LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXVIII (1989)

KALBŲ RYŠIAI IR SĄVEIKOS

KAZIMIERAS GARŠVA

EVOLUȚIA SITUAȚIEI LINGVISTICE ÎN GRAIURILE DE LA PERIFERIE

Vechiul teritoriu al limbii lituaniene (114 000 km²) s-a micșorat cu 23 000 km² între 1572 și 1861, iar în secolul următor — cu încă aproximativ 26 000 km² (Pakštas 1968, 449). Direcția asimilării lingvistice a fost de la periferia teritoriului spre centru, iar insulele lingvistice lituaniene care au rezistat mai mult se găsesc acum, în cea mai mare parte, în afara republicii. De la vest spre est și sud, în Letonia se pot indica 10 mici enclave lingvistice izolate ale băștinașilor lituanieni (centrele lor sunt Vadaktis, Ūkrai, Skyrōnys, Nēretos, Aknysta, Garšvinė, Subāčius, împrejurimile sudice ale Daugavpilsului, Ciskodas, Uodegėnai), în Belarus — 8 (Apsas, Kamojys, Gervėčiai, Lazūnai, Zietela, Varenavas, împrejurimile Pelesos—Rōdūnios, Pėrvalkas), iar în Polonia — 2 (împrejurimile Seiny—Punsk și Vižainys). Majoritatea locuitorilor din Lituania Mică (Prusia Orientală, 9000 km²) s-au retras în 1944 sau au fost strămutați în actuala RFG, precum și în RDG, însă cât timp mai există vorbitori ai graiurilor lituanienilor din Prusia măcar în apropiere de Smalininkai (raionul Jurbarkas), în Kaunas, nu se poate spune că și acestea au dispărut.

Deja de un secol, lingviștii din diferite popoare sunt interesați de graiurile periferice ale limbii lituaniene. Datorită poziției lor geografice și contactelor mai intense cu alte limbi, acestea au atât trăsături arhaice, cât și inovații. În plus, graiurile periferice ar trebui studiate deoarece „dispar rapid, în multe locuri numai bunicii mai știu lituaniana, astfel că dialectologilor lituanieni le revine o sarcină importantă — să se grăbească să consemneze datele acestor graiuri, atât de necesare pentru știință” (Zinkevičius 1978, 82). Graiurile din Lituania Mică au fost descrise încă din 1843 de F. Kuršaitis și în 1882—1885 de A. Becenbergeris (primele texte sunt scrierile lui J. Bretkūnas, publicate în 1579, etc.). Lituanienii din Belarus au fost studiați de E. Volteris în 1886, 1888 și 1893—1896. După textele consemnate în 1911 de K. Būga în împrejurimile localității Ciskodas, lituanienii din Letonia au fost studiați din nou abia începând din 1977, iar cei din Polonia — din 1963 (lucrarea de diplomă a lui A. Uždila etc.). Până în prezent, lituanienii din Belarus au fost studiați de aproximativ 50 de lingviști, cei din Lituania Mică — de 15, iar cei din Polonia și Letonia — de câte 10.

Descrierile dialectelor până în jurul anului 1960 ar fi putut să nu fie pe deplin exacte, deoarece înregistrările pe bandă magnetică și cercetările instrumentale și statistice au fost folosite insuficient. Nu toate nivelurile graiurilor au fost descrise în detaliu; există împrejurimi care nu au fost aproape deloc sau deloc studiate: relicve ale dialectelor lituaniene în Latgalia, Āina, Obōlcai, împrejurimile Narūčio, Alšėnai, Žiup­rėnai, Smurgāiniai, Vyšniavas și în alte locuri, în prezent în regiunea Kaliningrad, precum și coloniile lituaniene din Gaurai, Germanovičiai, Dimanova, Sofejsko, Litvinka și multe altele. Vorbitori ai dialectului klaipėdian mai pot fi găsiți deocamdată în raionul Šilutė. S-ar fi realizat mult mai mult dacă lingviștii din Klaipėda ar cerceta mai activ aceste locuri, iar lingviștii din Šiau-

12

liai, Riga și Daugavpils, împreună cu studenții, s-ar ocupa de lituanienii din Letonia. Cât timp nu este prea târziu, oameni cu diferite specializări ar putea înregistra texte pe bandă magnetică.

Există deja destul de multe date despre unele graiuri de la periferie. Presa lituaniană a scris în special mult despre ele în 1905—1913 și 1956—1967. Ar fi nevoie de o lucrare separată pentru sintetizarea acestor date disparate și fragmentare.

În funcție de răspândirea limbii lituaniene, se pot distinge în prezent patru tipuri de graiuri periferice: lituaniana este vorbită de 1) majoritatea locuitorilor (Pūnskas, Gervėčiai), 2) o mare parte a locuitorilor (Pelesà), 3) o minoritate de persoane în vârstă (Āpsa, împrejurimile Daugavpilsului, Subāčius, Ak nysta, Nēretos, Skyrōnys, Lazūnai) și 4) câte unul sau altul mai poate încă vorbi limba (Uodegėnai, Zietela, Ciskodas). În prima grupă de graiuri și, în parte, în a doua, lituaniana este cunoscută și de tineri și copii; aici limba maternă este cunoscută mai bine decât a doua limbă, uneori chiar și în a treia grupă, iar în documente este indicată naționalitatea lituaniană. Reprezentanții celui de-al patrulea tip de graiuri nu mai vorbesc de obicei lituaniana nici măcar acasă de câteva zeci de ani și se declară de naționalitate poloneză, belarusă sau letonă.

Pe măsură ce domeniile de utilizare a limbii materne se restrâng tot mai mult, generația în vârstă nu-și mai transmite limba celei tinere. Dintre cei aproximativ 7000 de lituanieni băștinași din Letonia care își cunoșteau limba maternă, au mai rămas circa 150: peste 50 în împrejurimile sudice ale Daugavpilsului, câte 10—20 în zona Subāčius, Āknysta și Nēretos, câte 2—5 în împrejurimile localităților Ciskodas, Krāslava, Skyrōnys, Ūkri și Vadakstis. Comparând datele de pe harta lui O. Chominskis din 1928—1933 cu estimările actuale, se observă că, în decurs de 50 de ani, dintre locuitorii băștinași ai RSS Bieloruse care vorbeau lituaniana, în zona Āpsa au rămas aproximativ 300 de persoane, față de 2000—4000; dintre cei 300—500 din zona Kamojis au rămas 10; dintre cei 3000—5000 din zona Gervėčiai au rămas 1500; dintre cei 1500—2000 din zona Lazūnai au rămas 10; dintre cei 390 din zona Zietela au rămas 2; iar în loc de 5000—7000 în zona Ródūnia, Pēlesa și Varenāva au mai rămas peste 1000¹.

I. PRINCIPALELE CAUZE ALE REDUCERII ARIEI LIMBII LITUANIENE

1. Germanizarea Lituaniei Mici

În statele străine, lituanienii nu aveau condiții pentru a-și păstra identitatea națională și limba maternă, iar administrația adesea încerca chiar să o desființeze. Puterea și bogăția aparțineau în principal altor naționalități (polonezilor, germanilor): de pildă, în anii 1919—1939, în regiunea Vilnius ocupată de Polonia, polonezii dețineau 91% dintre moșii (883 din 969). Lituanianul care dobândea o fermă, un magazin sau o moară nu dorea nici el, prin limba sa, să se deosebească de majoritatea stăpânilor. Lituaniana era vorbită de straturile cele mai sărace, analfabete și cel mai asuprite; cei mai puțin rezistenți dintre ei, încercând să scape de sărăcie, renunțau la limba maternă. Și în biserică se vorbea mai întâi „limba stăpânilor” — poloneza, germana.

Cele mai întinse arii ale limbii lituaniene au dispărut în secolele XVII—XIX, mai ales în anii 1861—1904 (în Vilnija — până în 1939), din cauza prevalării relațiilor capitaliste asupra comunității tradiționale, a interzicerii predării în lituaniană în școlile din Rusia în 1865 și în cele din Germania în 1866 și 1872 etc.

¹ Se bazează pe datele lui A. Vidugiris, cel mai renumit cercetător al graiurilor lituaniene din Belarus.

13

Lituanienii din Lituania Mică și-au dezvoltat cel mai mult cultura de-a lungul a 300 de ani (din secolul al XVI-lea până la mijlocul secolului al XIX-lea), iar aceasta a avut o influență decisivă asupra dezvoltării poporului nostru. În Lituania Mică au apărut prima carte în limba lituaniană (1547), gramatica (1653), cartea de imnuri (1666), poemul (1818), ziarul (1823) și culegerea de cântece (1825). După interzicerea în Rusia a tipăririi în lituaniană cu caractere latine, în Lituania Mică au fost publicate 1840 de titluri lituaniene, într-un tiraj de 5,5 milioane de exemplare (toate acestea i-au ajutat pe lituanieni să aleagă limba standard pe care o avem astăzi). Autoritățile prusace au fost singurele dintre cele străine care au permis publicarea documentelor oficiale și în limba lituaniană, pe lângă germană: numai în perioada 1578–1831 au fost publicate cel puțin 108 asemenea documente. În administrația și instanțele Marelui Ducat al Lituaniei, din 1697 se folosea numai limba poloneză.

Statisticile germane îi considerau lituanieni pe acei locuitori ai Lituaniei Mici care socoteau lituaniana drept limba lor maternă (limba „cea mai ușor de folosit” și în care gândeau). Mulți lituanieni care absolviseră școli germane și serviseră în armată cunoșteau germana la fel de bine ca lituaniana, astfel că era ușor să li se înregistreze germana drept limbă „maternă”. În Prusia au fost înregistrați 139 780 de lituanieni în 1858, 139 428 în 1861, 152 000 în 1864, 146 000 în 1867, 117 637 în 1890 și 106 230 în 1900 (cf. Pakarklis 1935, 8–10). Încă în 1890, majoritatea locuitorilor din 237 de sate și 8 moșii (limba germană — respectiv 45 și 35) din districtul Klaipėda, din 124 de sate și 10 moșii (limba germană — 60 și 13) din districtul Šilutė și din 126 de sate și 9 moșii (limba germană — 83 și 35) din districtul Tilžė considerau lituaniana limba lor maternă. Astfel, în cele trei districte menționate erau de 2,6 ori mai multe sate lituaniene, iar moșii de 2,2 ori mai puține: în moșii și în orașe, limba germană folosită de stăpân, administrație, biserică și școală (poloneza în est) era adoptată mai repede. Pe harta lui Tetzner din 1902, aria limbii lituaniene cuprindea regiunea Klaipėda și împrejurimile Labguva, Pakalnė, Tilžė, Ragainė, Pilkalnis, Stalupėnai și Įsrutis. Chiar și la începutul secolului XX, locuitorii mai în vârstă ai Lituaniei Mari răspundeau la întrebarea „cine ești?” prin „sunt catolic”, iar cei din Lituania Mică — „sunt lituaninkas”, „am fost botezat în lituaniană și am urmat o șuilė lituaniană (școală)” (Pakarklis 1935, 6).

Se știe că, în 1309, prin ordinul marelui maestru al Ordinului, prusacilor li s-a interzis să vorbească limba maternă, iar celor care nu știau germana — să se căsătorească. Inegalitatea socială și politică a lituanienilor este atestată în secolele XVII–XVIII: li se interzicea să locuiască în orașe, să facă negoț și să învețe meserii; zilierii erau plătiți mai puțin, iar iobagii lituanieni trebuiau să muncească cu 4 zile mai mult decât coloniștii germani etc. Încă din 1739, prin ordin al regelui Prusiei, limba germană urma să fie introdusă în școlile lituaniene și poloneze. Coloniștilor li se interzicea să învețe să vorbească lituaniana, iar profesorilor li se plăteau „indemnizații” pentru germanizare.

Preoții, profesorii și funcționarii germani, neștiind lituaniana — limbă străină pentru ei, care le îngreuna îndeplinirea corespunzătoare a muncii — considerau că limba lituaniană frânează „progresul cultural” și, prin urmare, trebuie să dispară din uz. Din 1873, în lituaniană se mai putea preda doar religia în clasa inferioară a școlii primare, iar în 1876 germana a fost declarată singura limbă oficială a Prusiei, care trebuia folosită la ședințele școlare și în corespondență, precum și la adunările comunelor și satelor.

