RITA MILIŪNAITĖ

VARIANTELE DE UTILIZARE A LIMBII LITUANIENE CONTEMPORANE

Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 2009, 248 p.

Cartea recenzată a Ritei Miliūnaitė, a doua monografie a autoarei, este, am putea spune, o dezvoltare bine direcționată a primeia (Lietuvių kalbos gramatikos norminimo pagrindai, 2003). Deja în acea monografie este discutată noțiunea de variantă gramaticală, clasificarea unor astfel de variante, sunt distinse variantele formale și funcționale, sunt descrise relațiile distribuționale și gradele de evaluare ale variantelor; deja acolo variantele sunt definite din perspectiva uzului limbii standard, nu a sistemului lingvistic, adică într-un sens foarte larg (vezi Miliūnaitė 2003: 38, nota 17). Acum, această concepție este consacrată prin termenul variante de utilizare, cuprinzând toate tipurile de variante. În abordarea întrebării dacă variantele sunt un fenomen al limbii sau al vorbirii, autoarei i se pare acceptabilă perspectiva potrivit căreia variația este codificată în sistem și, la nevoie, se realizează în structură (se întemeiază pe poziția lui Aldonas Pupkis); de aici rezultă concepția fenomenului cercetat: „Această perspectivă permite să se separe într-o oarecare măsură variația, ca trăsătură a limbii, de legătura directă cu sistemul și norma și să se privească variantele ca manifestări concrete ale acestei trăsături în uz.” (p. 124; sublinierea autoarei).

Obiectul cercetării este deosebit de actual, deoarece variantele (mai ales înțelese în sens larg) abundă la toate nivelurile limbii vii și apar mereu altele noi. Școala are nevoie de concluziile și datele cercetărilor asupra variantelor; este necesar ca elevii să fie familiarizați cu acele variante de utilizare care sunt caracteristice mediului lor, să fie învățați să le evalueze și să aleagă: „O clasificare mai cuprinzătoare a variantelor este importantă nu numai pentru cercetarea uzului, ci și pentru metodologia predării limbii standard, deoarece în școli se vorbește deocamdată mai mult despre greșelile de limbă decât despre cum trebuie evaluate, în general, diversele manifestări ale variației de uz.” (p. 176). Natura și scopul cercetărilor descrise în monografie sunt formulate destul de exact în următoarele afirmații: „În această lucrare, variația este asociată în principal cu normele lingvistice și funcționarea lor în uz — cu schimbările, oscilațiile și încălcările normelor. Trebuie însă subliniat că avem în vedere nu variația normelor lingvistice, ci variația înțeleasă într-un sens mai larg, care cuprinde atât fenomene normative, cât și nenormative —”

348

KALBOS KULTŪRA | 83

fenomene variabile în uz” (p. 119–120); „cercetarea exploratorie efectuată asupra uzului și variantelor sale constituie baza pentru alcătuirea unui repertoriu de variante pe baza datelor existente în această fișă de evidență” (p. 219). Fișa de evidență menționată în ultima propoziție este Fișa de evidență a uzului contemporan, acumulată timp de câteva decenii (mai sistematic, începând din 1988) în familia autoarei monografiei, pe baza presei scrise, a surselor de pe internet și a altor domenii ale uzului public (p. 92–113, 156). Cartea se bazează, de asemenea, pe datele acestei fișe. Deși subliniază că funcționarea variantelor în uz și relațiile dintre ele nu constituie obiectul direct al acestei monografii, ci, chipurile, al unei cercetări ulterioare (p. 160, 220), autoarea prezintă totuși deja în această lucrare trăsăturile funcționale generale ale variantelor care se evidențiază în uz (pe care ea însăși le numește ipotetice, p. 160), descrie cuiburile de variante care se formează în uz (p. 197–199) și readuce în actualitate problematica relațiilor distribuționale dintre variante (p. 199–201).

