REGINA KOŽENIAUSKIENĖ

Universitatea din Vilnius

DESPRE DEFECTUL ELOCVENȚEI – VIDUL

(după Antanas Baranauskas și Kazimieras Jaunius)

Expresia latină din Sfânta Scriptură vanitas vanitatum et omnia vanitas („deșertăciunea deșertăciunilor și toate sunt deșertăciune”) se potrivește tuturor împrejurărilor vieții: descrie atât sărăcia vieții pământești, cât și a celei spirituale, precum și valorile false. Deșertăciunea sau vidul se pot referi și la lipsa conținutului lăuntric al limbajului, la lipsa lui de sens, la vorbirea goală, flecară (un asemenea palavragiu, bate câmpii); prin vid se numesc vanitatea omului, orgoliul și dorința de a se făli cu elocvența sa.

Trebuie spus că în cărțile actuale de stilistică și retorică aproape că nu se menționează vidul ca defect al elocvenței; aceasta nu înseamnă, desigur, că nu s-a discutat despre el în vremurile de odinioară. De aceea merită să ne amintim de Antanas Baranauskas și Kazimieras Jaunius, care au scris despre acest subiect și care ne sunt mai cunoscuți prin alte domenii de activitate decât ca teoreticieni și practicieni ai elocvenței. Ideile lor¹ despre cerințele stilului oratoric și cele mai mari defecte ale sale, întemeiate pe tradiția clasică laică, sunt actuale, nu s-au învechit și au o valoare durabilă pentru cultura limbii în sens larg. Acest articol ne va permite să-i privim pe acești autori cu alți ochi.

Mai întâi, câteva repere istorice. În perioada interdicției presei lituaniene, după ce la Seminarul preoțesc din Kaunas s-a interzis predarea elocvenței în limba polonă, episcopul Motiejus Valančius a încredințat predarea acestei discipline „în limba lituaniană sau samogițiană și

¹ Aceasta este expusă în notițele lor de curs, publicate în volume separate. În articol sunt citate pretutindeni următoarele ediții: Dvas iškoji iškalba, compilată pe baza prelegerilor preotului dr. K. Jaunius. Seinai, la tipografia Laukaitis și Bves, 1909. (În articol este indicată prin sigla KJ, urmată de pagina cărții.); A. Baranauskas. Homiletika, arba Mokslas šventosios iškalbos. Raštai IV, Vilnius: Institutul de Literatură Lituaniană și Folclor, 2005. (În articol este indicată prin sigla AB, urmată de pagina cărții.) Trebuie amintit că notițele de curs ale lui K. Jaunius au fost publicate înaintea celor ale profesorului său, A. Baranauskas: cărticica lui a apărut în 1909, iar cea a lui A. Baranauskas în 2005, așadar abia după 96 de ani.

R. KOŽENIAUSKIENĖ. Apie iškalbos ydą – tuštumą (pagal Antaną Baranauską ir Kazimierą Jaunių)

283

să-i învețe pe elevi să rostească predici² „autorul «Pădurii de la Anykščiai», A. Baranauskas (1835–1902) – el a predat la acest seminar între 1866 și 1884. Elevul său K. Jaunius (1848–1908), care a studiat la Seminarul Teologic din Kaunas și a urmat acolo cursurile lui A. Baranauskas de teologie morală, de limbă lituaniană și de „Homiletică, sau Știința elocinței sacre”, a predat mai târziu aceleași materii. După studiile la Academia Catolică Spirituală din Sankt Petersburg, K. Jaunius s-a întors la Seminarul Teologic din Kaunas și a predat acolo între 1880 și 1892 (profesor din 1885). K. Jaunius a continuat activitatea de predare a elocinței a profesorului său A. Baranauskas, numit în 1885 episcop auxiliar al Diecezei de Telšiai, iar în 1897 episcop al Diecezei de Sejny (fără să-l copieze însă; a alcătuit cursuri de elocință cu totul noi). La fel ca ilustrul său înaintaș, K. Jaunius a perfecționat cunoștințele de limbă lituaniană ale viitorilor predicatori. Fără cunoștințe de gramatică lituaniană nu era cu putință predarea elocinței; de aceea este lesne de înțeles de ce acești preoți, la început din rațiuni strict practice, iar mai târziu din vocație autentică și „aptitudine”, s-au cufundat în știința lingvisticii lituaniene și, între alte merite, sunt cunoscuți ca savanți. Ei continuă să-i uimească pe lingviști prin vasta lor erudiție lingvistică, imaginația științifică vie, buna cunoaștere a limbii materne, bogăția, fluența și claritatea acesteia, precum și prin cunoașterea dialectelor³.

