LIETUVIŲ KALBOS SANDAROS TYRINĖJIMAI

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXVI (1987)

PRANAS KNIŪKŠTA

RELAȚIILE LIMBII LITERARE CU LIMBA VIE

A suta aniversare a nașterii lui Juozas Balčikonis este un eveniment important pentru lingvistica noastră și o sărbătoare a culturii limbii. Este simbolic faptul că anii scurși de la nașterea sa cuprind întreaga istorie a limbii literare lituaniene moderne. J. Balčikonis a venit pe lume când presa stabilise definitiv baza și principiile limbii comune, pe care Jonas Jablonskis le-a consolidat și dezvoltat ulterior. J. Balčikonis a crescut și s-a maturizat odată cu limba literară comună. Viziunea sa a fost formată în parte de lucrările și ideile lui J. Jablonskis, în parte de aceleași condiții sociale care au influențat și limba literară lituaniană.

Dintre concepțiile lui J. Balčikonis, cel mai mult a corespuns principiul lui J. Jablonskis potrivit căruia limba vie este baza limbii literare. J. Balčikonis l-a aplicat în toate domeniile practicii lingvistice — traduceri, corectarea limbii, predarea limbii în școlile secundare și superioare — și i-a rămas fidel toată viața. În cele șase decenii ale activității sale, limba literară lituaniană s-a format definitiv și s-a dezvoltat; s-au schimbat întrucâtva atât ea însăși, cât și teoria ei și, în cele din urmă, relațiile cu alte domenii ale limbii, dar nimic nu a clintit încrederea profesorului în limba vie.

Strategia lui J. Balčikonis era simplă și limpede: vorbește și scrie așa cum vorbesc părinții și vecinii tăi. Privită din perspectiva actuală, o asemenea atitudine față de limba literară poate părea oarecum unilaterală, dar profesorul a aplicat-o cu mult folos: se potrivea împrejurărilor și nevoilor vremii. Își formase această metodă când limba literară își lua aproape în întregime mijloacele de exprimare din limba populară vorbită, iar aproape întreaga societate pornea pe drumul limbii de la dialecte și graiuri. Limba literară și utilizatorii ei nu aveau niciun alt sprijin de încredere. Din afară pătrundeau în ea mai ales cuvinte străine și construcții sintactice complicate, alcătuite primitiv după modelul altor limbi. În primul rând, J. Balčikonis se străduia să apere de această maladie generația tânără, care trebuia să traverseze răscrucea dintre dialect și limba literară comună. Cea mai bună imunitate împotriva ei putea fi dobândită prin limba vie, iar exercițiile profesorului erau ca o gimnastică terapeutică, pe care nicio pastilă fabricată nu o poate înlocui. Profesorul îi învăța atât prin exemple concrete, cât și, mai mult încă, cultivând intuiția și simțul limbii. Când poziția limbii vii este solidă, te poți bizui pe ea fără reguli și demonstrații.

Limba literară nu s-a limitat niciodată la principiul „așa vorbesc oamenii”. Cu timpul, a început să fie tot mai mult nevoie și de alte puncte de sprijin și de alte argumente. Împrejurările sociale, nevoile societății și schimbările limbii creează probleme lingvistice noi, iar practica limbii devine mai complexă. Apar inovații care nu mai pot fi considerate simpla opoziție negativă față de limba vie. Pentru limba literară nu mai este suficient

115

ceea ce este preluat direct din limba tradițională. După modelul ei se creează cuvinte și expresii noi, se lărgesc posibilitățile de formare a cuvintelor și cele sintactice. Limba literară devine un sistem mai autonom, începe tot mai mult să se bazeze pe propriile resurse și își urmează propriile modele și legi. Elementul spontan al limbii începe să fie considerat treapta inferioară, iar la nivelul superior se situează gramatica, cu regulile ei care trebuie învățate și ținute minte. Influența directă a limbii vii își pierde rolul decisiv și nu mai poate eclipsa organizarea planificată a limbii. Vorbirea oamenilor de la sate fie nu oferă echivalentele necesare, fie acestea nu mai satisfac nevoile lingvistice sporite. Limba dă naștere unor noi vlăstare, care trebuie verificate prin alte metode.

