие здесь из uo и ie соответственно (Lejasciems₃₉₃ Ābele 1924: 49, Susēja₃₄₅ Āboliņa 1927: 135–136), которые могли были быть использованы для адекватной передачи долгих ī и ū заимствований. Кроме того, Брейдак (1989: 178) указывает на тот факт, что в диалекте лудзенских эстонцев, переселившихся в Латгалию в XVII в., сверхдолгие гласные ī, ū под влиянием латгальских говоров изменились в ei, ou. Подводя итоги, можно сказать, что процесс дифтонгизации ī и ū начался примерно между 1478-ым и 1519-ым годами и продолжался до XVII–XVIII вв., учитывая, что весь процесс не проходил одновременно по всей территории Латгалии, а распространялся постепенно с востока на запад.

2.3.4. Zona de răspândire a lui uu, iū era anterior mult mai extinsă decât în prezent (ДА: 48). Numai astfel se poate explica divergența rezultată din...

¹⁰ При этом звук ū присутствует в данном говоре, ср. rūn (< runa) (Āboliņa 1928: 101), kūitlam < kumelam (Āboliņa 1928: 107).

¹¹ În toate graiurile latgaliene, precum și în majoritatea graiurilor seloniene, în silabele mediane cu elemente purtătoare de ton ī, ū, ou (uo), ei, intonațiile etimologice întreruptă și descendentă au căpătat o distribuție nouă: în morfemele cu ī, ū din letona de sus apare întotdeauna intonația descendentă, iar în diftongii ei, ou/ yu apare intonația întreruptă, indiferent de intonația originară (vezi Seržants, ibidem).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 47

вития групп праверхнелат. *-uv- и *-ū- в Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 88): t’ūji < *tuvji но šōut’ „šūt“, poût „pūt“, причем, как отмечает автор, в речи старого поколения также и šyva, pyva а также редко употребляющееся šivèja „šuvēja“. Из этих примеров видно, что некогда и здесь *-uv- перешел в -yv-, -iv-, а следовательно и *ū должно было быть *-yu-/ -iu-, так как развитие этих групп после *-uv- > *-ūv- было совместно (ср. § 2.2.1).

2.4. *ō > uo > ū, *ē > ie > ī

2.4.0. În acest caz, ca și în cazul trecerilor ū > ou și ī > ei (§ 2.3.0), pe baza unui proces fonetic analog (monoftongizarea) și a unei coincidențe aproape complete a ariilor de răspândire (cf. ДА: 48 și 50), presupunem că este vorba aici despre un singur proces fonetic.

2.4.1.1. Următoarele fapte indică faptul că, în protoletona de sus, vocalele baltice orientale *ō și *ē nu trecuseră încă la uo și ie, ci s-au păstrat în graiuri o perioadă destul de îndelungată: într-o parte a graiurilor latgaliene profunde și într-o parte destul de întinsă a graiurilor seloniene (cf. ДА: 54b), sufixul -uols (de ex. uozguols) apare sub forma -ols, de ex. ūzols (Krāslava₅₀₆ Alksnis 1932: 30; Skaista₅₀₇ Latkovskis 1935: 36). În opinia noastră, această formă se poate explica numai presupunând că sufixul *-ōl- a fost scurtat la -ol-, întrucât în aceste graiuri *ō a devenit ū și, prin urmare, altfel ne-am aștepta la **-uls. Faptul că diftongizarea vocalelor baltice orientale *ō și *ē s-a produs separat în toate cele trei dialecte letone este atestat și de forma acestui sufix în letona de jos, în graiurile livoniene profunde din Kurzeme, unde avem -al-s (< *-ol-s < *-ōl-s). Mai mult, se pare că o asemenea scurtare trebuie să fi fost destul de târzie, deoarece majoritatea graiurilor latgaliene profunde au -ul-s (< *-ūl-s), ceea ce înseamnă că, în aceste graiuri, scurtarea vocalei înainte de -l- s-a produs după trecerea *ō > ū. Prin urmare, *ō și *ē încă existau în graiuri după desprinderea protoletonei de sus din protoletonă.

2.4.1.2. Următorul împrumut indică faptul că *ē > ī a trecut prin stadiul ie (și, prin urmare, și *ō > uo > ū, § 1.4.0): Kalupe₄₄₅ ġīdrys „skaidrs“, ġīdriētš „skaidroties“ din lituanienele giēdras, giedrėti (Reķēna 1962: 388), deoarece, dacă ar fi fost forme moștenite, ne-am aștepta la **dz; nu există însă nicio îndoială că aceste forme sunt de origine baltică.

2.4.2.1. Pentru continuarea discuției, este necesar să ne oprim aici asupra problemei caracterului moștenit al diftongului ei în graiurile žemaițiene douinininkai. Breidak (Breidak 1989: 139), bazându-se pe lucrarea lui Kazlauskas (1969), consideră că ei žemaițian și, în consecință, ēi din graiurile Beja₄₆₆ și Mazlaicene₃₈₆ reprezintă un diftong proto-baltic vechi, păstrat aproape neschimbat (*ēi > ei). În opinia noastră, însă, acest lucru pare puțin probabil din următoarele motive: terminația de persoana I singular a prezentului atematic din graiurile douinininkai, spēso (< *-ō) (Zinkevičius 1966: 61), arată clar că, înainte de scurtarea vocalelor finale din silaba deschisă, vocala baltică orientală

48 |

Илья А. Сержант

*ō (< indo-europeană târzie *ō) încă nu fusese diftongat. În mod analog, terminația de plural a adjectivelor -e (< -ē, cf. baltī (Zinkevicius 1966: 467) în graiurile doŭnininkai trebuie să provină din *ē, nu din **ei¹².

2.4.2.2. Брейдак (1989: 139) утверждает, что в Мазлайщенском говоре ei, соответствующее пралатышскому *ē и прабалт. (sic!) *ei сохранилось¹³, считая этот факт общим с жемайтскими говорами доунинников, где на месте восточнобалт. *ē мы имеем также сходное ei. При этом Брейдак основывается на предположении некоторых ученых (Казлаускас 1969), считающих, что и в говорах доунинников восточнобалт. прабалт. дифтонг *ei сохранился. Как было показано нами выше (§ 2.4.2.1), это очень маловероятно для говоров доунинников. Такие примеры как ar lobīt zīrgīm, pì vusīm vuortīm (Mazlaicene₃₈₆, Ābele Lepika 1928: 35) с -ī(m) ср. среднелат. -iē(m) < прабалт. *-ei- указывают на то, что прабалт. дифтонг *ei перешел в *ē здесь (как и везде в восточнобалт.), а затем в *ī. Данное -ī- сохранилось в некорневых слогах, а в корневых через стадию ii перешло в ēi. Наконец, форма peiss из Mazlaicene₃₈₆ (Ābele & Lepika 1928: 41), соответствующая обычному латгальскому piētis, piēte „der Rücken einer Axt od. Sense“, прусс. pentis „Ferse“, лит. pentīs (ср. ME₃, 302–303) доказывает, что дифтонгизация происходила после перехода прабалт. *-ei- > *-ē-, так как после перехода пралатышск. *en > *ē. Кроме того, прабалтийский *ei, получивший в верхнелатышском нисходящую интонацию, был монофтонгизован в Мазлайцене в ī, так же, как и во всех остальных говорах, и непонятно, почему именно дифтонг с прерывистой интонацией должен был сохранить свою прабалтийскую форму. Следовательно, здесь не может быть и речи о том, что в ei мазлайщенского говора на месте ie литературного языка мы имеем реликт прабалтийского *ei.

В другом месте Брейдак (1989: 147) предполагает все-таки восточнобалт. *ē, а не *ei и считает, что жемайтским говорам доунинников и мазлайщенскому говору обще развитие прабалт. *ē > *ei и *ō > *ōu, которое, по его мнению, происходило приблизительно в V веке, когда латгало-селонские говоры и жемайтские говоры составляли географическую общность. Это, по сути, совершенно другая позиция. Как показывает относительная и абсолютная хронологии, и это утверждение, по нашему убеждению, невероятно, учитывая приведенные нами аргументы в §§ 2.1, 2.3.2, 2.3.3, 2.4.3, 2.4.4, 2.4.5. Кроме того, маловероятным представляется настолько древняя и, тем не менее, разобщенная общность – латгало-селонские и доуниннинские говоры с одной стороны, и дуниннинкские и дониннинкские говоры с другой стороны. Здесь все-таки предпочтительней представляется классическое группирование.

¹² Другие аргументы приведены еще в Būga (1959: 150), Grinaveckis (1973: 150).

¹³ Интересно, что в говоре Kalupē₄₄₅ отмечается форма lēic (= lietus) (Reķēna 1962. 29, 417). Нами был просмотрен весь приведенный в Reķēna (1962) словарь данного говора и другие примеры с подобным вокализмом найдены не были. В связи с этим данная форма должна рассматриваться как архаичная восходящая к пралат. *litus / lītas, как указывает Reķēna, фонологически связанная с жем. lytus.

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 49

2.4.3. Așadar, am demonstrat că ē din Mazlaicene₃₈₆, Beja₄₆₆ în locul est-balticului *ē (ДА: 53, 55d) nu este nicidecum un arhaism, ci, dimpotrivă, rezultatul ultimei etape a diftongizării în graiurile letonei superioare. Luând în considerare și datele din graiurile Nereta₃₆₅, Sece₃₅₂¹⁴, putem postula cu certitudine următoarea cronologie relativă a diftongizării lui ī și ū și a îngustării lui *ē și *ō:

Firește, distribuția geografică actuală a acestor etape nu trebuie să fie cea originară; este foarte posibil ca, sub influența limbii literare, această configurație să se fi restrâns, fără să se schimbe însă în mod fundamental. Pentru noi, cel mai important este că aceasta reflectă cronologia relativă a acestor treceri. Este, de asemenea, clar că procesele de îngustare și diftongizare au pornit din partea (de nord-)est a dialectului letonei superioare, unde s-au realizat cel mai pe deplin – etapele 1–4.

2.4.4. Breidaks (1989: 148–150) prezintă o serie de împrumuturi fino-baltice în care *ē și *ō din est-baltică se reflectă, respectiv, ca ī și ū; acestea ar trebui să demonstreze vechimea acestei îngustări. În acest sens, Breidaks recurge la câteva presupuneri a priori:

a) redarea vocalelor limbii/dialectului baltic de nord din care au fost preluate împrumuturile în limbile fino-baltice este absolut exactă.

Totuși, această presupunere nu este deloc necesară, deoarece, în procesul de împrumut, având în vedere diferențele dintre sistemele fonetice ale limbii donatoare și ale celei receptoare, cuvântul împrumutat își poate modifica întrucâtva forma fonetică. Cu atât mai mult în acest caz, deoarece avem

¹⁴ В районе говоров Nereta₃₆₅ (Meņģele 1939: 99) и Sece₃₅₂ (Breidak 1989: 139) только лишь *ō, *ē с восходящей интонацией перешли в ū, ī *ō, *ē с нисходящей интонацией остались uo, ie. Данная ситуация объясняется предположением, что данная территория является периферийной для процесса монофтонгизации и потому здесь он прошел только частично.

50

Илья А. Сержант

de-a face cu vocalele inițiale înguste *ё și *ō, care, la împrumutare, puteau fi pur și simplu percepute de vorbitorii limbilor fino-baltice ca i și ū. Acest caz este, în general, foarte tipic pentru Breidaks, care interpretează într-un mod foarte literal forma fonetică a împrumutului în limba receptoare, precum și forma fonetică a scrierii toponimelor în documentele vechi germane, poloneze și rusești.

b) Aici sunt posibile două interpretări: 1) procesul de îngustare în limba baltică de nord s-a desfășurat concomitent cu cel din graiurile latgalo-selone; 2) procesul de îngustare s-a desfășurat în etapa proto-limbii baltice de nord-est, din care s-a dezvoltat ulterior limba latgalo-selonă.¹⁵

Astfel, în ambele cazuri se presupune o apropiere deosebită între limbile baltică de nord și latgalo-selonă – genetică sau de contact. În opinia noastră, o asemenea presupunere este absolut imposibil de demonstrat: nu se poate dovedi nici existența unei vecinătăți anterioare între limba baltică de nord și proto-limba/dialectul latgalo-selon, în terminologia lui Breidaks, nici o apropiere genetică deosebită între aceste două limbi.

2.4.5. Pentru datarea absolută a acestui proces, dispunem de următoarele date. În favoarea caracterului relativ târziu al procesului de îngustare *ō > ū / *ē > ī stă împrumutul skūlātajs (Lejasciems 393 Ābele 1924: 36), care, evident, a fost împrumutat înainte de începutul acestui proces sau în cursul desfășurării lui. Endzelins (Endzelins 1927: 5) arată că deja în lucrarea lui Mancelius Lettus (din 1638), *ē (în notația lui Endzelin ie) trecuse în ī, iar *ō (în notația lui Endzelin io) în ū. Un posibil terminus post quem este oferit de forma din 1464, menționată mai sus, din Aluksne, care conține o în locul lui *ō, dacă interpretarea sursei de către Endzelin (ibid.) este corectă. El menționează, de asemenea, forma din Latgalia din secolul al XVI-lea Ason, unde -o- desemnează, poate, *ō.¹⁶ Astfel, se poate presupune că procesul de îngustare a lui *ē și *ō trebuie să fi început la sfârșitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea. Datarea absolută confirmă cronologia relativă, adică se observă că procesul de îngustare a început aici încă înaintea procesului de diftongizare (cf. § 2.4.3).

2.5. *arK > ārK, *erK > ērK

2.5.1. Având în vedere caracterul analog al prelungirii lui a și e înainte de r tautosilabic, precum și distribuția lor geografică identică, considerăm aceste prelungiri simultane și părți ale aceluiași proces (cf. Endzelins 1951: 148). Prelungirea avea loc numai în cazul intonației descendente.

¹⁵ Подобный сценарий вроде бы предполагается в работе Брейдака (1989: 43). Однако здесь же несколькими страницами раньше (Брейдак 1989: 6) севернобалтийский в реконструкции не фигурирует. В Брейдак (1988: 32) к вопросу о *ō из *ā просто используется факт древности заимствований, из которого якобы следует, что севернобалтийский вокализм может быть использован для всего восточнобалтийского.

¹⁶ Cf. hărțile DA: 54b și 55a,55e, din care reiese că aria de răspândire a trecerii *ō > ū și *ē > ī în silabele radicale și sufixale este aproximativ aceeași.

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ

51

2.5.2. Din exemplele următoare reiese că prelungirea lui a înainte de r tautosilabic s-a încheiat înaintea procesului primei metafonii (cf. § 2.6.1.1) și înaintea trecerii ā > ō > ȯ > uo, precum și a > o, deoarece aici ā < a s-a păstrat înaintea unei vocale palatale (iar nu < **o) și numai înaintea uneia palatale: în Belava₃₉₄, Litene₄₇₂, Stāmeriena₄₀₂ (Zaube 1939: 121; Брейдак 1989: 182): uorda față de ārdīt, duord față de dārdiet, vùortu față de vārīt. Prin urmare, se poate concluziona că prelungirea vocalei înaintea lui -r- tautosilabic în proto-latgală superioară a avut loc simultan cu procese similare în celelalte graiuri proto-letone, deși într-o măsură mai mică (adică numai în cazul intonației descendente) decât în graiurile livoniene.

2.6. ā > ō > ȯ > uo / a > o, prima labializare

2.6.1. DESCRIEREA TRECIERII

În general, toate *a > o, *ā > ō > ȯ > uo care s-au păstrat după acțiunea primei metafonii palatale (§ 2.9.2.1), singura excepție fiind cuvintele monosilabice în care s-a păstrat *a vechi (Endzelīns 1951: 118); cf. kas, tad, kam, ka, ja etc.

2.6.1.1. Trecerea *ā > uo

Este important de remarcat că trecerea ā > uo a parcurs etapa ā > *ō (sau chiar ā > ao > ō > ȯ), fapt confirmat de prezența lui ō în graiurile selone de tip profund și de tip puțin profund (cf. DA 18, Kuškis 1958: 138-42) în această poziție. Mai spre est, în graiurile latgaliene, această vocală *ō a trecut la uo. Astfel, epicentrul acestei treceri s-ar fi putut afla tot în estul Latgalei. Kuškis (1958: 141) remarcă faptul că, în poziție neaccentuată, în graiurile selone de tip puțin profund Grostona₄₁₈, Meirāni₄₂₁, vorbitorii din generația cea mai vârstnică pronunță uneori diftongul -uo-, ceea ce atestă că odinioară și aici proto-let. *ā a trecut la uo.

2.6.1.2. Trecerea *a > o

2.6.1.2.1. Trecerea a > o (după Breidak, o > a) este destul de veche, fapt vizibil în cuvintele compuse vechi, adesea neanalizabile pentru vorbitori, în care se respectă cu strictețe distincția dintre poziția accentuată și cea neaccentuată a acestei vocale; cf.: Alūksne₄₆₅, oizgalda, dar golds, povada, dar voduōt, oplams (Brencis 1914: 111). În schimb, în cuvintele compuse mai noi cu prefix, percepute de vorbitori ca fiind compuse, în poziție accentuată avem a: ap-lūcīt, padūmuōt, papout (ibid.)¹⁷.

¹⁷ Se pare că toate combinațiile de prefixe cu verbe trebuie atribuite cuvintelor compuse târzii; cf. folosirea particulei reflexive -sa- / -za- în graiurile latgale de sus: ap-zaraudāt „apraudāties“ Zvirgzdene₄₈₇ (Rudzīte 1964: 378).

52 |

Илья А. Сержант

2.6.1.2.2. Endzelin consideră că trecerea *a > o în silabă neinițială este legată de accentul secundar (Endzelīns 1951: 111). În opinia noastră, aceasta este într-o oarecare măsură o presupunere forțată, întrucât în cuvintele vosora, vokors nu există niciun motiv care să determine accentul secundar (cf. Endzelīns 1951: 33). Mai mult, conform regulii indicate de Endzelin, accentul secundar în vosora este chiar imposibil, deoarece ultimele două silabe au aceeași cantitate, adică scurtă-scurtă. Într-o asemenea situație, potrivit lui Endzelin (ibid.), nici măcar în cazurile în care există condiții morfologice favorabile accentului secundar (de exemplu, nesiti) acesta nu apare, adică nésiti.