Lucrările ambilor autori ca lingviști au fost cercetate de savanți lituanieni și străini, însă activitatea lor din domeniul lingvistic numit de A. Baranauskas „sacru”, iar de K. Jaunius „spiritual”, adică elocința, este foarte puțin cunoscută. Acești creatori ai teoriei și practicii elocinței lituaniene merită recunoaștere și ca întemeietori ai științei stilului limbii lituaniene.

Notele de curs ale lui A. Baranauskas sunt considerabil mai ample și cuprind mai multe chestiuni teoretice, însă au rămas multă vreme nepublicate (textul publicat în 2005 are 297 de pagini). Cărticica lui K. Jaunius (40 de pagini), deși este mică, a fost tipărită cu mult mai devreme (la un an după moartea lui). Cursul practic de elocință⁴, expus sistematic, precum și cerințele pentru un bun orator, formulate concis și limpede, au fost consemnate de K. Jaunius ca un fel de compendiu. Pentru prima dată, în termeni lituanieni („goliciune” – este tot termenul său), pe lângă prezentarea metodică, punct cu punct, a calităților unui bun stil oratoric-

² La Institutul de Literatură și Folclor Lituanian se păstrează acest document de o importanță deosebită pentru păstrarea și promovarea identității lituaniene: scrisoarea episcopului M. Valančius către A. Baranauskas, datată 31 decembrie 1870 (F.1–176). Așadar, din 1871 (chiar în acel an K. Jaunius a intrat la Seminarul Teologic din Kaunas), elocința a început să fie predată în lituaniană.

³ Pentru detalii, vezi D r o t v i n a s V., G r i n a v e c k i s V. Lingvistul Kazimieras Jaunius, Vilnius: Mintis, 1970.

⁴ La începutul notelor sale de curs, K. Jaunius însuși explică de ce se ocupă de predarea practică a elocinței: „Dar regulile practice sunt mult mai ușoare și, ca să spunem drept, mai necesare; fără ele, propovăduitorul cuvântului lui Dumnezeu nu-și poate îndeplini slujirea și vocația” (KJ 3).

284

KALBOS KULTŪRA | 81

calitățile stilului (despre care nu vom vorbi în acest articol), sunt indicate defectele de stil, cum le numește el, jeibės (lat. defectus): neclaritatea limbajului (obscuritas), ornamentarea excesivă (fucus, artificia), sărăcia sau vulgaritatea limbajului (vilitas) și goliciunea limbajului (vanitas). După cum vom vedea, goliciunea cuprinde atât neclaritatea, cât și ornamentarea excesivă a limbajului, precum și numeroase alte defecte etice ale personalității oratorului.

În acest articol vom analiza tocmai acest defect de stil oratoric, uitat, dar deja actual în zilele noastre. Ne vom întemeia pe lucrările ambilor autori, căci ideile lor nu se contrazic și nu se opun, dar nici nu se repetă, ci se susțin, se completează și se dezvoltă reciproc.

Așadar, potrivit lui A. Baranauskas și K. Jaunius, goliciunea limbajului poate fi descrisă astfel: vorbire prolixă, excesiv de ornamentată, sonoră, dar neclară, ca învăluită în ceață, neargumentată și lipsită de înțelepciune, care repetă mereu același lucru în cuvinte diferite, fără să spună nimic concret.