Cartea este alcătuită din două părți: „Uzul contemporan și fenomenele sale” (p. 15–113) și „Variantele de utilizare” (p. 115–214). În prima parte (4 capitole) sunt discutate noțiunea de uz, trăsăturile uzului contemporan al limbii lituaniene, natura cercetării fenomenelor de uz și consemnarea acestora; în partea a doua (3 capitole) este prezentată concepția variației, sunt discutate manifestările ei și sunt trecute în revistă relațiile dintre variante. Toate capitolele se încheie cu concluzii, iar monografia — cu observații finale. Cartea cuprinde 17 figuri (în principal scheme) și 9 tabele. Ele arată limpede cum autoarea urmărește nu numai o clasificare necontradictorie a fenomenelor lingvistice, ci și claritatea concluziilor și generalizărilor științifice.

Având în vedere diversele chestiuni teoretice ale variației, autoarea are mereu în față repertoriul variantelor de utilizare a limbii lituaniene contemporane, alcătuit și pregătit pentru tipar; prin urmare, monografia poate fi considerată pe bună dreptate o bază teoretică solidă pentru acel repertoriu (autoarea însăși spune că chestiunile teoretice ale variației de uz sunt discutate în esență în partea a doua), iar capitolul 1.4 din prima parte („Consemnarea fenomenelor de uz”, p. 92–113) este o descriere preliminară a repertoriului, un fel de introducere în viitorul repertoriu: aici sunt discutate indexul repertoriului de variante și este prezentat un extras din repertoriu (p. 108–109). Baza alcătuirii repertoriului o constituie forma variantelor și trăsăturile structurale ale acestora (p. 177).

Cum este înțeles obiectul principal al cercetării din lucrare — variantele de utilizare? „Monografia se întemeiază pe cea mai largă concepție asupra variației, care permite privirea obiectivă a fenomenelor de uz variabile, fără o atitudine evaluativă, necesară mai târziu, în activitatea de normare, după ce au fost stabilite relațiile dintre fenomenele variabile din uz.” (p. 217). Siau-

R. MILIŪNAITĖ. Dabartinės lietuvių kalbos vartosenos variantai [Rec.]

349

Pentru a ilustra concepția largă asupra variației, deosebit de grăitor este exemplul variantelor derivaționale voveruška: voveraitė. După ce arată cum s-a schimbat evaluarea hibridului voveruška în edițiile Dabartinės lietuvių kalbos žodyno (în ediția din 1954, voveruška era încă considerată o normă sinonimică, în 1972 a fost asociată printr-o trimitere cu voveraite, iar începând cu ediția din 1993 hibridul este deja evaluat ca nerecomandat în limba standard, fiind marcat ntk.), autoarea spune: „În uzul public, voveraitė este acum și ea o normă exemplară evidentă cu acest sens [de ciupercă]. Așadar, potrivit concepției înguste despre variantă, voveruška ir voveraitė au fost variante în același timp, iar apoi relația lor de variație a dispărut. Potrivit concepției largi despre variantă, voveruška ir voveraitė sunt considerate variante de uz.” (p. 152). Autoarea include în variație numeroase unități lingvistice cu același sens, considerate în mod tradițional sinonime (lexicale sau gramaticale), de exemplu: procentas ir nuošimtis, leidykla „Versmė“ ir „Versmės“ leidykla (p. 207; de exemplu, printre variantele morfologice sunt incluse grupările concurente la singular și la plural piešinio: piešinių [concurs], p. 172; printre variantele sintactice, enunțurile sprogusi bomba sugriovė [sandėlį]: sprogo bomba ir sugriovė [sandėlį], p. 173).

Se disting două tipuri de variante: de formă și de sens (p. 214). Variante de formă sunt numite cazurile în care variază forma aceleiași unități lingvistice, în timp ce sensul rămâne neschimbat; aceste variante pot diferi prin trăsături funcționale (stilistice). Am putea spune că aceasta este concepția îngustă despre variantele lingvistice, care are o anumită tradiție în lingvistica noastră. Lingviștii care aderă la această utilizare a termenului încearcă să delimiteze cât mai clar variantele de sinonime. Variante de sens sunt numite unitățile lingvistice diferite care au, în mod sistematic, același sens sau aceeași funcție (de pildă, sinonimele absolute), precum și unitățile dintre care una dobândește în uz, pe lângă sensul său propriu, și sensul celeilalte. Variantele de al doilea tip extind considerabil noțiunea de variație. Nu se poate să nu observăm că autoarea vorbește și despre variante lexicale cu sens apropiat: „Unitățile lexicale – cuvinte sau îmbinări de cuvinte lexicalizate, adesea încremenite – variază pe baza aceluiași sens sau a unui sens foarte apropiat.” (p. 164), și își rezumă astfel poziția: „sunt considerate variante ale uzului actual al limbii lituaniene fenomenele lingvistice care au același sens sau un sens foarte apropiat, se repetă regulat și între care se stabilesc în uz relații de variație – posibilitatea de a se înlocui reciproc.” (p. 177; subliniat de autoare).