În opinia noastră, explicația următoare este mai plauzibilă: calitatea vocalei neaccentuate nonfinale (într-un context nepalatal) este determinată de calitatea vocalei accentuate, adică atunci când avem o, a, y, i și corespondentele lor lungi (ei) sub accent, precum și înainte de -l-, avem o. Cf. soldonc, varonc, dar pìeciestanc „tas, kas jāpiecieš“, striķātanc „tas, kas jāstriķē“ (Rudzīte 1964: 323); vokors, vosora, žogota, žogors (Reķēna 1962: 15), drupond, Dyrvonc (nume proprii) (Reķēna 1962: 77), dar mīlašč „mielasts“, šķierzlacs „ķirzaka“ (Reķēna 1962: 105–107).

2.6.1.3. Excepție cauzată de prima metafonie latgală de sus

Ca urmare, *a și *ā vechi, aflate în context palatal în condițiile primei metafonii latgale de sus, nu au fost afectate de acest proces. În cursul metafoniei (§ 2.9.2.1), toate formele vechi *a/ā aflate înaintea consoanelor palatale au suferit metafonie: *a/ā > *æ/ǣ, iar apoi nu au fost supuse labializării din cauza formei lor fonetice și, ulterior, au devenit a/ā. Mai târziu, acest a/ā a coincis în graiurile latgale cu noul a/ā provenit din ę/ē. În graiurile selone, însă, distincția dintre aceste două foneme s-a păstrat până în prezent. Prin urmare, ipoteza lui Bezzenberger (1885: 96), conform căreia în cursul metafoniei *a/ā au coincis cu ę/ē și apoi au trecut împreună în a/ā, nu se confirmă (§ 2.9.2.1.3).

2.6.1.4. Poziția înainte de -у-

Înainte de v în silabă neaccentuată avem o în unele graiuri; cf. Dzelzava, nàfakowu (Kauliņ 1887: 221) și, după cum arată exemplul din Lizums, rogovos⁴⁰⁹, dar gobana, vokars³⁹⁷ (Apsītis 1914: 90). Este vorba, cel mai probabil, în pofida obiecțiilor lui Endzelin (Endzelīns 1951: 115), de o schimbare fonetică. În ceea ce privește a înainte de v în silabă accentuată, aici, într-adevăr, după cum presupune Endzelin (ibid.), av provine în multe cazuri din protolatgalul de sus *ev, iar graiul latgal de sus a păstrat aici forma mai veche; cf. ševīši (protolatgal de sus *sevieši) „savieši“ Aknīste³⁶⁸ (Ancītis 1977: 49).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 53

2.6 2. CRONOLOGIE ABSOLUTĂ

Pentru cronologia absolută (terminus post quem), putem cita împrumuturi cu a care nu prezintă trecerea a > o, cf. cars, tabaks, marka (Alūksne₄₆₅, Brencis 1914: 113). Totuși, pentru silabele neaccentuate, în acele graiuri în care *a > o atât în silabele accentuate, cât și în cele neaccentuate, împrumuturile arată că această trecere este destul de târzie: Kalupe₄₄₅ čučola din «чучело» (Reķēna 1962: 374), adică aici e > a, iar apoi a > o, în timp ce în poziție accentuată se păstrează a: čudaks «ciudat».

2.6.3. PROBLEMA CARACTERULUI FONETIC INIȚIAL AL FONEMELOR *а ȘI *ā DIN PROTO-LATGALEANĂ

2.6.3.1. Argumente generale în favoarea lui *а și *ā

În discutarea acestei treceri, trebuie precizat ce vocală trebuie reconstruită pentru proto-latgaleană în locul proto-balticului răsăritean *а și *ā. Breidak susține în lucrările sale¹⁸ punctul de vedere potrivit căruia *ō a provenit din proto-balticul *ā, iar *o din proto-balticul *a, încă pe teritoriul baltic răsăritean: inițial, *o/ō apăreau numai sub accent, iar ulterior s-au extins și în toate celelalte poziții (Breidak 1980: 65). Acest punct de vedere a fost fundamentat în lingvistică de Kazlauskas (1962: 23–24) și Mažiulis (1963: 193–194). În lucrările sale, Breidak l-a susținut și dezvoltat. Acești savanți se bazează pe datele limbii prusace, pe scrierea toponimelor letone în izvoarele vechi, pe împrumuturile din limbile fino-baltice, precum și pe date dialectologice. Trebuie menționat că niciuna dintre primele trei surse nu poate avea valoare probatorie deplină în stabilirea formei fonetice exacte a vocalei din vechime, având în vedere, între altele, faptul că pronunțarea originară a fost filtrată printr-un sistem fonetic cu totul diferit. În ceea ce privește materialul dialectologic lituanian, care ar indica, chipurile, existența proto-balticului răsăritean *ō (din indo-europeanul *ā), *o (din indo-europeanul *a), Zinkavičius (1972) a arătat că argumentele lui Kazlauskas și Mažiulis se bazează în mare măsură pe o interpretare greșită a acestui material²⁰.

Având în vedere că proto-balticul *ō s-a îngustat tot mai mult de-a lungul istoriei limbilor baltice, *ō > *ō > lituanian, leton uo, adică s-a deplasat în direcția lui ū, în sistemul fonologic s-a eliberat tot mai mult „spațiu” pentru alofonizarea lui *ā. Cu alte cuvinte, este foarte probabil ca schimbarea vocalei *ō să fi putut influența *ā potrivit principiului „atracției și respingerii” (germ. „Sog und Schub”), formulat de Martinet (1981: 54-57). Această explicație poate fi ilustrată prin schema:

¹⁸ См Брейдак (1989: 181-91); Breidaks (1980); Breidaks (1988).

¹⁹ Aici și în continuare, Breidak folosește termenul indo-european *ā. Potrivit opinio communis, în limba indo-europeană nu a existat *ā — aici și în continuare îl înlocuim consecvent cu proto-balticul *ā.

²⁰ În ciuda criticii lui Girdzijauskas (1977).

54 |

Илья А. Сержант

ī ū ↑

ē ō ↑

ē ā

Astfel, din punct de vedere fonologic, este pe deplin plauzibil ca *ā din baltica de est târzie să fi fost oarecum „deplasat” în direcția lui *ō, adică să fi fost labializat într-o măsură mai mare sau mai mică, de exemplu, în funcție de dialect sau de poziția în cuvânt. Totuși, după cum s-a spus mai sus, acest lucru trebuie să fi fost legat de trecerea balt. de est târziu *ō > *ȯ, adică trecerea *ō > *ȯ trebuie fie să fi avut loc practic înaintea labializării lui *ā (creând astfel „rarefierea” în termenii lui Martinet), fie imediat după aceasta (devenind astfel rezultatul exercitării unei „presiuni” în termenii lui Martinet), și, prin urmare, cu puțin timp înainte de dezintegrarea balticii de est în protolituaniană și protolituaniană.

În ceea ce privește a scurt, întrucât la nivel fonematic se reconstruiește pentru baltica de est târzie un singur fonem, numai pe baza considerațiilor sistemice nu poate fi exclusă posibilitatea ca acesta să fi variat în funcție de dialect sau de poziția pe spectrul a – o.

2.6.3.2. Datele dialectului latgalian de sus care susțin protolatg. *a și *ā

2.6.3.2.1. DATE ÎN FAVOAREA LUI *a SCURT

La sfârșitul cuvântului, în toate graiurile latgaliene de sus avem a. În continuare, vom examina cazurile în care a > o. În forma centrală și sudică din latgaliană vokors (= vakars, în Barkava₄₂₅, Varakļāni₄₂₆, Višķi₄₅₁, Zvirgzdene₄₈₇, Kārsava₄₈₁, Krāslava₅₀₆, Līvāni₄₃₆, Skaista₅₀₇ (Breidaks 1989: 152) și în altele, ambele o nu sunt etimologice, deoarece aici trebuie reconstruită forma *veker-, cf. slav. вечер; același lucru este valabil și pentru vosora din Zvirgzdene₄₈₇, Pilda₄₉₂ (ibidem), cf. slav. вес-н-а < *ves-n- și gr. ἔαρ < *ves-r. Așadar, aici trebuie să pornim de la *ā > o. În ceea ce privește o din rădăcină, este greu de stabilit ce calitate avea această vocală în protolatgaliana de sus. Oricum, afirmația lui Breidaks (1989: 155) privind o presupusă alternanță vocalică o > a este incorectă, deoarece alternanța vocalică palatală a lui o nu ar fi putut duce nicidecum la a, fapt confirmat tipologic de a 3-a alternanță vocalică latgaliană de sus (pentru exemple, vezi § 1.9.2.3). În plus, următoarele exemple arată că alternanța vocalică funcționa aici după un principiu cu totul diferit, nu o > a înaintea consoanelor palatale:

– exemplele citate chiar de Breidaks (ibidem): loška „pat”, din belarusă ложак; tošna, din rusă «то́шно»; din Alūksne₄₆₅ (Brencis 1914: 113), grošš „groș” cu o (nu a) înaintea lui š palatal;

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 55

– anaptixia i nu provoacă metafonie o > *a, de exemplu, kotris (< kotrs, cf. letona de mijloc katrs, în Alsvika₃₉₁, Belava₃₉₄, Litene₄₇₂ (Zaube 1939: 120)), iar o altă vocală palatală într-un cuvânt cu o radical nu se întâlnește;

– același lucru este valabil și pentru alte i târzii, de exemplu, ostini (< *ostūni, cf. letona de mijloc astuoni), oli (trecerea de la declinarea în u la declinarea în i, acuzativ singular, cf. letona de mijloc alu).

Așadar, nici aici nu există fapte care să indice că în proto-latgaliană exista o vocală o. În consecință, ca și în cazul lui *ā lung din proto-letonă superioară, presupunem sunetul *a în proto-letona superioară.

2.6.3.2.2. DATE ÎN FAVOAREA LUI *ā LUNG

2.6.3.2.2.1. Următoarele exemple din graiurile latgaliene profunde, în care ā > uo, indică indirect că odinioară a existat și în aceste graiuri, ca și în cele seloniene, o vocală ō sau chiar ā: globdāis // globāise; mozgāis // nūmozgāisās, nūmozgāisīs; gùōs // gōise Lāzberģi₄₆₅, gāise Mālupe₄₆₈, gōisa Jaunroze₃₈₄ (Ābele 1935: 197). La baza formelor analizate se află grupul -KājVK-; în funcție de cât de devreme a avut loc contragerea, avem vocale scurte diferite: -KājVK- > -KājK- > -KaiK- / -KōjVK- > -KōjK- > -KoiK-.²¹ Evident, contragerea formei gùojse (de exemplu, Zvirgzdine₄₈₇) nu ar fi dat gāise și, posibil, nici goise. După cum s-a menționat mai sus (§ 1.6.1.1), ā a trecut în uo prin *ō. În exemplele de mai sus, stadiul *ō sau chiar ā s-a păstrat în formele participiale bisilabice și polisilabice, unde vocala lungă ō gôise/ gôisa sau ā (gāise) s-a scurtat înaintea silabei următoare, înainte ca ā > ō > uo să treacă în stadiul următor și, prin urmare, nu și-a schimbat timbrul.²²

2.6.3.2.2.2. Urmează forma stovons (Zasa₃₆₃, Navenickis 1933: 96), corespunzătoare letonului de mijloc slāvēns; în a doua silabă, aceasta arată clar că ō a apărut din ā (< ę), deja în cursul istoriei dialectului leton superior.

2.6.3.2.2.3. Mai mult, rezultatul metafoniei palatale indică, de asemenea, că în vechile graiuri latgaliene sursa era *å, *ā, nu *o, *ō. Formele cu metafonie consemnate de Mühlenbach (apud Endzelīns 1951: 126) în graiul latgalian profund din Litene₄₇₂, precum și, de exemplu, din Alūksne₄₆₅ (Brencis 1914: 117), kātiņš (cf. kuots), ābels (= lit. obelīs, cf. uobuls) și altele²³ demonstrează că în locul lui -uo- din formele simple kuots, uobuls exista odinioară *ā, care, în această poziție, trecând prin stadiul *ǣ în urma primei metafonii (vezi § 2.9.2.1), a revenit la forma inițială

21 În locul lui KōjK- nu poate fi substituit -KaiK-, așa cum s-ar întâmpla în alte dialecte letone, unde nu există vocala scurtă o, deoarece în sistemul fonetic al dialectului leton superior există și vocala scurtă o. Totuși, aici trebuie avut în vedere că nu toate graiurile latgaliene au diftongul oi.

22 Contracția diftongului supralung se explică, în opinia noastră, prin faptul că în formele monosilabice ale cuvintelor diftongul lung (-uoi- / -ōi- / -āi-) se păstrează, dar nu și în cele bisilabice sau mai lungi — diferența dintre gùōis // gōise, gōisa, gāise constă, evident, în prezența/absența silabei următoare, deoarece și la masculin, în cazurile oblice, diftongul este de asemenea scurtat.

23 Belava₃₉₄, Litene₄₇₂, Stāmeriena₄₀₂ (Zaube 1939: 121), где в формах перед палатальным встречаются оба вокализма ā и uo.

56 |

Илья А. Сержант

în *ā. Oricum ar sta lucrurile, formele kātiņš, ābels din **kōtiņš, **ōbels nu pot fi derivate, deoarece *ō produce alternanța vocalică ōe, cf. mōeli (din mōals = māli – māls) (Säviena₄₂₈ (M. Poiša, LVI)).²⁴ Exemple analoage cu *ā sunt citate și de Breidaks (1980: 70) din graiurile seloniene: ratiņš, rateņš versus rots, interpretându-le însă invers, adică drept dovadă în favoarea lui *о arhaic. După cum s-a arătat mai sus, din punct de vedere fonetic, pentru *а și *ā alternanța palatală nu putea produce *ōe > **ā sau *ō > **ā. În plus, formele următoare din Kaldabruņa₄₄₂ indică o alternanță vocalică activă cândva (Kancāns 1937: 48): vasareņa, dar vosora, lakateņč, dar lokots etc.²⁵

2.6.3.2.2.4. Următoarele împrumuturi indică, poate, că latg. -uo- a provenit din -ā-; cf.: Lubana₄₁₇ žuodžs (Breidak 1977: 32) „zāģis“ (din germana de jos mijlocie²⁶ sage, MEᵢᵥ, 695). De altfel, acest împrumut oferă și informații valoroase despre datarea absolută a existenței lui ā / ō în graiurile latgaliene²⁷, deoarece o-ul inițial era scurt în germana de jos mijlocie; prelungirea lui în silabă deschisă a avut loc în istoria saxonei vechi / germanei de jos vechi și s-a încheiat, se presupune, spre sfârșitul secolului al XII-lea (Gallée 1993: 1 și 16).²⁸ Urmează împrumuturi din rusă, în care lui á accentuat îi corespunde uo: Kalupe₄₄₅: rūocs (< пад), slùops (< слаб), vùožẽit’ (< важить) (Reķēna 1962: 26). Este puțin probabil ca toate împrumuturile de acest fel (iar ele sunt destul de numeroase) să fi pătruns într-o perioadă în care *ę/ *ē încă nu trecuseră la a/ā și în fonetica latgaliană nu exista un sunet mai apropiat decât ō. Nici ipoteza că toate aceste împrumuturi ar fi putut trece prin limba lituaniană, unde avem o în această poziție, nu pare convingătoare. Cel puțin în cazul primului nostru exemplu, žuodžs, aceste obiecții nu se aplică deloc, deoarece în graiurile seloniene învecinate avem aici ā; cf. jāģis (Sausnēja₃₃₅, Vietalva₃₄₂, Kauliņ 1887: 221). Pentru acest exemplu este mai probabil să presupunem că acest cuvânt a pătruns treptat în graiurile latgaliene profunde prin intermediul graiurilor seloniene.

2.6.3.2.2.5. Faptul că tocmai *ā lung a trecut în ō și apoi în uo este susținut și de formele cu prelungire, de exemplu cele din Alūksne₄₆₅ (Brencis 1914: 117): dùorgs (= dārgs < *darg-, cf. rus. дорого́й < *dorg-), în mod analog în Beļava₃₉₄, Litene₄₇₂, Stāmeriena₄₀₂ (Zaube 1939: 121; Брейдак 1989: 182): uorda (ārdit, după cum arată forma lituaniană înrudită ardýti, conține un a scurt arhaic, care a fost prelungit înainte de -ark- tautosilabic > -ārk-), apoi dìord și dārdìet, vùortu și vārīt etc.

²⁴ Breidaks este însă împotriva alternanței palatale; vezi § 1.8.2.

²⁵ Desigur, s-ar putea obiecta aici că în aceste exemple s-a păstrat încă distribuția arhaică în funcție de accent — o, ō în poziție accentuată, ā, ā în poziție neaccentuată. Însă atunci se pune întrebarea de ce această distribuție arhaică s-a păstrat numai înaintea consoanelor palatale, dispărând în celelalte poziții.

²⁶ Aici și în continuare: germana de jos mijlocie.

²⁷ În acest context, nu este important, în general, dacă germana de jos mijlocie sage a fost împrumutată direct sau prin intermediul graiurilor letoniene centrale, deoarece și în acest caz ā lung ar fi fost redat fără modificări.

²⁸ În germana de jos mijlocie, ā este redat prin letonă ā, iar ō din germana de jos mijlocie prin letonă uo (Endzelīns 1951 64). Totuși, până când pronunția germanei de jos mijlocii în Livonia nu va fi pe deplin lămurită, acest fapt nu are forță probatorie deplină.