Cultura lituanienilor din Lituania Mică a fost, în esență, distrusă în decurs de opt decenii (1862–1944). Dacă, în urma ciumei din 1709–1711, în Lituania Mică au murit

14

aproximativ jumătate (150 000) dintre lituanieni; astfel, după interzicerea școlilor lituaniene, numai între 1864 și 1925 numărul lituanienilor a scăzut, conform datelor oficiale, cu mai mult de jumătate (78 000) (Кушнер 1951, 194–278). Judecând după dispariția slujbelor în limba lituaniană, între 1719 și 1902 a fost germanizat în mare parte un teritoriu de aproximativ 100 km lungime și 50 km lățime. Cererile lituanienilor prusieni de a nu le fi persecutată limba maternă, trimise regelui și ministrului educației până în 1904 (în 1869 au fost semnate de 27 773 de persoane), nu au ușurat planurile Germaniei imperialiste (în 1879 și 1895, numai în districtul Tilsit s-au strâns mai multe semnături decât în districtele Klaipėda și Šilutė).

În 1930, în Lituania Mică erau 450 000 de persoane, adică ¾ de origine lituaniană, dintre care numai o treime mai vorbea lituaniana în 1825. În partea de nord (districtele Klaipėda, Šilutė și Tilsit, unde în 1736 lituanienii reprezentau 95%) numărul absolut al lituanienilor a început să scadă din 1890 și, între 1825 și 1910, a coborât de la 50 la 38% (de 1,3 ori); în partea centrală (districtele Ragainė, Lankos, Labguva și Pilkalnis), unde scăderea începuse în 1858, a coborât de la 42 la 10% (de 4,2 ori), iar în partea de sud (districtele Gumbinė, Darkiemis, Stalupėnai, Įsrutis și Gėldapė) — de la 15 la 0,6% (de 25 de ori) (Tarybų Lietuvos enciklopedija 1987. T. 3. P. 27; Vileišis 1935, 149–153, 165). Între 1886 și 1911, ponderea elevilor care vorbeau lituaniana în familie a scăzut în partea de nord de la 53 la 47%, iar în partea centrală — de la 22 la 10%.

Între 1736 și 1837 (în trei generații), 36% din totalul populației și-a pierdut limba. Femeile se germanizau mai rar; de aceea, în 1890, la fiecare 1 000 de locuitori erau cu aproximativ 70 mai multe femei decât bărbați care aveau lituaniana ca limbă maternă (Vileišis 1935, 149–153).

2. Polonizarea

a. Polonizarea între 1387 și 1687 Preoții polonezi care nu cunoșteau și, de cele mai multe ori, nu doreau să învețe limba lituaniană au venit să-i boteze pe lituanieni. Începând încă din 1408, episcopii Vilniusului au fost în majoritate polonezi. În 1526, primul sinod de la Vilnius hotărâse deja ca materiile religioase din școlile parohiale să fie predate în lituaniană și poloneză.

A existat întotdeauna și opoziție față de polonizare (mai ales pentru a nu afecta materia predată). Al patrulea episcop al Vilniusului, Motiejus din Trakai (1421–1453), le poruncise preoților să învețe limba oamenilor. De la începutul secolului al XVI-lea, nobilii, atunci când construiau biserici, cereau adesea ca în acestea (la Žiežmariai, Alytus, Eišiškės și în alte locuri) să se folosească limba lituaniană. Între 1593 și 1644, aceasta trebuia folosită și la Stakliškės, Punsk, Pajevonys, Prienai, Rūdninkai și Lavoriškės. În 1685, la Vilnius s-a propus ca beneficiile bisericești să fie acordate numai lituanienilor.

Până în 1569 (de fapt, până în 1697), guvernul Marelui Ducat al Lituaniei i-a ținut pe coloniștii polonezi, ca și pe ceilalți străini, sub restricții stricte: permitea intrarea numai clericilor, care nu întemeiau familii, și unui număr mic de meșteșugari. În capitolul IV al Primului Statut al Lituaniei (1529) a fost introdus un articol special, articolul 9, care le interzicea rudelor ce-și măritau fiicele nobile în Polonia să le dea zestre în moșii, pentru ca acestea să nu ajungă în proprietatea șleahtei poloneze. Adoptat în 1588, al Treilea Statut al Lituaniei (cap. III, § 12) contrazicea, în această privință, Uniunea de la Lublin (§ 14).

15

Printre numele nobililor din împrejurimile Vilniusului, Trakaiului, Ašmena și Maišiagala din secolul al XVI-lea, deja slavizați, încă erau puține nume cu adevărat poloneze. Inventarele din secolele al XVII-lea–al XVIII-lea și procesele-verbale ale vizitelor bisericești din 1828 consemnează încă faptul că în parohiile Šalčininkai, Medininkai, Lavoriškės, Buivydžiai, Nemenčinė, Dubingiai și în altele (până la Nemunas) „oamenii vorbesc lituaniana, iar copiii și femeile nu știu poloneza” (cf. Pakarklis 1987, 384).

b. Polonizarea între 1687 și 1863 În timp, polonizarea a pătruns tot mai mult în biserici. Între 1737 și 1900, limba lituaniană dispăruse din bisericile Vilniusului. La Universitatea din Vilnius, cursurile s-au ținut în latină până în 1812; apoi (până la închiderea sa în 1832), instituția a devenit, între 1803 și 1812, un focar al naționalismului polonez. Universitatea supraveghea multe dintre școlile ținutului. Copiii de țărani care reușeau să ajungă în aceste școli erau obligați „să-și atașeze o terminație poloneză la numele de familie sau pur și simplu să-și însușească un nume de familie polonez străin, aparținând altei familii” (VVLKB, 36; 18–42). În școala primară, dacă un copil rostea din greșeală ceva în lituaniană, învățătorul îi atârna la gât o tăbliță specială, care arăta că acel copil pedepsit vorbea prost poloneza. Preoții și nobilii îi considerau pe lituanieni supuși polonezi, așa că țăranii care reușeau să pătrundă în păturile superioare își ascundeau originea „umilă”; „toți se străduiau, sucindu-și limba, să bolborosească în poloneză, iar cei care nu știau deloc tăceau cu buzele strânse” (VVLKB, 18–20, 28).

c. Polonizarea între 1863 și 1919 Asimilarea naturală și forțată de la marginile estice și sudice ale arealului limbii lituaniene s-a intensificat și mai mult după răscoala din 1863, când funcționarii țarului au înăsprit politica de rusificare a lituanienilor și de impunere a ortodoxiei (cf. Garšva, Gudavičius, Nikžentaitis și alții 1987, 5). Principala sarcină a bisericii administrate de polonezi a devenit răspândirea nu a credinței, ci a polonității. Prin opoziție cu ortodoxia slavilor răsăriteni, credința catolică a început să fie numită polska wiara, limba poloneză — katolicki język, iar catolicii erau considerați polonezi, deși o mare parte dintre „polonezii” din Lituania nu știau poloneza sau vorbeau un amestec de belarusă, poloneză și lituaniană (po prostu, po prostemu). În decembrie 1905, episcopul E. Rop a înființat așa-numitul partid al democraților catolici, care „se îngrijea să-i transforme în polonezi pe lituanieni și pe ruteni”; partidul publica un cotidian și două săptămânale în poloneză (VVLKB, 56). Odată începută lupta pentru influență dintre funcționarii țarului, care impuneau limba rusă și ortodoxia, și clericii și proprietarii de moșii de orientare poloneză, țăranii lituanieni au fost apăsați de două ori mai mult. În această situație, mulți lituanieni au ales să folosească în public limba belarusă, cu ajutorul căreia puteau comunica, în calitate de limbă de contact, atât cu preoții și proprietarii de moșii polonezi, cât și cu funcționarii ruși.

În 1906, în multe biserici de la est de Gelvonai și Jiežnas (la Kliukščionys, Gervėčiai, Lazūnai, Žirmūnai, Benekainys, între Ašužia și Paričė) se folosea limba poloneză. Atunci, episcopul Rop a poruncit ca nimeni să nu schimbe ordinea și limba slujbelor bisericești fără consimțământul său scris (până atunci, preoții lituanieni foloseau, la nevoie, și limba maternă a enoriașilor). Când clericii polonezi scriau în ziarele panpoloniste articole împotriva preoților lituanieni, în fostele parohii lituaniene Kaišiadorys, Gelvonai, Kernavė, Maišiagala, Butrimonys, Varėna, Kliukščionys, Benekainys, Asava și Rodūnia erau transferați preoți polonezi (VVLKB, 58–126).

După 1904, când lituanienii au început să se preocupe mai mult de drepturile limbii materne și să o folosească, polonezii, în Asava, Gervėčiai, Butrimonys, Varenavas, Bene-

16

kāinyse ir kitur kėlė muštynes (1906, 1910, 1911, 1913, 1915, 1925 m.). Daugiausia jas kurstė lenkai kunigai ir dvarininkai, šlėktos. Pavyzdžiui, Videniškio klebonas lietuviams klausytojams iš sakyklos skelbė: „Jeśli wy, chamy, nie chcecie słuchać polskiej cywilizowanej mowy, to idźcie z kosciola“ (LKLB, 17, 23). Lietuvių kalba vadinta „pagoniška“, „barbarų, be kultūros“, „chamų“, kurios dievas neklausas; dėl to viešai lietuviškai kalbėti valstiečiai gėdijosi. Lenkomānai paprastus žmones daug kur kurstė rašytis lenkais, meluodami, jeigu ir toliau paliksią lietuviški pamokslai, caro valdžia sugrąžinsianti baudžiavą, bažnyčias paversianti cerkvėmis (kaip Šumske, Paberžėje, Dūkštose) ir t. t.

Sătenii, siliți să aleagă fie credința lor, fie limba părinților, au înclinat mai mult spre credință, sub influența preoților. Enoriașii din Asavõs — 3000 de vorbitori de lituaniană și 1000 de persoane cu limba belarusă — au jurat să nu mai vorbească niciodată în lituaniană, nici măcar acasă (VVLKB, 100, 112).

Decanul din Ródūnia, Gintautas (Gintowt), a eliminat limba lituaniană din bisericile din Ródūnia, Nočia, Butrimonys, Varenãvas și Asavõs (VVLKB, 92, 110, 114; 78, 82, 98). În localitățile menționate (precum și în Eišiškės, Kernavė, N. Vilnia, Vileika și în alte locuri) nu a ajutat nici instrucțiunea dată în 1909 episcopiei Vilniusului, potrivit căreia în parohiile mixte trebuiau folosite ambele limbi. Circulara din 1911 permitea deja folosirea nu a limbii vorbite de oameni acasă, ci a celei pe care o preferau.

În fosta gubernie Vilnius, numărul lituanienilor a scăzut continuu (1861 — 63%, 1897 — 24%, 1916 — 10%, 1919 — 7%), în timp ce numărul „polonezilor” a crescut (respectiv 12, 8, 30, 54%) (Makowski 1986, 17—22).

Potrivit datelor recensământului din 1897, în districtul Trākai lituanienii reprezentau 69%, în Švenčionys — 43%, în Vilnius — 32%, în Lyda — 14%, iar în Ašmena — 7%. Polonezii predominau numai în orașul Vilnius (83%); în restul districtului locuiau belaruși (46%) și lituanieni (40%), polonezii reprezentând doar 14% (cf. VVLKB, 48).

d. Polonizarea 1919—1939 Principalele mijloace de polonizare au fost biserica și conacul; în timpul ocupației burghezo-moșierești a Poloniei s-au adăugat statul, școala obligatorie, armata și presa.

Polonezii de la granița Lituaniei, Belarusului și Letoniei au apărut în principal în a doua jumătate a secolului al XIX-lea — la începutul secolului al XX-lea, provenind dintre lituanieni, care înainte adoptaseră adesea limba belarusă. Din cauza apariției sale recente, limba poloneză locală nu a apucat să se fragmenteze în dialecte: este o varietate a limbii poloneze standard, cu elemente din graiurile lituaniene și belaruse. Polonezii locali nu au nici folclor propriu (netranspus din limba originară), iar numele lor de familie sunt adesea de origine lituaniană: Bolądz, Boyszis, Bumbul, Butrim, Czywil, Dowgiallo, Gaidel, Garnisz, Gintowt, Gražul, Norkun, Sabas, Songailo, Tarwid, Trinkun, Voiszel, Vojsznis etc.