Concepția aleasă asupra variantelor îi permite autoarei să coreleze activitatea tradițională de normare a limbii cu perspectiva sociolingvistică asupra fenomenelor de variație din uz.

350

KALBOS KULTŪRA | 83

(p. 151–153, 215). Caracterul sociolingvistic al cercetării este fundamentat în mai multe locuri din carte. De exemplu, se arată că „în activitatea de normare a limbii lituaniene standard, aspectului evaluativ i-au lipsit tocmai până acum legături mai strânse cu cercetările uzului real” (p. 217); este prezentată relația dintre sociolingvistică, planificarea limbii și cultura limbii (p. 121–122). Autoarei îi sunt de ajutor în căutarea și identificarea acestor legături nu numai familiarizarea cu lucrările sociolingvistice contemporane din alte țări, ci și aprofundarea tradiției de normare a limbii lituaniene standard (acestui subiect i-a fost consacrată, în esență, prima monografie), precum și atenția acordată lucrărilor mai vechi și actuale de lingvistică lituaniană. Aceasta este o calitate deosebit de prețioasă astăzi, când nu puțini lingviști lituaniști din generația tânără (mai des, lingviste lituaniste) sunt capabili să privească limba maternă doar cu ochi străini.

O trăsătură remarcabilă a monografiei este efortul de a pune ordine în terminologia lingvistică fluctuantă și, când este necesar, de a propune termeni noi. Terminologia stilurilor funcționale este ușor revizuită. Stilul numit în lingvistica lituaniană în diferite feluri – stil cotidian familiar, stil al vorbirii colocviale, simplu familiar sau colocvial – este denumit în monografie cotidian (p. 42); se poate aminti că tocmai acest termen i se părea lui Bronius Savukynas mai potrivit decât stil cotidian familiar (a se vedea Savukynas 1977: 19, nota 2). Se propune un termen pentru a-i desemna pe membrii secundari ai unui grup de variante: „Toți ceilalți membri ai grupului de variante, cu excepția celui principal, ar putea fi numiți variante corespondente”; în acest caz, termenul variante secundare nu este potrivit, deoarece va fi necesar într-o etapă ulterioară a cercetării variantelor, „pentru a desemna inegalitatea variantelor în raport cu normele” (p. 198). Se urmărește alcătuirea unui sistem terminologic coerent, mai ales pentru termenii folosiți în lingvistica noastră cu sensuri asemănătoare și adesea interschimbabil. Subsecțiunea „Manifestări ale variației” analizează termeni care desemnează fenomene apropiate (variante, dublete, sinonime, concurenți, echivalente și substituenți), precum și conceptele diferite desemnate de aceștia (p. 140–196). În mod firesc, concepția despre variante este analizată cel mai pe larg: cea mai îngustă și cea mai largă, trăsăturile structurale și funcționale ale variantelor, clasificarea variantelor (p. 140–177; a se vedea și p. 201–211 despre tipurile de variație). Realizarea unui invariant – grupul de variante și relațiile dintre variante care se stabilesc în cadrul său – este numită variație (p. 163, nota 98; 201). Autoarea definește variația drept „proprietatea cea mai generală a fenomenelor lingvistice de a avea în mod regulat, în același context, un sens identic sau foarte asemănător ori de a îndeplini o funcție identică sau similară – cu alte cuvinte, posibilitatea de a se înlocui reciproc.” (p. 192; subliniat de autoare).