Фонетические изменения в верхнелат. диалекте | 57

2.6.3.2.2.6. Aici trebuie discutată și opinia lui Breidak (1989: 181–2), care atrage atenția asupra faptului că în graiurile latgale occidentale și selone are loc o evoluție regresivă a lui ō (** = proto-balt. *ā) > ā sub influența limbii literare. Se presupune că acest lucru este demonstrat de compararea, în ordine cronologică, a datelor dialectologice culese la începutul și la mijlocul secolului trecut: în înregistrările mai recente apare ā în locul lui ō din cele mai vechi. Această afirmație nu este pe deplin exactă²⁹. În plus, ō sau ā labializat apar sporadic în graiurile selone și în prezent (ДА: 39b), de exemplu în graiul din Dzelzava₄₀₉, precum și în vorbirea generației vârstnice din Ladzona₄₁₉, Prauliena₄₂₀, Sarkaņi / Sarkanis₄₁₄, Patkule₄₁₅, Cesvaine₄₁₆ (Elksnītis 1929: 128-129). Totuși, în pofida argumentelor lui Breidak prezentate mai sus, considerăm că labializarea sau chiar trecerea completă a selon. ā la ō³⁰ este un proces secundar (a 2-a labializare), care nu are nimic în comun cu ipoteticul³¹ est-baltic **ō, **o ** < proto-balt. *ā, *a. În sprijinul acestei afirmații stau următoarele fapte:

– în unele graiuri selone puțin profunde, și anume Odziena₃₄₁, Sāviena₄₂₈, Mētriena₄₂₉, Medņi₄₃₀, care formează împreună un grup geografic unitar, alături de ē și ā în locul protoletonului *ē apare și vocala labializată ā, ō, ōᵃ (cf. ДА: 20b). Este limpede că un asemenea ā, ō, ōᵃ nu poate fi arhaic, ci a apărut relativ recent din ā (care, la rândul său, s-a dezvoltat din ē) prin a 2-a labializare; cf. § 2.6.4.3. Situația este analogă și în cazul lui ē scurt (vecs), care apare în aceeași zonă sub forma o (vocs), cf. ДА: 20a, precum și în cazul lui a înaintea consoanelor palatale, de exemplu golviņa, zolš (ДА: 16c);

– în continuare, o serie de împrumuturi conține, de asemenea, un sunet labializat în locul lui -a- din limba-sursă, deși în graiuri există și -a- „pur” (< -e-), de exemplu: Dzelzava₄₀₉ Doāwids (cf. koa = kā, acolo) alături de grākus (= grēkus) (Kauliņ 1890: 322), Joāņa (= Jāņa) (Kauliņ 1890: 326) etc.

2.6.3.3. Concluzii

Rezumând cele de mai sus (§§ 2.6.3.1, 2.6.3.2.1, 2.6.3.2.2), pentru proto-vărsătletă restituiem, în principiu, *ā, nu *ō, fără a exclude însă posibilitatea ca, în anumite poziții fonetice, această fonemă să fi avut un alofon ușor labializat. Cu alte cuvinte, trecerea protoletonului *ā > ō a început abia în cursul istoriei dialectului vărsătlet. În ceea ce privește a scurt, această precizare, după cum s-a spus mai sus (§ 2.6.3.1),

²⁹ Так например, в Sausnēja₃₃₅ отсутствует ō еще в описаниях Кауlinя, ср. Kauliņ (1887: 216), Kauliņš (1933: 11), а про краткое o Kauliņš (там же), что „... vecā valoda Sausnējā to nemaz nepazīst“.

³⁰ Trecerea sporadică a lui ā, ōᵃ etc. la ō se explică prin simplificarea diftongoizilor. O situație asemănătoare se întâlnește, de exemplu, la Pļaviņas₃₄₈, unde realizarea diftongului oa depinde de intonație: la intonație ascendentă oa > ā, ā, iar la intonație descendentă oa > ōᵃ, ō (Īvenu 1928: 83).

³¹ Potrivit ipotezei lui Kazlauskas, Mažiulis, Breidak și a altora; vezi mai sus § 2.6.3.1.

58

Илья А. Сержант

nu este important. Totuși, și aici se poate presupune că vechiul *a scurt, care nu a fost supus primei palatalizări vocalice (*a > *aᶜ), a fost labializat, adică *a > *å, iar apoi, în Latgalia centrală și sudică, toate formele *å nonfinale au trecut la o (tipul vokors), în timp ce în restul Latgaliei s-a deschis la o numai acel *å care se afla într-o poziție accentuată (tipul vokars). Astfel se pot explica, de altfel, și cuvintele monosilabice, care aproape toate au a — majoritatea sunt clitice. În cele ce urmează, vom numi pe scurt acest proces de labializare prima labializare.

2.6.4. CRONOLOGIA RELATIVĂ A MODIFICĂRII *ā DIN PROTO-LETONA DE SUS ÎN > ō > ō > uo, *а > å > о ÎN LETONA DE SUS

2.6.4.1. Probabil, inițial, orice *а, *ā aflat înaintea vocalelor palatale³² a suferit o metafonie, devenind *аᶜ, *āᶜ. Apoi vocalele *аᶜ, *āᶜ au devenit а, ā. Aproximativ în aceeași perioadă începe procesul de labializare a celui de-al doilea alofon а > å > о, ā > ǡ > ō (ulterior > uo). Astfel, alofonii fonemelor *а și *ā se îndepărtează tot mai mult unul de celălalt. În consecință, apar alternanțele а / о și ā / uo, de exemplu, în Litene₄₇₂ (Mühlenbach apud Endzelīns 1951: 126) kātiņš (cf. kuots), ābels (= lituan. obelis, cf. uobuls). Trebuie remarcat că aceste exemple sunt foarte rare; în majoritatea graiurilor latgaliene nu au rămas urme ale metafoniei, vezi Ābele 1934; Endzelīns 1951: 126). Astfel, pentru cronologia relativă putem concluziona că procesul primei labializări a început după prima metafonie.

Astfel presupunem evoluția lui а, ā în graiurile latgaliene.

Notațiile alofonilor *āᶜ și *āᵒ apărute în urma metafoniei sunt, într-un anumit sens, schematice. Important aici este că ambii alofoni

³² Metafonia are loc înaintea vocalelor palatale sau a consoanelor k, ģ, j, č, dž, š, ž, ļ, ņ. Vocala i corespunzătoare din alte graiuri nu provoacă metafonia (Endzelīns 1951: 110–111), cf. § 1.9.2.1.

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 59

după metafonie se deosebeau fonetic destul de mult unul de celălalt, drept urmare numai cel de-al doilea alofon *ă⁰ a fost supus primei labializări.

2.6.4.2. Coincidența rezultatelor primei metafonii în graiurile seloniene și în cele învecinate din vestul latgalei

În graiurile seloniene și, evident, sub influența lor, în cele latgaliene occidentale, evoluția a continuat. Este evident că procesul primei metafonii latgaliene de sus, dată fiind vechimea sa, trebuie să fi avut loc și aici. În favoarea acestei ipoteze stă, de asemenea, distribuția ă/a < *a + E și o/ă < *a + A, păstrată încă în unele graiuri seloniene (unde E indică un context palatal, iar A unul nepalatal), de exemplu, în Dzelzava (Elksnītis 1929: 126), Nereta₃₆₅, Viesīte₃₆₁ (Endzelīns 1951: 110), precum și în graiul profond selonian din Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 48–49). Totuși, în majoritatea graiurilor seloniene, rezultatele au coincis — dar nu prin analogie, ca și în cea mai mare parte a graiurilor latgaliene profunde, ci fonetic. Ele au coincis încă în stadiul în care cei doi alofoni nu se deosebeau mult fonetic: *aᵉ > a > ă. Urme ale labializării s-au păstrat, de exemplu, încă în vorbirea generației vârstnice din Lazdona₄₁₉, Prauliena₄₂₀, Sarkaņi (Sarkanis)₄₁₄, Patkule₄₁₅, Cesvaine₄₁₆ (Elksnītis 1929: 128).

Mai jos este prezentată schema evoluției, ținând cont de graiurile seloniene:

(ā lung, (ē) în mod analog)

Așadar, pentru a explica mai limpede evoluția din graiurile seloniene și cele latgaliene occidentale, să ne oprim asupra stadiului A al cronologiei relative (indicat în schemă). Aici avem doi alofoni, a/ā și a⁰/ă⁰, ai vechilor *a/ā, precum și e/ē încă neschimbat (din *e/ē palatal). Urme ale unui stadiu similar pot fi observate încă în Ogre₃₂₅, Ērgļi₃₂₆ (Zariņš 1931: 12–13). Tocmai în acest moment începe diferențierea evoluției ulterioare a graiurilor latgaliene profunde (*e/ē > a/ā, *a/ā > a/ā și *a⁰/ă⁰ > o/ō > o/uо),

60 |

Илья А. Сержант

pe de o parte, și graiurile selone de cealaltă parte, unde a/ā și a⁰/ā⁰ (din *a/ā) coincid în a⁰/ā⁰, iar *e/ē devin noile a/ā, după care toate pot trece sporadic în o/ō prin a doua labializare. În ceea ce privește faptul că alofonele palatale neafectate de metafonie ale fonemelor *a și *ā s-au dezvoltat ulterior în a⁰ și, respectiv, ā⁰, nu există îndoieli – tocmai în această formă (adică a⁰, ā⁰ sau o, ō) apar ele în graiurile selone și în cele de vest latgaliene contemporane. Faptul că a, ā (< *e, *ē) au fost supuse celei de-a doua labializări în graiurile selone este ilustrat clar de următoarele exemple: – în graiurile din Odziena₃₄₁, Sā viena₄₂₈, Mētriena₄₂₉, Medņi₄₃₀, tōvs (tēvs) (ō = ǭ, ō, ōᵃ, cf. ДА: 20b), Sā viena₄₂₈, bōᵃrmc, dōᵃls // dāls; tōus // tōᵘus // tāᵘus (M. Poiša, LVI), precum și o scurt: vocs, cf. ДА: 20a (a doua labializare, cf. § 2.6.4.3).

Ulterior, a⁰/ā⁰ din graiurile selone și cele de vest latgaliene sau, în unele graiuri, formele aflate într-un stadiu puțin anterior, adică a/ā, au suferit a treia metafonie latgaliană de sus (vezi § 2.9.2.3), care a avut loc mult mai târziu decât prima și în alte condiții fonetice (vezi § 1.9.2.1). În poziție înaintea vocalelor palatale, aici are loc metafonia a⁰/ā⁰ > a/ā sau, după ce a⁰/ā⁰ > o/ō, aceste o/ō noi trec în oᵉ/ōᵉ, în funcție de grai (vezi § 2.9.2.3.2). Formele a⁰/ā⁰ care nu au fost supuse celei de-a treia metafonii fie se păstrează și astăzi în aceeași formă în graiuri, fie au trecut în o/ō.

2.6.4.3. A doua labializare

Acest proces a fost deja abordat mai sus. În cele ce urmează, îl vom examina în detaliu.

2.6.4.3.1. În graiurile selone a avut loc, se pare, o labializare repetată, fără nicio legătură cu prima labializare (§ 2.6.3.3). Cf. exemplele: zoļs, goļa, skoņa în: Liezēre₄₀₃, Lubeja₃₂₉, Mēdzūle₃₁₈, Gulbēre₃₁₈ (Hauzenberga 1934: 176-181). Aceste o înaintea unei consoane palatale sunt secundare, întrucât se află în poziția în care acționează prima metafonie și ar fi trebuit să dea aici a. S-ar putea obiecta că prima metafonie poate nici nu a acționat în graiurile selone; împotriva acestei ipoteze stă însă faptul că în unele graiuri selone s-a păstrat distribuția dintre a și o (§ 2.9.2.1.2), precum și caracterul arhaic al primei metafonii. Mai departe, în graiurile din Odziena₃₄₁, Sā viena₄₂₈, Mētriena₄₂₉, Medņi₄₃₀, în locul protoletonului *e/ē se întâlnește și vocala labializată o, oᵃ, ā/ā, ō, ōᵃ (cf. ДА: 20a și 20b), de exemplu: Sā viena₄₂₈, bōᵃrmc, dōᵃls // dāls; tōus // tōᵘus // tāᵘus (M. Poiša, LVI), precum și o scurt: vocs. Rezumând cele spuse, concluzionăm că trecerea a/ā > o/ō este secundară aici și o vom numi în continuare a doua labializare. În pozițiile în care a treia metafonie palatală nu acționează, avem următoarea evoluție:

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 61

(ā – în mod similar, cu diferențe neesențiale)

Astfel, de exemplu, stadiul 1 se mai întâlnește în graiurile din Dzelzava₄₀₉³³, Viesīte₃₆₁, Nereta₃₆₅ (Endzelīns 1951: 110) și, într-o măsură mai mică (adică mai aproape de stadiul 2), în Cesvaine₄₁₆, Patkule₄₁₅, Sarkaņi₄₁₄, Lazdona₄₁₉ (Elksnītis 1929: 128-129); stadiul 2, în graiurile din Liežēre₄₀₃, Lubeja₃₂₉, Mēdzūle₃₁₈, Gulbēre₃₁₈ (Hauzenberga 1934: 178-179); stadiul 3, în: Odziena₃₄₁, Sāviena₄₂₈, Mētriena₄₂₉, Medņi₄₃₀ (cf. ДА: 20b).

Deși zona în care e/ē și a/ā au coincis în o/ō, ō, ōᵃ (în terminologia noastră, a°/ō°) este relativ mică, presupunem că anterior era mai întinsă și s-a restrâns numai sub influența limbii literare; în plus, este evident că zona este comună și graiurilor lituaniene kupiškėnai, anykštėnai, în care a > ā (cf. Zinkevīčius 1966: 447, harta N6), având în vedere că acestea se învecinează cu graiurile respective.

2.6.4.3.2. Faptul că a doua labializare este un proces foarte târziu în graiurile selone este atestat de următoarele împrumuturi din epoca noastră: poše (Mēdzūle₃₁₈), mošina (Gulbēre₃₁₈) (Hauzenberga 1934: 178). În plus, după cum s-a menționat deja mai sus (§ 2.6.4.3.1), a doua labializare a acționat în unele graiuri după a treia metafonie, cf. vocs – veci, iar în altele simultan cu aceasta, cf. mōli (din mōᵃls = māli – māls) (Sāviena₄₂₈ (M. Poiša, LVI)).

2.7. ē > ā, e > a

2.7.0. Continuând examinarea istoriei schimbărilor vocalelor *e, *ę, *ē, *ē, trebuie menționat că îngustarea vocalelor palatale *e, *ē înaintea vocalelor palatale a avut loc încă în epoca protoletonă³⁴ și, prin urmare, această metafonie nu este discutată în lucrarea de față, iar *e, *ē înguste din letona superioară veche și *e, *ē deschise sunt considerate foneme moștenite din protoletonă.

³³ Cf. exemple ale primei metafonii: osaras – wakarī; totuși, vocalele lungi au coincis: toa – koajiņām (Kauliņ 1890: 323-329)

³⁴ Несмотря на мнение Брейдака (1977: 30), для которого перегласовка *e > a, *ē > ā перед непалатальными – только верхнелатышский процесс, при этом, однако, принимая промежуточное состояние для верхнелатышского *e > *ę, *ē > *ē. Это же состояние восстанавливается и для пралатышского. Таким образом, для предположения Брейдака нет оснований. Действительным остается утверждение Эндзелина (Endzelīns 1951 108) о том, что процесс разложения *e и *ē на открытые аллофоны e и ē перед непалатальными происходил еще в пралатышском. В связи с этим и термин «позиционная перегласовка», используемый Брейдаком, не может быть здесь использован, т. к. *e > a и *ē > ā во всех своих позициях. Уже гораздо позже действовала 3-ая перегласовка в селонских говорах, вследствие которой a/ā (< *ę/ē) снова расщепился на два аллофона (см. § 2.9.2.3) и 4-ая перегласовка, где закрытые *ę/ē в некоторых латгальских говорах также расщепились (см. § 2.9.2.4).

62 |

Илья А. Сержант

Формы селонских (и латгальских) говоров, например: mads, tàvs Брейдак (1981b: 90) сопоставляет с madūs «мед», távas «отец» на территории северо-восточной Литвы, например: Anykščiai, Kūpiškis. Брейдак возводит это явление ко времени существования на этой территории Литвы селонских племен, а именно к первому – началу второго тысячелетия нашей эры. Как, однако, будет показано ниже (§ 3.3), это не совсем правильная формулировка.

2.7.1. Este evident că trecerea vocalelor deschise protoletone *ę/ḗ la a/ā sau chiar, în unele graiuri selone, la å, o/ā, ō (vezi mai jos § 1.7.2), s-a desfășurat etapizat, iar stadii diferite ale acestei treceri s-au păstrat în graiuri diferite. Astfel, de exemplu, în Sausnēja₃₃₅ stadiul mai arhaic îl reprezintă ę/ḗ velarizate (Kauliņš 1933: 11).

2.7.2. În unele graiuri selone mai puțin profunde, de exemplu în Odziena₃₄₁, Sāviena₄₂₈, Mētriena₄₂₉, Medņi₄₃₀, care formează împreună un grup geografic unitar, pe lângă ā (iar în Medņi₄₃₀ chiar și ē), în locul protoletonului *ę apare și vocala labializată ǭ, ō, ōᵃ (cf. DA: 20b). Având în vedere că aici nu este vorba de o distribuție complementară, ci că trăsătura labializării este prezentă sau absentă în aceeași poziție, se poate concluziona că această labializare (a doua labializare, cf. § 2.6.4.3) este, cel mai probabil, originară în raport cu ę și ā, care sunt rezultatul unei evoluții regresive sub influența limbii literare, adică ǭ, ō, ōᵃ > ā (> ę)³⁵, sau reprezintă generalizarea prin analogie (în cazul lui ę) a rezultatelor celei de-a treia metafonii. Posibila influență a graiurilor învecinate este indicată de poziția geografică a acestor graiuri, la granița dintre zonele cu ę și ā. Acest lucru devine deosebit de clar la examinarea graiului din Medņi₄₃₀, unde vocala labializată ǭ, ō, ōᵃ a fost atestată alături de ę, forma de bază, deoarece este evident că vocala ǭ, ō, ōᵃ nu s-ar fi putut dezvolta direct din aceasta, ci ar fi trebuit să treacă prin stadiul ā, care lipsește în acest grai, adică lipsește veriga necesară.

Astfel, după trecerea ę > ā, ę > a, noul a/ā din unele graiuri selone mai puțin profunde a fost labializat ulterior (§ 2.6.4.3), împreună cu sunetul vechi, rămas după prima metafonie. Cele două sunete au coincis în aceste graiuri; cf. goḷa (latg. gaḷa) și vocs (letonă medie vecs).