Prin eforturile lituanienilor locali și ale filialelor societăților Sf. Kazimieras și „Rytas”, după 1920 s-au înființat 12 școli primare private lituaniene în actualul district Breslauja, 1 în districtul Paštovai, 12 în districtul Aštravas, 3 în districtul Yvija, 37 în districtul Varenãvas și câte 1 în districtele Zietela și Garždinas (67 în total). În perioada 1925—1938 (mai ales în 1927—1936), regimul lui Piłsudski a închis 195 de școli private lituaniene din regiunea Vilnius. În 1936, în locul lor mai existau aproximativ 150 de săli de lectură lituaniene. Școala mică a societății „Rytas” din satul Zabārninkai (districtul Breslauja; în fiecare an avea câte 50 de elevi) a funcționat în perioada 1925—1932, iar cea din Miciūnai

2. 678

17

(districtul Aštravas, până la 80 de copii) — 1912–1932, cea din Pelegrinda (până la 40 de copii) — până în 1933, cea din Rimdžiūnai — 1915–1932, cea din Bieliūnai (districtul Varėnavas, 20–25 de elevi) — 1926–1933, cea din Biliai (peste 25 de elevi) — 1928–1931, iar școlile din Paliūnai (voievodatul Suwałki, 70 de copii) și Žagariai (35 de copii) — 1928–1933 etc. (Lietuvių mokyklos Vilniaus krašte 1934, VI–XI).

În anul școlar 1934/35, în comuna Gervėčiai funcționau în principal mici școli primare poloneze de stat cu o singură clasă, obligatorii, în Galčiūnai, Gėliūnai (2 clase, 105 elevi), Gervėčiai (3 clase, 185 de elevi), Girios, Pelegrinda, Petrikai, Rimdžiūnai, iar în jurul localității Ródūnia — în Biliūnai, Sen. Druskininkai, Dubiniai, Pelesa (2 clase, 113 elevi), Plikiai, Paditvys și în alte locuri; în clasa I era încă permisă predarea și în limba lituaniană (cf. Makowski 1983, 237–240). În 1936, în districtul Lyda existau 43 de filiale ale societății Sf. Kazimieras, în cel de Suwałki — 30, în cel de Breslauja — 26, iar în cel de Gardinas — 19; acestea mai întrețineau săli de lectură și mici biblioteci lituaniene. În 1939, autoritățile sovietice au deschis o școală lituaniană de șapte clase în Pelesa (150 de copii, învățătorul V. Krečius) și școli de patru clase în Dubiniai, Pavalakė, Paditvys, Plikiai, Ramaškonys etc.

În școlile poloneze de stat, lituanienii erau convinși că sunt polonezi; de aceea, în jurul localității Ródūnia, Ąpsas și în alte locuri, până și cei care nu știau poloneza se declară adesea polonezi, ceea ce reduce în statisticile oficiale numărul lituanienilor și al vorbitorilor de lituaniană.

Biserica a reușit să înrădăcineze tradiții de polonizare uimitor de puternice și în Latgalia, care nu mai aparținea Poloniei de 200 de ani și era guvernată de propriile autorități. Lituanienii din sud-estul Letoniei și din orașe nu se letonizau, belarusizau sau rusificau atât de des, ci se polonizau în primul rând. Recenzorii nu reușeau întotdeauna să-i distingă pe lituanieni de polonezi; în 1925, numai 2,8% dintre polonezii din Letonia proveneau din Polonia și din regiunea Vilnius aflată sub stăpânirea poloneză, în timp ce 13,4% proveneau din Lituania (mai ales din districtele lituaniene Telšiai, Šiauliai și altele). În districtele Daugavpils, Rēzekne și Ilūkste, care făcuseră odinioară parte din statul lituano-polonez, în 1935 au fost înregistrați 11 579, 4655 și, respectiv, 4148 de polonezi (în 1860, în districtul Ilūkste fuseseră înregistrați 5023 de lituanieni și 3828 de polonezi, iar în 1897 — 6986 de lituanieni și deja 11 380 de polonezi).

e. Susținerea limbii poloneze după 1939 După eliberarea regiunii Vilnius de sub stăpânirea Poloniei moșierești, unii lituanieni au continuat să se declare polonezi și să vorbească limba poloneză, deoarece erau de „confesiune poloneză”, locuiseră anterior în „Polonia”, învățaseră la școli poloneze, doreau să-și păstreze posibilitatea de a emigra în Polonia, evitau batjocura celor din jur etc. Limba poloneză a început să se răspândească în viața cotidiană abia acum în rândul unei părți a lituanienilor și belarușilor mai tineri, sub influența școlii și a mediului; de aceea, lingviștii contemporani disting și o perioadă postbelică de polonizare (vezi Vidugiris 1983, 58).

În 1942, numeroși lituanieni se mai găseau în comunele Vidžiai (24%), Kiemeliškės, Varionys, Kučionys, Grąužiskiai, Surviliškiai, Geranainiai, Trakeliai și Žirmūnai (Pakštas 1968, 445). În perioada 1942–1947, între Gervėčiai și Pelesa, partizanii polonezi albi („armija krajowa”) i-au jefuit, bătut și ucis pe lituanieni. Fostul preot din Gervėčiai, A. Jakavonis, a fost de asemenea ucis pentru că susținea limba lituaniană. Mulți lituanieni terorizați au început atunci să vorbească poloneza sau cel puțin belarusa și să se numească polonezi (cf. Чекмо-нае 1988, 45–52). În perioada 1945–1958, aproximativ 8000 de vorbitori de lituaniană au emigrat în Polonia

18

dintre persoanele respective: din împrejurimile localității Lazūnai – aproximativ jumătate (400–500 de persoane), din satul Zasečiai, districtul Žietela – circa 50 (au rămas 48) și așa mai departe.

Dieceza de Vilnius aparține și în prezent Arhidiecezei de Łomża. În zona de graniță lituaniano-belarusă, o parte dintre catolici continuă să se țină cu fanatism de limba polonă (de exemplu, la Rodūnia), deși majoritatea enoriașilor nu o înțeleg.

Dintre toate republicile Uniunii Sovietice, minoritatea națională poloneză beneficiază de cele mai bune condiții culturale în RSS Lituaniană. Aici există școli poloneze, emisiuni radio și TV, presă, literatură, Facultatea de Limbă și Literatură Polonă a VVPI și grupe de alte specializări, precum și colective de amatori. Acest lucru are o anumită importanță și pentru o parte dintre locuitorii altor republici. De exemplu, în 1986, în Belarus au fost abonate 289 de exemplare ale revistei „Kobieta radziecka” și 207 ale ziarului „Czerwony sztandar”, iar în 1987 – 304 și 265 de exemplare; în Letonia au fost trimise, respectiv, 192 și 31, apoi 144 și 25 de exemplare.

În anul școlar 1981/82, în 54 de școli exclusiv poloneze și în unele școli mixte, 2,5% dintre toți elevii republicii (12 863) studiau în limba polonă. În districtul Vilnius erau 5411, în orașul Vilnius – 3111, în districtul Šalčininkai – 2835, în districtul Trakai – 980, în districtul Švenčionys – 406, în districtul Širvintos – 110, în districtul Varėna – 10. În anii postbelici au fost înființate școli poloneze și în unele sate lituaniene (de exemplu, în districtul Švenčionys și în satul Jaciūnai din împrejurimi, în prezent satul Rópiškės din împrejurimile Strūnaitis etc.), unde funcționaseră școli și săli de lectură lituaniene chiar și în timpul ocupației Poloniei burgheze (până în 1937). În 1953, la marginea sudică a districtului Šalčininkai, între Kalesninkai și Milkūnai, într-o zonă în care se vorbea lituaniana și belarusa, au fost deschise școli poloneze în locul celor lituaniene: în prezent, în împrejurimile Dainava – școala de șapte ani din Dainava și școlile primare din Gilviniškiai și Vežionys; în prezent, în împrejurimile Gérviškės – școala de șapte ani din Gérviškės și școlile primare din Kaniūkai; în prezent, în împrejurimile Daukšiūnai – școlile primare din Daukšiūnai și Didieji Sėlai, școala de șapte ani din Butrimonys; în împrejurimile Dieveniškės – școala de șapte ani din Jurgelionys; în împrejurimile Pabarė – școala primară din Miežionys; în împrejurimile Poškonys – școala primară din Dailidžiai; în împrejurimile Milkūnai – școala de șapte ani din Šarkaičiai și școala primară din Pagaujenai². Unii elevi ignorau orele de limba lituaniană: în parte și din această cauză, în 1979 doar 11,1% dintre polonezii republicii vorbeau fluent lituaniana.

În 1979, în Lituania sovietică, 247 000 de locuitori (7,3%) se considerau polonezi, în Belarus – 403 000 (4,2%), iar în Letonia – 63 000 (2,5%). Cei mai mulți polonezi locuiau în Vilnius, Šalčininkai, Trakai, Astravas, Ašmena, Varėnavas, precum și în părțile sudice ale districtelor Daugavpils și Krāslava. Deja de un secol, limba polonă este folosită ca limbă maternă în zona de graniță dintre districtele Vilnius și Švenčionys, între Paberžė, Nemenčinė și Pabradė. În alte locuri, ea este cel mai adesea doar a doua limbă a belarușilor, lituanienilor și letonilor – un interdialect (Studia nad polszczyzną kresową 1982, 19–145).

² Informații furnizate de A. Vidugiris.

19

II. FUNCȚIONAREA LIMBII MATERNE

1. Graiurile lituaniene din Letonia

În ele se manifestă cel mai pregnant contactul dintre cele două limbi baltice vii – lituaniana și letona. În sud-estul Letoniei, limba lituaniană poate fi cercetată și în condiții de multilingvism maximal: numai acolo limba noastră funcționează în același timp în mediul tuturor celor patru limbi ale republicilor învecinate – letona, belarusa, rusa și polona.

Multă vreme, lituanienii băștinași (autohtoni) din Letonia aproape că nu au fost cercetați, întrucât se considera că nu mai rămăseseră aici decât coloniști sosiți recent. Într-adevăr, majoritatea lituanienilor s-au mutat la Riga, Liepāja, Jelgava și în alte localități din Letonia în perioada 1880–1914: în 1897 au fost înregistrați 26 033, în 1914 – ~95 000, în 1920 – 25 588, în 1925 – 23 192, în 1930 – 25 885, în 1935 – 22 913, în 1959 – 32 383, în 1970 – 40 589, în 1979 – 37 818, în 1989 – 34 630. Încă din 1925, jumătate dintre lituanienii din Letonia se născuseră în Lituania și nu erau considerați cetățeni ai Letoniei, iar părinții multora dintre ceilalți se mutaseră aici (cf. Garšva 1984, 83–91; 1985a, 118–126; 1985b, 38).

A. Bylenšteinas (1892, 13–459), apie 1924 m. K. Būga (1961, 563–583) aprašė daug vietovių Latvijoje, kur lietuvių iš seno gyventa ar tebegyvenama. 1921 m. vedant respublikų sieną, Ilūkštos, Aknystos, Skyrionių, Ūkrų ir kitos apylinkės (290 km²), anksčiau priklausiusios Kauno gubernijai, buvo iškeistos į Palangą ir pajūrio ruožą (182 km²), 1819 m. caro valdžios priskirtą Kuršo gubernijai.

În vest, până în secolul al XVIII-lea, se pare că lituanienii locuiau în districtul Liepāja, între Rucava, Nīca și Bārta: letonii îi numeau pe locuitorii acestor împrejurimi leitiši, leitišnieki, adică lituanieni deveniți letoni. În secolul al XVII-lea, granița Marelui Ducat al Lituaniei urma râul Bartuva (la 50 km nord de așezarea Šventoji). Lituanieni se găseau între Rucava și Būtingė și la începutul secolului al XX-lea.