Principiul limbii vii tradiționale devine limitat și pentru că se înmulțesc oamenii care au crescut fără ea. Ei nu pot învăța din „felul în care vorbesc oamenii”. O vreme pot fi ignorate interesele utilizatorilor unei limbi fără dialect, dar, pe termen lung, trebuie făcut ceva și în privința lor. Lăsată nesupravegheată, urbanizarea limbii lor începe să influențeze întreaga limbă. J. Balčikonis o considera un rău inevitabil și, după cum se vede din scrisoarea adresată lui L. Dambriūnas, o dramatiza exagerat: „Mă cuprinde teama când mă gândesc ce se va alege de limba noastră, când soarta ei va ajunge în mâinile generației crescute în orașe — fără dialect, fără simțul viu al limbii. Ce va fi, a zugrăvit plastic Dr. Algirdas Margeris în lucrarea sa «Lituanienii din America și dicționarul împrumuturilor englezești»¹.

Întrebarea retorică ridicată de profesor devine pentru noi cât se poate de reală, dar nici din punct de vedere lingvistic, nici social nu putem fi de acord cu răspunsul dictat de polemică. Viața însăși ne cere să privim chestiunea cu ochii prezentului și să tragem propriile concluzii.

Deja astăzi, generația crescută în orașe desfășoară diverse activități legate de practica limbii. Avem numeroși scriitori și jurnaliști fără dialect, profesori de lituaniană și critici literari, redactori.

În esență, neliniștea profesorului cu privire la slăbirea simțului limbii era întemeiată. Din presa tipărită și, mai ales, din scrierile nepublicate și din limba vorbită, vedem că se înmulțesc rapid oamenii cărora începe să le lipsească. Sunt inventate mereu sensuri deformate ale cuvintelor, sintaxe artificiale ciudate, sunt combinate forme și sensuri incompatibile ale cuvintelor. Slăbirea intuiției lingvistice este evidentă chiar și în folosirea nepotrivită a adjectivelor cu sufixul -iškas (gyveniškas patyrimas) și în atașarea oarbă a sufixului -inėti la verbe (Likus penkioms minutėms, atsilikimėjome penkiais taškais). Un om cu simțul limbii va spune fără ezitare — buvome atsilikę. Folosirea formelor compuse (sau incapacitatea de a le folosi) indică foarte bine simțul limbii al unei persoane. Același lucru se poate spune despre instrumentalul predicativ și despre utilizarea substantivală a cuvintelor adjectivale (iš pasakyto matyti, nurodytą reikia vykdyti). Surzenia lingvistică este indicată de folosirea unor asemenea forme verbale: Nuvykau stebėti Duisburge įvykusias pasaulio pirmenybes. Cum poți urmări ceva ce s-a întâmplat deja?

Pentru asemenea probleme de limbă, este, fără îndoială, parțial vinovată distanțarea mediului urban de izvoarele limbii vii. Dar a identifica orașul cu o limbă proastă și a-i pune numai lui în cârcă toată vina vi-

¹ Balčikonis J. Rinktiniai raštai. – V., 1982, t. 2, p. 260—261.

116

ar fi și jignitor, și nedrept să atribuim asemenea necazuri. Găsim mizerii de limbaj și în scrierile autorilor de origine rurală, iar în satul de astăzi poți auzi asemenea gunoaie lingvistice încât, cum spune K. Saja, „ți-e și rușine să asculți”². Acum devine mai importantă nu opoziția dintre oraș și sat, ci cea dintre limba vie și cea artificială sau, mai important încă, dintre limba autentică și cea denaturată. Cel mai mare pericol îl reprezintă nu limba artificială ca atare, ci limba denaturată neizbutit.