În concluzie, prezentăm schema evoluției. Toate stadiile enumerate mai jos sunt atestate în graiurile selone, în funcție de caracterul arhaic sau nearhaic al fiecărui grai, precum și de poziția sa geografică:

2.7.3. Pentru datarea relativă putem spune că procesul trecerii protoletonului *ę și *ḗ la a, ā selono-letone s-a încheiat după acțiunea primei

³⁵ Alte câteva exemple de evoluție regresivă sub influența limbii literare sunt menționate în Breidaks (1989).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 63

reducerilor vocalice, deoarece rezultatul său (a/ā) nu a fost afectat de prima reducere vocalică; în plus, acest lucru se datorează faptului că, în unele graiuri selone puțin profunde, acest sunet s-a păstrat, adică aici: e/ē sau α/ā. În plus, rezultatul său a coincis cu α/ā din context palatal al primei reduceri vocalice numai în graiurile latgaliene, nu și în cele selone; în graiurile selone nu a avut loc această coincidență a fonemelor *e și *ē cu alofonele a și ā, apărute din *a și *ā proto-latviene superioare în context palatal al primei reduceri vocalice (mai jos, § 2.9.2.1.3). Ținând cont de faptul că prima reducere vocalică a avut loc încă în aria lingvistică comună proto-latviană superioară, se poate presupune că coincidența, în graiurile latgaliene, a noilor a și ā (din *e și *ē proto-latviene superioare) cu alofonele a și ā, apărute din *a și *ā proto-latviene superioare în context palatal al primei reduceri vocalice, este un fenomen destul de târziu, fără legătură cu reducerea vocalică propriu-zisă.

2.7.4. În ceea ce privește datarea absolută, pot fi citate exemple din documente ale secolelor XIII și XIV. Gulbana (< Gulbene), Barsono (cf. letonă bęrzs) (Breidak 1977: 30).

2.8. ę > (> ia) > ę / ie, e > ᵃe

2.8.1. Reflexele lui *ę și *ē, scurte și lungi, închise, proto-latviene superioare s-au distribuit astfel: în nordul Latgaliei, până la nivelul localității Baltinava⁴⁷⁸ inclusiv, avem *ę > ie, *ę > ʹe > e în toate pozițiile; *ę/ē > e/ē la sud-vest de Atasiene₄₃₂ și în extremitatea sudică, în jurul orașului Daugavpils și la Višķi₄₅₁, precum și în graiurile selone (de exemplu, la Sausnēja₃₃₅). În centrul Latgaliei întâlnim ambele variante: *ę > ie, *ę > e și *ē > ę, *ę > e. Ni se pare că cea mai probabilă explicație este următoarea. Inițial, toate vocalele închise *ę/ē au devenit ʹe/ʹē sau ʹa/ia palatalizate, adică a avut loc un proces foarte asemănător cu frânarea vocalică (Brechung), ca, de exemplu, în norvegiană. Apoi, pe măsură ce consoanele s-au depalatalizat în sud, sud-vest și vest (în Selonia), ʹa/ia > ʹe/ie au devenit ę/ē. Situația din centrul Latgaliei, unde coexistă ę/ie și ę,ia,ā/ē,ia,ā, este determinată de a patra reducere vocalică latgaliană (vezi mai jos § 2.9.2.4). În graiurile din nordul Latgaliei, se pare că nu a avut loc frânarea vocalică; aici există numai ie sau ʹe/ie > e/ie. În sprijinul evoluției *ę/*ē > ʹa/ia > ʹe/ie > ę/ē, Breidak³⁶ (1989: 203–4) aduce argumente convingătoare, și anume: Nautrēni, galā < gala, vaļē < vaļa, guoje < gāja, Viļāni₄₂₇, guojā, unde se observă că ʹa > ʹe > e. Etapa finală a fost legată de depalatalizarea consoanelor, care s-au păstrat numai în partea central-estică a graiurilor latgaliene profunde (cf. Breidak 1994: 156 și 163).

În unele graiuri, *ē închis a trecut la ē numai în anumite poziții (Endzelīns 1951: 109).

2.8.2. În desinențe, practic în toate graiurile letoniene superioare, a avut loc trecerea lui *e/*ē scurt > la ʹe/ʹē (Endzelīns 1951: 104–105), iar în unele graiuri la > ia (ā), unde ia este pur și simplu un a palatalizat, de exemplu: žjamja, muot’a din

³⁶ Breidak numește acest proces reducere vocalică.

64

Илья А. Сержант

Cibla₄₈₈ (Ābolina 1926: 32–33). Как указывает Брейдак (1989: 205), гласные *e/*ē в севернолатгальских говорах возникли из ä/ā (’a/ia); т. к. и исконные ä/ā (’a/ia) здесь перешли в *e/*ē, ср. gal’e, kūoje Nautrēni₄₈₀, Škilbēni₄₈₄.

Majoritatea cazurilor în care, de asemenea, în silabele sufixale ale unor graiuri izolate (Endzelīns 1951: 103) are loc trecerea vocalei scurte închise e > la ’a (> e sau > a) sunt explicate prin a patra reducere vocalică (§ 2.9.2.4).

2.9. Tranziții fonetice combinatorii. Umlaut

2.9.0.1. Umlautul latgalian *e > ẹ înaintea consoanelor palatale și *e > e în celelalte cazuri

În dialectul latgalian, umlautul proto-baltic *e și *ē se prezintă astfel:

Este evident că și în proto-latgalian a existat o etapă intermediară *ẹ, *ē / *e, *ē. Așadar, acest umlaut s-a produs în același mod și după aceleași principii ca în celelalte dialecte latgaliene și, prin urmare, încă în istoria latgalienei, când exista un schimb complet de inovații între toate componentele sale.

2.9.0.2. Este foarte important să remarcăm aici următoarea neînțelegere. Endzelin (Endzelīns 1951: 96–97) notează că la nom. pl. al declinării în o, precum și la dat. pl., se observă umlautul latgalian al rădăcinii, deoarece urmează o vocală palatală. După cum ni se pare, acest lucru nu este chiar corect:

– în primul rând, terminațiile de nom. pl. ale declinării în o și de dat. pl. nu creează același context fonetic, deoarece terminația de nom. pl. provine din lat. *-ai (cf. lit. nam-ai³⁷, iar terminația de dat. pl. provine din diftongul lat. *-ie (cf. lit. vis-ie-ms). Problema este că -i din primul diftong nu provoacă umlautul latgalian și nici primul umlaut al dialectului latgalian superior, deoarece, se pare, nu palataliza consoana precedentă; cf. chiar Endzelīns (1951: 111). Totuși, *-ie ar fi trebuit să provoace ambele aceste umlauturi.

– în al doilea rând, graiurile Skaista₅₀₇, Daudzese₃₅₁, Krāslava₅₀₆ citate chiar de Endzelin (Endzelīns 1951: 96–97), precum și Auleja₅₀₂ au o distribuție corectă

³⁷ Endzelīns (1951: 401) неправ, утверждая, что латышское склонение существительных основывается полностью на склонении прилагательных, т. е. местоименном. Например, в loc. sg. присутствует и у прилагательных и у существительных окончание склонения существительных а не местоименное. Здесь правильней было бы говорить о дательном падеже, который и в единственном числе, и во множественном был перенят из местоименного склонения. Таким образом, нельзя утверждать (там же), что в nom. pl. лат. -i соответствует литовскому -i у прилагательных.

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 65

a formelor, cf. ļet’i mal’i (lēti meli), dar làtu malu (totuși, la dat. pl. s-a generalizat làt’im malym) (Alksnis 1932: 28). Cu alte cuvinte, aici s-a păstrat încă deosebirea dintre nom. pl. -i (< *-ai) al substantivelor și nom. pl. -i (< *-ie) al adjectivelor, corespunzătoare celei din limba lituaniană³⁸.

1.9.0.3. Exemplele în care, în graiurile latgaliene profunde, e/ē și derivatele lor alternează cu a/ā nu pot fi explicate prin evoluții din dialectul latgalian superior; aceste alternanțe provin din umlautul proto-leton *e/ē > e/ē și derivatele lor + E, Š *e/ē > a/ā și derivatele lor + A, unde E este orice vocală palatală, Š este o consoană palatalizată, cu excepția lui c, dz, iar A reprezintă celelalte vocale. Astfel, de exemplu, în Alūksne ezeriņš, viederiņš (vādārs), vedekliņa (vadakla), veselība (vasals) (Brencis 1914: 115).

2.9.2. ARMONIILE VOCALE DIN LATGALIANĂ

2.9.2.0. Armonia vocalică joacă un rol important în fonetica dialectului latgalian și este explicată prin efectul substratului fino-baltic, în care, de exemplu, în dialectul sud-estonian, în votică, în izhoră și în alte limbi, alternanța pozițională este regulată (Breidak 1977: 30, 318). Breidak (1977: 31) consideră că în istoria dialectului latgalian nu a existat o alternanță palatală regulată, ci doar una sporadică. Totuși, după cum arată exemplele, această alternanță s-a produs în vechime (de exemplu, înainte de trecerea *ā/ā > ō > uo), astfel încât este pe deplin firesc să nu mai avem astăzi regularitate deplină, ci doar urme ale alternanței. Exact astfel explica acest lucru Breidak într-o lucrare anterioară (Breidaks 1974: 129). Ne putem imagina cu ușurință că, în cazurile în care lipsesc rezultatele alternanței, aceasta a fost înlăturată sub presiunea analogiei: în formele alternante ale temei înaintea terminațiilor palatale a fost introdusă vocala nealternată din formele temei înaintea terminațiilor nepalatale. Este posibil să fi influențat și cuvintele înrudite cu sufixe nepalatale etc. În favoarea unei asemenea explicații stă faptul că, pe de o parte, prin alternanță s-au păstrat proto-latg. *ā și *a, iar, pe de altă parte, alternanța nu mai are un caracter regulat, formele alternante fiind înlocuite tot mai mult cu forme analogice; vezi exemplele din Brencis (1914: 117).

2.9.2.1. Prima alternanță vocalică din latgaliană

2.9.2.1.1. Alternanța se producea înaintea consoanelor palatale k, ģ, j, č, dž, š, ž, ļ, ņ, precum și înaintea consoanelor palatalizate, adică dacă în silaba următoare se afla o vocală palatală și dacă, până atunci, aceasta nu era precedată de c, dz deja depalatalizate. Vocala i, corespunzătoare lui y

³⁸ Este interesant că, practic, în aceeași regiune, și adverbele în *-ai sunt supuse alternanței palatale (Endzelīns 1951: 97); cel mai probabil, aici a acționat analogia cu marca de palatalizare a adverbului *-jai > *-j’i.

66 |

Илья А. Сержант

других говоров, перегласовку не вызывает (Endzelīns 1951: 110–111). Однако, возможно, что здесь прав Брейдак (1989: 156), который указывает на то, что j сам по себе не вызывал перегласовку – к сожалению он приводит мало примеров для полного доказательства, например: vojuôt (ср. vajāt). Еще Ancītis (1977: 56) указал на этот факт в Aknīste₃₆₈: vojoat но кле̄is < *klajis, где за -j- следовал палатальный гласный.

După cum s-a spus mai sus (§ 2.9.2.0), această alternanță s-a produs cu mult timp în urmă. Formulăm această concluzie pe baza următoarelor considerații:

– înainte de începutul acestei alternanțe, în dialectele latgaliene profunde, în locul lui o, uo de astăzi se aflau încă proto-latg. *a, *ā;

– în timpul alternanței, diftongul *-ai exista încă la sfârșit de cuvânt în poziție absolută (cf., de exemplu, lituan. sakai), deoarece acest diftong nu provoca palatalizare; cf. soki = lituan. sakāi (Endzelīns 1951: 111);

– nu avem de-a face cu un proces activ (sau automat); mai mult, în majoritatea cazurilor, rezultatele alternanței au fost înlăturate sub influența analogiei.

Acest lucru ne îndreptățește să afirmăm că, în acest caz, avem de-a face cu urmele unui proces din trecut, nu cu un fenomen sporadic și neregulat.

2.9.2.1.2. Este important de remarcat că prima alternanță a acționat și în dialectele selone și în cele din vestul Latgaliei, deși aici se întâlnește adesea o vocală o „nejustificată” din perspectiva primei alternanțe; cf. goļa, goļa₄₀₉ (Dzelzava₄₀₉, Elksnītis 1929: 126). Totuși, având în vedere vechimea procesului primei alternanțe (argumentele din § 2.9.2.1.1), precum și faptul că în unele dialecte selone s-a păstrat distribuția lui a și o (ā și, într-o măsură mai mică, ō/ō) determinată de prima alternanță, de exemplu în Dzelzava₃₉, Viesīte₃₆₁, Nereta₃₆₅ (Endzelīns 1951: 110), și într-o măsură mai mică în Cesvaine₄₁₆, Patkule₄₁₅, Sarkaņi₄₁₄, Lazdona₄₁₉ (Elksnītis 1929: 128-9).

Mai târziu, în dialectele selone, rezultatele primei alternanțe au fost supuse celei de-a treia alternanțe (vezi mai jos § 2.9.2.3), adică a și ā rezultate au fost alternate, înaintea unei vocale palatale, în aᵉ, ä, ę și, respectiv, oᵉ, åᵉ, aᵉ (ambele sunete sunt adesea notate ę și trecerea la ę este frecventă); la fel s-a întâmplat și cu corespondentele lungi ā și ō. Astfel, proto-latg. *a (/ā) vechi este reprezentat în trei feluri în cele mai arhaice dialecte selone. În majoritatea dialectelor selone mai puțin profunde, însă, rezultatele primei alternanțe au fost nivelate, iar alternanțele de tipul āᵉ + E, ā + A sunt alternanțe noi, cauzate de a treia alternanță. Prin urmare, este incorectă afirmația lui Endzelin (Endzelīns 1951: 126) că prima alternanță s-a păstrat bine în Sausnēja, māte₃₃₅ (context care declanșează prima și a treia alternanță); cf., în schimb, contexte care declanșează numai prima alternanță în cazurile: mājina, kājina, valīgs, naži, aši (Kauliņš 1933: 14-15), și nu **mājina **kājina, **veļigs, **neži, forme pe care le-ar fi produs a treia alternanță.

39 Cf. exemplele primei alternanțe: osaras – wakarį; formele lungi însă au coincis: toa – koajiņām (Kauliņš 1890: 323-329).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 67

2.9.2.1.3. Endzelin (Endzelīns 1951: 126), bazându-se pe o presupunere similară a lui Bezzenberger (Bezzenberger 1885: 86), a emis ipoteza că *a/*ā, după prima metafonie palatală, a coincis cu *ę/*ē din protoletonă și apoi, împreună cu acestea, a revenit la a/ā, după ce *a/*ā din protoletoneză superioară se labializase în celelalte poziții. Deși interesantă, această ipoteză se dovedește falsă când este verificată în raport cu materialul. Următorul fapt exclude o astfel de interpretare a materialului, susținând în schimb că a/ā (< *e/*ē) a coincis cu „vechiul” a/ā (provenit din *a/*ā din protoletoneza superioară după metafonia palatală). În dialectele selone, unde a avut loc și procesul primei metafonii (vezi mai sus, § 2.9.2.1.2), în unele graiuri *ę/ē și *a/ā din protoletoneza superioară nu au coincis în anumite poziții, ci se disting și în prezent; de exemplu, în Sausnēja₃₃₅, după a treia metafonie, *ę + E > α, *a + E > ä; *ę și *ā lungi se comportă în mod similar (Kauliņš 1933: 13); vacs (< vecs), dar zoļš, goļa, skoņa (< zaļš, gaļa, skaņa) în: Lieżēre₄₀₃, Lubeja₃₂₉, Mēdzūle₃₁₈, Gulbēre₃₁₈ (Hauzenberga 1934: 176–181), Ogre₃₂₅, Ērgļi₃₂₆ (Zariņš 1931: 12-13). Formele de tipul vakar, tagad din Prauliena₄₂₀, Dzelzava₄₀₉, menționate de Endzelin (Endzelīns 1951: 117), sunt reflexe regulate ale celei de-a treia metafonii (§ 2.9.2.3).

2.9.2.1.4. Următoarele exemple arată că, în momentul împrumutării lor, prima metafonie nu mai era activă: Lubana₄₁₇ žuodžs (Breidak 1977: 32), Kalupe₄₄₅ vūožēit’ (<a înjuga) (Reķēna 1962: 26). În ambele exemple menționate, *ā⁴⁰ apare înaintea consoanelor și vocalelor palatale. Este evident că aceste împrumuturi trebuie să fie ulterioare perioadei de activitate a primei metafonii, întrucât, altfel, în locul lui -uo- am fi avut *ā lung. Totuși, aceste împrumuturi trebuie să fi pătruns în vechile graiuri letonice superioare înainte ca *ā din protoletonă să fi trecut aici la > uo. Așadar, singura explicație posibilă a acestei situații ar fi presupunerea că prima metafonie a produs inițial, în context nepalatal, un sunet apropiat de ā. ā din rădăcina împrumuturilor noastre a coincis cu acest sunet și a trecut împreună cu el la uo. Prin urmare, prima metafonie și prima labializare nu sunt legate între ele, iar procesele s-ar putea să fi fost separate de un interval considerabil de timp. În opinia noastră, acesta este un aspect cronologic destul de important, care este adesea ignorat în cercetări. În plus, din punct de vedere tipologic, el confirmă corectitudinea reconstrucției caracterului fonetic al primei metafonii ca metafonie palatală în context palatal, și nu ca labializare în context nepalatal.

2.9.2.1.5. În cadrul acestei metafonii, toate *a și *ā vechi au suferit metafonie, devenind *aᵉ/āᵉ (înaintea consoanelor palatale, cf. mai sus § 2.9.2.1.4) și *a,ą/ā,ą (în celelalte poziții) (§ 2.6.4.1):

⁴⁰ Aici este important de remarcat că, cel puțin în împrumuturile din rusă / belarusă, vocala accentuată originar este redată în letonă prin lungimea vocalică.

68 |

Илья А. Сержант

Așa cum s-a descris mai sus (§ 2.6.4.1), prima metafonie trebuie să fi precedat prima labializare a alofonului *а/ā > о/ō > о/uo, cea de-a treia metafonie (§ 2.9.2.3), precum și cea de-a doua metafonie (§ 2.9.2.2).

