LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXVIII (1989)

KALBŲ RYŠIAI IR SĄVEIKOS

BILINGVISM, INTERACȚIUNEA LIMBILOR. LIMBA LITUANIANĂ

VYTAUTAS ŠERNAS

PROBLEME SOCIALE ȘI PEDAGOGICO-PSIHOLOGICE ALE MULTILINGVISMULUI

În Uniunea Sovietică există 127 de limbi: 36 ibero-caucaziene, 25 turcice, 24 indo-europene, 22 mongole, tunguse și manciuriene, 20 fino-ugrice. Sunt cunoscute numeroase state (Canada, Elveția, India, Belgia, China, Indonezia, Puerto Rico, Turcia etc.) în care diferite popoare vorbesc propria limbă (statele sunt multinaționale, dar popoarele sunt monolingve). Uniunea Sovietică se caracterizează, de asemenea, prin monolingvism regional. Rușii reprezintă aproximativ jumătate din populația Uniunii Sovietice: 52,4%, adică 137 397 000 din 262 085 000 (1979). Dintre bilingvi, 3,6% sunt ruși (Вестник 1980, 41, 42).

Există și multilingvism¹, când într-o republică, de exemplu, în Lituania Sovietică, funcționează mai multe tipuri ale acestuia: lituaniană–rusă, rusă–lituaniană, lituaniană–polonă, polonă–lituaniană și așa mai departe.

Pentru a studia interacțiunea limbilor într-o republică multilingvă, trebuie să se țină seama de fenomenele și regularitățile lor sociale și pedagogico-psihologice², precum și de particularitățile acestora.

Câteva probleme ale multilingvismului social. Ele sunt la fel de vechi ca omenirea însăși. În cei șaptezeci de ani de existență a Uniunii Sovietice s-au făcut deja multe progrese în acest domeniu: la Congresul al X-lea al partidului, în prezența lui V. Lenin, a fost aprobat programul de educație a popoarelor Rusiei, care a creat premisele dezvoltării culturii și limbilor diferitelor popoare și comunități etnice și a extins sferele de utilizare a acestor limbi; documentația în limba maternă era întocmită în toate ramurile economiei naționale și în fabrici; s-a cerut ca în funcții de răspundere să fie numiți oameni care cunoșteau bine limba populației locale, precum și psihologia și modul ei de viață. A început să fie publicată literatură beletristică și de popularizare a științei, publicistică și periodică în diferite limbi. Toate acestea au contribuit la înflorirea limbii materne. Însă astăzi, înainte de adoptarea legii privind limba lituaniană de stat, situația devenise cu totul alta: sferele de utilizare a limbii materne se restrânseseră considerabil, conducătorii puteau să nu o cunoască etc. „Practica relațiilor naționale datorează mult gândirii noastre teoretice. Căci este un fapt, tovarăși, că, în loc să cercetăm activ fenomenele reale națio-

¹ Prin termenul „multilingvism” (rus. многоязычие, germ. Mehrsprachigkeit, engl. multilingualism, fr. polyglossie) desemnăm utilizarea practică (nu teoretică) a mai multor limbi în diverse scopuri (ascultare, vorbire, scriere, citire, traducere sau toate tipurile de activitate lingvistică luate împreună). Dacă este necesar, multilingvismul poate fi împărțit în trilingvism, cvadrilingvism etc. Când vorbim despre învățarea a 3–4 limbi la școală, folosim, de asemenea, în mod convențional termenul „multilingvism” (școlar, nu sociologic). În străinătate, mulți autori folosesc termenul „bilingvism”, indiferent de numărul limbilor. Probabil că noțiunea de bilingvism este cea mai potrivită pentru examinarea relațiilor istorice, genetice și structurale dintre numai două limbi.

² Sunt posibile și alte abordări: istorică, geografică, sociologică, lingvistică, grafică (în funcție de apariția scrierii) etc.

135

În sfera relațiilor naționale […], unii specialiști în științele sociale din societatea noastră au elaborat multă vreme tratate cu caracter „laudativ”, care uneori aminteau mai degrabă de toasturi entuziaste decât de cercetări științifice serioase. Trebuie să recunoaștem că greșelile comise în domeniul relațiilor naționale și manifestările lor rămâneau în umbră sau nu se obișnuia să se vorbească despre ele” (Gorbačiovas 1987 01 27).