A. Baranauskas îi numește lăudăroși pe cei care vorbesc în gol și prea mult. Predica nereușită a unui asemenea orator este, spune el, „zgomotoasă și pălăvrăgită” (AB 144). La urma urmei, și noi avem în minte același lucru când spunem: oalele goale sună tare. Autorul consideră că „cuvintele sfinte trebuie să curgă ca un fluviu mare și liniștit, nu să se prăvălească precum un pârâu de pe un munte abrupt”⁵ (AB 184). Chiar dacă oratorul ar alege un subiect bun (adică o temă potrivită), „vanitatea nu-l va lăsa să-l expună bine, fiindcă dorința de a se lăuda și vanitatea pun întotdeauna strălucirea mai presus de semnificație [...]. Adăugați la aceasta și celelalte vicii ale vanității: exagerarea ornamentării limbajului⁶, acumularea unui exces de podoabe retorice, vorbirea de sus, exagerarea gesturilor și a rostirii⁷ – nu e de mirare că predicatorilor lăudăroși li se pierde toată căldura, mireasma și, odată cu ele, orice folos” (AB 105).⁸

K. Jaunius, la fel ca A. Baranauskas, numește vorbire goală acea vorbire din care ascultătorii nu obțin niciun folos. Așa se întâmplă când oratorul „înșiră cuvinte și propoziții goale și lipsite de sens”, bate apa-n piuă, vorbește mult și îndelung, dar repetă mereu același lucru. Ascultătorii „au parte de o mulțime de impresii neclare, aud multe lucruri și le trec în revistă în imaginație, dar din întreaga cuvântare nu învață nimic și nu dobândesc niciun folos” (KJ 5). Așadar, o asemenea „elocință este sterilă și neroditoare” (KJ 7).

⁵ La citare, unele sunete notate în mod particular de A. Baranauskas au fost transcrise în ortografia actuală.

⁶Prin „ornamentarea limbajului” se înțelege stilul.

⁷„Gesturile și rostirea” înseamnă gesturi și voce, ton, intonație și dicție. K. Jaunius le numește „gesticulații și întregul comportament” (KJ 6) în timpul predicii.

⁸Kaznodėjas (pol.) – predicator; în unele note de curs ale lui AB apare bylasakis. K. Jaunius îl numește pe predicator propovăduitorul cuvântului lui Dumnezeu.

R. KOŽENIAUSKIENĖ. Apie iškalbos ydą – tuštumą (pagal Antaną Baranauską ir Kazimierą Jaunių)

285

Comparând cărțile celor doi autori despre elocință, cauzele vorbirii goale ar putea fi formulate pe scurt astfel:

1. Vorbitorul nu este pregătit și nu și-a planificat discursul.

2. Vorbitorul este vanitos, se mândrește cu sine și vrea să le placă ascultătorilor cu orice preț.

3. Vorbitorului îi plac atât de mult ornamentele discursului, încât uită conținutul.

Vom discuta mai pe larg aceste cauze ale vorbirii goale. A. Baranauskas, bazându-se pe Sfântul Bernard, scrie: Infunde ut effundas (lat.) „trebuie mai întâi să umpli ceea ce intenționezi să torni”. Dacă vasul nu este umplut (nu există pregătire), discursul este gol, multe cuvinte, puțină știință, gândurile sunt neclare, lucrurile sunt generale⁹, argumentele¹⁰ doar de fațadă, adesea false (AB 121). Ambii autori subliniază importanța hărniciei (labor) – pregătirea temeinică a predicilor, adunarea materialelor, citirea surselor, scrierea, reflectarea, corectarea, rescrierea, pregătirea pentru a vorbi și exprimarea potrivită. Altfel, este greu să se ajungă ca predica să fie rostită conform regulilor elocinței bune și să fie, după cum scrie K. Jaunius, fără „jeibių”, adică fără defecte. Autorii menționează atât pregătirea îndepărtată (citirea scrierilor Sfinților Părinți ai Bisericii și ale clasicilor laici, studierea Sfintei Scripturi, cultivarea multilaterală), cât și pregătirea imediată pentru predica ce urmează să fie rostită – planificarea ei, alegerea și organizarea argumentelor, compunerea discursului și chibzuirea tuturor părților sale.

Hărnicia și buna pregătire sunt necesare nu numai predicatorului: „lenea atât a lucrătorului duhovnicesc, cât și a celui laic aduce sărăcie” (KJ 11), spune K. Jaunius și îndeamnă să luăm drept exemplu de hărnicie maeștrii laici ai retoricii. „Pe cei pe care îi prețuim și îi iubim nu-i abordăm cu vorbe goale sau lipsite de înțelepciune”, scrie A. Baranauskas despre respectul față de ascultători manifestat printr-o bună pregătire (AB 146).