2.9.2.1.6 PRIMA METAFONIE ÎN SILABE NEACCENTUATE

În timpul primei metafonii, se producea, evident, metafonia și în silabele mediane ale bazei cuvintelor polisilabice, care, la rândul lor, declanșau metafonia silabelor precedente; cf. gobals, dar gabaliņš⁴⁶⁵ Alūksne^{385, 384, 386, 387}, Gulbene sau gobols, dar gabal’eņč, vosora, dar vasarēna (de exemplu, Kaldabruņa) (Endzelīns 1951: 117).

2.9.2.2. A DOUA METAFONIE LETONICĂ SUPERIOARĂ. Vocala *i

2.9.2.2.1. Metafonia avea loc înaintea vocalelor sau consoanelor palatale ḳ, ǵ, j, č, dž, š, ž, ļ, ņ. Vocala i, care corespunde lui y în graiurile cu distribuție regulată a lui y și i, nu declanșează metafonia (Endzelīns 1951: 110–111).

2.9.2.2.2. Trebuie remarcat că sunetul y însuși dispare treptat. Astfel, în unele graiuri selone, precum și în cele latgaliene vestice și nordice, acest sunet a parcurs o evoluție regresivă y > ŭ > i; cf. ДА: 42. De exemplu, în Lubāna⁴¹⁷ i se deosebește foarte puțin de y (Zirnitis 1937: 116).

2.9.2.2.3. În unele graiuri, de exemplu în Līvāni⁴³⁶, poate apărea numai -i la sfârșitul cuvântului în orice context, iar în majoritatea celorlalte graiuri numai după k, g (Endzelīns 1951: 130).⁴¹ Totuși, după cum arată exemplele următoare, în care vocala rădăcinii este y, la un moment dat y apărea și în aceste poziții; de exemplu: vyḷki, žyrgi.

2.9.2.2.4. APARIȚIA LUI У

2.9.2.2.4.1. У vechi

Pentru a înțelege corect condițiile și perioada în care a acționat a doua metateză vocalică, trebuie mai întâi să examinăm condițiile apariției sunetului у la sfârșitul cuvântului, unde apariția lui nu putea fi provocată de metateza vocalică.

⁴¹ În rusa modernă, după k, g este posibilă, de asemenea, numai vocala u (Endzelīns, ibidem).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 69

Prima întrebare care se ridică în această privință este dacă se poate presupune că -у a apărut la sfârșitul cuvântului din vechiul *-ai, în timp ce corespondentul său -i provine din *-ie. Sau, cu alte cuvinte, dacă vechea distincție dintre palatalitatea și nonpalatalitatea consoanei precedente, existentă încă în timpul primei metateze vocalice, s-a păstrat sau nu. Deși, cel puțin sincron, nu se observă o asemenea distincție, cf. gony (gani), rody (radi), unde *-ai, руnу, syty, unde *-i (cf. lituaniană pini) Pilda₄₉₂... (Endzelins 1951: 130), trebuie să presupunem că, inițial, această distincție a existat totuși. Această concluzie rezultă din faptul că anumite forme cu -i din *-ie și cu -i- din *-i- (în silabă închisă) nu sunt niciodată înlocuite cu у, și anume:

– acuzativ singular al declinării în e: mùot’i (māti) Pilda₄₉₂,

– acuzativ singular al pronumelui de persoana I și a II-a: maņi, t’ēvi Pilda₄₉₂,

– -i din sufixele -elis, -iņš (-inis), unde însuși -i- a dispărut, dar s-a păstrat palatalizarea consoanei precedente, cf. smird’el’s Pilda₄₉₂ (Alksnis 1932: 34–36), aktinç, yūdinc Baltinava₄₇₈ (Vitole 1931: 132).

Având în vedere această regularitate, suntem nevoiți să acceptăm că, inițial, numai *-’i > -’i, iar *-i > y. Problema constă doar în faptul că (*-’i >) -’i s-a răspândit prin analogie în detrimentul lui (*-i >) -у într-o asemenea măsură, încât, la a treia metateză vocalică, orice -i este deja palatal și palatalizant, adică provoacă metateza vocalică palatală, deși, la prima metateză vocalică, nu toate formele *-i trecuseră încă la -’i, cf. soki = lituaniană sakai (Endzelins 1951: 111). Unul dintre exemplele evidente este răspândirea terminației -’i la nominativul plural al declinării în o din declinarea adjectivelor definite și din declinarea în -ijo-, cf. lituaniana -ie și -iai. Totuși, urme ale vechii distincții s-au păstrat încă în Auleja₅₀₂, cf. ļiet’i mal’i (lėti meli), dar lātu malu (totuși, la dativul plural s-a generalizat làt’im malym) (Alksnis 1932: 28). Aici s-a generalizat deja terminația -’i, însă, după metateza vocalică protoletonă, se vede că, în cazul lui mal’i, avem (aveam) un context nepalatal. Aceeași analogie se observă printre adverbe, unde concurează terminațiile -’i < *-ji < *-jai și -i din *-ai.

Așadar, -у la sfârșitul cuvântului a apărut fonetic din *-i nepalatalizant, însă, ca urmare a analogiei, distribuția inițială s-a pierdut. Răspândirea formei analogice -’i a început, totuși, cel mai probabil, încă în perioada primei metateze vocalice.

2.9.2.2.4.2. u secundar/nou

Aici este important de remarcat că u apare la sfârșitul cuvântului, precum și în secvența -ui- în interiorul cuvântului, în contexte noi pentru acesta, și anume: după š, ž, č, dž depalatizate (§ 3.1), precum și la nom./acc. pl. al declinării în ā, de exemplu, rùkys (rokas), și în alte câteva cazuri. Este clar că, aici, apariția lui u este mult mai târzie decât cea discutată în acest capitol.

70 |

Илья А. Сержант

2.9.2.2 5. PROBLEMA MOMENTULUI PRODUCERII CELEI DE-A DOUA METAFONII ȘI POZIȚIA LUI ENDZELIN

Având în vedere faptul că vocala i, corespunzătoare lui u din celelalte graiuri, nu provoacă metafonie (Endzelins 1951: 110–111), suntem nevoiți să presupunem că metafonia proto-înaltei letone *i > u și *i > i a precedat prima metafonie. O opinie similară fusese deja exprimată în Ancītis (1977: 65). Totuși, această ipoteză implică anumite dificultăți:

1) Astfel, suntem nevoiți să acceptăm că această metafonie este cea mai veche, chiar mai veche decât metafonia proto-letonei *e/*ē > *ę/*ē / *e/*ē. De aici ar rezulta că, odinioară, alternanța i/u exista și în celelalte dialecte letone. Totuși, ni se pare că apariția sunetului u în graiurile letone și lituaniene este, mai degrabă, un fenomen ulterior.

2) În continuare, trebuie să admitem că această metafonie a acționat din acele timpuri străvechi până în prezent, deoarece în graiurile al căror sistem fonetic include sunetul u, sunetele i și u sunt distribuite după reguli stricte și, în condiții noi, de asemenea conform regulilor de funcționare a acestei metafonii. De exemplu: Aknīste₃₆₈: cȳlvākṣ înainte de -a- din *e, tynītīe („minut”). În aceste graiuri, acestei distribuții i se supun și reflexele lui *ū lung > uu și iu, în funcție de vocala următoare; cf. DA: hărțile 48 și 43,44.

În această situație, merită să verificăm din nou cazurile menționate de Endzelin (vezi mai sus), în care u rezultat din această metafonie nu provoacă metafonie palatală nici la metafonia proto-letonei, nici la prima metafonie a letonului de est. Proto-let. *i vechi în silaba mediană înaintea unei vocale nepalatale proto-letone apare numai în câteva sufixe, și anume: sufixul verbal -ināt și sufixul nominal -ins (-ync). Situația sufixului -ināt, care urmează după baze cu proto-balt. *a/ā, este însă destul de complexă. În multe cazuri, acest u provoacă metafonie palatală, cf. de exemplu: baћynuot „a albi, a înălbi” (și balts) în loc de **bolynuot, kћabynuot „a bate” Kalupe₄₄₅, Višķi₄₅₁, zadyunot „a saluta” Varakļāni (Breidaks 1989: 159). Situația din Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 65) este cu totul diferită: acolo, sufixul -yuoāt provoacă metafonia velară *e > *ę, cf. vādynoāt („a conduce”), dar nu provoacă metafonia *a > *a > *ā > o, cf. baћynoāt. Este posibil ca, în cazul lui baћynoāt, să fi jucat un rol analogia în vocalismul rădăcinii: -a- + -yuoāt; în schimb, vādynoāt corespunde, prin vocalismul rădăcinii, lituanianului vadinti, adică aici a acționat prima metafonie. Variațiile pot fi cauzate de ablaut, ca în cazul lui vādynoāt, precum și de analogie. Endzelin (Endzelins 1951: 117) indică o altă posibilitate: formele cu letonă -īt și lituaniană -inti, care ar fi putut influența, de asemenea, vocala rădăcinii, de exemplu dedzit și dedzināt.

Puținele exemple de substantive cu sufixul -ync/-yns arată toate, într-un fel sau altul, că aici metafoniile proto-letonei și prima metafonie a letonului de est provoacă velarizarea vocalei radicale, adică, în cazul metafoniei proto-letone, *e > *ę, iar în cazul primei metafonii a letonului de est avem *a > o *ā

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 71

> ō > uo: sorkins (roșu), gradzyns „inel“⁴², k̨loâtỳn, noâtỳnc (excepția sapỳnc < sapnis, unde este regulată prima metafonie palatală) (Ančītis 1977: 65).

În plus, trebuie discutate și formele desmit cu e închis și dasmytais cu a < proto-latgaliana de sus *е. Dificultatea acestui exemplu constă în faptul că -i- din ambele forme nu este etimologic și a apărut, cel mai probabil, relativ târziu și din aceleași motive ca -u- din uguns < *ugns < *ugnis, adică *desimt > (secundar) > *desmt > desmit. Distribuția lui *ę și *ẹ corespunde palatalității/nonpalatalității formelor lituaniene corespunzătoare, cf. desmit și lituaniana dešimtis, dasmytais și lituaniana dešimtas. Totuși, numai pe baza acestui exemplu, nu îndrăznim să presupunem că a doua metafonie a avut loc înaintea sau simultan cu palatalizarea și prima metafonie latgaliană de sus.

Așadar, să tragem o concluzie intermediară: sufixul deverbal -ināt oferă date mixte, fiindcă este supus unor analogii de diverse feluri; tocmai sufixul -ync/ -yns favorizează velarizarea vocalei precedente în cazul primei metafonii și al metafoniei proto-latgaliene. Această concluzie corespunde pe deplin ipotezei lui Endzelins, potrivit căreia în aceste forme exista un context velarizant.

La examinarea acestor exemple, ne atrage atenția o particularitate: în paralel cu sufixele din proto-latgaliana superioară *-ins și *-ināt, în exact aceleași forme, cu aceleași lexeme și cu același sens, întâlnim în alte dialecte forme în -ens (mārins „mērens“, gradzync „gredzens“ și altele (Endzelins 1951: 309)) și -ēnāt (situația este mai complexă aici, vezi Endzelins 1951: 833). Mai ales în cazul substantivelor, corespondența este aproape completă: în latgaliana superioară (cu excepția unor graiuri seloniene puțin profunde), lui -ync/ -yns îi corespunde -ens (sau o variantă a acestuia) în alte graiuri. Mai mult, chiar și pentru forma adverbială k̨loâtỳn (Aknīste³⁶⁸, Ančītis 1977: 65) există forma paralelă klāten (BW. 13268, 19, 24 apud ME₁₁, 218–219). Este greu de spus dacă aici putem vorbi despre o schimbare fonetică a lui -ens din latgaliana de mijloc și cea de jos în -ins din latgaliana superioară: deși trecerea de la -ens > la -ins ar fi pe deplin firească din punct de vedere fonetic, cf. proto-latgaliana *en > *ę > ie, precum și, de exemplu, Preiļi⁴³⁹ akmin’š, rudin’š, însă înaintea vocalei din genitivul plural akmen’ (akmenų) (Turkopulis 1928: 12). Adică, este posibil ca aici, în poziție tautosilabică, în silabe neaccentuate, -e- să fi devenit -i-, în timp ce în poziție înaintea unei vocale -e- s-a păstrat. Formele lituaniene atestă că -i- din aceste forme trebuie să fie secundar, cf. gen. sg. akmenės, rudens. Totuși, trebuie luate în considerare și verbele lituaniene în -inti și -enti, care cu greu pot fi legate printr-o evoluție fonetică. În orice caz, în opinia noastră, este mai corect să considerăm că velarizarea la prima metafonie și la metafonia proto-latgaliană înainte de u nu este, cel puțin, dovedită; cel mai probabil, -u a apărut aici din -i prin a doua metafonie, iar -i, la rândul său, a apărut în locul proto-latgalienei superioare *e, prin evoluție fonetică sau morfologică.

⁴² Exemplele sunt preluate numai din graiurile latgaliene profunde și din cele seloniene profunde, din Endzelins (1951. 309), deoarece în graiurile seloniene mai puțin profunde situația este complicată de a doua labializare, a treia metafonie și coincidența parțială a rezultatelor primei metafonii.

72 |

Илья А. Сержант

Astfel, susținem că orice *-i- final neabsolut din proto-latgaliană provoca metafoniile palatale proto-latgaliană și prima metafonie palatală din latgaliana superioară. Apariția sunetului -u- în locul acestui *-i- înaintea unei vocale posterioare din silaba următoare (a doua metafonie) s-a produs însă mai târziu. În ceea ce privește *-i la sfârșitul cuvântului, existau aici două foneme: unul (*-’i < baltică de est *-i / *-iai / *-ie), care palataliza consoana precedentă și provoca metafonia palatală (proto-latgaliană, prima metafonie din latgaliana superioară, a doua metafonie din latgaliana superioară), și celălalt, nepalatalizant (*-i < baltică de est *-ai), care nu provoca metafonie; acestea au dat ulterior -i și -u, a căror distribuție etimologică s-a pierdut ulterior în multe cazuri în graiuri (§ 2.9.2.2.4.1).

2.9.2.2.6. Situația este mai clară în cazul celei de-a treia metafonii. Este evident aici că distribuția lui *i din proto-latgaliana superioară în i și u s-a produs înaintea celei de-a treia metafonii, deoarece aici u provoacă velarizarea vocalei precedente, iar -’i, palatalizarea; cf.: Sausnēja₃₃₅: salypynāt, dar sāhipinu și altele (Kauliņš 1933: 13).

2.9.2.3. A treia metafonie din latgaliana superioară

2.9.2.3.0. Această metafonie afectează vocalele și diftongii: a/ā/o, ā/ā/ō, u, (ū), uo, ie:

– metafonia are loc înaintea vocalelor palatale dacă înaintea lor nu se află una dintre următoarele consoane: k, g, k̕, g̕, j, č, dž, š, ž, l, n fără un r alăturat, l, m, s, z, p, b sau t;

– vocala u, precum și vocala i corespunzătoare acesteia în alte graiuri, nu provoacă metafonie (Endzelīns 1951: 133; Kauliņ 1887: 221);

– de regulă, vocala ū nu este supusă metafoniei, cu excepția unor graiuri, cf. tīret, atsū’īj (Plaviņas₃₄₈, Īvenu 1928: 63);

– metafonia imediat înaintea lui i are loc numai în unele graiuri, cf. paīj’nāt „a scurta“ în Sausnēja₃₃₅, Vietalva₃₄₂, dar pāīj’nāt în Piebalga (Kauliņ 1887: 215);

– în plus, e rezultat din a nu provoacă metafonie în silaba următoare: nabed̕intch, aferina (Kauliņ 1887: 220).

Metafonia se observă practic pe întreg teritoriul graiurilor seloniene, precum și în unele graiuri latgaliene occidentale, cf. DA: 55a, DA: 55c, DA: 54a, 55e, DA: 53., 55d. Următoarele exemple provin din Sausnēja₃₃₅, Vietalva₃₄₂: ftoerpints [-uoe-] (Kauliņ 1887: 215), roez̦ina „mânuță“, moežīt „a chinui“ (Kauliņ 1887: 220).

În graiurile seloniene profunde, a treia metafonie nu se aplică, cf.: Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 48–62) mola – maliņa, Nereta₃₆₅ (Meņģele 1939: 98–99), Birži₃₆₂ (Bičolis: 1932: 64–65).

2.9.2.3.1. Chiar condiția fonetică a celei de-a 3-a metafonii arată că aceasta a avut loc mult mai târziu decât primele două:

– se supune metafoniei un număr mai mare de vocale;

Фонетические изменения в верхнелат. диалекте | 73

– metafonia are un caracter practic regulat (Endzelīns 1951: 133), în loc să se manifeste ca o reminiscență a unui proces din trecut;

– consoanele palatale apărute în urma combinației cu j nu creează prin ele însele aici mediul palatal necesar metafoniei palatale; ba mai mult, împiedică palatalizarea. Prin urmare, aceste sunete se întăriseră deja înainte de începutul acțiunii celei de-a 3-a metafonii;

– în graiurile în care noile a/ā (din *a/ā și *e/ē) au trecut la o/ō, metafonia palatală are loc tocmai cu aceste o/ō noi, și nu cu vechile a/ā, așa cum se întâmpla la prima metafonie, cf.: mōli (din mōls = māli – māls) (Saviņa₄₂₈ (M. Poisā, LVI));

– prefixele sunt supuse metafoniei în toate formațiunile (nu numai în cele învechite), în funcție de vocala radicală a verbului, de exemplu: sāpit (Sausneja₃₃₅, Kauliņš 1933: 15);

– metafonia are loc după trecerea diftongului -ai# > -i > -ī. Acest diftong nu declanșează prima metafonie palatală (Endzelīns 1951: 111). Numai după trecerea completă a lui -ai# > -i > -ī, această terminație poate declanșa metafonia palatală, ceea ce se întâmplă în cazul acestei metafonii, cf. exemplele: rēdi Mēdzūla₃₁₈, Liezēre₄₀₃, Lubeja₃₂₉ (Hauzenberga 1934: 180); pastāesti, gādāesi Sausneja₃₃₅ (Kauliņš 1933: 14);

– împrumuturile foarte recente au fost supuse acestei metafonii: steņcija, bēnie (= bāni < germ. Bahn), Māndžūrīja, telapūoⁿc Mēdzūla₃₁₈, Liezēre₄₀₃, Lubeja₃₂₉ (Hauzenberga 1934: 181);

– această metafonie este, evident, ulterioară celei de-a 2-a metafonii, deoarece y rezultat în urma celei de-a 2-a metafonii determină aici alofonul velar, iar i, pe cel palatal. Prin urmare, în timpul acțiunii celei de-a 3-a metafonii, cea de-a 2-a metafonie se produsese deja (cf. § 2.9.2.2.4).