R. MILIŪNAITĖ. Dabartinės lietuvių kalbos vartosenos variantai [Rec.] 351

Cele mai importante manifestări ale variației sunt considerate variantele și sinonimele; sunt prezentate diferite perspective asupra relației dintre aceste concepte (p. 132). Trăsătura principală a sinonimelor și a variantelor înțelese în sens larg este comunitatea de sens a unităților lingvistice cu forme diferite (p. 181). Autoarea examinează în profunzime problema distincției dintre sinonime și variante (p. 180–188), formulează anumite concluzii, dar, subliniind că este o problemă greu de descurcat (p. 183), nu își propune să o „descurce” pe deplin. Un lucru este clar: variantele de uz în sens larg includ o parte dintre fenomenele lingvistice care până acum erau de regulă atribuite sinonimiei (p. 128); sinonimele „sunt incluse în sfera variantelor, în esență, numai în măsura în care țin de normativitate” (p. 194). Printre variante se numără și fenomenele nenormative, însă nu ar fi potrivit să fie considerate sinonime sistemice, deoarece sunt manifestări ale unui alt sistem, nu ale limbii standard. De aceea se spune: „Fenomenele nenormative similare [este vorba despre construcția dėti ant keptuvės, folosită cu sensul «a pune în tigaie»] ridică întrebarea dacă pot fi considerate obiect al cercetării sinonimiei sintactice.” (p. 185). Autoarea consideră că termenul sinonime ar fi justificat în acest caz, „[d]acă înțelegem sinonimele în sens larg – ca fenomene ale uzului general (nu doar ale limbii standard), atunci, în raport cu normele limbii standard, sinonimele se pot afla în relația dintre normă și o formă motivată de abatere de la normă” (p. 193, nota 112). Desigur, mijloacele lingvistice necodificate pot fi considerate sinonime contextuale, situaționale. Autoarea pare să dezvolte afirmația lui Aldonas Pupkis potrivit căreia „variația și sinonimia nu sunt fenomene strict autonome, complet separate; în anumite puncte se intersectează, se încrucișează, iar în evoluția limbii unele se pot transforma în celelalte” (p. 132), și spune: „Cu timpul, unele variante capătă anumite nuanțe, trăsături suplimentare și devin nu variante concurente, ci mijloace de exprimare sinonimice” (p. 90). În legătură cu sinonimele, se poate atrage atenția asupra unui mic detaliu. Monografia amintește că, în lingvistica lituaniană, grupurile de sinonime sunt numite de obicei serii de sinonime sau șiruri de sinonime, iar dintre lingviștii care folosesc ultimul termen este menționat doar Alvydas Umbrasas (2004) (p. 197). Știu bine că acest termen a fost propus de Stasys Keinys, care îl preferă, prin comparație cu sintagma serie de sinonime (a se vedea și articolul său șir de sinonime; trimiterea la acest articol apare la termenul serie de sinonime în KTŽ 1990: 183).

În prima monografie a autoarei, concurența dintre mijloacele lingvistice era doar menționată în treacăt (a se vedea Miliūnaitė 2003: 40; 57, nota 32; 167), iar acum a devenit unul dintre conceptele centrale ale variației (p. 188–190); se discută despre concurența variantelor și gradele acesteia (p. 211–213). Lingviștii lituanieni folosesc termenii con-

352

KALBOS KULTŪRA | 83

termenii „concurență” și „competitivitate” sunt folosiți mai ales când se discută schimbarea limbii, în cazurile în care un mijloc de exprimare îl împinge din uz pe altul, în special când, în locul variantei recomandate pentru limba standard, sunt folosite variante nerecomandate, necodificate. Așadar, este vorba, evident, de o perspectivă diacronică. Tocmai o asemenea perspectivă a expus cândva Aleksas Girdenis: termenul „concurență” este „folosit pe scară largă în lingvistica diacronică <...>. <...> de obicei, unele fenomene lingvistice se află în concurență o perioadă. Să zicem că exista o construcție cu dativul și participiul, dativus absolutus, iar apoi aceasta a cedat locul construcției cu participiul indeclinabil. Aceasta este concurența în sensul diacronic propriu-zis”; fenomenele de concurență înțelese sincronic „ar putea fi descrise prin opoziție stilistică. Îmi imaginez cazuri de felul următor: Oamenii s-au întors cântând și Oamenii au cântat pe drum la întoarcere” (citat din stenograma ședinței comitetului de abilitare în lingvistică a lui Aleksas Girdenis, desfășurată la Universitatea din Vilnius la 8 februarie 1996).