Trebuie subliniat că ambii autori au arătat un mare respect față de maeștrii laici ai retoricii clasice, le-au evidențiat hărnicia și pregătirea temeinică pentru a vorbi, au citat multe dintre cugetările lor în limba originală și le-au adaptat pentru ascultătorii seminarului lor – aproape pe fiecare pagină se pot găsi reflecții, sfaturi și maxime ale „cugetătorilor” Aristotel, Demostene, Platon, Cicero, Horațiu, Seneca, Quintilian și ale altor bărbați înțelepți. K. Jaunius scrie: „Demostene, dorind să dobândească elocința, se retrăgea din compania oamenilor, a copiat de șapte ori cu mâna sa Istoriile lui Tucidide și a trudit și s-a exercitat mulți ani—

₉Abelni – generale, abstracte.

₁₀Davad ai (pol.) – argumente, concluzii.

286

KALBOS KULTŪRA | 81

fără încetare. Nu mai puțin harnic a fost și Cicero, căci el însuși spune: „acerrimo studio tenebar“. Și astăzi, toți cei care doresc să dobândească elocința laică nu se tem de nicio muncă și de niciun exercițiu. Așadar, trebuie să ne întrebăm acum dacă elocința spirituală, care sporește slava lui Dumnezeu și îi conduce pe oameni la mântuirea veșnică, merită mai puțină osteneală?» (KJ 11).

Despre a doua cauză a vorbirii deșarte — iubirea de sine — A. Baranauskas spune că „a urca la amvon¹¹ împins de vanitate sau de iubirea de sine înseamnă a te împotrivi chipurilor Domnului Hristos și ale Apostolilor, a-L batjocori pe Dumnezeu, a păcătui împotriva aproapelui și a-ți face rău ție însuți...” (AB 101–102). Autorul consideră că a vorbi despre sine și a căuta propria slavă nu sunt glasul iubirii de Dumnezeu și de aproapele, ci al vanității. De asemenea, „trebuie să ne ferim de a ne lăuda cu înțelepciunea și știința: mai bine să aibă grijă să fie înțeles de toți, decât să fie numit învățat” (AB 137). Ar fi nedemn ca predicatorul să caute o slavă deșartă pentru sine și să se preocupe mai mult de propria persoană decât de mântuirea spirituală a ascultătorilor săi. K. Jaunius subliniază apăsat că vorbitorii „să se ferească de urâta stăruință a iubirii de sine” (KJ 17), considerând iubirea de sine o mare ticăloșie.

În capitolul cărții „Despre bunătatea și sfințenia vieții”, A. Baranauskas a citat celebra definiție a oratorului dată de Cato cel Bătrân Vir bonus dicendi peritus „Om virtuos, priceput în arta vorbirii”. Trebuie subliniat că această definiție a oratorului, care așază virtutea mai presus chiar și de elocință, a dăinuit timp de multe veacuri în școlile statelor europene ca un postulat. Atât A. Baranauskas, cât și K. Jaunius pun pe primul loc virtutea vorbitorului, sfințenia gândurilor și a conduitei sale. A. Baranauskas, dezvoltând și susținând cu versuri din Vergiliu cuvintele lui Cato cel Bătrân, le-a comentat și a încheiat cu o întrebare retorică: „Dacă, așadar, un orator păgân trebuia să fie astfel, cum ar trebui să fie predicatorul care învață sfințenia și îi conduce pe oameni spre cele sfinte?” (AB 106).

A treia cauză a vorbirii deșarte este că vorbitorul „nu trebuie să se dea drept isteț și să caute o elocință prea împodobită” (AB 68). A. Baranauskas îi compară pe cei care vorbesc astfel cu arborii înverziți, dar lipsiți de rod (AB 71). Autorul și-a expus pe larg concepția despre vorbirea prea împodobită, care „nu duce la nimic bun”, ci doar la nimic. Argumentele sale sunt următoarele: adevărul trebuie să fie înalt, gândul profund, iar cuvintele simple și limpezi, fiindcă astfel a vorbit și a oferit un model de vorbire Hristos, precum și toți sfinții. Căutarea podoabelor strălucitoare nu dovedește nici un stil bun, nici gustul vorbitorului. În cuvintele sale, „exagerarea, ca în toate, tot astfel și în vor-

¹¹Kozelnyčia (pol.) – amvon. K. Jaunius folosește deja termenul lituanian.