2.9.2.3.2. Având în vedere numărul schimbărilor fonetice care au avut loc, propunem mai jos o schemă generală a evoluției lui *a/*ā din proto-latviană până la graiurile seloniene:

(în mod analog, vocalele lungi corespunzătoare)

Așadar, după cum se poate observa, practic, din toate formele proto-latviene *a/ā, *e/ē au apărut în graiurile seloniene sunete pe întregul continuum, de la a/ā până la o/ō, iar numai rezultatul palatalizat al celei de-a 3-a metafonii se deosebește de celelalte.

74 |

Илья А. Сержант

2.9.2.3. După cum observă Kauliņš (1933: 13), metafonia nu afectează vocalele palatale *e/*ē, deși, la prima vedere, și pentru aceste vocale există perechi, de exemplu: past - nesiet. Totuși, în acest caz, după cum observă autorul, avem de-a face cu reflexele metafoniei palatalice (§ 2.9). Adică *e/*ē > e/ē > α/ā în context nepalatal și *e/*ē > e/ē > e/ē în cel palatal (§ 2.8.1). Cf. de exemplu: sakls – sekli, calt – ceļu – contexte fonetice în care a treia metafonie nu acționează!

2.9.2.3.4. În graiurile seloniene și în unele graiuri latgaliene de vest (ДА: 53., 55d), se produce metafonia și a diftongului ie în ię, ieᵃ, ia înaintea unei vocale nelabiale și în ie înaintea unei vocale palatale, de exemplu: iala, dar ielina, liapa, dar liepiņa, siava, dar sievina (Pļaviņas₃₄₈, Īvenu 1928: 84).

2.9.2.3.5. În ceea ce privește cronologia absolută, trebuie luate în considerare următoarele fapte: și împrumuturile târzii au suferit metafonie, cf. 1) a > ā: Sausnēja₃₃₅, Vietalva₃₄₂: Pārīfe, klāweeres, kānzāls etc. (Kauliņ 1887: 225); și împrumuturile târzii au suferit metafonie, cf. Dzelzava₄₀₉ Doāwids (cf. koa = kā, ibid.) față de grākus (= grēkus) (Kauliņ 1890: 322), Joānīti (= Jānīti) (Kauliņ 1890: 326); 2) ā > ē: Sausnēja₃₃₅, Vietalva₃₄₂: glāeje (Kauliņ 1887: 225); 3) u > uː: Sausnēja₃₃₅, Vietalva₃₄₂ mūndeerintʃch (Kauliņ 1887: 225); 4) uo > uoᵉ: Sausnēja₃₃₅, Vietalva₃₄₂: boede (cf. letonă medie buōde, din germana de jos medie, ME₁, 360), goews (cf. letonă medie guovs) (Kauliņ 1887: 225); aici, probabil, uoᵉ > oᵉ.

Ținând cont de aceste numeroase împrumuturi târzii, precum și de datele de cronologie relativă, putem concluziona că această metafonie din graiurile seloniene (și din unele graiuri latgaliene de vest învecinate) este un fenomen foarte târziu. Totuși, pe de altă parte, metafonia trebuie să fi început înaintea reducerii vocalelor scurte în silabă finală închisă, cf. muims, juims (Sausnēja₃₃₅ (Kauliņ 1887: 226-227) și instr. lituanian mumīs, jumīs, precum și bāl̄s (= balss), goews (< guoᵉvs = govs), kuirs „bărbat”. Cel mai probabil, particula reflexivă s < si nu provoacă totuși metafonie, contrar opiniei lui Endzelin (Endzelīns 1951: 134). Forme precum -veres, beres, -duᵉres provin din *-re-s < *-ria-s. Totuși, terminația infinitivului -i se pierduse încă înainte de începutul acțiunii acestei metafonii, cf. capt, kārt, carāt, āst (Kauliņš 1933: 14).

În ceea ce privește împrumuturile din germana de jos medie menționate mai sus, pe baza formei lor fonetice acestea pot fi datate între secolul al XIII-lea și sfârșitul secolului al XV-lea, având în vedere că în ele avusese deja loc schimbarea urC / ur# > orC / or#, dar nu și schimbarea ō > ā.⁴³

2.9.2.4. A patra metafonie latgaliană

2.9.2.4.1. În cadrul acestei metafonii, diftongii latgalieni ᵘe/iē, proveniți din *e/*ē închise (§ 2.8.1), probabil trecând prin stadiul ’e/’ē, au fost afectați de metafonie înaintea unui nou e final (< e, § 2.8.2) și a, devenind sunetele ’a, a/ ia,

⁴³ Ср. Gallée (1993: 16–17). За помощь в датировке СНН форм я очень обязан Штефану Мюллеру (Germanistisches Seminar, Universität zu Bonn).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 75

ē⁴⁴, respectiv; în celelalte poziții au devenit e, ‘e/ ie, adică e scurt s-a păstrat. Aria de răspândire a celei de-a patra metafonii cuprinde aproximativ graiurile latgaliene sud-estice profunde⁴⁵. Exemple de reflexe ale lui *e/*ē se găsesc în tabelul următor, în care am reunit principalele tipuri de distribuție a rezultatelor fostelor *e și *ē.⁴⁶

Tip | Loc | înaintea consoanelor palatale și a lui i, ī în orice poziție | terminația declinării în e, în rădăcina declinării în e-, a-, la trecutul în -ē și infinitivele lor | în rădăcină | la începutul absolut al cuvântului | 1 | Alūksne₄₆₅ | E: debess; IE: dviesele | E: vece; IE: dviesele | 2 | Cibla₄₈₈ | E: cēļs, ēzeren’c; IE: viezs, viejs | JA: žjamja, muot’a, jis naśja (но: tu neśi); JĀ: mjāļa, jis čāļa | A: agļa | 3 | Pilda₄₉₂ | E: cēļš | E: žeme, cēlt | A: agļa, āst | 4 | Varakļāni₄₂₆, Bērzpils₄₇₆ | IE: dzērvu, iēšu (ēdišu) | E: lēče, dzērve | E: ēst

Trebuie remarcat că, în acest caz, metafonia a cuprins o parte restrânsă a graiurilor și, prin urmare, materialul nu este suficient pentru a reconstrui procesul în toate detaliile. În plus, având în vedere că metafonia s-a produs foarte târziu, este foarte posibil ca ea să nu fi existat niciodată în alte părți ale Latgaliei; cu alte cuvinte, ipoteza că rezultatele ei au fost nivelate în alte graiuri (ca, de exemplu, în cazul primei metafonii) este puțin probabilă. În schemă propunem o reconstrucție aproximativă:

⁴⁴ Брейдак (1989: 195-198) предлагает такое обозначение звука, который «...произносится как гласный ’a /= я, ia/: за смягченным согласным в русском, белорусском и польском языках».

⁴⁵ Точное географическое распределение см. на карте у Брейдака (1981c: 95) или Breidaks (1996:27-28), карты 19 и 20.

⁴⁶ Alūksne₄₆₅ (Brencis 1914: 118-9); Cibla₄₈₈ (Āboliņa 1926: 32-3); Pilda₄₉₂ (Tichovskis 1933: 41-2); Bērzpils₄₇₆ (Endzelīns 1951: 109); Varakļāni₄₂₆ (Latkovskis 1931: 102).

76 |

Илья А. Сержант

Formele drēnc „slab, rău” (din rus. дряной), spriēsl’eica „sprēslīca” (din rus. пряслица) din Kalupe₄₄₅ (Reķēna 1962: 380, 468) dovedesc că în graiurile în care astăzi există e/ē înaintea unei consoane nepalatalizate a existat o etapă intermediară ‘a/ia.

2.9.2.4.2. Cazul particular în care după r, dar nu înainte de j, urmează ie, care apare sub forma ā. În esență, acesta este un caz particular al acestei metafonii și trebuie explicat astfel: ie trece în ia, apoi r își pierde alofonul palatal, astfel încât grupul -ria- > -ra-, de exemplu, în Pilda₄₉₂ nu există r palatal (Tichovskis 1933: 45), iar aici are loc trecerea -rē- > -ria- > -ra-. O etapă intermediară se observă, de exemplu, în Auleja₅₀₂ rādžāt’ (Endzelīns 1951: 109), unde r și-a păstrat încă palatalitatea. În cazul în care după -rie- urmează j, acest grup rămâne neschimbat.

2.9.2.4.3. Sunetele rezultate din această metafonie, adică ‘a/ia (într-o altă transcriere ä/ā), la începutul cuvântului își pierd în multe graiuri primul component și trec din ia- în a-, din iā- în ā-; cf. formele prezentate în tabel.

2.9.2.4.4. În unele graiuri, de exemplu Alsviki₃₉₁, Apukalns₃₈₅,₃₈₄,₃₈₆,₃₈₇, Nereta₃₆₅, metafonia e > ę sau > a înaintea unui e nou sau a unui a arhaic s-a produs numai în cuvintele sufixate, de exemplu: zemana (< -ene), veselība (Endzelīns 1951: 102–103).

2.9.2.4.5. Răspândirea reflexelor lui *ē închis proto-letton, adică a variantei poziționale a lui *ē baltic de est (Endzelīns 1951: 94), pe teritoriul dialectului letton de sus (în special în graiurile latgaliene) este, în opinia noastră, prezentată cel mai complet de Breidaks în disertația sa (1989: 192–194), unde distinge 6 variante diferite:

1. în graiurile centrale și în unele graiuri din sud-estul Latgaliei: verbul „a mânca” āst „ēst” și iežu < ēžu, āglā, de exemplu în Sakstagals₄₈₃

Această opoziție se explică bine prin cea de-a 4-a metafonie: în forma iežu lipsește noul ę care declanșează metafonia; prin urmare, aici avem ie (< ę). În ceea ce privește forma de infinitiv, aceasta se bazează, după cum se știe, pe baza morfologică a timpului trecut, unde a acționat a 4-a metafonie. Prin urmare, trebuie să ne așteptăm la forma *iāst, adică āst; în mod analog, forma āglā.

2. în graiurile din sud-estul Latgaliei: āpādā < apēde „a mâncat”, āst, iežu, tā (< te), agla, de exemplu Zvirgzdine₄₈₇, Nirza₄₉₃, Pilda₄₉₂, Cibla₄₈₈.

Și această opoziție se numără printre cele explicate prin a 4-a metafonie latgaliană: āpādā < *apiādia < a 4-a metafonie < *apēdia < (§ 2.8.2) < apēde. Forma āst se explică, de asemenea, prin a 4-a metafonie, din: *iāst > (§ 2.9.2.4.3) > āst. agla – în mod analog. Forma tā conform § 2.8.2.

3. într-o parte a graiurilor din vestul Latgaliei: ēst, ēžu, de exemplu Stirniene₄₃₃.

Aici a 4-a metafonie nu a acționat; aici *ē > ē (§ 2.8.1).

4. într-o altă parte a graiurilor latgaliene de vest: ēst, iežu, de exemplu în Rudzēti₄₃₇.

Analog cu nr. 1.

3–4. în graiurile din vestul Latgaliei: ēgle Varakļāni₄₂₆, Līvāni₄₃₆.

Aici a 4-a metafonie nu a acționat; aici *ē > ē (§ 2.8.1).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 77

5. În graiurile din nordul Latgalei și în unele graiuri din sudul Latgalei iēšt, iēšu.

Este vorba aici despre o regiune în care a patra alternanță vocalică nu se manifestă; aici toate *ē > ie (§ 2.8.1).

6. În graiurile din nord-estul Vidzemei, locativ singular: upē, klētī < /klētē/ Galgauska₄₀₀, zemē Anna₄₆₇ și iēst, n'esu, în Veclaicene₃₈₆, Ziemeris₄₆₂, Karva₃₈₇, Jaunlaicene₃₈₅, Jaunroze₃₈₄.

Situația este aici puțin mai complexă. Formele upē și zemē au în terminație aproximativ același sunet ē̇ (cf. § 2.8.2). Forma klētī conține, în opinia noastră, ie etimologic – în această regiune, ie palatal (*ē) s-a păstrat și nu a trecut la ī (cf. DA: 53). Aceasta este vechea terminație de locativ (Endzelīns 1951: 412). Astfel, avem ē/ē̇ în silabele neaccentuate și *e/ie în cele accentuate (Endzelīns 1951: 109).

2.9.2.5. Alternanță vocalică analogică

Пример, приведенный Брейдаком (1989: 136) iērklētīs «плохой конек» Vārkava₄₃₈, ср. лит. arklys, где *ārkl- > *ārkl- > *iārkl- > ierkl-, свидетельствует о переходе начального a/ ia > ie, kērklētīs ср. kārklīs «кормушка», Bērzgale₄₈₅, etsledziņa ср. atslāga, Aknīste₃₆₈, Birži₃₆₂; velēniņa, ср. valāna «дерн» < vēlēna. А также kezlenīņu (= kazlēniņu) Viļaka₄₇₁, kerzeneite „грозиньш“ Aizkalne₄₄₆, tebeciņa/ tebēceņa Bērzpils₄₇₆, Varakļāni₄₂₆, Sakstagals₄₈₃, Rūgāji₄₇₅ (Breidaks 1974: 129). Всем этим примерам общее то, что в своей изначальной форме все они должны были иметь a (а не o!) на той позиции, где состоялась перегласовка, ср. atslāga (т. к. приставки обычно сохраняют a), *kazlēns (т. к. долгий ē вызывает палатальную перегласовку, ср. Endzelīns (1951: 94)), в *karzina, *tabaks – a из заимствований. Учитывая далее, что в глубоких селонских говорах следов 3-ей перегласовки нам не удалось найти, мы можем предположить, что это явление не имеет ничего общего с 3-ей перегласовкой. Наиболее вероятным нам представляется следующее объяснение: данная перегласовка является вторичной и возникла по аналогии с уже имевшимся к тому времени в глубоких латгальских говорах чередованием a – простое слово versus e – сложное с деминутивным суффиксом, содержащим палатальный гласный. Данное чередование в латгальских говорах восходит к чередованию древних, пралатышских открытого и закрытого *e: *e versus *e – *e > латг. e, *e > латг. a, например: vacs – vecinē. По аналогии с данным чередованием возникли и обсуждаемые формы. В случае с iērklētīs ситуация аналогична, лишь только с той разницей, что закрытый e в начале слова здесь выражается через 'e, к тому же здесь, вероятно, имело место продление a- перед тавтосиллабическим -r-, *arklis > *ārklis > *iārklis > + *-ītis > ierklētīs. Аналогично объясняются пары, типа Apukalns (Ābele, Lepika 1928: 39) gars (< garš) versus gerji (там же), gerļi (gari) Alūksne₄₆₅ (Brencis 1914: 115). Здесь следует учесть, что наречие gerji с морфологической точки зрения образовано по аналогии: от основы симплекса gars с помощью суффикса -ji (как например в tujī «далеко») – gars

78 |

Илья А. Сержант

are a în rădăcină; prin urmare, la formare s-a aplicat aici alternanța de tipul vacs – veciņš, care a dus la gerji. Deși vocala a din simplex era rezultatul primei alternanțe vocalice, vorbitorii nu o mai percepeau ca atare. Probabil că aceeași situație se regăsește și în cazul lui jeciņš (jaciņš) Alūksne₄₆₅ (Brencis 1914: 115). Aici jaks nu a dat **joks prin prima labializare, probabil din cauza faptului că se află după j-. Păstrându-și vocalismul primar și nefiind supus primei labializări, acest cuvânt a fost încadrat de limbă în grupa de tipul vacs (= veçs), pentru care diminutivul se formează în mod regulat după modelul veciņš, adică jeciņš. În continuare, presupunem că și forma nams – nemiņš (Brencis 1914: 115) aparține aceleiași categorii. Motivul este că nams apare frecvent în graiurile latgale de sus cu un asemenea vocalism, și nu *noms, din motive încă nepe deplin clare – poate că acest cuvânt este un împrumut din limba literară.

Este evident că acest fenomen este foarte târziu, după cum se vede din cuvintele afectate de el, precum și din condiția apariției sale – *e > a – un proces încheiat destul de târziu (§ 2.7.3).

Este important de remarcat încă o dată că, în acest caz, nu poate fi vorba despre un proces fonetic. În acest caz, avem doar o modificare sporadică a vocalelor prin analogie.

2 9.3. UNELE PROBLEME LEGATE DE METAFONIE, RĂMASE PÂNĂ ÎN PREZENT NECLARIFICATE

2.9.3.1. Un exemplu destul de clar din graiurile latgaliene profunde este: ēsmīņč (= literar asmьns) în Zvirgzdene₄₈₇, Nautrēni₄₈₀, Pilda₄₉₂ – această formă, în opinia noastră, nu poate fi explicată prin istoria dialectului leton de sus. Ea trebuie reconstruită în proto-letonă ca *esmenis, adică de tipul ūdēns. Aici, a 4-a metafonie nu se produce în mod regulat, deoarece lipsesc condițiile necesare. e inițial închis rămâne aici neschimbat, fiindcă se află în context palatal al metafoniei proto-letone, cf. eši (= esi).

2.9.3.2. Formele révēt „a rade“ și ravâc Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 49) datează probabil din *revēt și sunt regulate.