Deficiențele științelor sociale în cercetarea relațiilor naționale sunt caracteristice și sociolingvisticii, în analiza problemelor sociale ale multilingvismului:

1. Minoritățile naționale din țara sovietică, care constituie jumătate (47,5%) din totalul populației țării (datele recensământului din 1979), trebuie să cunoască, pe lângă limba maternă, și limba rusă, iar rușii, polonezii și alte minorități care locuiesc în Lituania trebuie să cunoască bine limba de stat, lituaniana. Sistemul de învățământ popular al URSS a făcut ca lituanienii să învețe bine limba rusă. Însă în școlile din Lituania cu predare în alte limbi decât lituaniana, limba de stat, lituaniana, se învață deocamdată foarte slab. Dar ce tip de bilingvism urmărim: 1) utilizarea paralelă adecvată a două limbi (A și B); 2) asimilarea limbilor, când limba A cedează locul limbii B; 3) amestecul limbilor, când din limbile A și B se formează un sistem lingvistic nou? În această privință, în țară nu există o poziție comună. Între 1950 și 1965 s-a desfășurat o campanie — prin revista „Русский язык в национальной школе” și prin alte canale — pentru a încuraja amestecul limbilor în conștiința bilingvului; însă producția suferă din cauza limbii A ori B astfel amestecate, comunicarea se dereglează, la fel și transmiterea operativă a informației, iar limba însăși este afectată în mod deosebit.

A fost observată și o altă direcție a bilingvismului: asimilarea limbilor. Încă de la începutul anilor 1960, 60—70% dintre komi, mari, mordvini, udmurți, osetini, ceceni, buriati, inguși și kabardini chestionați cunoșteau fluent limba maternă și limba rusă (Дешериев 1973, 93).

Datele recensămintelor populației din 1959, 1970 și 1979 arată că un număr tot mai mic de locuitori ai unor grupuri etnice mici indică limba naționalității lor drept limbă maternă; a se compara (în ordinea anilor de recensământ): 54,9%—51,3%—43,1% dintre evenki; 93,9%—81,6%—78,3% dintre ciukci; 81,4%—58%—46,4% dintre evenki; 86,3%—69,1%—55,8% dintre nanai; 76,3%—49,5%—30,6% dintre nivhi. Totuși, autoritățile au reacționat, iar în 1980 a fost adoptată hotărârea CC al PCUS și a Consiliului de Miniștri al URSS „Cu privire la măsurile pentru dezvoltarea economică și socială ulterioară a regiunilor locuite de popoarele nordului”. Hotărârea vorbește și despre necesitatea unor măsuri menite să contribuie la dezvoltarea limbilor popoarelor nordului și la cercetarea lingvistică și sociologică a organizării sistemelor lor de scriere. Astfel, guvernul sovietic a respins și bilingvismul asimilaționist, deoarece „relațiile naționale din țara noastră sunt o problemă vie a vieții reale. Trebuie să fim extraordinar de atenți și tacticoși în toate domeniile care privesc interesele și sentimentele naționale ale oamenilor” (Gorbačiovas 1987, 54). Merită luate în seamă cuvintele lui C. Aitmatov: „…unii dintre cei care se grăbesc mereu spun că limbile naționale sunt inutile […], îndeamnă la contopire cât mai rapidă. Un asemenea nihilism național, chiar dacă este ascuns sub imitația internaționalismului, este în realitate și mai reacționar decât naționalismul însuși […]. Lumea este frumoasă tocmai pentru că este multilingvă și cu multe chipuri. Natura însăși a creat-o astfel” (Известия 1987 06 20). Fiecare popor dorește să trăiască și să-și păstreze limba. Politica asimilaționistă este caracteristică lumii capitaliste, „asemănătoare unei mori”, care macină diferențele naționale (vezi Leninas 1959, 34). Politica leninistă a limbilor poli

136

tica este străină bilingvismului asimilaționist și politicii asimilaționiste. Iar aceasta este o mare realizare a puterii sovietice și a politicii sale leniniste în domeniul limbilor, o comoară culturală a țării și un motiv de mândrie. V. Lenin a arătat încă de atunci că, în examinarea chestiunilor de politică lingvistică, nu trebuie opuse naționalul și supranaționalul, ci trebuie armonizate amândouă (Leninas (M., 1982). T. 45. P. 240). Cultivarea dragostei față de propriul popor și față de propria limbă nu este naționalism.