Din secolul al XIII-lea, Ūkrai (astăzi în districtul Dobele) aparținea oficial Lituaniei, iar din 1473 – Skyrionys și satele învecinate din districtul Bauska, în împrejurimile Brunava. Pe hărțile Lituaniei, proeminențele Breslauja și Aknysta, situate mai la nord, erau indicate până în 1914. Ūkrai, Skyrionys, Aknysta și alte împrejurimi țineau de gubernia Kaunas și de episcopiile Vilnius, apoi Samogitia; din august 1919 până în octombrie 1920 au aparținut Republicii Lituania.

În 1889, în ținutul Aknysta existau 30 de gospodării lituaniene și aproximativ 100 de gospodării letone stabilite după 1850. Granița etnografică urma râul Suseja. Parohiei Aknysta îi aparținuse odinioară și o parte din împrejurimile localității Juodupė (districtul Rokiškis). Încă în jurul anului 1913, la școala din Aknysta, unde predarea se făcea în limba rusă, se țineau câteva ore de limba lituaniană. O școală primară lituaniană a funcționat aproximativ între 1920 și 1944. Cam în aceeași perioadă, filialele asociațiilor lituaniene „Šviesa” și „Rūta” organizau petreceri și spectacole, aveau coruri și chiar un mic ziar.

După ce generația tânără s-a răspândit, vorbind din ce în ce mai puțin lituaniana, graiul tradițional se păstrează în prezent doar în câteva sate din împrejurimile Aknysta: în Liūobai (gospodăriile izolate ale lui K. Urbonavičius, născut în 1903, și J. Mačiukas, născut în 1902; odinioară erau aici șapte gospodării), în Riušai (P. Mikėnas, P. Mikėnienė, născută în 1904), în Skardupis (L. Mūrelienė, născută în 1909), în Krančkalai (S. Mikėnienė, S. Čečis) și în zona Aknysta (A. Urbonavičienė, A. Gasiūnienė, născută în 1906, O. Šinkūnienė, E. Neniškytė) (cf.

20

Garšva 1985, 119–123, Masytė 1987). Tai pačiai uteniškių šnektai priklauso ir toliau į rytus esančios Garšvinės, Subäčiaus apylinkės.

Cel mai mare dialect lituanian din Letonia se află la sud-vest de Daugavpils, între Kálkuonė, Kučcumas, Mėdumas și Grendža. Cei mai mulți lituanieni locuiau în Papušinė (la 2 km sud de Kálkuonė; în 1979, dintre cei 66 de locuitori, 33: E. Barčienė, n. în 1913, L. Barčytė-Lapkovska, n. în 1926, H. Įsedienė, n. în 1910, M. Malinienė, Tranienė și alții), Vasaríškiai (la 2 km nord de Mėdumas: J. și A. Smilginiai, n. în 1926 și 1932, Puranai), Vānagiškiai (J. Bagdonavičienė, n. în 1906, Juneliai, Masėnai, Vanagaitė-Vasiliauskienė, n. în 1914, R. Vānagas, n. în 1928 și alții), Mėdumas (V. Čiblaitė, E. și H. Jūnelienės, A. Liskinys, n. în 1911, A. Plūcienė, E. Švilpa, n. în 1908, A. Vėrdanienė, n. în 1908 și alții), precum și în Kálniskiai, Žvirbliškiai și în alte sate (cf. Vaicekauskaitė 1988). Așezarea Papušinė a fost întemeiată, probabil, abia în jurul secolului al XVIII-lea: se amintește că numele satului provine de la pinul care creștea acolo.

Cele mai interesante insule lingvistice lituaniene se găsesc pe malul drept al Daugavei, în sud-estul Letoniei. În raionul Rēzekne, în vecinătatea Sakstagalio, cea mai îndepărtată insulă lingvistică lituaniană sau colonie veche era Ciskodas: de acolo până la granița RSS Lituaniene sunt 110 km. În 1851, în satele din împrejurimile Ciskodas (64 de gospodării) locuiau 300–400 de lituanieni. În 1977, aproximativ 10 dintre cei mai în vârstă puteau vorbi lituaniana, iar în 1986 — 2.

De la Uodegėnai (raionul Krāslava, vecinătatea Įžvalto) până la granița RSS Lituaniene sunt 60 km. În 1925, în împrejurimi vorbeau lituaniana 300 de locuitori vechi, iar în 1988 — 3 (5). Între 1883 și 1925 sunt menționate, pe lângă Uodegėnai, încă 6–9 sate mai mici, în care se vorbea, de asemenea, lituaniana. Până la mijlocul secolului al XIX-lea, lituaniana se vorbea și pe malul stâng al Daugavei, între Vārnaviči (raionul Krāslava) și Ilūkšta (raionul Daugavpils). Astfel, împrejurimile Daugavpilsului și Krāslavei se legau de principalul teritoriu lingvistic lituanian.

K. Būga (1961, 565–569) Latvijoje suskaičiavo beveik 800 gyvenamųjų vietų vardų su priesaga -iški³, kurie didžiuliu kyliu (iki Rėzeknės) įsiterpia į rytų Latviją. Manoma, kad iš visų baltų genčių vietovardžius su tokia priesaga turėjo tik lietuviai. Įdomu, kad -iškių pėdsakai daugiausia veda į plotą maždaug tarp Obelių ir Breslaujos: kuo arčiau Lietuva, tuo daugiau šių vietovardžių.

O mare parte din actualul raion Daugavpils, delimitată la nord de linia Subäčius—Bebrinė—Dvietas—Kálupe—Malinovka—Kāplava (în 1912, în această zonă, 20–55% dintre oiconime aveau sufixul -išk-, cf. Būga 1961, 565), trebuie să fi fost locuită de lituanieni încă din secolele al XVIII-lea–al XIX-lea. Potrivit lui J. Safarevičius, acolo unde toponimele cu -išk- reprezintă cel puțin 12%, limba lituaniană a dispărut foarte recent, iar zonele cu 4–12% indică vechea graniță a teritoriului lingvistic lituanian (cf. Zinkevičius 1987, 58). În acest caz, printre locurile din Latgalia locuite de lituanieni până de curând s-ar număra șirul de sate Kálupe—Silajanai—Malinovka, care se întinde de-a lungul drumului Daugavpils—Rēzekne, și împrejurimile Asūne, în nord-estul raionului Krāslava; vechiul teritoriu lingvistic lituanian ar include multe localități până la Garšvinė, Rubiniai, Dvietas, Ciskodas, Ūozuolmuiža, Įžvaltas, Asūne și Pīedruja.

În secolele al XI-lea–al XIII-lea, precum și la începutul secolelor al XVI-lea și al XVII-lea, numeroși lituanieni s-au stabilit și s-au răspândit prin asimilare între Daugavpils, Rēzekne și Verchne dvinsk (Krāslava-

³ În partea apropiată a actualei RSS Belarusiene, unde lituanienii au locuit din vremuri mai vechi și în număr mai mare, au fost numărate doar 570 (656 dacă se includ repetițiile) de oiconime cu sufixul -išk- (cf. Zinkevičius 1987, 57).

22

vos, Ciskodo, Akrõs, Ruõbežniekų și în alte împrejurimi). Acest lucru este atestat de dialectele și hidronimele de origine lituaniană care s-au păstrat până astăzi (Gintuvas, Subinaitė și altele), de oiconime (Girnakaliai, Mozovajki, Švedėliai), de nume de familie (Grazul, Matulunas, Žwirblis), de împrumuturi din vechiul dialect latgalian cīrulis „ciocârlie”, stūrys „colț” și altele, pe care latgalienii le pronunță acum c’ēirul’s, st’ūr’s. În anii 1259—1261, la 15 km est de Daugavpils, lituanienii aveau castelul Naujenis (în letonă Naujene, nu *Jaunene). Împrejurimile Ilūkstei, care sunt acum catolice, erau încă în secolul al XVI-lea, adică înainte de Reforma bisericească, evanghelice (la conacul Mėdumas — și în 1787) (cf. Būga 1961, 567, 570—571).

Arhivele conțin date potrivit cărora Ordinul Livonian a colonizat prizonieri lituanieni în sudul Latgaliei în secolele al XV-lea–al XVI-lea (Брейдак 1987, 19—29). Emigrația lituaniană în această regiune a fost încurajată și în perioada 1561—1772, când Latgalia aparținea statului lituaniano-polonez.

Se pare că lituanienii s-au mutat pe malul drept al Daugavei mai ales în trei locuri: lângă Daugavpils, Krāslava și, cel mai probabil, în jurul Drujei. Mai departe, migrația s-a îndreptat spre Višku, Dāgda—Āndrupene și Ruõbežnieki. După durata păstrării limbii și mărturiile rămase, vechii lituanieni se împart în trei categorii: 1) asimilați la o dată care nu este atestată cu precizie în istorie (Akrà, Ruõbežnieki etc. — aici existența lituanienilor este dedusă numai din datele lingvistice), 2) asimilați la o dată cunoscută, mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (11 localități din jurul Krāslavei, 6 în împrejurimile Ciskodas, precum și împrejurimile Jaunborne, Laukese și altele) și 3) care s-au păstrat până astăzi (împrejurimile Daugavpilsului, Uodegėnai și Ciskodas).

În anii 1893—1906, lituanienii din împrejurimile Daugeliškis—Rimšė s-au stabilit în 5 sate din jurul Indrica (raionul Krāslava, vecinătatea Kālniešu). În 1930, în împrejurimi erau 300, iar în 1979 — 38 (2,3%). Vorbitori de lituaniană continuă să locuiască astăzi în Indrica (M. Valinskaitė-Peciulevičienė, n. în 1923), Bindariai (E. Matkevičiūtė-Narienė, n. în 1906, O. Matkevičiūtė, n. în 1927 și alții), Kālnieši (M. și A. Peciulevičiai, n. în 1929 și 1932, precum și copiii lor).

După sosirea în Letonia a unui grup numeros de lituanieni, în perioada 1880—1960, numărul lor în diferite părți ale Letoniei era următorul în 1930 și 1979:

Număr 1930 1979 Zemgale 12627 15363 Riga 6817 6777 Kurzeme 4348 11489 Vidzeme 1140 1461 Latgalia 953 2710 Total 25885 37818 Procentaj (%) 1930 1979 4,4 2,6 1,8 0,8 1,5 3,3 0,3 0,5 0,2 0,6 1,4 1,5

Procentul lituanienilor a crescut între 1930 și 1979 numai în Kurzeme (fosta Curlandă) și în Latgalia. Comparativ cu 1930, în 1897 numărul lituanienilor din Latgalia era ceva mai mare (1290).

Pentru munca sezonieră, mai mulți lituanieni au venit în Letonia în anii 1929—1931 (16 000—19 000, sau 74—87% din totalul muncitorilor sezonieri) și, în parte, în perioada 1935—

23

În 1936 (14.000, 15.000 sau 43—38%). În Zemgale, lituanienii reprezentau 61% dintre muncitorii sezonieri, în Vidzeme și Kurzeme — 19%, în Latgale — 0,7% (Kopėč 1938, 82, 130). În 1930, în comuna Rūda au fost înregistrați 27% lituanieni, în Nereta, Ritė și Eikšņi — 22%, în Ukri — 19%, în Aknīste și Prūdė — 17%, în Smiltene, Nemunėlis și Vadakstis — 15% etc. În 1979, cei mai mulți dintre ei (484—182 de locuitori) se aflau în împrejurimile localităților Vadakstis (38%), Kalēti (37,1%), Ruba (36,2%), Gramzda (33,1%), Nereta (26,4%), Pampāļi (26,1%), Nygranda (25,4%), Ezere (23,8%), Pilskalne (23,3%), Kursīši (21,6%), Jaunauce (21,4%) și Ukri (21,2%).

În perioada 1945—1960, cei mai mulți lituanieni s-au stabilit între Liepāja și Bauska. În 1979, cei mai mulți dintre ei se aflau în raioanele Riga (8769, 0,8%), Liepāja (6630, 2,6%), Bauska (4281, 5,3%), Saldus (3176, 2,2%), Jelgava (2587, 1,5%), Dobele (2486, 1,8%) și Daugavpils (2140, 1%). În anii postbelici, mulți lituanieni s-au stabilit aici datorită condițiilor mai bune de trai și a locurilor de muncă mai bune; mai ales în această regiune, ca și în regiunea Kaliningrad, au fugit mulți de represiunile din anii cultului personalității.