R. KOŽENIAUSKIENĖ. Apie iškalbos ydą – tuštumą (pagal Antaną Baranauską ir Kazimierą Jaunių)

287

în învățătură, se pierde repede“. Iată că vestitul nostru predicator P. Skarga¹² nu căuta cuvinte frumoase, deoarece acest lucru ar fi contrazis judecata înțeleaptă. A. Baranauskas dă exemplul lui Quintilian, maestrul roman al elocinței, care îi mustra pentru stilul lor înflorit pe avocații ce, apărând averea sau chiar viața cuiva, urmăreau uneori nu atât să-i convingă pe judecători și să-i înduplece, cât să se fălească cu priceperea lor de a vorbi frumos (AB 69).

S-ar putea adăuga că, deși K. Jaunius nu l-a urmat orbește pe învățătorul său A. Baranauskas¹³, a fost totuși un elev foarte atent și talentat, care a preluat ceea ce era cu adevărat valoros din prelegerile lui A. Baranauskas și ceea ce trebuie să știe un bun vorbitor. Așadar, K. Jaunius asociază și el vorbirea goală cu trucurile și artificiile elocinței laice (artificia), la care recurge vorbitorul doritor să strălucească și să se facă remarcat, să „se dea în spectacol”, cum spune K. Jaunius. Adevărul creștin este el însuși atât de frumos și de puternic, încât nu are nevoie de podoabe artificiale; este suficient să fie transmis limpede, iar astfel le place ascultătorilor și le mișcă inimile. Nu frumusețea elocinței trebuie însă temută, ci trebuie să ne ferim ca diversele podoabe să nu umbrească importanța conținutului. Podoabele vorbirii nu ar trebui să existe de dragul lor, ci să slujească unei mai bune înțelegeri a subiectului de către ascultători și să facă adevărul să „pătrundă adânc în minte și în inimă” (KJ 8), căci „nu există altă cale spre inima omului decât prin mintea lui” (KJ 18).

CONCLUZII

Golul discursului, ca unul dintre cele mai mari defecte de stil, ar trebui discutat în lucrările contemporane de retorică și stilistică. Ar fi util ca această meteahnă să fie prezentată nu numai clericilor, ci și profesorilor, elevilor și studenților universitari. Nici măcar autorii cărților de pregătire a predicilor, când scriu despre stilul predicilor, nu menționează în zilele noastre golul stilului — un mare defect al discursului, care îi răpește concizia, claritatea și bogăția de conținut. Iată că, în capitolul „Alegerea stilului de predicare” (p. 54–62) din recent apăruta Pamokslų rengimo ir retorikos knygos¹⁴, cerințele stilului sunt prezentate potrivit predicatorilor contemporani citați de autor, al căror…

¹² Pet-ras Skarga — primul rector al Universității din Vilnius, un predicator remarcabil, renumit pentru elocința sa.

¹³ „Deși Jaunius este elevul meu, nu crede orbește în învățător”, scria A. Baranauskas într-o scrisoare către H. Weber (vezi Morkūnas K. Kazimieras Jaunius. – Kalbos kultūra 14, 1968, 92).

¹⁴ Vezi Vaičiūnas V. S. Pamokslų rengimas ir retorika, Kaunas: Editura Universității Vytautas Magnus, 2007.

288

KALBOS KULTŪRA | 81

stilistici laici. În lista bibliografică nu sunt menționați nici A. Baranauskas, nici K. Jaunius. Și totuși, A. Baranauskas a pus primul bazele retoricii predicilor lituaniene (chiar dacă numai prin manuscrise de curs), iar K. Jaunius a fost primul care a prezentat în scris, în limba lituaniană, cerințele stilului predicilor (și le-a aplicat direct predicatorilor, deși sunt valabile pentru toți vorbitorii). Tot K. Jaunius a fost primul care a sistematizat și descris defectele stilului, printre ele și cel mai grav dintre toate – goliciunea limbajului.