Rita Miliūnaitė nu este la fel de categorică; ea consideră că aceiași termeni ai concurenței pot desemna concepte oarecum diferite în cultura limbii și în stilistică: „în stilistică, concurența este transferată de la relațiile dintre fenomenele lingvistice care se conturează în uz de-a lungul unei perioade mai îndelungate la concurența dintre mijloacele de exprimare în momentul alegerii lor” (p. 189); „spre deosebire de stilistică, variantele sunt considerate concurente nu în momentul alegerii lor pentru a fi folosite, ci atunci când, în uz, într-un context bine definit, sunt folosite în mod regulat alternativ, fără a ține seama de raportul lor cu codificarea” (p. 190). Aici merită să amintim, măcar pe scurt și pe baza unor publicații mai recente, concepția concurenței din lingvistica cehă, deoarece din aceasta a fost preluată concepția respectivă în stilistica lituaniană. Și lingviștii cehi privesc concurența în două feluri: fie ca pe un proces în care un mijloc sinonim îl înlocuiește pe unul sau mai multe mijloace de exprimare, fie ca pe o preferință acordată unui mijloc de exprimare în raport cu cele sinonime. Așadar, concurența este înțeleasă ca un fenomen dinamic, care poate fi studiat fie ca schimbare, fie prin efectele și manifestările sale într-o „secțiune sincronică a limbii”; de aceea se face distincția între concurența mijloacelor lingvistice și paralelism (paralelnost). Conform acestei concepții, lingviștii nu vorbesc despre concurență atunci când au în vedere simple variante dublet, evidente (paralely), care exprimă un anumit sens sau îndeplinesc o anumită funcție. În ultimul timp, în lingvistica cehă, concurența și paralelismul nu se mai disting de cele mai multe ori; concurența este definită ca folosirea unor mijloace diferite pentru exprimarea aceluiași conținut, ca posibilitate din perspectiva sistemului, adică drept mulțimea mijloacelor lingvistice pe care sistemul limbii o pune la dispoziție pentru un act de comunicare sau pentru diferite tipuri de comunicare (vezi Martincová 1997: 161; Jelínek 2002: 223).

R. MILIŪNAITĖ. Dabartinės lietuvių kalbos vartosenos variantai [Rec.]

353

În dezvoltarea ideii concurenței mijloacelor de exprimare, ar merita să ne gândim și la întreaga familie terminologică a verbului a concura. Termenii concurenți, aflați în concurență (variante), concurență și, poate, concurențială (exprimare) sunt deja, s-ar putea spune, consacrați și nu ridică îndoieli. Dar în tabelul „Caracteristicile variantelor” (p. 161) găsim adjectivul competitiv și substantivul competitivitate. Atunci poate concurențialitate? Sau concurențial și concurențialitate? Dat fiind că termenul „concurență” a fost preluat ca metaforă din economie sau din alte științe sociale, toți termenii din această familie care apar în lingvistică s-ar putea baza pe codificarea consacrată în acele științe¹.

Relația variantelor cu alte manifestări ale variației este rezumată astfel: „Sinonimele dezvăluie posibilități mai variate de utilizare a variantelor, dubletele sunt un semn că variația este redundantă și poate ar trebui eliminată, iar concurenții arată raporturile dintre variante în privința stabilirii lor în uz.” (p. 193).

În întreaga monografie, în numeroase locuri, autoarea distinge și evidențiază nivelul stilistic al studiului variației. Una dintre caracteristicile uzului, în funcție de modul de utilizare a limbii, este descrierea sa din perspectiva așa-numitelor stiluri de utilizare: pe această bază se disting uzul liber (neoficial) și uzul oficial (p. 34–47). „Criteriul oficialitate–libertate devine, probabil, cel mai important. Pe această axă, uzul actual al limbii lituaniene a ajuns la un anumit echilibru: mijloacele de exprimare se diferențiază tot mai mult în funcție de acest criteriu, atât în forma scrisă, cât și în cea orală”; „criteriile scris–oral și public–privat, destul de fiabile în trecut, nu mai sunt potrivite”; „Utilizarea limbii standard este determinată tot mai mult de scopul comunicării și de destinatar” (p. 216–217); „uzul liber se conturează ca un stil lingvistic distinct” (p. 47). Studiul motivat al abaterilor de la normă este atribuit stilisticii (p. 196). De exemplu, expresia „spăla magistrala ...<>” folosită în contextul prezentat la p. 194–195 „încalcă normele limbii” (p. 195), dar metafora pare motivată stilistic (cf. Au venit ploile de lungă durată, au udat și au măturat Vilniusul vreme de o săptămână]. Balt. LKŽ X 583). (Pentru nivelul stilistic al limbii, vezi și p. 50; 90; 112; 173, n. 105; 195.)