De la începutul secolului al XX-lea, limba lituaniană din Letonia a fost susținută într-o anumită măsură de organizațiile și școlile lituaniene înființate. În 1934 funcționau 16 societăți lituaniene (cu filiale locale) și Uniunea Lituanienilor din Letonia, fiind publicate două ziare. În perioada 1907—1948, limba lituaniană a fost predată oficial în cel puțin 21 de școli din Letonia: în 14, toate materiile erau predate în limba maternă, iar în cel puțin 7 se țineau lecții de limba lituaniană. În 1939, dintre cei 3500 de copii de vârstă școlară, aproximativ 700, adică 20%, frecventau școli lituaniene. În perioada 1907—1940 au apărut, unul după altul, câteva zeci de publicații periodice lituaniene.

Din cauza influenței bisericii, a școlii și a statului străin, mulți lituanieni din zonele de frontieră se asimilau rapid. În 1925, în Letonia vorbeau lituaniana aproximativ 7000 de locuitori stabiliți acolo de multă vreme; în 1980, aproximativ 150. În vremea țarului, în Letonia se ducea o politică de rusificare, iar în perioada 1930—1940 — de latinizare. Asociația Lituanienilor din Letonia organizează din nou școli lituaniene etc.

Fără a socoti comunicarea dintre lituanieni, limba lor maternă este folosită în public în prezent doar în aproximativ 10 biserici din Letonia. Odată cu creșterea numărului lituanienilor, școlile lituaniene solicitate și lecțiile în limba maternă au dispărut. Într-un club din Riga veneau colective de teatru și de activități artistice de amatori lituaniene.

Mulți lituanieni ascultă radioul RSS Lituaniene. În 1987 au fost abonate 5600 de publicații periodice lituaniene („Tarybinė moteris“ — 1985 exemplare, „Valstiečių laikraštis“ — 1813 exemplare, „Mūsų sodai“ — 378 exemplare etc.), mai ales în raioanele Liepāja (1028 exemplare), Riga (996 exemplare), Saldus (676 exemplare) și Bauska (668 exemplare). Spre deosebire de RSS Bielorusă, în Letonia lituanienii ocupă adesea funcții de răspundere, iar administrația nu le restrânge nevoile culturale.

Potrivit datelor din 1979, lituanienii și-au păstrat cel mai bine limba maternă la Liepāja (88,4%), iar cel mai slab la Tukums (59%). Cunoașterea limbii letone ca a doua limbă varia între 60,1 și 18,1% (locuitorii din mediul rural ai raioanelor Kuldīga și Daugavpils), cea a limbii ruse — între 56 și 13,4% (locuitorii din mediul rural ai raioanelor Daugavpils și Liepāja¹), iar cea a limbii lituaniene — între 9,9 și 1,2% (locuitorii orașelor din raioanele Saldus și Jelgava).

24

Tabelul 1. Satele din RSS Lituaniană în care, în 1979, lituanienii reprezentau 100—30% din totalul locuitorilor

Raion | Împrejurimi | Sat | Numărul locuitorilor | Lituanieni% Liepoja | Priekule | Duobelžibaliai | 44 | 100 Dobele | Vytiniai | Bungos | 98 | „ Bauska | Svitenė | Kapūna | 28 | „ Saldus | Pampāļi | Akmentiniai | 43 | 80 Bauska | Svitenė | Lygmaniai | 33 | „ Liepoja | Kalēti | Uozuolai | 126 | 70 Saldus | Pampāļi | Auniniai | 45 | 70 „ | „ | Veldrės | 27 | „ „ | Ruba | Matijašiai | 38 | „ „ | „ | Ciniai | 39 | 60 Liepoja | Priekule | Kanepai | 25 | „ „ | Vainiauda | Malkalnė | 89 | 50 Saldus | Jaunauce | Jaunauce | 241 | „ „ | Ruba | Veclykupeniai | 112 | „ „ | Nygranda | Dzyros | 90 | „ „ | Kursīši | Bruzilos | 101 | „ „ | Vadakstis | Mazdergiai | 42 | „ „ | Jaunauce | Kalnanai | 41 | „ Dobele | Penkule | Skujaine | 104 | „ Bauska | Brunava | Jatniekai | 78 | „ Daugavpils | Kalkūne | Papušinė | 33 | „ Liepoja | Sikšņi | Sudargai | 48 | 40 Saldus | Ruba | Ruba | 390 | „ „ | Nygranda | Griezė | 29 | „ „ | Vadakstis | Priedula | 71 | „ „ | Nīkrāce | Pukiukalniai | 31 | „ Dobele | Vytiniai | Putros | 73 | „ Jelgava | Sesava | Avangardas | 357 | „ „ | Ausma | Bandienekai | 57 | „ Bauska | Brunava | Silenieki | 26 | „ Jēkabpils | Lūone | Lūone | 247 | „ Liepoja | Priekule | Mazgramzda | 71 | 30 „ | Embūte | Dinsdurbė | 69 | „ „ | Aizpute | Uozuolai | 33 | „ Saldus | Zirņi | Uozuolai | 28 | „ „ | Nygranda | Kalnai | 351 | „ „ | Ezere | Šarlotė | 34 | „ Dobele | Ukri | Šnikeriai | 249 | „ Bauska | Ceraukste | Mūsa | 483 | „ „ | Gailīši | Ainavos | 46 | „ „ | Vecumnieki | Laimos | 39 | „

25

2. Belarusiei de nord-vest

(fostul ținut Vilnius) lituanienii

În jurul secolului al VII-lea, granița zonei compacte a balticilor și slavilor trecea probabil pe lângă Minsk, Polotsk și Pskov; în secolele XIV–XVI — pe lângă Gardinas, Ščiūčinas, Naugardukas, Voložinas, Smurgainys, Paštovai, Breslauja și Druja (cf. Zinkevičius 1987, 54, 59). În secolele XIV–XVII existau deja multe dintre centrele actuale ale graiurilor periferice și satele care le aparțineau: în 1473 este menționată Ródūnia, în 1511 — Gervėčiai, în 1553 — parohia Pelesõs, în 1569 — Āpsas.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, zonele estice ale limbii lituaniene din jurul localităților Vosyliškės, Minaičiai–Belyčia, Lipniškės–Tokariškės (la vest de Lazūnai), Astravas, Žodiškės, Svyrìus, Ikaznė, Skrudėlynė–Jaunbornė au fost slavizate (cf. Fayac, Выдугирис 1983, 26–78, 38, 48). Raportul din 1905 al preotului S. Stakelė arată că atunci au fost găsite încă persoane care vorbeau puțin lituaniana în parohiile Karkažiškės, Sudervė, Rykantai, Trakai Vechi și Noi, Varnionys, Žiūprėnai, Ašmena, Trobos, Yvija, Dūdos, Vyšniavas, Zabrėžė, Gruzdovas–Oborskas, Žirmūnai și Užbalis. Majoritatea vorbeau lituaniana în parohiile din jurul Lentupis (districtul Švenčionys), Kazokiškės, Rūdninkai, Vievis (districtul Trakai), Nemenčinė, Dubujai, Gervėčiai, Videniškiai și Kernavė (districtul Vilnius), în jurul Kauleliškės, Geranainys, Subatninkai, Surviliškės, Graužìškės și Lazūnai (districtul Ašmena), precum și Šalčininkai, Šalčininkėliai, Eišiškės, Benekainys și Varenavas (districtul Lida) (Vilniaus žinios 1905. Nr. 278; LKLB, 55–57).

În prima jumătate a secolului al XX-lea, teritorii lituaniene deosebit de întinse au dispărut în districtele Breslauja, Varėnavas și Astravas. Din 1890, numărul vorbitorilor de lituaniană din jurul Lazūnai a scăzut cu o mie în 15 ani (au mai rămas 2.000), iar în jurul Gervėčiai, cu două mii în 41 de ani (au rămas aproximativ 5.000). Până în jurul anului 1920, lituaniana era vorbită mai ales în Jokintõnys, Sakalāčiai, Ažūlaukė, Kalionija, Valeikõnys, Sniegiónys și Gavučiai (Valeika 1988. Nr. 7). Pe insula Žietela au fost găsiți 1.156 de lituanieni în 1886, 500 în 1906, 600 în 1916, 390 în 1933, 40 în 1957 și 2 în 1986.

Se consideră că la păstrarea elementelor substratale în graiurile sudice lituaniene — Zietela și, mai ales, Pelesõs–Ródūnia — au contribuit prusacii (skalvieni, bartieni, pamedenieni), stabiliți în regiunea Gardinas după 1276, precum și iotvingienii, care ar fi putut ajunge acolo în 1280–1283 (cf. Судник 1980, 186–189; Lietuvių etnogenezė 1987, 225, 228). Din secolul al XV-lea până la sfârșitul secolului al XVIII-lea este menționat ținutul Bartai de pe râurile Pelesõs și Ditvós (actualul district Ródūnia), extins apoi într-o circumscripție administrativă în care, în 1765, se aflau Pelesõs (satele Pelesõs, Pamedės, Pāditvio, Pavalakės, Piliūnų și Leliūšių), Skálvos (Vigónys, Smilginiai, Dubiniai, Skireikiai, Varliai, Paleikiškiai, Kūrkės și Kargaudai), Piliakalnis (Sklodónys, Vaikūnai și Paraistė) și mai îndepărtata circumscripție Panemunė. În 1385, 1387 și în alte surse se menționează că între Ródūnia și Zóbalatė au fost colonizați 800 de skalvieni (lituanienii îi capturaseră în 1365, lângă Ragainė). Totuși, numele satului Pamedė provine mai degrabă nu de la tribul pamedenienilor, ci de la cuvântul dialectal medžias „pădure”.

Substratul iotvingian (transformarea consoanei ž în z) s-ar putea distinge poate chiar în pronunția Žadiškės „Žodiškės”, întâlnită în împrejurimile localității Gervėčiai.

26

Kivõnys △ ↓ VARENÁVA ↗ Vaikūnai △ Sen. Kazõkiškės △ Sklodõnys ● ↓ VILNIŲ 76 km. ← Nočią RÓDŪNIA Juciūnai ○ Jotūnai ○ Kurkės ⊖ Piliakalnis ○ Kargaudai ○ Mažeikiai △ Vigõnys ◐ Plikiai ● Klaišiai ⊖ Sen. Smilginiai ○ Kemešiai △ ↓ GARDINA Paškovičiai △ Dubiniai ● Tolkunai △ Lipkūnai △ Gudėliai △ ↓ LŪDA Leliušiai ⊖ Pelesõ ● Pomedė △ Surkantai △ Balčiškis ○ Piliūnai ◐ Pavalkė ● Sen. Drūskininkai ● Paditvys ○ 1 ● 5 ○ 2 ◐ 6 △ 3 ● 7 △ 4 ⊖

Schema 2. Situația lingvistică din împrejurimile Pelesos—Ródūnia. Satele în care, în 1987, se putea vorbi lituaniana: 1 — 60–70% din populație, 2 — 40–48%, 3 — 27%, 4 — 10–18%, 5 — 1–5%. Sate în care s-a încetat să se vorbească lituaniana: 6 — în prima jumătate a secolului al XX-lea, 7 — în secolul al XIX-lea. Surse: Povilait ytė 1970, 1–10, Vidugiris 1988, 21–34 și altele.