Nu mai este de ajuns să spunem că limba vie constituie temelia limbii literare. Îndepărtarea de ea nu înseamnă neapărat că săvârșim un păcat de moarte. Perspectiva care predominase cândva a fost zdruncinată de teoria stilurilor funcționale și de limbajul practic al domeniilor specializate. Oricât de bine ai stăpâni limba vie și oricât de ingenios i-ai folosi resursele, fără a recurge la termeni de specialitate sau la sintaxa stilurilor specializate nu vei putea analiza problemele științifice ale cosmonauticii ori ale economiei politice, nu vei putea scrie „Codul civil” și nici traduce „Regulile de circulație rutieră”. Aici, opoziția dintre limba vie și cea specializată, cu alte cuvinte artificială, este determinată nu de utilizatorul limbii, ci de stilul funcțional.

Generația crescută fără influența directă a graiurilor vii își caută propriul drum către limba literară comună. Nu se poate bizui pe graiul mediului social din care provine. La școală dobândește temelii sigure, dar școala îl înghesuie pe om în cadrele seci ale normelor. Recomandările gramaticilor, manualelor și lucrărilor normative nu oferă tot ce îi trebuie unui utilizator conștient și cultivat al limbii. Acesta își caută propria relație cu limba, o adaptează psihicului și nevoilor sale și încearcă să o modeleze după cum socotește potrivit. Caută modalități de a evita clișeele și încearcă să astupe cumva golurile apărute prin pierderea mijloacelor de expresie ale limbii vii. Din resursele de care dispune creează combinații noi: schimbă nuanțele de combinare a cuvintelor, unește fenomene din domenii diferite și din perioade istorice diferite, trece de la formele sintetice expresive la descrieri analitice logice. Prin diverse mijloace se creează iluzia unei limbi expresive și flexibile, care le oferă alinare și satisfacție celor care nu au avut din copilărie contact cu izvoarele limbii vii, dar vor să se exprime prin limbă și să rostească un cuvânt creator.

Nu este de mirare că influența limbii vii asupra limbii literare slăbește treptat. Este un fenomen obiectiv și inevitabil, asemenea dispariției naturii vii sub efectul chimiei sau atrofiării mușchilor în epoca tehnicii. Însă raporturile dintre fenomenele vechi și cele noi ale limbii sunt încurcate, pe lângă contradicțiile obiective, și de atitudinea subiectivă a oamenilor. Ne-am obișnuit să vorbim cu neîncredere despre noutăți numai pentru că limba tradițională nu le cunoștea. Susținătorii unor forme de limbă netradiționale au luptat mult și cu greu pentru a obține drepturi egale cu ceilalți.

Acum începem să simțim și fenomenul opus — limba vie este privită de sus, ca un lucru învechit. Mai mult de unul, criticat pentru stilul artificial, se pregătește deja să riposteze spunând că a scris într-un mod nou, „european”. Se îndrăznește chiar să se afirme în presă că de vină pentru problemele actuale ale limbii lituaniene ar fi… „limba țăranilor”. Pe vremea lui J. Balčikonis, în mediul influențat de ideile sale, ar fi fost greu să ne imaginăm o asemenea idee, iar acum lingviști serioși își încep polemica cu autorul unei asemenea opinii spunând că și ei „au susținut de multe ori exact același lucru”, deși, în realitate, nu au făcut-o. Căci una sunt diversele funcții ale limbii literare, dintre care limba obișnuită nu poate îndeplini singură decât una,

² Saja K. Atsakymai į „Kalbos kultūros“ klausimus. — Kalbos kultūra, 1976, sąs. 31, p. 7.

117

iar cu totul altceva sunt posibilitățile nelimitate ale limbii beletristice. Una este să cauți cum să extinzi și să îmbogățești limba vie, și cu totul alta să te îndepărtezi cu trufie de ea.

O atitudine potrivnică limbii vii poate provoca mult rău. Declarând că limba tradițională este învechită, putem justifica cu ușurință orice îndepărtare de ea, putem nesocoti legile ei și scrie după cum îi vine fiecăruia. După cum arată scrierile de astăzi, o bună parte din creația lingvistică individuală depășește, în fapt, limitele admisibile și încalcă spiritul limbii lituaniene, iar uneori chiar și regulile obligatorii. Când autorul nu mai simte legătura cu limba vie, chiar și normele lingvistice elementare trebuie verificate în raport cu recomandările gramaticilor și ale ghidurilor scrise. Scriitorul fie începe să creeze un limbaj individual depășind normele și tendințele generale, fie scrie într-un stil ireproșabil gramatical, dar lipsit de elan și de savoare individuală.