A treia direcție a bilingvismului este acceptabilă: utilizarea paralelă adecvată a limbilor A și B, fiecare însă potrivit rolului său: de pildă, lituaniana ca limbă de stat în republică, iar rusa ca limbă de comunicare între popoarele URSS. Sociologii, pedagogii și psihologii trebuie să depună eforturi coordonate pentru a forma mai consecvent acest tip de bilingvism în rândul locuitorilor republicii. Instituțiile de învățământ, culturale și de producție, întreprinderile și organizațiile ar trebui să contribuie în toate modurile la realizarea concepției elaborate de oamenii de știință; totodată, este necesar să se împiedice amestecul limbilor în conștiința oamenilor.

2. Bilingvismul poate fi unilateral (locuitorii A sunt bilingvi, iar cei din B sunt monolingvi) și bilateral, când locuitorii din A și B sunt bilingvi. Datele recensământului din 1979 arată că 48% dintre locuitorii teritoriului RSS Lituaniene cunosc fluent limba rusă ca a doua limbă; dintre aceștia, 52,2% sunt lituanieni, 61% polonezi, 44,9% belaruși, 46,3% ucraineni, 29,8% evrei, 34% letoni, 49,7% tătari, 35% romi și 65,4% alte minorități naționale care locuiesc în republică. 85% dintre locuitori cunosc fluent lituaniana ca limbă maternă sau a doua limbă: 55,8% dintre letoni, 45,5% dintre romi, 36% dintre ruși și 32,5% dintre evrei o cunosc bine. În total, 28,1% dintre locuitorii de alte naționalități sunt bilingvi.

În republica noastră predomină mai mult bilingvismul unilateral: până și 52,2% dintre lituanieni cunosc fluent rusa, în timp ce rușii (36%), polonezii (11,6%), belarușii (12,9%) și ucrainenii (15,5%) cunosc limba populației locale de 1,5–3–4 ori mai puțin. Se pare că Lituania este ospitalieră cu noii veniți, la fel ca și cu cultura acestora (Liekis 1987 12 12). Merită amintite și aceste cuvinte ale lui V. Lenin: „Deoarece rămășițele naționalismului sunt o formă specifică de apărare împotriva șovinismului velicorus, lupta hotărâtă împotriva șovinismului velicorus este mijlocul cel mai sigur de a învinge rămășițele naționaliste” (Leninas 1978, 334—335). După cum arată materialele conferinței unionale „Dezvoltarea relațiilor naționale în condițiile socialismului matur”, organizate de CC al PCUS, nu este suficient să se învețe bine limba rusă ca mijloc de comunicare între popoarele URSS; trebuie urmărit și ca „rușii și reprezentanții altor naționalități care termină școlile din republică să cunoască bine limba naționalității principale (să-i cunoască și să-i înțeleagă psihologia, modul de viață și cultura și să le manifeste toleranță. — V. Š.). Aceasta va permite folosirea lor mai activă în economia populară, în aparatul de partid și de stat și în domeniul culturii” (Воспитывать … 1982, 52). Acest lucru are, de asemenea, o mare importanță pentru îmbunătățirea educației internaționaliste și patriotice a locuitorilor republicii, în spiritul respectului reciproc și al toleranței. Hotărârea CC al LCP adoptată în primăvara anului 1987, „Cu privire la măsurile de îmbunătățire a relațiilor naționale în republică și de sporire a eficienței educației internaționaliste și patriotice”, îndeamnă, de asemenea, la promovarea bilingvismului reciproc; printre altele, se spune: „Să se acorde tot sprijinul […] locuitorilor republicii care încă nu cunosc limba lituaniană, pentru a o învăța” (Tiesa, 1987 04 02). Această idee a fost consfințită și în legea privind lituaniana ca limbă de stat. limbii.

Este acceptabilă direcția bilingvismului reciproc, în care persoanele aflate în contact cunosc limbile unii altora. Pentru ca locuitorii de alte naționalități ai republicii să învețe limba lituaniană