În 1890, în împrejurimile Ródūnia, 70% erau lituanieni, iar în Pelesos — 82% (1.421 din 1.723 de locuitori). Până în 1914, în parohiile Varenávo, Ródūnia, Nočia, Asavõs și Armõniškiai, 3/4–2/3 din locuitori vorbeau lituaniana; în Benekáiniai, Geranãiniai și Kaulėliškės — 1/3–1/2; în Trakėliai, Žirmūnai și Žõbalatė — 1/4–1/3 și așa mai departe. Lituaniana a fost limba principală de acasă până în jurul anului 1950 între Benekáiniai și Armõniškiai, între Varenávo și Kaulėliškės, precum și în jurul localităților Ásavă și Nõčia; în unele sate din împrejurimile Ródūnia — până în 1975, iar în împrejurimile Pelesos (Pavalakėjė, Pelesojė, Dubiniuose, Sen. Drūskininkuose) — până în prezent. În 1970, Pelesoje avea 340 de locuitori (în 1986 — 253), nelitu-

27

— doar aproximativ 35 (Povilait ytė 1970, 3). În unele locuri, numărul lituanienilor găsiți de autorul articolului este mai mare (vezi schema) decât cel constatat de T. Sudnik (cf. Vidugiris 1988, 24), probabil pentru că localnicii au răspuns în limba în care li s-a adresat.

În partea de est a raionului Varenavas, dintre cele 18 sate în care se vorbea lituaniana la începutul secolului XX (zona avea aproximativ 13 km lungime și 7 km lățime), limba s-a păstrat mai bine în Stanišiai, Tūsamoniai, Ramaškonys, Navasedai și Bieliūnai; câte unii vorbitori se mai găseau în Biliai, Pārabiškė, Cesliūkiškė, Dainava, Romūčiai și Padvariškės. Dintre cei 8.000–12.000 de oameni care știau să vorbească lituaniana în 1928–1933 (cf. Vidugiris 1988, 29, 27–32), în 1970 au fost înregistrați oficial 1.234 de lituanieni în raionul Varenavas, iar în 1979 — doar 939 (563 (60%) considerau drept limbă maternă limba naționalității lor, 351 (37%) — limba belarusă, iar 24 (3%) — limba rusă). Dintre aceștia, 313 (33%) cunoșteau fluent limba belarusă ca a doua limbă, 307 (32%) — limba rusă, iar 78 (8%) — limba naționalității lor.

În raionul Āstravas, în 1930 mai erau cel puțin 6.000 de lituanieni. În 1970 au fost înregistrați 2.120 (6% din totalul populației), iar în 1979 — 1.655. Lituaniana era considerată limbă maternă de 1.448 de persoane (87%), belarusa de 172 (10%), iar rusa de 35 (2%); 1.032 (62%) cunoșteau fluent belarusa, 388 (23%) — rusa, iar 80 (5%) dintre cei asimilați lingvistic slavilor cunoșteau fluent lituaniana. În 1970, în raionul Gaždinas erau 177 de lituanieni (în 1979 — 138; în raionul Paštovai — 184), în raionul Smurgainiai — 73, în Ašmena — 52, în Ščiūčinas — 42, în Lida — 24, în Yvija — 22, în Zietela — 12, în Slonimas și Naugardukas — 10 și așa mai departe. Probabil că cei mai mulți dintre cei înregistrați aici ca lituanieni erau oameni veniți din alte părți.

În afara granițelor RSS Lituaniene, pe teritoriul URSS, limba lituaniană s-a păstrat până în prezent cel mai bine în împrejurimile Gervėčiai. Probabil că acest lucru s-a datorat condițiilor sociale — unii proprietari de moșii în secolul al XIX-lea, iar în secolul XX școala, biserica, societățile culturale lituaniene și presa.

Încă din vremea țarului, în multe locuri dascălii predau pe ascuns. În jurul anului 1923, la Gervėčiai a început să funcționeze public o școală lituaniană, iar în 1925 — la Miciūnai (învățătoare: J. Naminskaitė și J. Kardelytė), Mockai, Gėliūnai, Galčiūnai, Pelegrinda, Girios, Knystuškės, Rimdžiūnai și Pėtrikai. În satele lituaniene au fost înființate filiale ale societății Sfântul Cazimir, care aveau și mici biblioteci (cu aproximativ 200 de cărți și reviste fiecare). Pe atunci se citeau cel mai mult „Ūkininko patarėjas”, „Kelias”, „Dirva” și scrierile lui Maironis și K. Binkis. La Gėliūnai funcționa și o filială a Societății Culturale (publicația societății era „Vilniaus žodis”). La Miciūnai se jucau „Amerika pirtyje”, „Aklą pažins, kvailą supras” și altele. În școlile publice poloneze erau atunci doar câte 2–6 elevi.

După închiderea tuturor școlilor lituaniene până în 1933, în 1934–1936 în locul lor au funcționat săli de lectură ale societății „Rytas”. Ca responsabili ai sălilor de lectură au rămas foștii învățători lituanieni: la Miciūnai — A. Bubūlis, la Girios — V. Krėčius, la Rimdžiūnai — Selyla și alții (cei menționați erau cei mai activi). Îndemnați de responsabilii sălilor de lectură, părinții din satul Girios le-au recomandat copiilor să vorbească mai puțin poloneza și să nu cânte în poloneză la școala poloneză obligatorie, iar copiii din Miciūnai au reușit în anul școlar 1934/35 să obțină ca religia să fie predată în lituaniană la școala din Gervėčiai (Valeika 1988. Nr. 1, 2).

Pelesoje lietuviška mokykla veikė 1908–1917, 1922–1932 m. Maždaug 1926 m. Vilniaus krašto lietuvių švietimo draugijos „Rytas“ (jos būstinė buvo dabartinėse Lietuvių kalbos ir literatūros instituto patalpose) mokyklos įsteigtos Dubiniuose, Pavalakėje, Piliūnuose, Druskininkuose, Paditvyjė, Leliūšiuose, Kargau-

28

Tabelul 2. Numărul lituanienilor din satele mai mari din împrejurimile Gervėčiai

Nr. crt. | Numele satului | Total locuitori: 1985 | 1987 | Lituanieni în 1985: număr |% | număr de gospodării 1. Gervėčiai | 479 | — | 128 | 27 | — 2. Girios | 240 | 265 | 195 | 81 | 101 3. Rimdžiūnai | 232 | 231 | 151 | 65 | 80 4. Galčiūnai | 205 | 203 | „ | 74 | 90 5. Mėčkos | 173 | 201 | 148 | 85 | 100 6. Miciūnai | 180 | 195 | 126 | 70 | 60 7. Gėlinai | 128 | 145 | 119 | 93 | 80 8. Knystuškės | 87 | 104 | 80 | 92 | 55 9. Gaigaliai | 73 | 86 | 37 | 51 | 40 10. Pelegrindà | 60 | 65 | 43 | 72 | 35 11. Gudinininkai | 64 | 57 | 28 | 42 | 25 12. Milčėjos | 51 | 48 | 40 | 78 | 23 13. Pėtrikai | 40 | „ | 36 | 90 | 20 14. Kerplasinà | 24 | 28 | 19 | 79 | 12 15. Gibirdė | 7 | 21 | 2 | 29 | — 16. Užupis | 10 | 10 | 6 | 60 | 6

Duomenys imti iš: Romančiuk 1986, 241, Valeika 1988 ir apylinkės Tarybos.

duose, Vigonysė, Rackūnuose, Plikiuose, Piliakalnyje, Sklodonyse, Smilgininose. Pe lângă școlile lituaniene, în fiecare sat exista și câte o școală poloneză. În 1933, școlile în care se preda în lituaniană au fost închise și aici; în locul lor, până în 1936 au funcționat săli de lectură lituaniene ale societății „Rytas”. Acolo, copiii erau învățați clandestin în lituaniană (Povilaitytė 1970, 3–7).

În perioada ocupației burghezei poloneze, și biserica a traversat o perioadă dificilă din punct de vedere național. Încă în vechea biserică de lemn din Gervėčiai, în jurul anilor 1898–1903, cântaseră la orgă Mikas și Kipras Petrauskai, împreună cu tatăl lor, care înființase un cor și o fanfară. După vizita episcopului J. Matulevičius din 1924, pe lângă slujbele în poloneză au fost introduse în biserica din Gervėčiai și slujbe în lituaniană, care au trebuit să înfrunte numeroase încercări. Preoții care au slujit în biserica din Gervėčiai pot fi împărțiți, din punctul de vedere al limbilor, în aproximativ trei categorii: cei relativ neutri, care vorbeau atât poloneza, cât și lituaniana (A. Dalinkevičius, Buivys, S. Chodyga și actualul preot); cei care promovau polonizarea (Alšiauskas și mai ales Romeika, Malinauskas — „Edikas”, J. Trochimas și alții); și cei care promovau lituanizarea (A. Jakavonis, J. Gylys).

Teroarea spirituală a celor care promovau polonizarea se transforma adesea în violență fizică, mai ales în perioada 1927–1946. Satul Sakalaičiai a fost deznaționalizat cu forța de proprietarii moșiei, familia Struck; în hotarele sale, cei care vorbeau lituaniana erau bătuți cu nuiele. Încă din 1928, Atminis, un locuitor din Miciūnai în vârstă de 80 de ani, a primit 25 de lovituri de bici pentru acest lucru. De aceea, locuitorii satului Sakalaičiai — familiile Damučiai, Gudaičiai, Kurmeliai, Maučiai, Skyručiai, Šauliai, Tvoragaliai și alții — au trecut la limba poloneză și, instigați, ajungeau chiar să-i bată pe cei care vorbeau lituaniana („girgunus”). Pentru această lucrare, vika-

29

... și comandantul poliției au înființat în 1927 o organizație militară șovină a pușcașilor polonezi. În noaptea de 4 spre 5 octombrie 1927, mulți activiști lituanieni din regiunea Vilnius (printre ei și preotul A. Jakavonis din Gervėčiai) au fost arestați și închiși sau deportați în Lituania. În 1930, pentru o predică în lituaniană, pușcașii polonezi i-au bătut pe lituanieni cu bastoane de bambus în biserica din Gervėčiai, iar pe mulți dintre ei i-au întemnițat pentru că s-au împotrivit, la Vilnius (Lukiškės) și Varnionys. Atunci a fost instituit un interdict de 3 ani — predicile și cântările în poloneză și lituaniană au fost înlocuite cu cele în latină (Valeika 1988. Nr. 1–2).

Neputând obține servicii religioase în limba maternă, lituanienii din fosta parohie Ródūnia (mai ales din 7 sate — Pelesa, Dubiniai, Piliūnai, Pavalakė, Păditvis, Druskininkai, Leliūšiai) au înființat o parohie separată în 1917–1918, iar în 1927 au început să construiască o biserică proprie la Pelesa; aceasta a funcționat din 1935 până în 1950 și a avut o mare importanță pentru păstrarea limbii lituaniene (la 16 octombrie 1988 a fost restituită credincioșilor). În prezent, lituanienii din RSS Bielorusă pot beneficia oficial de servicii religioase în limba maternă în republica în care locuiesc doar la biserica din Gervėčiai, aflată la aproximativ 200 km de Pelesa, și la Pelesa (din 1989).

În 1939–1941, în împrejurimile localității Gervėčiai se preda în rusă și bielorusă, iar în 1942 s-a început predarea în lituaniană. În prima jumătate a lunii iunie 1940, lituanienilor din Ąpso, Gervėčiai, Pelesa și din alte localități li s-a comunicat oficial că cei care doreau urmau să fie transferați în Lituania. După ce majoritatea și-au încărcat lucrurile în căruțe, repatrierea a fost anulată.

În 1942–1943 au fost deschise un gimnaziu inferior lituanian la Gervėčiai și școli primare în Galčiūnai (învățătorul S. Steponavičius), Močkai (învățătorul B. Steponavičius), Girios (învățătorul J. Valeika-Vėleika), Pėtrikai (învățătorul B. Laurinavičius), Gėliūnai și Rimdžiūnai. Era mare lipsă de profesori, așa că au fost invitați să predea localnici mai instruiți (care absolviseră școala de meserii din Vilnius etc.).

În 1939–1944, la Pelesa a funcționat, de asemenea, o școală lituaniană în locul celei poloneze. În celelalte sate nu existau pe atunci școli, din cauza lipsei de profesori.