În unele locuri, autoarea își revizuiește opiniile și formulările anterioare. De pildă, se afirmă că „stilul publicistic, din cauza eterogenității sale, trebuie împărțit în cel puțin două părți – informativă și expresivă. În recomandările de limbă acest lucru

¹ Pavyzdžiui, Rūtos Vainienės Ekonomikos terminų žodyne (Vilnius: Tyto alba, 2005) yra konkurencija, konkurencingumas ir konkurencinis pranašumas (p. 139–140). Žodyne skaitome padėkė neįvardytiems kalbininkams, bet jame, deja, nėra įrašo apie aprobaciją Valstybinėje lietuvių kalbos komisijoje, tad nieko negalima pasakyti apie žodyne pateikiamų terminų kodifikacijos lygį.

354

KALBOS KULTŪRA | 83

a fost făcut nu tocmai cu exactitate, numind stil publicistic doar partea sa expresivă și separând-o de cea informativă.” (p. 41, n. 22; autoarea monografiei este coeditor al mai multor broșuri de recomandări de limbă și una dintre autoare). Deși sunt în esență de acord cu această precizare, trebuie totuși să spun că, atunci când stilul informativ a fost separat de cel publicistic, nu s-a făcut nicio greșeală; pur și simplu s-a ales o altă perspectivă asupra clasificării stilurilor. De pildă, în tradiția stilisticii engleze, stilul jurnalistic (adică informativ) este separat de cel publicistic (vezi Galperin 1971: 306–318; autorul subcapitolului „Stilul jurnalistic” este V. L. Najeras (Nayer)), în timp ce în stilistica rusă stilul jurnalistic este înțeles ca nucleu al stilului publicistic, fiind folosită chiar denumirea dublă stil jurnalistico-publicistic (газетно-публицистический) (vezi Стилистика 2007: 116). Multă vreme, sub influența stilisticii ruse și având ziare asemănătoare ca stil și genuri, precum și un publicism similar, am clasificat stilurile în același fel; astfel, de-a lungul câtorva decenii s-a conturat o tradiție lituaniană de clasificare a stilurilor limbii și a varietăților acestora (substiluri, genuri) identică celei ruse. Până la restabilirea independenței, această perspectivă lingvostilistică corespundea, desigur, realității stilistice a limbii. Este posibil ca și acum să fie încă prea devreme pentru a prelua concepțiile stilisticii engleze sau ale altor stilistici occidentale. O modificare mai hotărâtă a clasificării consacrate a stilurilor ar fi posibilă numai după cercetarea aprofundată a uzului actual din perspectivă stilistică (acumulând astfel date fiabile) și după formularea clară a criteriilor de divizare a stilurilor.

Câteva cuvinte despre distincția dintre unitățile limbii (sistemului) și cele ale vorbirii (discursului). În lucrările lingviștilor noștri, aceleași denumiri ale unităților sunt înțelese în moduri diferite. Autoarea este consecventă în această privință, dar o explicație i-ar fi utilă cititorului, pentru a înțelege de ce a fost aleasă tocmai această perspectivă. Pe baza lucrării lui Jonas Palionis Bazele științei limbii (1985), se afirmă că „fonemele și morfemele sunt unități ale limbii, iar cuvintele, grupurile și propozițiile – unități ale vorbirii” (p. 153–154). În lucrările altor autori găsim însă o interpretare oarecum diferită a termenului propoziție. De exemplu, în Dicționarul termenilor lingvistici este oferită o definiție de tranziție, într-un fel: „Propoziția este unitatea lingvistică principală, de natură concretă, prin care se exprimă gândul; prin urmare, ea însăși unitate a limbii, de aceea ține de vorbire (discurs). <...> Tipurile de structură sintactică a propoziției aparțin însă unui nivel mai abstract – limbii.” (KTŽ 1990: 175). O relație oarecum diferită (mi se pare că cea mai exactă) a fost formulată de Vitas Labutis (1994: 57): „Adevăratul fapt de comunicare este propoziția individuală din text, strâns legată de context și de situația în care este folosită. În prezent, pentru o astfel de propoziție din text se folosește termenul «enunț» sau «frază». <...> Cel mai important,