2.9.3.3. e în locul lui a în silabe neaccentuate

În silabe neaccentuate, prima metafonie palatală *a > *æ > a este regulată, de exemplu vakarīnš (§ 2.9.2.1.6). Totuși, în unele cuvinte se observă *a > e. În graiurile latgaliene profunde, cf., de exemplu, în Alsvika₃₉₁, Belava₃₉₄, Litene₄₇₂ (Zaube 1939: 121): pagele (pagale), pavāsers Alūksne₄₆₅ (față de vosara, vasarina (Brencis 1914: 115), pavesers Kalncempi₃₉₅ (Balode 2000: 22). Tot aici se încadrează împrumutul pašėl’e (lit. pašalys) „streșină, adăpost“ Kalupe₄₄₅ (Rekēna 1962: 439), Varakļāni (Latkovskys 1931: 108); forma: Jumelena «mama recoltei, soția zeului recoltei» Varkava, Kapini₅₀₁: Jumola Viļāni₄₂₇, citată de Breidak (1989: 136). Pe de altă parte, însă, se întâlnesc și forme „regulare-

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ

79

ные» формы, например, pavasars Kalupe₄₄₅ (Rekēna 1962: 19–21), pavasā́š, tagad, vakar Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 49), Alūksne₄₆₅, некоторые слова на -ars: āmers, asers, kambers, vanckers, кроме того, pavasers (при vosara, vasarina), sātmels, sīmels (< sienmalis), (Brencis 1914: 115).

Se pune întrebarea dacă aici metafonia s-a produs pe teren lituanian, iar apoi forma a fost împrumutată în graiurile latgaliene, sau dacă a avut loc pe teren latgalian. Este evident că, din moment ce formele cu e apar și în graiurile latgaliene profunde, acest e nu poate fi rezultatul celei de-a 3-a metafonii, așa cum s-ar putea presupune pentru graiurile selone, unde se întâlnesc forme asemănătoare. În plus, este interesant că e apare în formații neproductive de tipul pavesers, appekle (< apkalke), iar a în cele productive, de exemplu vakariņš. Nici măcar nu se poate presupune aici că, de pildă, vocale palatale diferite au produs metafonii diferite, deoarece în ambele cazuri catalizatorul metafoniei palatale a fost -i- (pavesers și vakariņš). Această situație sugerează că -e- reprezintă o stare mai veche, iar -a- una mai recentă sau apărută prin analogie cu simplexul corespunzător vosara. În sprijinul acestei concluzii pot fi invocate formele paralele lituaniene, în care e s-a păstrat înainte de i palatal, cf. lituan. vasēris „denumirea vântului și a lunii“, pavasēris (Kvėdarna, Salantai, Punskas, Karsakiškis, Anykščiai) (Stang 1966: 33, Zinkevičius 1966: 54). Totuși, având în vedere forme precum sātmels (sētmalis), sīmels (< sienmalis), pagele (pagale), appekle (apkalke), unde formele cu -e- în rădăcină nu se întâlnesc nicăieri altundeva, pare mai probabil să presupunem că avem de-a face aici cu o schimbare fonetică a > e în silabe neaccentuate înainte de i, atunci când între ele se află o lichidă. Această schimbare nu ține de niciuna dintre metafoniile letoniene de sus, ci reprezintă un proces vechi proto-letonian de sus.

Așadar, e din forme precum pavasers nu este etimologic, ci a apărut din pavasaris înainte de i în silabă neaccentuată, de care era separat printr-o lichidă. Acest proces s-a produs și pe teritoriul Lituaniei, cf. peršėlis (paršelis) Dysna (vilniškiai), puodekelÿs (< puodakelys) Dusetos (uteniškiai) (Skardžius 1938: 42).

Este posibil ca această regulă să se aplice și contextului dinaintea lui -s-, de unde a apărut forma cu doi -e- pavesers, în care primul -e- probabil nu este nici el etimologic, în pofida gr. ἔαρ (< *vesr) și a sl. ves-n-a. Posibil, formațiile lituaniene în -asas din -esas, mēnasis (< mēnesis) (Skardžius 1938: 43), indică faptul că o asemenea metafonie acționa și înainte de -s-. Skardžius presupune aici un substrat selon (Skardžius 1938: 44).

3. UNELE PROCESE DIN SISTEMUL CONSONANTIC

Mai jos analizăm doar câteva procese din istoria sistemului consonantic al letonianei superioare, deoarece majoritatea acestora, precum palatalizarea lui *kj-, *ki- > c, *tj > š, *-cj- > č, *sti > š, prin analogie > šk (> šk din letona superioară), sunt procese protoletoniene și depășesc cadrul tematic al acestei lucrări. Pe de altă parte, procese precum întărirea lui -r-, dis-

80 | Илья А. Сержант

pariția lui -j- intervocalic, inserarea lui -t- în sufixele -inc, -inč etc. au fost de asemenea omise, deoarece aparțin celei mai târzii etape de dezvoltare a graiurilor letoniene superioare și, prin urmare, diferă foarte mult de la un grai la altul; pe de altă parte, ele nu contribuie la precizarea cronologiei relative generale. Înmuierea pozițională a consoanelor este caracteristică graiurilor latgaliene și este dificil de delimitat cronologic într-un fel sau altul. În plus, aceste procese sunt deja bine descrise. Cele mai complete descrieri ale acestor procese și ale altora pot fi găsite la Breidak (1989) și Endzelins (1951).

3.1. Depalatalizarea consoanelor palatale

Consoanele palatalizate š́, ž́, č́, dž́ s-au păstrat în partea centrală a graiurilor latgaliene profunde (cf. harta din Breidak (1989: 374), Breidak (1994: 156 și 163)), precum și în vorbirea generației vârstnice din graiurile limitrofe grupului occidental (conform împărțirii lui Breidak), de exemplu, în Bērzpils₄₇₆, Gaigalava₄₇₉, Varakļāni₄₂₆, Viļāni₄₂₇, Dricēni₄₈₂ etc. Breidak (1994a: 66). Mai la vest, doar unele dintre consoanele menționate au alofone palatalizate (vezi Breidak 1994a: 69–73). În celelalte graiuri, însă, a avut loc depalatalizarea acestor consoane. Astfel, de exemplu, în Lubāna₄₁₇, distincția dintre iu (după consoanele palatale) și uи aproape că nu se mai respectă (Zirnitis 1937: 116). În graiurile selone superficiale, palatalizarea s-a pierdut încă înainte de aplicarea celei de-a treia metafonii, adică între aplicarea primei și celei de-a treia metafonii.

3.2. Grupurile de labiale cu *j: *-pj-, *-bj-, *-vj-, *-mj-

În prezent, în majoritatea graiurilor letoniene superioare, aceste grupuri s-au simplificat, devenind -p-, -b-, -v-, -m-, respectiv. În graiurile în care -j- este prezent, acesta apare neregulat, ceea ce indică apariția sa prin analogie. Din acest motiv, reconstituirea procesului de evoluție a acestor grupuri este destul de dificilă.

3.2.1. Este interesant de remarcat că a treia metafonie acționează înaintea lui *pj, *bj, *vj, *mj; cf. Kaldabruņa₄₄₂ (Kancāns 1937: 83) skapa Sausnēja₃₃₅ (Kauliņš 1933: 17). În plus, -j- nu declanșează el însuși metafonia; cf. mājina, kājina Sausnēja₃₃₅ (Kauliņš 1933: 15). Grupurile *-pj-, *-bj-, *-vj-, *-mj- și -pi-, -bi-, -mi-, -vi- se comportă în același fel; cf., de exemplu, āvs (avis), jūmi (lit. jumis), lābi cu -i- și glāebu, kāēpu, rāēvu cu -j-. Astfel, pentru perioada aplicării celei de-a treia metafonii putem exclude prezența lui -j-; cel mai probabil, până atunci, în graiurile selone, în locul lui *-pj-, *-bj-, *-vj-, *-mj- se pronunțau -ḿ-, -ḿ-, -ṽ-, -ḿ- palatalizate. Mai departe, pare foarte neobișnuit ca, de pildă, š (s + j/t + j), ž (z + j) și alte consoane palatale să fi devenit consoane dure până la începutul aplicării celei de-a treia metafonii, în timp ce grupurile *-pj-, *-bj-, *-vj-, *-mj-, tipologic mai puțin rezistente la înmuiere, și-ar fi păstrat palatalizarea. În acest caz, se pare că cea mai bună explicație ar putea fi cea pre-

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 81

poziția potrivit căreia *-pj-, *-bj-, *-vj-, *-mj- au apărut aici secundar. Ținând seama de faptul că la periferie, adică în graiurile latgale nordice profunde (de exemplu, Jaunroze₃₈₄, Jaunlaicene₃₈₅, Veclaicene₃₈₆ (Äbele, Lepika 1928: 39)), precum și în sud, în unele graiuri selone profunde (Nereta, Meņģele 1939:100), în poziție după rădăcină s-a păstrat încă -j-, se poate presupune că odinioară -j- se păstra încă aici și în graiurile selone nedepth. Trebuie remarcat însă că nici în graiurile latgale nordice, nici în cele selone profunde -j- nu apare în mod regulat în această poziție, ceea ce sugerează mai degrabă că și aici -j- a dispărut fonetic, apărând numai prin analogie: nom. sg. gald-s / skapi-s gen. sg. gald-a / x, x = skapi-a, cf. lācis gen. sg. lāča < *lācia, unde este evident că -j- este analogic, deoarece forma regulată ar fi fost *lāca < *lākja. În adverbe, de exemplu, după modelul următor: tuvji, în care a apărut din nou grupul -vj-, zemji în loc de zemi. Astfel, este evident că forma labi < *labji (nu *labi > **lobi) Nereta₃₆₅ (Meņģele 1939: 110) este mai veche decât zemji.

3.2.2. Forma fonetic regulată care conține ļ se păstrează în următoarele forme, de exemplu, în Skaista₅₀₇ (Latkovskis 1935: 48) tyùli (= tuvui), Baltinava₄₇₈ (Vitole 1931: 135) tyùļe. În această formă, ļ s-ar fi putut păstra numai datorită faptului că aici grupul *-uvļ- > (§ 2.2) > *-yṽļ- (în forma tuvs > tys) > -yuļ-.

Forma tyùli citată mai sus poate fi explicată numai presupunând că diftongizarea lui *ū din *-uv- > *-ūv- (§ 2.2.1) era încă activă în etapa de dezvoltare a graiurilor latgale în care ļ din *vj (probabil și din *mj, *pj, *bj) nu se pierduse încă; cu alte cuvinte, ļ s-a pierdut în această poziție după diftongizarea lui *ū lung.

3.2.3. Forme precum t’iuji Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 206) în loc de tyus (= tuvs) sunt rezultatul unei reanalize morfologice și al înlocuirii analogice a formei istorice regulate tiuļi; se folosește aici și forma staļpna (n. sg. f., g. sg. m) Aknīste₃₆₈ (Ancītis 1977: 133), apărută prin disimilarea lui ļ în *slapļa (Endzelīns 1951: 228; Reķēna 1962: 56; Брейдак 1989: 252). Se presupune că tocmai aceste forme au fost sursa răspândirii analogice a lui -ļ- și -ņ- în locul vechiului *-j- după o consoană labială.

3.2.4. În teza sa, Breidak a realizat o lucrare foarte valoroasă, indicând pe hărți locurile în care au apărut ļ, ļ și ņ, ņ epentetice (Брейдак 1989: 366–368 și Брейдак 1977: 14), adică regiunile în care grupurile discutate cu *-j- au dat cândva un sunet epentetic *ļ, păstrat până în prezent datorită reanalizei morfofonologice a formelor menționate mai sus sau a unor forme similare, care, datorită structurii lor fonetice deosebite, au păstrat în mod regulat -ļ- și -ņ- (§ 3.2.2). Aceste regiuni cuprind aproape toate graiurile latgale profunde și unele graiuri selone profunde. Este important de remarcat că în nordul graiurilor latgale a avut loc o evoluție retrogradă sub influența limbii literare. Aici, multe asemenea ļ, ņ, apărute prin analogie, au fost transformate din nou în -j-, iar această tendință

82

Илья А. Сержант

a dus în mod firesc la apariția unui număr de hipercorectitudini, de exemplu Alūksne₄₆₅ pierķu „pērku“ (Endzelīns 1951: 789); este limpede că un asemenea grup -kj- nu poate fi vechi. Astfel, și acest exemplu arată că odinioară existau consoane epentetice și în nordul Latgaliei.

3.2.5. Endzelin (Endzelīns 1951: 173) presupune că *j a dat l în toate aceste grupuri, iar ulterior, sub acțiunea analogiei, acesta a redevenit j la granița dintre rădăcină și desinență. Starea respectivă s-a păstrat în silabele radicale: spl̥aut = lit. spjáuti. Breidak (1989: 247–248) consideră, totuși, că numai în graiurile latgale superioare aceste grupuri au dat în mod regulat l și la granița rădăcinii. În graiurile selone și în multe graiuri latgale, j a dispărut pur și simplu în această poziție, iar abia mai târziu, sub influența limbii literare, j a fost introdus în această poziție în aceste graiuri. Această explicație a faptelor ni se pare mai eficientă decât perspectiva lui Endzelin, cu atât mai mult cu cât în graiurile latviene medii nu există nicio relicvă a unui fost **l în această poziție. Prin urmare, bazându-ne pe opinia lui Breidak, presupunem că *pj, *bj, *vj, *mj au trecut cândva în pl, bl, vl, ml în graiurile estice, latgale, însă majoritatea acestor graiuri au pierdut l în această poziție.

Așadar, rezumând cele spuse mai sus, concluzionăm că vechiul *j în combinație cu labialele a trecut la l în graiurile latgale profunde și, posibil, parțial în cele selone profunde. Totuși, după cum arată hărțile alcătuite de Breidak ale lui l, n epentetice în graiurile selone nedepth, acest proces, cel mai probabil, nu a avut loc. După dispariția fonetică regulată a lui *j în graiurile selone nedepth și în unele graiuri selone profunde, precum și a lui *l în graiurile latgale și în unele graiuri selone profunde, s-a răspândit un nou -j-, apărut sub acțiunea analogiei, precum și sub influența limbii literare (unde este însă posibilă și analogia). În graiurile selone nedepth este posibil ca -j- analogic să nu fi apărut, lăsând doar urme de palatalizare, care au contribuit și la a treia alternanță vocalică palatală (§ 3.2.1.). Acest -j- secundar dispare fonetic și în graiurile selone profunde, și în cele latgale. Este de asemenea probabil că -j- nu a dispărut complet în graiurile selone nedepth, ci s-a păstrat sub acțiunea analogiei sistemice, sau că trăsătura palatalizării s-a păstrat sub acțiunea analogiei, de exemplu: dēlis - dēļa: skapis - x, x = skap’a.

3.2.6. În ceea ce privește cronologia relativă, trebuie remarcat că dispariția fonetică a lui -l- din graiurile latgale este relativ veche, deoarece împrumuturile din alte limbi identificate de noi, care conțin o combinație de labială și -l-, au pătruns în graiurile latgale abia după acest proces, întrucât au păstrat integral aceste grupuri, constituind astfel terminus ante quem: Kalupe₄₄₅: abla „ēvele“ lit. ablia, oblius, kap’le «picătură» (Rekēna 1962: 347, 398). Terminus post quem îl constituie diftongizarea lui *ū lung (§ 3.2.2).

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 83

3.3. ḳ > č, ǵ > dź, a doua africatizare⁴⁷

În graiurile latgaliene profunde, cu excepția unor graiuri nordice, lui ḳ din letona centrală îi corespunde č, iar lui ǵ din letona centrală africata dź (vezi DA: 81, 82). Totuși, și aici aria de răspândire de odinioară s-a restrâns evident; astfel, de exemplu, în Aknīste₃₆₈, unde ḳ și ǵ sunt sunetele regulate, în locul lor apar č și dź în contexte speciale: čēve (ḳeve), čīmīni (ḳimini), precum și forme hipercorecte de tipul ḳauta (čaula) (Ancītis 1977: 119); în Kalupe₄₄₅, unde ḳ, ǵ: skrāuķis (gen. sg. skrāuḳa) „drēbnieks“ – un împrumut din polonă, probabil prin intermediul lituanienei. Cf. pol. krawiec, lit. kriaučius (exemple din Reḳēna 1962: 460). Fenomenul se explică prin influența limbii literare, în urma căreia are loc aici o dezvoltare regresivă. Breidaks (1989: 335-336), pe baza formelor hipercorecte cu ḳ, ǵ și a datelor toponimice, consideră că procesul s-a desfășurat în întreaga arie a graiurilor letoniene de sus.

Este evident că acest proces este destul de târziu în istoria limbii letone, deoarece afectează grupurile ḳ, ǵ, noi pentru limba letonă, înaintea vocalelor palatale (velarele vechi înaintea vocalelor palatale au dat, după cum se știe, reflexele actuale c, dz). Aceste combinații apar mai ales în împrumuturi din germană și lituaniană, precum și în curonisme; cf. Kärsava₄₈₁, žīodžs < (žāgis) (Šmite 1932: 52), kačč < kakis, džēimīs < gūmis (lit. gūmis). Totuși, în istoria dialectului letonian de sus, acesta este un proces destul de vechi. Terminus ante quem este apariția diftongului -iu- înaintea velarelor, din letona proto-superioară *ū, sau a lui i din *u înaintea labialelor (procesele sunt, în opinia noastră, simultane; cf. §§ 2.2, 2.3.1)⁴⁸, care nu declanșează africatizarea, adică înaintea celei de-a doua metafonii, de exemplu: aukūne (elkonis) (Varakļāni₄₂₆ Latkovs 1931: 122), kiul’jeis (Cibla₄₈₈ Āboliņa 1926: 32), unde trecerea lui ḳ > č este regulată (DA: 81, 82).

4. R E Z U L T A T E

4.1. Schema cronologică a schimbărilor fonetice

Așadar, în cursul acestei cercetări am reușit să „localizăm” în timp majoritatea schimbărilor analizate în raport cu alte schimbări. Rezultatele pot fi sintetizate în următorul tabel:

⁴⁷ По терминологии Брейдака (1989: 335). Здесь следует отметить, что 1-ая аффрикатизация происходила еще в пралатышском, т. е. *sk + E > šḳ, *stj > šḳ.

⁴⁸În realitate, aici sunt implicate două procese fonetice: 1. Diftongizarea lui *ū vechi și apoi 2. a doua metafonie, uy > iu înaintea vocalelor palatale.