După trecerea frontului, foștii învățători ai școlilor lituaniene din împrejurimile localității Gervėčiai (S. Steponavičius, J. Valeika, studentul A. Mileišis) s-au dus la președintele comitetului executiv din Astravas, Padelis (lituanian originar din satul Rimdžiūnai, care se ocupa temporar de problemele educației). Auzind că foștii învățători doreau să continue să predea în lituaniană, președintele a răspuns că asemenea „fasciști” trebuie arestați, iar în locul lor trebuie numiți bieloruși și ruși. După ce delegațiile locuitorilor din împrejurimile localităților Gervėčiai și Pelesa au făcut de 9 ori deplasări la Moscova, Vilnius și Minsk pentru a solicita o școală și o biserică lituaniene, reprezentanții Ministerului Educației din RSS Bielorusă și ai altor instituții le-au propus localnicilor, mai întâi de toate, să voteze nu pentru predarea în școală în limba maternă, ci doar pentru orele de limbă maternă (Valeika 1988. Nr. 3). Astfel, în 1956 s-a început predarea în limba rusă la școala secundară din Gervėčiai, la școala de opt ani din Girios și la școlile primare din Rimdžiūnai și Gėliūnai, iar în 1957, la școlile de opt ani din Pelesa și Paditvis și la școlile primare din Dubiniai și Pavalakė, în raionul Varenavas; din clasa a III-a au fost introduse ore de limbă maternă (la alegere — lituaniană sau bielorusă). La Gervėčiai predau A. Šironas, A. Grikpėdis, A. Vaičiulienė; la Girios — B. Šaknys, D. Kaltinaitė, O. Augulytė, A. Čiulada, R. Greimaitė; la Pelesa — J. Riauba, O. Babarskytė, R. Bugailiškytė; la Dubiniai — L. Grabauskas; la Pavalakė — O. Vileikytė și alții.

30

Odată cu scăderea numărului de elevi, comasarea școlilor și lipsa profesorilor de limbă maternă, precum și din cauza luării insuficiente în considerare a nevoilor localnicilor, școlile din Gėliūnai, Dubiniai și Pavalakė au fost desființate în 1972—1984, iar în școlile primare din Pädytvis (din 1981) și Rimdžiūnai (din 1987) nu se mai predă limba lituaniană. Orele de lituaniană nu au fost introduse nici în școlile secundare din Balčiškis, Ródūnia și Varenāvo, unde învață copii lituanieni (și în prezent sunt aproximativ 10 acolo, în timp ce orele de bielorusă se țin la Girios și în alte locuri chiar și pentru un singur elev din clasă).

Schema 3. Situația lingvistică din împrejurimile localității Gervėčiai. Sate în care în 1985 erau între 195 și 19 lituanieni: 1 — 90—93%, 2 — 78—85%, 3 — 70—54%, 4 — 65%, 5 — 42,51%, 6 — 27%. Localități și împrejurimi în care s-a încetat vorbirea în lituaniană: 7 — în prima jumătate a secolului XX, 8 — la începutul secolului XX, 9 — la sfârșitul secolului XIX. Surse: Romanciuk 1986, 241; Таунас, Видугирие 1983, 38, 48; Белорусская ССР 1973.

31

În 1978, la Gervėčiai, 162 de elevi frecventau orele de limbă și literatură lituaniană, iar în 1987 – 74 (51% dintre elevii claselor III–X); în 1970, la Pelesa – 60, iar în 1987 – 25 (56%). În școala din Girių erau în total 127 de elevi în 1943, 156 în 1962, 130 în 1965 și 48 în 1987 (dintre care 35 lituanieni; 30 de elevi, adică 88%, studiau limba lituaniană începând din clasa a III-a). Administrația locală continuă să interzică clasele cu predare în lituaniană.

Numele de familie ale elevilor care au frecventat orele de limbă lituaniană la școala din Pelesa în anul școlar 1970/71 (rădăcinile identice nu sunt repetate)⁴: Adamonis, Balnevičiūtė, Čaplytė, Čiūka, Doda, Dudavičiūtė, Galvelė, Geležinytė, Grišeltytė, Ivaška, Kanevičiūtė, Kauzaitė, Kražytė, Kruopys, Mindziulis, Ladišiūtė, Lingė, Pakulis, Rameika, Selyla, Stanišauskas, Šimelionytė, Šimelevičius, Šiškaitė, Tunkelis, Valiukevičius, Varanauskas și alții.

Numele de familie ale elevilor școlii din Gervėčiai în anul școlar 1976/77: Aleksa, Atminis, Augulis, Bazytė, Čepukaitis, Gražulytė, Gudaitis, Gulbinavičiūtė, Jankevičius, Jaskaitis, Karmazaitė, Kiškel y tė, Lukša, Lukoit, Mažeika, Meškys, Mileiša, Petravičius, Petrikaitė, Pliauga, Puiša, Pukštaitė, Ravaitytė, Reketis, Remys, Sysas, Skerla, Šėmis, Trepšys, Vaičiulytė, Valeika și alții.

Planul de învățământ al școlii de nouă ani prevedea 23 de ore săptămânale de limbă maternă (lituaniană) și literatură; în 1987, numărul lor a fost redus la 18 la Pelesa (se planificase reducerea la 10, prin eliminarea literaturii lituaniene și redenumirea limbii lituaniene drept „limbă străină”), iar la Giriuose – la 22 (în clasele III–V au rămas câte 4 ore pe săptămână, iar în clasele VI–VIII – câte 3). La Pelesa s-a găsit pentru predarea limbii lituaniene doar o profesoară provenită dintr-o familie mixtă, care absolvise doar școala secundară din Šalčininkai cu predare în limba rusă. La școala secundară din Gervėčiai rămăseseră 28 de ore săptămânale de limbă maternă.

Pentru a obține studii secundare în limba maternă, copiii lituanieni din raioanele Astravas, Varėnavas și Breslauja încercau să fie admiși la școala-internat din Vilnius, de pe strada Dziūkų (astăzi internatul care poartă numele celei de-a 50-a aniversări a VLKJS, cu predare în limba rusă), precum și la școlile secundare din Marijampolis, raionul Vilnius, Mielagėnai și Tverečius, raionul Ignalina, Juknėnai, raionul Utena, și în alte localități. În cel mai bun caz, puteau merge acasă, la o distanță de 100 km sau mai mult, doar duminica. Numai în 1967, în RSS Lituaniană se aflau aproximativ 300 de astfel de elevi: 14 proveneau de la școala din Girių etc.

Mulți lituanieni din RSS Bielorusă urmăresc televiziunea RSS Lituaniene și ascultă radioul. Numai în regiunea Grodno, în 1987 au fost abonate 135 de exemplare ale ziarului „Valstiečių laikraštis” (aproximativ 30 în Giriuose), 52 de exemplare ale revistei „Tarybinė moteris” etc. În anii 1956–1960, la Giriuose funcționau o secție de teatru amator și un cerc de dans; ansamblurile etnografice din acest sat și din satul Pavalakė continuă să existe.

3. Lituanienii din Polonia (voievodatul Suwałki)

La granița cu Polonia (lângă raioanele Lazdijai și Kapsukas) se află aproximativ 60 de localități locuite compact de lituanieni, delimitate aproximativ la vest și sud-vest de linia Budziskas, Veselavas, Klevai, Morkiškė (cf. Aleksaitė 1985, 9). Această zonă are 40 km lungime și, lărgindu-se spre mijloc, ajunge la o lățime de 10–15 km (intră în voievodatul Suwałki-

⁴ Date furnizate de T. Povilait ytė, profesoară la școala din Pelesa la acea vreme, și, în continuare, de A. Grikpėdis, profesor la școala din Gervėčiai. Vezi și „Atskiroji Lietuva”. V., 1985. Vol. 1,2.

32

Schema 4. Densitatea populației lituaniene în regiunea Sejny–Puńsk: 1 — 90–100% lituanieni, 2 — 80–90%, 3 — 70–80%, 4 — 60–70%, 5 — 50–60%, 6 — 40–50%, 7 — 15–30%, 8 — 5–15%, 9 — alte localități; 10 — școli cu predare în limba lituaniană, 11 — cursuri facultative de limba lituaniană în școli poloneze.

3 678

(voievodatul Suwałki, districtele Sejny, Puńsk și Szypliszki). Din aproximativ 850 de locuitori ai comunei Puńsk și 4.700 ai comunei Sejny, circa 680 și, respectiv, 800 (80% și 19%) sunt lituanieni. Cele mai mari sate lituaniene, în care nu sunt mai mult de 1–2 familii poloneze — Agurkiai, Burbiškės, Džiūliai, Kampuočiai, Navininkai, Vaitakiemis, Vidūgiriai; 90–95% dintre lituanieni locuiesc în Dusnyčia, Juodėliškė, Kreivėnai, Ožkiniai, Pristavonys, Žagariai.

În august 1919, după desprinderea de Lituania a așa-numitului triunghi Suwałki, lituanienii bilingvi dintre Berżniki și Wiżajny (în partea sudică a regiunii Sejny) și-au pierdut limba, iar cei monolingvi au devenit în mare parte bilingvi, din cauza școlilor, a influenței televizoarelor apărute după 1975 etc. În timpul ocupației hitleriste, aproximativ jumătate dintre lituanienii din Puńsk și din împrejurimi au fost strămutați în Lituania (din satele Būbeliai, Burbiškės, Burokai, Didžiuliai și Paliūnai — 72–90%); după război, nu s-au întors cu toții.

În comuna Puńsk, predarea limbii lituaniene ca materie a fost reluată în anul școlar 1951/1952 în școlile primare din Navininkai, Pristavonys, Vaitakiemis și Vidūgiriai, iar în 1953–1959 s-a trecut la predarea în această limbă. În toamna anului 1956 a fost deschis liceul din Puńsk, în care predarea se desfășura în mare parte în lituaniană (în paralel, până în clasa a VIII-a, se preda și în poloneză; mai departe, numai limba și literatura polonă, istoria, educația fizică și pregătirea militară). În fiecare an absolvă liceul 20–30 de elevi (în 1985 numărul absolvenților ajunsese la 525). În 1967, în regiune mai existau 9 școli primare lituaniene; în 1978 — 4 școli cu opt clase și 2 școli primare; în alte 12 școli, lituanienilor li se preda limba maternă ca materie: în Aradninkai, Klevai, Krasnagrūda, Krasnavė, școala agricolă din Puńsk, liceul din Sejny și 2 școli cu opt clase, în Smalėnai, Suwałki, Szymanowizna și Žabariškės (în 1967 se preda și în Juodėliškė, Lumbiai, Paliūnai, Radziūčiai și Šlynakiemis). După comasarea școlilor, în afară de liceu, există acum 4 școli cu opt clase cu predare în limba maternă (în Navininkai, Pristavonys, Puńsk și Vaitakiemis) și o școală cu 4 clase în Vidūgiriai.

În 1957 a fost înființată Societatea Culturală și Obștească a Lituanienilor din Polonia, care în 1984 avea 1.800 de membri și 48 de filiale: în voievodatul Suwałki, precum și în Białystok, Gdańsk, Słupsk, Szczecin, Varșovia și Wrocław, unde s-a stabilit o parte dintre lituanienii din RSS Lituaniană în perioada 1945–1958. Societatea se ocupă de educația conaționalilor, din 1960 publică revista „Aušra”, administrează biblioteci și activități artistice de amatori, menține legături cu RSS Lituaniană etc. În 1956, la Puńsk a fost înființat un cămin cultural; aici activează corul „Dzūkija”, ansamblul vocal-instrumental „Punia”, orchestra sătească „Klumpė”, ansamblul de dansuri „Jotva” și ansamblul de fete „Ulbuonėlės” (cf. Tarybų Lietuvos enciklopedija. 1986. T. 2. P. 512, 561; 1987. T. 3. P. 469, 644–655).

Limba lituaniană este folosită pe scară largă în viața publică a comunei Puńsk, precum și în bisericile din Puńsk, Sejny, Smalėnai și Žagariai. În 1904, slujbele cântate în lituaniană au fost ținute pentru scurt timp o dată la două duminici și la Berżniki, deoarece atunci jumătate din acea parohie (3.000 de locuitori) era încă alcătuită din lituanieni, care locuiau dincolo de orășel. Dar mazurienii, care priveau de sus limba lituaniană, s-au gândit atunci că „Litwa chce zgubić polską wiarę” și, pe dată, dintre „dzūcii și dzūkienele rănite și schilodite […] au fost numărați optsprezece, dintre care patru persoane, cu craniile perforate, abia au supraviețuit” (LKLB, 38).