Cea mai sigură cale de a crea un stil individual flexibil și firesc este folosirea creatoare a ceea ce există în limba vie. Trebuie să scormonim în straturile adânci ale limbii, să cutreierăm cărări laterale încă neumblate, să descurcăm cotloanele încâlcite ale uzului și să înnodăm noi înșine noduri noi din cuvinte de fiecare zi. Și toate acestea trebuie făcute cu delicatețe, ca să nu rupem rădăcinile pe care cuvântul mișcat de tine și le-a înfipt în sistemul limbii. Trebuie să simțim ce și cum s-a statornicit aici de-a lungul veacurilor, ce poate fi mișcat și de ce nu trebuie să ne atingem. Până astăzi, graiul tradițional al oamenilor de la țară cultivă cel mai bine acest simț. El a adunat vederile asupra lumii, mentalitatea și gustul poporului și a fost cel mai puțin atins de stereotipuri și influențe străine. Prețuim limba țăranilor nu din obișnuință sau sentimentalism, ci pentru că ea corespunde cel mai bine esenței întregii noastre limbi și temeliilor ei. Pentru cei care trebuie să ajungă la literatură pe căi ocolite, folclorul și literatura clasică, precum și cuvântul cultivat în familie, sunt cei mai buni înlocuitori ai limbii vii. Toate acestea contribuie la formarea intuiției și a simțului limbii, fără de care este greu să găsești relația potrivită dintre limbajul individual și reguli, pe de o parte, și limba vie, neîncorsetată de ele, pe de altă parte. Desigur, folclorul nu poate înlocui stilurile funcționale și nici satisface nevoile comunicării cotidiene nemijlocite dintre oameni; el doar ajută la formarea și menținerea simțului limbii, de care începem să ducem tot mai mult lipsă.

Lingviștii se confruntă deja și ei cu anumite conflicte în raport cu limba vie, deși îi înțeleg și îi recunosc foarte bine importanța.

J. Balčikonis nu vorbea despre contradicțiile dintre limba obișnuită și reguli: fie considera limba vie o dovadă care nu mai avea nevoie de explicații, fie se sprijinea pe o regulă dedusă din ea. Cel mai adesea repeta regula potrivit căreia dativul cu infinitivul este potrivit atunci când se indică mijlocul prin care se îndeplinește o acțiune. Poate că regula nu cuprindea toate cazurile din limba vie, dar fusese dedusă limpede din exemplele ei. Dacă limba vie nu era de acord cu vreo regulă mai generală, J. Balčikonis susținea uzul real. Aceasta a fost întreaga sa activitate practică în domeniul cultivării limbii. În scris și-a expus teoretic această atitudine în legătură cu numele lacului Bilso: „așa cum se pronunță în limba vie, așa trebuie și folosit”, iar apoi adaugă ironic: „În fața faptelor trebuie să tacă și legile metatoniei”³. J. Balčikonis, la fel ca K. Būga, nu privea cu suspiciune faptele autentice de limbă

³ Balčikonis J. Rinktiniai raštai. — V., 1978, t. 1, p. 384.

118

și nu interzicea folosirea lor în limba literară, indiferent dacă regulile de redactare le cuprindeau sau nu.