137

este necesar: să se formeze un sistem de nevoi privind limba lituaniană; să se pregătească și să se publice manuale de limba lituaniană ca limbă nematernă, destinate studiului individual, și să li se anexeze o fonocrestomație corespunzătoare; să se oblige editurile să aprovizioneze periodic locuitorii republicii cu dicționare și glosare (lituaniană–rusă etc.); să se mărească numărul orelor de predare a limbii lituaniene în școlile medii rusești și poloneze, egalându-l cu numărul orelor consacrate limbii ruse în școlile lituaniene; să se înceapă formarea profesorilor de limbă și literatură lituaniană pentru școlile rusești și poloneze; în clasele primare, limba lituaniană să fie predată numai de specialiști în lituaniană; să se urmărească ca absolvenții de alte naționalități ai școlilor de bază din republică să poată studia în continuare disciplinele de bază în limba lituaniană în PTM-uri, tehnicumuri și instituții de învățământ superior; să se încurajeze redactarea de disertații privind metodologia predării limbii și literaturii lituaniene în școlile rusești și poloneze; să se deschidă școli rusești și poloneze cu predare intensivă a limbii lituaniene. Redacțiile publicațiilor „Czerwony sztandar”, „Tėvynės šviesa”, „Komjaunimo tiesos”, „Sovietskaja Litva”, „Švyturio” etc. ar trebui să promoveze mai pe larg învățarea limbii lituaniene în rândul polonezilor și rușilor din republică, să contribuie la formarea motivațiilor și nevoilor de învățare a acestei limbi și să ofere recomandări metodologice.

3. Potrivit datelor colectate de K. Garšva și J. Trifonov în 1985–1986, dintre cei 1075 de respondenți, 78,2% au declarat că doresc să învețe să vorbească, să citească și să scrie în rusă, 6% — să citească și să scrie, iar 11,8% — doar să se înțeleagă în conversație. 73,2% dintre ruși au indicat că au nevoie să învețe să vorbească, să citească și să scrie în lituaniană, 3,4% — doar să citească și să scrie, 18,6% — doar să se înțeleagă în conversație, iar 4,6% nu au răspuns. Datele prezentate arată că obiectivul principal al predării limbii ruse în școlile medii de învățământ general și special din republică ar trebui să fie unul complex: să se predea nu numai limba vorbită, așa cum se recomandă în programa actuală de limba rusă pentru clasele V–IX din școlile cu predare în lituaniană, ci și cititul și scrisul. Același obiectiv ar trebui stabilit și în programele de limba lituaniană pentru școlile cu predare în rusă și poloneză.

4. În procesul de creare a școlii naționale, este necesară extinderea imediată a cercetărilor asupra trilingvismului. În aceste cercetări trebuie implicați nu numai pedagogi, ci și psihologi, fiziologi și sociologi. Căci oamenii de știință din republică, din țară și din lume se pronunță ferm împotriva predării celei de-a doua și a celei de-a treia limbi înainte ca limba maternă să se fi înrădăcinat în psihicul elevilor, să fi devenit un mijloc de comunicare și să fi început studiul formei scrise a limbii materne (vezi Jacikevičius 1970, 27, 51, 80, 250, 255; Русский язык в национальной школе 1987, 21; Вайнрайх 1979, 129–131, 139–142; Balčikonis 1978, 106; Daukšytė 1980, 141; Laužikas, Ulvydas, Vabalas-Gudaitis, Komenskis, Sauvugeot și alții). Din câte am putut observa în cercetarea predării mai multor limbi, învățarea a trei limbi în copilăria timpurie poate provoca diverse fenomene fiziologice și psihice nedorite, mai ales în rândul elevilor cu o psihică sau o sănătate mai fragilă, cu o dezvoltare mai lentă etc.: la scris, alfabetele limbilor se amestecă, iar în psihicul elevilor se confundă noțiunile și sistemele lingvistice. Acest multilingvism spontan împiedică învățarea limbii ruse, a limbii materne și a altor limbi. În plus, poate provoca bâlbâiala elevilor și poate încetini dezvoltarea psihică și a capacităților cognitive ale copiilor, deoarece copilul trebuie să consacre multă energie și timp însușirii unui material nou, care produce interferențe. Și încă ceva: cât efort le va cere profesorului și copiilor să păstreze în memorie informațiile dobândite la orele de limbi?! Și ce semnificație practică va avea pentru formarea personalității copilului faptul că, să zicem, în clasele primare va învăța 200 de cuvinte rusești

138

sau cuvinte dintr-o altă limbă? Singurul avantaj ar putea fi doar acela că pronunția corectă a unei limbi străine se învață mai ușor. N-ar aduce oare mai multe beneficii un curs intensiv de limbi străine, concentrat în clasele V–XII?..