84

Илья А. Сержант

4.2. Concluzii generale

Aici am dori să analizăm concluziile obținute prin metoda comparativ-istorică. Pentru dialectul letonian proto-superior reconstruim următorul sistem fonematic (în general identic cu sistemul unora dintre cele mai arhaice graiuri letoniene centrale din zilele noastre):

Фонетические изменения в верхнелат. диалекте | 85

Această imagine este oarecum simplificată, deoarece în graiurile latgale de nord e trece adesea în ё.

Este evident că sistemul vocalic al părții nordice a graiurilor latgale devine mai simetric. Spectrul posterior liber creează o zonă de „rarefiere” (Martinet 1981: 54–57) și atrage vocalele anterioare înghesuite: *a > o, *e > a, *e > e > (e).

4.3. Poziția dialectului latvian superior din perspectiva lingvisticii comparativ-istorice

Așadar, după examinarea tuturor principalelor schimbări fonetice din dialectul latvian superior, s-a constatat că nu am găsit nicio schimbare fonetică pentru care să fie necesar să presupunem o evoluție directă din proto-limba baltică de est. Toate schimbările examinate aici sunt reconstruite cu o etapă intermediară care corespunde pe deplin stadiului proto-leton. O posibilă excepție ar putea fi schimbarea (sau păstrarea?) proto-baltică *uv > ūv, *ij > īj (vezi § 2.2, în special § 2.2.2). Dar nici în acest caz, cel mai probabil, aceasta nu ar constitui un motiv suficient pentru a considera că dialectul latvian superior s-a dezvoltat independent, ci ar fi doar un arhaism păstrat în acest dialect.

Totuși, în opinia noastră, problema dacă dialectul latvian superior poate sau nu poate fi derivat din proto-letonă poate fi soluționată definitiv numai după cercetarea sistemului morfologic al acestui dialect și a caracterului său arhaic. Concluziile întemeiate exclusiv pe fonetică⁴⁹ și chiar pe fonologie pot fi folosite în soluționarea unor astfel de probleme doar ca argumente complementare.

Separarea proto-latvienei superioare de aria lingvistică proto-letonă poate fi corelată, în opinia noastră, cu începutul primei și celei de-a doua mutații vocalice ale latvienei superioare, care, potrivit cronologiei relative stabilite de noi, aparțin perioadei celei mai vechi. Având în vedere concordanța deplină dintre condițiile fonetice ale acestor mutații vocalice și cele ale mutației vocalice proto-letone, considerăm posibil să presupunem că teritoriul protodialectului proto-latvian superior a fost epicentrul răspândirii proceselor de armonizare vocalică.

⁴⁹ În special, nu pot fi considerate serioase argumente precum, de exemplu: „The IE [adică indo-europeană – n. a.] and East Baltic *ā was a diffuse-closed sound, less centered than the short *a and with tendencies toward rounding“ (Lelis 1961: 150) (fără trimiteri bibliografice!). Suntem convinși că realizarea fonetică concretă a unui fonem folosit cu multe mii de ani în urmă nu ne este accesibilă. Cu atât mai puțin poate fi folosită ca argument pentru stabilirea gradului de înrudire.

86 |

Илья А. Сержант

4.4. Contactele cu graiurile kupișkėnaiene ale limbii lituaniene, poziția lui Breidaks

În evoluția fonetică a graiurilor selone (precum și a celor latgale) există numeroase procese asemănătoare cu cele din graiurile est-auștaitice din Kupiškis (kupiškėnai). Breidak (1981b) a semnalat principalele aspecte ale acestui fenomen, și anume: asemănarea în mutația vocalică a lui e scurt, distribuția lui a și ā în funcție de accent și africatizarea lui ḳ > č. În ceea ce privește asemănarea mutației vocalice a lui e scurt, am dori să reformulăm întrucâtva această izoglosă. După cum am arătat deja, avem de-a face aici cu mutația vocalică proto-letonă *e/*ē, care a produs în graiurile selone și latgale, într-o anumită etapă a evoluției lor⁵⁰ alternanța sincronică e (< *ę) – a (< *ę). În plus, această mutație vocalică se întâlnește și în graiurile samogitiene (Zinkevičius 1966: 54–61, 457), unde este mai prudent să fim rezervați în privința presupunerii unei influențe a substratului selone, fiind mai probabilă influența de contact a graiurilor livoniene sudice sau a graiurilor letoniene centrale zemgaliene, unde a avut loc de asemenea această mutație vocalică. Astfel, procesul mutației vocalice în sine este rezultatul unor influențe de contact mai vechi. Așadar, elementul comun graiurilor selone și latgale, pe de o parte, și celor kupișkėnaiene, pe de altă parte, este trecerea e > a, nu procesul mutației vocalice în sine. Ni se pare că această formulare este mai exactă.

La sfârșitul cuvântului, în graiurile kupișkėnaiene a avut loc, de asemenea, un proces comun și graiurilor latviene superioare, și anume: în cele latviene superioare: e/ē > ’ę/’ē (> ’a/’ā) (§ 2.8.2), iar în cele kupișkėnaiene ē > ’a (Zinkevičius 1966: 74).

Faptul că fenomenele de contact (numite de Breidak „substrat selone”) dintre graiurile selone și latgale, pe de o parte, și cele kupișkėnaiene, pe de altă parte, nu țin de epoca noastră, ci de o perioadă mai veche, este confirmat și de labializarea menționată de Breidak (ibid.). În graiurile kupișkėnaiene, a a trecut la ā sub accent, în timp ce noul a (< *ę) s-a păstrat aici neschimbat (Zinkevičius 1966: 50). Este evident că labializarea sub accent a lui *a vechi, nu a celui nou (provenit din *ę), este legată tocmai de prima labializare (§ 2.6.3.3) din graiurile latgale și selone; în plus, aceasta determină în cea mai mare parte a graiurilor latviene superioare distribuția sincronică o – sub accent și a – în silabă neaccentuată, asigurând astfel analogia cu trecerea kupișkėnaiană.

A B R E V I E R I

BW – Kr. Barons un H. Wissendorffs, Latwju dainas. I-VI. Jelgava un Petrogada, 1894–1915.

ДА – Atlas dialectologic, numărul hărții (în curs de pregătire pentru publicare)

FBR – Filologu Biedrības Raksti

50 Aici trebuie avut în vedere că această stare este postulată doar pentru o anumită etapă a dezvoltării graiurilor selone și latgaliene, deoarece datele e și a au evoluat parțial în continuare, de exemplu, a > ā (a 2-a labializare § 1.6.4.3.1), e > ia, iē, a (a 4-a alternanță vocalică § 1.9.2.4.4, 1.9.2.4.2, vezi și § 1.8.2) și altele.

Фонетические изменения в верхнелат. диалекте

87

LKŽ – Lietuvių kalbos žodynas 1941–2000. Vilnius.

LVI – Material nepublicat pentru programul: Atbildes uz jautājumiem latviešu valodas dialektu atlanta materiālu vākšanas programma. LU Latviešu valodas institūts. Zinātnes Akadēmija.

ME – Mühlenbachs, Latviešu valodas vārdnīca. Editată, completată, continuată de J. Endzelīns. Ediția a 2-a nemodificată. Fasciculele următoare, grupul de filologi baltici din Chicago. Chicago, 1954.

СНН – germana medie de jos (Mittelniederdeutsch)

ЛИТЕРАТУРА

ĀBELE, A. 1924: Par lejascie miešu izlok sni. Filologu biedrības raksti 4, 40–52.

ĀBELE, A. 1934: ā // uo ziemeļu-austrumu izlok snēs. Filologu biedrības raksti 14, 166–171.

ĀBELE, A. 1935: Kāds piedēkļu zilbju metatonijas gadījums ziem.-austrumu izlok snēs. Filologu biedrības raksti 15, 197–8.

ĀBELE, A., LĒPIKA, M 1928: Par Apukalna izlok snēm. Filologu biedrības raksti 8, 19–50.

ĀBOLIŅA, A. 1926: Par Ciblas pagasta Evermuižas novada izlokšni. Filologu biedrības raksti 6, 31–48.

ĀBOLIŅA, A. 1928: Skrīveru pagasta izlok sne. Filologu biedrības raksti 8, 98–108.

ĀBOLIŅA, O. 1927: Susējas pagasta izlok sne. Filologu biedrības raksti 7, 129–153.

ALKSNIS, M. 1932: Krāslavas izlok sne. Filologu biedrības raksti 12, 26–48.

ANCĪTIS, K. 1977: Aknīstes izlok sne. Izloksnes Statika un dinamika. Ievads, Fonētika, Morfoloģija. Rīga: LPSR ZA A. Upīša Valodas un Literatūras Institūts. Zinātne.

APSĪTIS, J. 1914. Par Līzumniēšu izluoksni. In: Rakstu Krājums, Rīgas Latviešu Biedribas Zinību Komisijas izdots, 17. Rīga, 88–102.

BALODE, S. 2000: Kalnciemju pagasta Kalnamuižas daļas izlok snes apraksts. Rīga: LU Latviešu valodas institūts.

BĒRZAUNIETIS [Автор неизвестен] 1927: Bērzaunes izlok sne. Filologu biedrības raksti 3, 7–35.

BEZZENBERGER, A. 1885: Lettische Dialekt-Studien. Göttingen: Vandenhoeck u. Ruprecht.

BĪCŌLIS, J. 1932. Biržiešu izlok sne. Filologu biedrības raksti 12, 59–93.

BREIDAKS, A. 1974: Latgaliešu tautas dziesmu fonētikas jautājumi. Zinātņu Akadēmijas vēstis 10 (327), 127–136

БРЕЙДАК, А. 1977: Судьба пралатышских звукосочетаний *pj, *bj, *vj, *mj в Верхнелатышском Диалекте. In: Контакты Латышского Языка. Рига: АН ЛССР, Институт Языка и Литературы, 10–18..

BREIDAKS, A. 1980 Из истории балтийского вокализма. Lingua Posnaniensis 23, 65–79.

БРЕЙДАК, А. 1981a: О влиянии прибалтийско-финских языков на латгальский и селонский идиомы. Baltistica II Priedas, 26–35.

БРЕЙДАК, А. 1981b. О селонском языковом субстрате в северо-восточной Литве. In: Проблемы этногенеза и этнической истории Балтов. Вильнюс: Академия Наук Литовской ССР. Институт Истории, 89–90.

BREIDAKS, A 1981c: The Problem of Secondary Metaphony in High-Latvian Vernaculars. Lingua Posnaniensis 24, 93–100.

BREIDAKS, A 1988: Disputable Problems in the History of Baltic Vocalism. Lingua Posnaniensis 31, 31–44.

БРЕЙДАК, А. 1989: Фонетика латгальских говоров латышского языка, Disertācija. Неопубликована.

БРЕЙДАК, А. 1994: Фонематическая подсистема согласных глубоких говоров Латгалии: Центрально-Восточный вариант. Baltistica 29 (2), 155–165.

БРЕЙДАК, А. 1994a: Фонематическая подсистема согласных глубоких говоров Латгалии: Центрально-Восточный вариант Baltistica 29 (1), 65–75.

BREIDAKS, A 1996: Augšzemnieku dialekta latgalisko izlokšņu Fonētikas Atlants. Daugavpils.

88 |

Илья А. Сержант

Brencis, E. 1914: Nuovēruojumi nuo alūksnešu izloksnes. Rakstu Krājums, Rīgas Latviešu Biedrības Zinību Komisijas izdevots, 17 Rīga, 103–145.

Būga, K. 1959: Rinktiniai raštai 2. Sudarē Z. Zinkevičius. Vilnius: Valstybinė politines ir mokslines literatūros leidykla.

Elksnītis, A. 1929: Lazdonas, Praulēnas, Sarkaņa, Patkules, Cesvaines un Dzelzavas izloksnes. Filologu biedrības raksti 9, 119–161.

Endzelin, J. 1910: Zum lettischen Präteritum. Kuhns Zeitschrift 43, 1–41.

Endzelīns, J. 1927: Sikumi. Filologu biedrības raksti 17, 5.

Endzelīns, J. 1951: Latviešu valodas gramatika. Rīga: Latvijas Valsts izdevniecība.

Gallée, J. H. 1993: Altsächsische Grammatik. Register von Johannes Lochner. 3. Aufl. mit Berichtigungen und Literaturnachtragen von Heinrich Tiefenbach Tübingen: Max Niemeyer Verlag. (Sammlung kurzer Grammatiken Germanischer Dialekte, begrundet von Wilhelm Braune, hrsg. von H. Gneuss, S. Grosse und K. Matzel. A. Hauptreihe, 6.)

Гирдянис, А. 1977: [рец.] Балто-славянский сборник, Москва 1972. Baltistica 13 (1), 300–303

Grinaveckis, V. 1973: Žemaičių tarmių istorija: Fonetika. Vilnius: Mintis.

Hauzenberga, E. 1934: Liezēriešu izloksne. Filologu biedrības raksti 14, 172–197.

Īvenu, A. 1928: Pļaviņu (stukmaniešu) izloksnes apraksts. Filologu biedrības raksti 8, 78–97

Kancāns, V.1937 Kaldabruņiešu izloksne. Filologu biedrības raksti 17, 43–75.

Kauliņ, J. 1887: Ueber die (lettische) mundart von Saussen und Fehteln (Livland). Bezzenbergers Beiträge 12, 214–239.

Kauliņ, J. 1890: Der (lettische) dialekt von Selsau (Livland). Bezzenbergers Beiträge 16, 322–338.

Kauliņš, J. 1933: Sistēmatiskās pārskats par sausnējiešu izloksnes pārskanām. Filologu biedrības raksti 13, 11–19.

Казлауцкас, И. 1962: К развитию общебалтийской системы гласных. Вопросы языкознания 4, 20–24.

Kazlauskas, J. 1969: Del baltų *ei ir *ō raidos lietuvių žemaičių tarmėse. Baltistica 5 (1), 29–35.

Kivrāne, A. 1930: Zvirgzdines pagasta izloksnes. Filologu biedrības raksti 10, 23–38.

Kušķis, J. 1958: Diftongizācija un monoftongizācija Grostonas un Meirānu izloksnē. Zinātniskie Raksti / Учёные Записки 25, 135–157.

Kušķis, J 1967: Dažas sēļu valodas vokālisma īpatnības pēc mūsdienu latviešu valodas sēlisko izlokšņu materiāliem. Zinātniskie Raksti / Учёные Записки 60, 9. A laiadiens, 9–20.

Latkovskis, L. 1931: Varakļāņu izloksne. Filologu biedrības raksti 11, 100–123.

Latkovskis, L. 1935: Skaistas izloksne Filologu biedrības raksti 15, 33–54.

Lelis, J. 1961: The place of Latgalian among the Baltic Dialects. PhD Thesis, Harvard University. Cambridge, Massachusetts. Неопубликованная диссертация

Löffler, H. 1980: Probleme der Dialektologie. Eine Einführung. Darmstadt: Wissenschaftliche Buchhandlung.

Martinet, A. 1981: Sprachökonomie und Lautwandel. Eine Abhandlung über die diachronische Phonologie. Übersetzt aus dem Französischen von Claudia Fuchs. 1. Auflage, Stuttgart: Klett-Cotta. (Originalausgabe: Économie des changements phonétiques, Bern 1955.)

Мажюлис, В.1963: Заметки по прусскому вокализму In: П. А. Дмитриев, Ю. С. Маслов, М. И. Привалова, Г. В. Степанов, А. Ф. Федоров, ред., Вопросы теории и истории языка. Ленинград, Изд-во Ленинградского университета, 119–127.

Mengele, V. 1939: Neretiešu izloksne. Filologu biedrības raksti 19, 96–116.

Navenickis, M. 1933: Zasas pagasta izloksne. Filologu biedrības raksti 13, 81–98.

Reķēna, A. 1962: Kalupes izloksne (Fonētika. Morfoloģija. Leksik.). Kandidāta disertācija Liepaja. Не опубликована.

Rudzīte, M. 1964: Latviešu dialektoloģija. Riga: Zinātne.

ФОНЕТИЧЕСКИЕ ИЗМЕНЕНИЯ В ВЕРХНЕЛАТ. ДИАЛЕКТЕ | 89

RŌKE, V. 1939 Latgales izloksņu grupējums Filologu biedrības raksti 19, 133–188.

SAMUŠE, A. 1938: Kalupes pagasta izloksnes apraksts. Filologu biedrības raksti 18, 32–51.

SERŽANTS, I. 2003: Intonationen in den suffixalen und Endsilben im Lettischen. Synchronie und Diachronie Baltu filoloģija 12 (1), 83–123

SKARDŽIUS, Pr. 1938: Dėl balsių asimiliacijos. Archivum Philologicum 7.

SMOCZYNSKI, W. 2000 Hiat laryngalny w językach bałto-słowiańskich. Kraków: Wydawnictwo Uniwersytetu Jagiellońskiego.

STANG, Chr. S. 1966: Vergleichende Grammatik der baltischen Sprachen. Oslo etc.: Universitetsforlaget.

ŠMITE, T. 1932: Kārsavas pagasta izloksne. Filologu biedrības raksti 12, 49–58.

TICHOVSKIS, H. 1933: Pildas pagasta izloksne. Filologu biedrības raksti 13, 37–62.

TURKOPULIS, J. 1924. Preiļu pagasta izloksne. Filologu biedrības raksti 4, 97–100.

TURKOPULIS, J. 1928: Latv. val. Preiļu pagasta izloksnes apraksta turpinājums. Filologu biedrības raksti 8, 10–19.

VĪTOLE, M. 1931: Baltinavas izloksne. Filologu biedrības raksti 11, 124–140.

ZARIŅŠ, J. 1931: Ērgļu un Ogres pagasta izloksne. Filologu biedrības raksti 11, 8–21.

ZAUBE, J. 1939: Alsviķa, Beļavas, Litenes un Stāmerienas izloksnes. Filologu biedrības raksti 19, 117–132.

ZINKEVIČIUS, Z. 1966. Lietuvių kalbos dialektologija, Vilnius: Mintis.

Зинкявичус, З. 1972: О развитии балтийского вокализма. In: Балто-Славянский сборник. Москва. Институт Славяноведения и Балканистики, 5–13.

Zirnitis, E. 1937: Lubāniešu izloksne. Filologu biedrības raksti 17, 114–142.

Ilja A. Seržant Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva [email protected]