Când discută despre defectul stilistic al lipsei de concizie, autorii cărților contemporane de retorică și stilistică¹⁵, precum și ai manualelor școlare de limba lituaniană, menționează prolixitatea, dar o înțeleg într-un sens mult mai restrâns – cel mai adesea doar la nivelul semanticii lexicale și al gramaticii (morfologiei și sintaxei): ca exces de pleonasme, tautologii, ticuri verbale, așa-numite cuvinte parazite și incidente, inserarea inconștientă a unor particule auxiliare, folosirea fără rost a pronumelor, a substantivelor verbale sau a atributelor participiale inutile, repetarea acelorași cuvinte și altele asemenea. După cum am văzut, goliciunea stilistică menționată de A. Baranauskas și K. Jaunius se deosebește de prolixitatea înțeleasă astfel. Goliciunea este o noțiune mult mai largă, care cuprinde toate nivelurile discursului, inclusiv aspectele etice ale vorbitorului.

Primejdios este faptul că goliciunea – această boală a stilului vorbitorilor din diverse profesii, descoperită aici – se răspândește ca o epidemie. Nu numai unii clerici din zilele noastre (nu ne propunem aici să le evaluăm discursul), ci și laicii – politicieni, oameni aflați la putere, prezentatori de televiziune, creatori de texte publicitare și alții, cărora le place să vorbească abstract, să manipuleze¹⁶ prin cuvinte frumoase, dar sterpe, să flecărească mult și frumos și chiar să se fălească cu asemenea flecăreală, ar putea învăța și culege idei valoroase de la primii creatori ai științei elocinței lituaniene.

Primit la 25.08.2008

¹⁵ Žr.: P i k č i l i n g i s J. Kalbos glaustumas. – Dabartinė lietuvių kalba (straipsnių rinkinys), 1961, 23–105; P i k č i l i n g i s J. Glaustumas. – Lietuvių kalbos stilistika 1, 1971, 120–150; P i k č i l i n g i s J. Žodžiai, kuriais tuščiažodžiaujame. – Ūkininkas, 1990, nr. 2, 22–23; Ž u p e r k a K. Kalbos glaustumas. – Stilistika, 2001, 104–105; Ž u p e r k a K. Stiliaus kultūra [Kalbos glaustumo trūkumai]. – Stilistikos pratybos, 2005, 29; K o ž e n i a u s k i e n ė R. Ekonomiškumo principas. – Retorika: iškalbos stilistika, 1999, 105; K o ž e n i a u s k i e n ė R. Glaustumas. – Retorika: iškalbos stilistika, 1999, 191–192; V a i č i ū n a s V. S. Stiliaus glaustumas [Tuščiažodžiavimas]. – Pamokslų rengimas ir retorika, Kaunas: Vytauto Didžiojo universiteto leidykla, 2007, 58–60.

¹⁶ J o u l e R o b e r t - V i n c e n t, B e a u v o i s J e a n - L e o n. Ghidul manipulării pentru cetățenii decenți, Vilnius: Alma littera, 2005.

R. KOŽENIAUSKIENĖ. Apie iškalbos ydą – tuštumą (pagal Antaną Baranauską ir Kazimierą Jaunių)

289

DESPRE VANITATE, UN VICIU AL ELOCVENȚEI

(după A. Baranauskas și K. Jaunius)

Rezumat

Autorii manualelor contemporane de retorică și stilistică discută adesea viciile conciziei; ei menționează și verbozitatea irelevantă, care este de obicei tratată mult mai restrâns, adesea la nivelul semanticii lexicale și al gramaticii, și include pleonasme, tautologii, ticuri verbale, utilizarea excesivă a așa-numitelor cuvinte parazite și a expresiilor incidente, a pronumelor, a substantivelor deverbale și a atributelor participiale. A. Baranauskas și K. Jaunius menționează în lucrările lor vanitatea stilului; aceasta diferă însă de verbozitatea irelevantă. Vanitatea stilului este un concept mai larg, care cuprinde toate nivelurile culturii limbajului, iar etica nu este nicidecum cel mai puțin importantă dintre acestea. Politicienii, persoanele aflate în funcții înalte, prezentatorii TV și advertiserii, care folosesc adesea cuvinte abstracte, dar lipsite de sens, și manipulează limbajul, ar trebui să învețe de la primii retoricieni lituanieni.

REGINA KOŽENIAUSKIENĖ

Universitatea din Vilnius

Universiteto g. 5, LT-01513 Vilnius

[email protected]

290

KALBOS KULTŪRA | 81