R. MILIŪNAITĖ. Dabartinės lietuvių kalbos vartosenos variantai [Rec.]

355

că facem distincția între enunț ca unitate de comunicare și propoziție ca unitate a sistemului lingvistic.” (Subliniat peste tot în citat). Cuvintele publice ale câte unui lingvist de-al nostru despre situația actuală a limbii lituaniene și despre locul diferitelor varietăți lingvistice arată că există nu doar opinii diferite, ci chiar opuse cu privire la limba standard și la schimbarea lingvistică. Depinde de rolul care i se atribuie limbii materne. Auzim voci potrivit cărora toate varietățile limbii (inclusiv jargonurile?) ar fi egale, că limba lituaniană se schimbă în mod natural, întrucât cel mai important este să satisfacă nevoile de comunicare, iar o anumită pierdere a expresivității, livrescul (pe de o parte) și colocvializarea (pe de altă parte) sunt normale. Rita Miliūnaitė vede altfel situația limbii noastre; ea nu crede că totul se va așeza de la sine și nu este de acord cu încercările de a prelua egalitarismul — concepția potrivit căreia toate varietățile și modalitățile de exprimare lingvistică sunt egale (p. 131). Ea afirmă că evoluția limbii standard și-a pierdut caracterul uniform, domeniile ei de utilizare se restrâng, mijloacele de exprimare necodificate se înmulțesc, iar limba scrisă și-a pierdut „statutul de structură lingvistică omogenă și bine organizată” (p. 83), și concluzionează: „Așadar, este deja limpede că intensificarea fenomenelor marginale, precum și pătrunderea directă în uz a elementelor străine (de la diverse niveluri ale limbii) erodează specificul limbii lituaniene.” (p. 85). Opinia exprimată cu măsură despre imitatorii corectitudinii politice din Lituania este că nu există niciun motiv să adoptăm modelele impuse de alte limbi privind folosirea sau interzicerea folosirii anumitor cuvinte; trebuie să ținem seama de tradițiile limbii noastre și de sistemul ei de sensuri. Aceasta nu este doar opinia unei lingviste care a acumulat o experiență valoroasă în cercetarea limbii contemporane, ci și poziția unui utilizator al limbii materne care își asumă responsabilitatea și se preocupă de soarta, de prezentul și de viitorul ei.

Citind noua monografie a Ritei Miliūnaitė, nu poți să nu remarci câteva aspecte aparte sau pur și simplu agreabile ale etichetei lingvistice a unei lucrări științifice. De pildă, suntem obișnuiți să citim mulțumirile autorului adresate recenzenților, redactorilor, editorilor și altor persoane la sfârșitul prefeței unei cărți, pe când aici Mulțumiri constituie o secțiune distinctă a cărții (cum întâlnim uneori în lucrările științifice ale autorilor occidentali). Nu avem o singură tradiție privind modul de a-l numi în text pe autorul pe care îl menționăm, îl cităm sau la care facem referire, atunci când nu ne mulțumim doar cu trimiterea obișnuită la sursă (abrevierea nume, an, pagină între paranteze): fie scriem doar inițiala prenumelui lângă nume, fie, la prima menționare, indicăm prenumele întreg, iar apoi folosim numai numele, așa cum este obișnuit în conversația de zi cu zi să fie numită o a treia persoană, absentă de față — un vecin, un coleg, chiar și o persoană de rang înalt. Mo-