5. În încercarea de a-i învăța mai multe limbi, uneori nu se ajunge să fie învățată cum se cuvine niciuna: nici limba maternă, nici rusa. Elevii nu numai că nu știu să-și exprime coerent gândurile, dar rămân și slab alfabetizați. Acest lucru este caracteristic mai ales elevilor din acele școli lituaniene unde mediul lingvistic rus sau polonez este puternic. De pildă, elevii din anul I de la o PTM din Vilnius au scris o dictare simplă de limba lituaniană, de clasa a IX-a, pe care profesorul a evaluat-o astfel: 22 de note de unu și 4 note de doi. Nimeni nu a primit trei sau patru. Se pare că elevilor din școlile lituaniene aflate într-un mediu lingvistic rus sau polonez trebuie să li se intensifice predarea limbii lituaniene și să li se ofere posibilitatea de a frecventa cursuri facultative corespunzătoare de limba lituaniană și altele asemenea.

6. În 1913, V. Lenin scria în articolul „Note critice asupra problemei naționale”: „A înlătura orice asuprire feudală, orice oprimare a națiunilor, orice privilegiu al unei națiuni sau al unei limbi este o datorie incontestabilă a proletariatului, ca forță democratică” (Leninas 1983. T. 24. P. 128). După numărul de cărți publicate, republica noastră rămâne mult în urma mediei țării, a RTFSR, Estoniei și a altor republici (cf.: în 1985, TSRS a publicat 778 de cărți la 100 de locuitori, RTFSR — 1206, TSR Letonă — 664, TSR Estonă — 1131, iar TSR Lituaniană numai 612). TSR Lituaniană rămâne în urmă și în privința publicării periodicelor, cărților științifice și broșurilor (vezi Liekis 1987 12 12). În plus, librăriile din raioane, de pildă cele din Alytaus, Raseinių etc., precum și cele din unele orașe sunt supraaglomerate cu cărți ale scriitorilor lituanieni în limba rusă, pe care aproape nimeni nu le cumpără; în același timp, chiar dacă ți-ai dori foarte mult, nu ai putea găsi operele acestor autori în limba lituaniană. Cărțile sunt publicate și distribuite fără a se ține suficient seama de cererea pentru ele. Dacă în 1988 RTFSR urma să publice culegeri de studiu al limbilor străine, cu un volum de 160 de coli de tipar, în 16 limbi, atunci TSR Lituaniană urma să publice doar una (o dată la 3—5 ani), cu un volum de 5 coli de tipar, și chiar și aceasta prin rotaprint. Acestea și alte lucruri asemănătoare creează o anumită disonanță, încalcă îndemnul lui V. Lenin adresat proletariatului ca forță democratică — de a înlătura „privilegiile unei națiuni sau ale unei limbi” — și afectează negativ cultivarea sentimentelor internaționaliste. Nu trebuie să uităm nici măcar o clipă „că trăim într-un stat multinațional, în care toate deciziile economice și sociale, culturale și juridice ating întotdeauna în mod direct și problema națională. Să acționăm în spirit leninist: să dezvoltăm la maximum potențialul fiecărei națiuni, al fiecărui popor al Uniunii Sovietice” (Gorbačiovas 1987, 54).

O națiune puternică — un stat puternic!

Unele probleme pedagogice și psihologice ale multilingvismului. Voi atrage atenția asupra celor mai importante aspecte ale predării mai multor limbi.

1. În psihicul poliglotului, fenomenele lingvistice formează, potrivit lui L. Șcerba, anumite sisteme de asociații, care pot avea între ele relații diferite: 1) cele două limbi formează două sisteme autonome distincte de asociații, fără legătură unul cu celălalt (sfere autonome ale gândirii, bilingvism pur); 2) se formează un singur sistem de asociații comun, nediferențiat și mixt. În acest caz, „fiecare element lingvistic are […] echivalentul său direct în cealaltă limbă, traducerea nu prezintă nicio dificultate pentru vorbitor […]

139

Poate că ar fi inexact să spunem că oamenii despre care vorbim cunosc două limbi: ei cunosc doar una, însă această limbă are două forme de exprimare, iar una sau alta este folosită pe rând”. (Щерба 1958, 48). Această formă de multilingvism provoacă interferența lingvistică în psihicul individului.