În prezent, activitatea de normare a limbii a devenit mai strictă și mai rațională. Vrem neapărat să măsurăm totul după reguli, să codificăm și să evaluăm în funcție de ele ceea ce se folosește în practică. Regulile devin mai formale, mai cuprinzătoare și mai artificiale. Este de înțeles că astfel devine mai ușoară reglementarea noilor fenomene lingvistice. Acest lucru facilitează standardizarea mijloacelor speciale de exprimare, de pildă a mijloacelor de formare a termenilor și a formulelor stereotipe din limbajul juridic sau administrativ. Activitatea de sistematizare se extinde până la o limită la care începe să intre în conflict cu limba vie. Pericolul normalizării excesive constă în faptul că vrem să încadrăm toate fenomenele lingvistice în reguli, iar ceea ce nu încape încercăm să „corectăm” sau declarăm nenormativ. Printre acestea sunt incluse fapte cât se poate de inofensive ale limbii vii. Din presă a fost practic deja alungită forma numeralului distributiv vieni, care nu are sufixul -er-. Se ridică obiecții împotriva formelor pronominale ale adjectivelor pirmutinis, paskutinis, invocându-se afirmația generală că adjectivele cu sufixul -inis nu au forme pronominale. Accentul cuvintelor mašina, Europą este clasificat drept abatere de la normă, deși acest accent este mai răspândit decât cel din mašiną, Europą. Sunt căutate și găsite mereu noi presupuse greșeli, de pildă, pronunțarea melioracija. fără ele.

Prin astfel de activitate, limba pierde mai mult decât câștigă. Ea nu s-a încadrat niciodată și nici acum nu se încadrează în reguli formale. K. Ulvydas a formulat frumos acest lucru: „Nicio regulă, chiar dacă ar fi alcătuită de zeci de savanți timp de zeci de ani, nu va putea cuprinde, epuiza și soluționa în întregime toate cazurile posibile de utilizare a limbii vorbite, în toate varietățile lor”⁴. Pentru ca activitatea de cultivare și codificare a limbii să nu intre în conflict cu limba vie, trebuie păstrat echilibrul dintre uzul codificat și cel real. Ceea ce există efectiv în limbă, dar nu se potrivește regulilor scrise, trebuie tratat cu prudență. Un fenomen care la prima vedere pare neregulat poate deveni cu totul firesc dacă îl privim dintr-un alt unghi. O altă regulă, nicidecum mai prejos, doar mai puțin formală și directă, îl poate lega frumos de sistemul limbii.

Numeralul vieni îl putem înțelege ca distributiv și fără sufixul -er-, deoarece pluralul este forma caracteristică tuturor numeralelor distributive. Acest lucru se vede limpede din dativul și instrumentalul celui de-al doilea numeral ordinal: formele lor simple (de bază) sunt duale — dviem, dviem, iar cele distributive sunt forme de plural masculin și feminin — dvej iems, dvejoms; dvejais, dvejomis. La fel se întâmplă cu al treilea numeral ordinal: trims — trejiems, trejoms; trimis — trejais, trejomis. Aceste numerale se deosebesc și printr-o trăsătură suplimentară — sufixul -ej-, care conferă numeralelor distributive forma fonică necesară. Unele forme fără el sunt greu de imaginat, de pildă: dv(e)joms, dv(e)jais. Începând cu „patru”, atât formele numeralelor de bază, cât și cele ale numeralelor distributive sunt la plural, astfel încât singura lor trăsătură distinctivă devine sufixul -er-, de pildă: penki, penkios — penkeri, penkerios. Începem să ni-l imaginăm ca fiind indispensabil tuturor numeralelor distributive: transformăm numeralul vieni

⁴ Ulvydas K. Dabartinės lietuvių literatūrinės kalbos skyrybos principai. — Kalbos kultūra, 1963, sąs. 5, p. 15.

119

în vieneri, iar în „Gilsė” de Krėvė găsim chiar un numeral transformat în mod asemănător, trejeri: După treizeci și treieri de ani îmi voi aminti…⁵ Fără nicio îndoială, aceasta este o formă inventată, întâmplătoare. Chiar acolo, după șase rânduri, apare treizeci și trei de ani, iar câteva pagini mai încolo și vieni meteliai. Numeralul vieni nu are nevoie de sufixul distinctiv -er- — forma de număr îl deosebește în mod evident de numeralul de bază. Numeralul de bază vienas nu poate avea plural din cauza sensului său; pluralul este necesar doar ca formă distributivă.