356

KALBOS KULTŪRA | 83

nografie, fără teama de repetiție, autorul menționat în text este numit de fiecare dată, consecvent în întreaga carte, cu prenumele și numele. Am putea spune că într-un stil mai elevat, mai oficial și mai respectuos. Niciun autor citat nu este criticat, denigrat sau ironizat atunci când autoarea monografiei susține, în mod întemeiat, un punct de vedere diferit. De pildă, în publicațiile de didactică a limbii lituaniene întâlnim propunerea neîntemeiată de a numi limba exprimată prin sunete sau prin semne grafice, respectiv, vorbită ori scrisă, deși avem o tradiție destul de solidă de a folosi în acest caz termenii limbă orală și limbă scrisă. Autoarea monografiei folosește acești din urmă termeni, dar nu le reproșează autoarelor propunerilor neobișnuite, ci doar precizează că există și alte interpretări ale acestor termeni și citează această opinie diferită (p. 34, nota 11). Evaluarea concepțiilor pe care autoarea nu le împărtășește sau de care se îndoiește este nuanțată frumos prin litote: „a transfera această trăsătură [este vorba despre normele codificate ale limbii standard] în uzul general și a căuta greșeli de limbă în dialecte sau sociolecte este o n e î n ț e l e g e r e c â t s e p o a t e d e m i c ă” (p. 23); „a vorbi despre uzul general ca despre temeiul normării p a r e p r e a î n d r ă z n e ț” (p. 21; subliniat în citat).

Cititorului recenziei i se poate părea că lucrarea recenzată este citată foarte mult. Într-adevăr. Tezele esențiale ale monografiei, definițiile și concluziile pe care părea necesar să le discut în recenzie sunt formulate de autoare atât de precis și de limpede, încât, încercând să le redau, fără a le cita textual, m-am temut să nu încalc adevărul științific. Cartea este scrisă într-un stil științific și de specialitate exemplar. Pe de altă parte, așa cum am spus deja, autoarea nu este doar o cercetătoare obiectivă și rece a fenomenelor lingvistice; ea înțelege bine că cercetează limba maternă, astfel încât, alături de exprimarea de specialitate, răzbat și cuvinte mai emoționante, formulări mai plastice, iar noi întâlnim perioade mai expresive. De aceea, aș dori să închei recenzia cu încă un citat din monografia Ritei Miliūnaitė — un citat care trece de la constatări la imperative adresate lingviștilor: „Ce ușor le este sociolingviștilor din lume să studieze tot felul de mărunțișuri lingvistice variabile în cele mai exotice domenii marginale ale uzului <...>, când metodologia este deja desăvârșită, când există experiență, când s-a acumulat un anumit volum de cercetări și se întrevede un context statistic al uzului în diverse limbi, care poate fi comparat. Deocamdată nu ne putem permite luxul de a ne risipi forțele cu chestiuni mărunte și inutile, chiar dacă poate atrag privirea la prima vedere; cercetările sociolingvistice nu ar trebui să fie scopuri în sine, întreprinse doar de dragul interesului cercetării. Situația actuală a limbii lituaniene ne îndeamnă să ne concentrăm asupra schimbărilor lingvistice vitale, pentru a putea nu doar să înțelegem ce se întâmplă în uz, ci și să aplicăm rezultatele cercetărilor în planificarea lingvistică.” (p. 138).

R. MILIŪNAITĖ. Dabartinės lietuvių kalbos vartosenos variantai [Rec.] 357

LITERATŪRA

Galperin I. R. 1971: Stylistics, Moscow: Higher School Publishing House.

Jelínek M. 2002: Konkurence výrazová. – Encyklopedický slovník češtiny, Praha: Nakladatelství Lidové noviny, 223–225.

KTŽ 1990: K. Gaivenis, S. Keinys. Kalbotyros terminų žodynas, Kaunas: Šviesa.

Labutis V. 1994: Lietuvių kalbos sintaksė. I dalis, Vilnius: Vilniaus universiteto leidykla.

Martincová O. 1997: Na okraj konkurence slovotvorných prostředků. – Slovo a slovesnost 58 (3), 161–164.

Miliūnaitė R. 2003: Lietuvių kalbos gramatikos norminimo pagrindai, Vilnius: Lietuvių kalbos instituto leidykla.

Savukynas B. 1977: Leidinio paskirtis ir kalba. – Žmonės ir kalba, Vilnius: Mokslas, 15–22.

Стилистика 2007: Стилистика и литературное редактирование. Под ред. В. И. Максимова. 3-е изд., Москва: Гардарики.

KAZIMIERAS ŽUPERKA

Šiaulių universitetas

P. Višinskio g. 38, LT-76352 Šiauliai

[email protected]

358

KALBOS KULTŪRA | 83