Practica arată că multilingvismul spontan este, de regulă, mixt. În condițiile acestuia, vorbirea celor care au învățat limba este plină de elemente lexicale, sintactice și de pronunție străine. L. Șcerba recunoaște unicul mod de a limita multilingvismul mixt — „sprijinirea conștientă pe limba maternă a elevilor” (Щерба 1958, 57). Așadar, formarea pedagogică a multilingvismului este strâns legată de transferul regularităților și regulilor interne ale unei limbi (interferență și transpoziție) asupra altei limbi, în domeniul pronunției, lexicului, frazeologiei, gramaticii, ortografiei, graficii, punctuației și stilisticii (vezi Взаимодействие… 1971; Шярнас 1976, 150—189; Šernas 1979, 35—39 etc.).

Așadar, predarea și învățarea limbilor în republică ar trebui să contribuie la formarea unui multilingvism conștient și coordonat și să împiedice apariția multilingvismului spontan în psihicul elevilor și studenților, însă, în realitate, acest lucru nu se întâmplă în prezent. Ne convingem de aceasta analizând programele și manualele de limba lituaniană, rusă, limbi străine etc.

2. Potrivit opiniei a 87 de profesori de limba lituaniană, rusă și limbi străine, învățarea mai rapidă a altor limbi de către elevi și studenți este favorizată de: capacitatea de a folosi vocabularul potențial, înțelegând cuvintele necunoscute, derivate, pe baza cuvintelor de bază ale limbii învățate (astfel consideră 76% dintre profesorii chestionați); lexicul internațional (82,7%); utilizarea promptă a dicționarului (74,8%); exprimarea figurată și capacitatea de a o dezvolta (50,8%); experiența analizării propozițiilor (74,8%); intoleranța față de deficiențele lingvistice (77,3%); dezvoltarea memoriei elevilor (89,3%); deprinderile de evaluare (68%); capacitatea de a gândi logic (89,3%); deprinderile de luare a notițelor (68%) și de redactare a recenziilor (65,3%); tehnica citirii și înțelegerea textului (88%); deprinderile de citire expresivă (78,7%); utilizarea corectării și autocorectării (77,3%); deprinderile de scriere (90%); vigilența ortografică (88%) etc.

După cum arată răspunsurile profesorilor de limba lituaniană, rusă și limbi străine menționați, combaterea fenomenelor de interferență lingvistică este favorizată de compararea practică a sistemelor și fenomenelor lingvistice; traduceri din lituaniană în alte limbi sau din alte limbi în lituaniană; exerciții situaționale; exerciții într-o singură limbă; utilizarea modelării; exerciții contrastive, fonetice și stilistice; analiza cuprinzătoare a textului. Desenele contribuie la depășirea interferenței fenomenelor din sistemul intern al unei limbi noi (de exemplu: žámok și zamók).

3. Luarea în considerare a acestor principii lingvodidactice, a regulilor lor, caracteristice predării limbii materne, ruse sau unei limbi străine (pentru mai multe detalii, vezi Шярнас 1976, 100—190):

principiul funcțional euristic, care cere: a) crearea unui sistem de predare bazat pe gramatica funcțională și pe vocabularul minimal, aplicând pe scară largă diverse metode euristice de predare, algoritmi și scheme; b) îmbinarea învățării conștiente și intuitive a limbii, corelând-o cu sfera subconștientului; c) asigurarea repetării fenomenelor lingvistice studiate în exerciții și sporirea treptată a dificultății acestora;

principiul integrării, care arată că este necesară predarea complexă a limbii în funcție de obiective concrete, ținând seama în permanență de legăturile reciproce și de interdependența dintre diversele tipuri de activitate lingvistică și nivelurile limbii, precum și utilizarea și dezvoltarea diverselor capacități cognitive ale elevilor: gândirea, imaginația, emoțiile, voința, atenția, memoria

140

(vizuală, auditivă, motorie; de scurtă și de lungă durată); să se combine permanent introducerea deductivă și inductivă a noii materii lingvistice și sistematizarea acesteia, să se dezvolte deprinderile lingvistice;

principiul formării unei atitudini pozitive, care impune crearea a trei niveluri de formare și reglare a atitudinii:

a) cognitiv (de cunoaștere), legat de obiectivele valorice interiorizate, de atitudinea semantică a elevului sau studentului; b) starea emoțiilor pozitive, a afectului și a bunei dispoziții (disponibilitatea pozitivă permanentă pentru activitate) și c) activitatea (creativă, lingvistică, intelectuală, de învățare etc.), în cadrul căreia omul își realizează cu plăcere obiectivele și intențiile (vezi Šernas, Ramoškienė 1987, 168–177; Šernas 1987, 110–112);

principiul situațional-tematic, care impune asigurarea creării și utilizării unor situații de comunicare didactice și naturale, îmbogățirea sistematică a limbii și a universului spiritual al personalității în funcție de temele prevăzute;

luarea în considerare a interacțiunii dintre limbi și culturi în procesul de predare, fundamentată pe teorii corespunzătoare (Шярнас 1976, 150–188).