Pronunțarea și accentuarea cuvântului Europa au fost complicate în mod artificial. Avem regula potrivit căreia vocala o din cuvintele internaționale se pronunță scurt, motiv pentru care accentul trebuie să se mute de pe ea pe silaba finală scurtă: prozà, sofà, iar din motive de consecvență generală și Europà. Multe graiuri au adaptat cuvântul la limba lituaniană — îl pronunță cu o lung și îl accentuează cu accent ascuțit — Európa. Varianta rurală de pronunțare Európa este la fel de regulată ca forma normată Europà și, mai ales, este mai firească și mai practică, deoarece protejează împotriva greșelilor de accentuare.

Când faptele normale existente în limbă nu se potrivesc regulii formulate ca regulă unică și absolută, trebuie să fim mai toleranți față de variantele normelor. Nu este nevoie ca editorii și corectorii să transforme neapărat vieni în vieneri. La salutul labą dieną putem răspunde fără ezitare cu forma de acuzativ lãbą diẽną. Pot fi pe deplin justificate cuvintele internaționale cu o lung și accent ascuțit, precum Európa și sofà. Și mãšina este răspândită cu un motiv, datorită tendinței limbii vii de a accentua prima silabă a cuvintelor internaționale trisilabice. Această tendință nu a fost cercetată și descrisă, dar se simte limpede. O ilustrează cuvinte precum tãlentas și prõcentas. De aceea, variantele de accentuare larg răspândite kònkursas, tránsportas, trìmestras, vàgonas sunt pe deplin de înțeles și, la fel ca mãšina, nu i-au trezit nicio îndoială lui J. Balčikonis. Nu trebuie să numim pe cineva neștiutor pentru că pronunță astfel aceste cuvinte. Din cauza unui „corectitudini” excesive, îi interzicem oamenilor să meargă cu taksìu și să umble cu pensnè.

Atacând cuvintele nevinovate ale limbii vii, distrugem încrederea oamenilor în propria limbă și le afectăm simțul lingvistic. Neînțelegând de ce le este corectată limba, oamenii încep să vorbească altfel decât sunt obișnuiți și fac greșeli mult mai grave. Atât timp cât limba normată se mai poate sprijini pe limba vie și pe simțul limbii, nu trebuie să o înăbușim, ci să o susținem.

RELAȚIILE DINTRE LIMBA LITERARĂ ȘI VORBIREA POPULARĂ

Rezumat

Baza și sursa limbii literare este vorbirea populară. Un susținător fervent al caracterului popular al limbii literare a fost J. Balčikonis. El își întemeia practica lingvistică pe exemple din vorbirea populară și cultiva simțul limbii. A aplicat cu succes principiul caracterului popular al limbii în toate domeniile activității lingvistice.

Pentru limba literară modernă, acesta nu este singurul principiu. Limba literară are și resurse proprii și se dezvoltă potrivit unor legități și reguli proprii.

⁵ Krėvė V. Apsakymai ir padavimai. — V., 1955, p. 31.

120

O parte considerabilă a noii generații asimilează limba literară fără mijlocirea vorbirii populare tradiționale, căutând noi căi de acces la limba literară și noi modalități de dezvoltare a propriului limbaj. Opoziția dintre limba satului și limba orașului își pierde în prezent sensul; devine actuală opoziția dintre limba naturală și cea antiliterară.

Totuși, acest lucru nu justifică subestimarea importanței vorbirii populare și cu atât mai puțin o atitudine disprețuitoare față de aceasta. Asemenea atitudini nu pot decât să dăuneze: pot contribui la răspândirea fenomenelor nenormative în limba literară sau pot duce la sărăcirea ei. La limitarea posibilităților limbii pot duce și supranormarea, suprastandardizarea ei, adică încercările de a elimina din limba literară tot ce nu corespunde unor reguli rigide. În primul rând, asemenea fenomene sunt adesea condiționate de alte legități, mai puțin formale; în al doilea rând, în limba literară pot exista, ca normă și cu atât mai mult ca variantă a normei, fapte izolate din vorbirea populară...