Analiza problemelor sociologice arată ce trebuie perfecționat pentru a îmbunătăți în continuare funcționarea limbilor în republică. Analiza problemelor pedagogice și psihologice deschide căi concrete către formarea, în conștiința individului, a unui multilingvism armonizat și coordonat, în vederea eliminării mai rapide a multilingvismului spontan și mixt, foarte răspândit în Lituania.

LITERATŪRA

Leninas V. Nacionalinės politikos ir proletarinio internacionalizmo klausimai. V., 1959.

Leninas V. TSKP apie proletarinį internacionalizmą. V., 1978.

M. Gorbačiovo kalba TSKP CK sausio plenume // Tiesa, 1987. Sausio 27.

Gorbačiovas M. Spalis ir persitvarkymas: revoliucija tęsiasi. V.: Mintis, 1987.

Balčikonis J. Rinktiniai raštai. V., 1978. T. 1. P. 106.

Daukšytė J. Lietuvių ir rusų kalbų mokėjimo lygio, kaip ankstyvosios ir vėlyvosios dvikalbystės formavimosi rezultato, palyginimas // Mokymo ir auklėjimo klausimai. V., 1980. P. 77–78.

Jacikevičius A. Daugiakalbystės psichologija. V.: Mintis, 1970.

Liekis A. Spauda ir kultūra // Literatūra ir menas, 1987. Gruodžio 12.

Šernas V. Brolybės ir draugystės kalba // Komunistas, 1983. Nr 10. P. 25–28.

Šernas V. Kai kurie pedagoginiai ir sociologiniai kalbų mokymo aspektai daugiakalbystės sąlygomis // Socialinės lingvistikos problemos: Lietuvių kalbotyros klausimai, XIX. V.: Mokslas, 1979. P. 35–40.

Šernas V. Teigiamos nuostatos sudarymo pedagoginiame procese principas // Harmoningai išsivysčiusios visuomeniškai aktyvios studento asmenybės ugdymas vykdant TSKP XXVII suvažiavimo nutarimus. V., 1987. P. 110–112.

Ленин В. И. Полн. собр. соч. Т. 45.

Вестник статистики. 1980. № 7. С. 41, 42.

Взаимодействие языков в процессе обучения / Под ред. В. Шярнаса. Вильнюс, 1971.

Воспитывать убежденных патриотов-интернационалистов. М., 1982.

Дешериев Ю. Развитие национальных языков и языка межнационального общения // Коммунист. М., 1973. № 1.

Русский язык в национальной школе (проблемы лингводидактики). / Под ред. Н. М. Шанского и М. З. Бакеевой. М.: Педагогика, 1977.

141

Шярнас В., Рамошкене А. Принцип создания педагогической установки как основа развития самостоятельной учебной деятельности // Науч. тр. вузов ЛитССР. Педагогика. Т. 22. 1987. С. 168–179.

Шярнас В. Очерки по лингводидактике. Вильнюс: Мокслас, 1976.

Щерба Л. В. Избранные работы по языкознанию и фонетике. Л., 1958. Т. 1.

СОЦИАЛЬНЫЕ И ПЕДАГОГИКО-ПСИХОЛОГИЧЕСКИЕ ПРОБЛЕМЫ МНОГОЯЗЫЧИЯ

Резюме

На основе исследования, анализа социальных явлений в республике и стране делается несколько выводов, важных для дальнейшего функционирования дву- и многоязычия среди населения республики, корректировки создавшегося состояния (конкретные цели и задачи обучения русскому, литовскому как второму; необходимость исследования раннего массового трехъязычия; необходимость корректировки издательской работы, оказавшейся в Литве на более низком уровне, чем в других республиках, и др.). В статье выдвигаются и некоторые, наиболее важные, педагогико-психологические положения, имеющие большое теоретическое и практическое значение для согласованного, координированного изучения нескольких языков (учет принципов лингводидактики, использование филологического и культурного опыта обучаемых и др.).