În prezent este răspândită opinia că regiunea Sejny–Puńsk a fost colonizată de lituanieni din împrejurimile Merkinė–Puniai și destul de târziu — la sfârșitul secolului al XVI-lea și în secolul al XVII-lea. Această perspectivă a fost, se pare, în mare măsură încurajată de oamenii de știință germani din perioada 1921–1944, cărora le era nece-

34

sar să demonstreze că și lituanienii din Lituania Mică nu sunt autohtoni din vremuri străvechi, ci coloniști așezați acolo de germani după 1422 (Pacea de la Melno) (cf. Pakarklis 1935, 44—68).

Se poate presupune că o parte dintre lituanienii din actualul voievodat Suwałki s-au păstrat cel puțin din secolul al X-lea. Căci graiul lituanienilor din regiunea Sejny–Puńsk se împarte astăzi, în sud-est și nord-vest, în două părți: a dialectului sudic aukštaitian, numit și dzūkian occidental (circa 40 de sate), și a dialectului occidental aukštaitian kauniškių (9 sate; granița trece la sud de Ramonai și Gilušiai). În partea de sud-est a graiului, de vorbitorii din Puńsk (peste 30 de sate) se desprind și seniškiai (8 sate), care nu palatalizează consoanele moi c, dz. Dacă acești lituanieni s-ar fi mutat aici abia acum 300 de ani, venind numai din împrejurimile Merkinė–Puniai, ar vorbi un singur grai (și nicidecum „kapsų”).

Graiurile dintre Wiżajny și Sejny reprezintă o continuare a teritoriului limbii lituaniene (aproximativ între Vilkaviškis și Druskininkai). Multe dintre satele menționate se află la numai 1—5 km de granița trasată chiar prin ele. Lituanienii locuiau în zonele sudice ale fostei gubernii Suwałki și în regiunea învecinată a guberniei Łomża încă înainte de războaiele lituanienilor cu polonezii din secolele XI—XIII (LKLB, 36). Iar în secolele XIII—XV, la începutul perioadei în care Ordinul teutonic stăpânea ținutul pustiu, „mai rămăseseră locuitori” (Pakarklis 1935, 12). Acest lucru poate fi atestat și de vânătoarea lui Jogaila din 1418, lângă Wigry: dacă pădurea nu ar fi fost locuită (de oameni care slujeau, contra plată, teutonilor și lituanienilor), teutonii probabil că nu ar fi pătruns acolo, iar lituanienii nu ar fi aflat despre ei⁵. Potrivit lui J. Totoračius și V. Vileišis (1935, 104—106), de la mijlocul secolului al XVI-lea, locuitorii din Lituania Mică au fugit în Sūduva.

Numeroasele oiconime de origine lituaniană dintre Suwałki și Marea Baltică arată că această zonă, întinzându-se încă aproximativ 60 km spre sud, până în secolele XVIII—XIX a fost o continuare a Lituaniei Mici (aproximativ până la drumul Augustów–Olsztyn). De la est spre vest se află Szurpiły, Klaipėda, Skaizgiry, Žytkiejmy, Mieruniszki, Motule, Dubeninki, Rogainy, Rogojny, Pluszkiejmy, Jurkiszki, Mažucie, Juchnajcie, Surminy, Straduny, Meldze, Szarejki, Kaliszki, Wydminy, Wierciejki, Grodzisko, Budry, Wajsznory, Galwany, Kiemławki, Warnikajmy, Krelikiejmy, Mołtainy, Gierkiny, Korsze, Łankiejmy, Wozławki, Głajny, Krykajny, Burdajny etc. Se folosesc și denumiri asemănătoare pentru localități (cu al doilea element -kiemis „-kaimis” etc.).

Lituanienii s-au stabilit timpuriu în partea nordică a fostului ținut al yotvingienilor, până la cursul superior al râului Biebrza. Prin strămutarea nobililor și a militarilor lituanieni în localități mai importante din punct de vedere strategic, în actualul voievodat Białystok (până la Bug), în împrejurimile Rajgródului, Goniądzu (din 1501, limba lituaniană era folosită în biserică), Knyszynului, Odelskului (în 1492 a fost înființată o parohie pentru lituanieni), Tykocinului, Supraś­lului, Białystokului, Surażu, Brańskului, Bielskului, Drohiczynului, Kamieniecui și în alte locuri, au apărut enclave lingvistice lituaniene, care s-au menținut mai puternic până în 1520 (Zinkevičius 1987, 229—230). Până la începutul secolului al XX-lea, vorbitori de lituaniană au rămas în districtele Berżniki, Giby, Krasnopol, Wigry, Suwałki, Augustów, Jeleniewo, Wiżajny și în alte districte ale voievodatului Suwałki (cf. LKLB, 36).

⁵Date furnizate de J. Vaina, directorul muzeului din Puńsk.

3*

35

III. COMPARAȚIA SITUAȚIEI LINGVISTICE A GRAIURILOR PERIFERICE

Dintre toate graiurile periferice aflate în afara granițelor Lietuvos TSR, până în prezent s-au păstrat cel mai bine lituanienii din ținutul Sejny–Punskas. Acest lucru s-a datorat, se pare, în principal unei autonomii culturale mai mari (școli, asociații, presă, biserică etc.). Tinerii din acest ținut rămân mult mai des în gospodăriile părinților și preiau în mod tradițional cultura; migrația spre nord și est este oprită de granița de stat. În privința concentrării compacte a lituanienilor, până acum li se apropie aproape la fel de mult împrejurimile Gervėčiai.

Până în 1865, cele mai bune condiții pentru păstrarea propriei culturi le-au avut lituanienii din Lituania Mică; între 1921 și 1946 — lituanienii din Letonia (între 1919 și 1936 și între 1939 și 1944 — și lituanienii din Belarus); din 1953 — lituanienii din Polonia. Atât în privința presei și a organizațiilor, cât și a educației, cei 9000 de lituanieni din ținutul Sejny–Punskas au acum condiții asemănătoare celor de care dispuneau în 1940 cei 23 000 de lituanieni din Letonia. Atunci, dintre aproximativ 3500 de copii lituanieni din Letonia, 674 (19%) urmau lecții în limba maternă: 107 copii învățau la gimnaziul lituanian din Riga, 446 — în unsprezece școli primare lituaniene; 121 de copii urmau lecții de limba lituaniană în 6 școli primare letone de la graniță. În Polonia, lecții opționale de limba lituaniană există, de asemenea, numai în zona compactă a populației autohtone, unde în 1986 le urmau 725 de copii: 115 — la liceul din Punskas, 411 — în patru școli de opt ani (sau primare) și 159 — în șase școli primare, precum și la școala agricolă din Punskas și la liceul din Sejny (cf. Paransevičius 1986, 9—12); în Letonia, înainte de război, 43 de copii mai frecventau și două grădinițe lituaniene, pe când acum în Polonia există una). Lecții calificate de limba lituaniană, iar în localitățile cu populație compactă (de exemplu, în Giriøse) și predare cel puțin la nivel primar în limba maternă, sunt solicitate acum și de lituanienii din raioanele Astravas, Varenavas, Riga, Liepāja, Bauskė, Saldaus, Sovetsk, Krasnoznamensk (regiunea Kaliningrad). Ansamblurile, poeții și chiar presa din Lietuvos TSR ajung în străinătate — în RP Polonă — mai des decât în unele raioane ale republicilor învecinate din cadrul aceluiași stat.

Dependența dinamicii numărului vorbitorilor de lituaniană de împrejurările politice, culturale, sociale și demografice se vede comparând evoluția împrejurimilor Punskas, Ródūnia și Ąpsas începând din 1910. La început, în aceste trei zone vorbea lituaniana un număr aproximativ egal de oameni — câte 10 000. Până în jurul anului 1950, condițiile culturale din aceste zone nu se deosebeau, în esență: toate au aparținut mai întâi Rusiei țariste, apoi unor teritorii ocupate temporar de susținătorii lui Piłsudski și de hitleriști. Spre deosebire de împrejurimile Ąpsas și Ródūnia, ținutul Punskas începuse mai puțin să se slavizeze la începutul secolului (singura excepție era zona Kadariškės, aflată pe cale de a-și pierde identitatea națională, precum și mici teritorii la vest și sud-vest de Punskas — în total aproximativ 6500 de locuitori) (Кушнер 1951, 27—30). În anii postbelici, după ce copiii au început să frecventeze școli cu predare în belarusă sau rusă, lituanienii din Ąpsas și din împrejurimile Ródūnia au început să se slavizeze în masă: acolo au mai rămas, respectiv, aproximativ 1000 și 300 de vorbitori de lituaniană (majoritatea persoane în vârstă). Între timp, în ținutul Sejny–Punskas mai sunt aproximativ 9000 de lituanieni.

În fostul comitat Ilūkšta din Letonia (între Daugavpils și Nereta), numărul vorbitorilor de lituaniană a scăzut în aceeași perioadă de la aproximativ 6 000 la 100. După abolirea proprietății funciare

36

în Letonia, Belarus (ca și în alte părți ale Uniunii Sovietice), mulți locuitori (mai ales cei tineri) s-au mutat în orașe, iar sporul natural a scăzut: de exemplu, la începutul secolului, în Vaitakiemis (împrejurimile Punskas) și Uodegėnai (împrejurimile Kraslava) locuiau câte 43 de familii, iar acum în Vaitakiemis sunt 110 locuitori, iar în Uodegėnai (care în 1935 s-a dispersat în gospodării izolate și nu a avut niciodată o școală lituaniană) — 30 de persoane; numai 5 știu lituaniana.

Graiurile periferice — continuarea dialectelor dincolo de granițele republicii — sunt de mare importanță pentru cercetarea structurii și istoriei limbii lituaniene, a contactelor lingvistice și a etnogenezei baltice. De aceea, aceste graiuri au fost studiate de lingviști din diferite țări: E. Volteris, O. Brochas, K. Būga, J. Gerulis, Chr. Stangas, E. Frenkelis, J. Otrembskis, J. Balčikonis și mulți alții. Graiurile din Gervėčiai, Lazūnai și Zietela au fost descrise mai amănunțit, în timp ce cele din Vadakštis, Ūkrai, Nereta, Gāršvinė, Subačius, Ciškodas, Kamojai, Pėrvalkas și Vėžainis au rămas aproape neinvestigate. Graiurile care dispar rapid trebuie descrise în continuare cu minuțiozitate și în detaliu. Lituanienii rămași trebuie ajutați să-și păstreze cultura.

ABREVIERI

LKLB — Despre limba polonă în bisericile din Lituania. Scrisoarea lituaniană înaintată Sanctității Sale Papa Pius al X-lea și tuturor cardinalilor Sfintei Biserici Romano-Catolice. K., 1906.

VVLKB — Situația catolicilor lituanieni din dieceza Vilniusului și năzbâtiile panpoloniștilor. Memorandumul preoților catolici lituanieni. Tilžė, 1913.

LITERATŪRA

Aleksaitė I. Punško šnektos konsonantizmas: VU dipl. (d. 1985).

Būga K. Rinktiniai raštai. V., 1961.

Garšva K. Lietuvių kalbos tarmės ir jų kontaktai Latvijoje: 1. Lietuvių kalbos tarmių Latvijoje istorija // LTSR MA darbai. A ser. V., 1984. T. 2(87). P. 83—91.

Garšva K. Lietuvių kalbos tarmės ir jų kontaktai Latvijoje: 2. Lietuvių gyvenamosios vietos ir kalbų funkcionavimas // LTSR MA darbai. A serija. V., 1985 a. T. 1(90). P. 118—126.

Garšva K. Senbuviai Latvijos lietuviai // Mokslas ir gyvenimas. 1985 b. Nr. 11. P. 38.

Garšva K., Grumadienė L. Periferinės lietuvių kalbos tarmės: istorija ir dabartis // Veidai—87. V., 1988. P. 213—221.

Garšva K., Gudavičius E., Nikžentaitis A., Valikonytė I., Vidugiris A. Lietuvos ir Baltarusijos TSR pasienio lenkų kilmė // Gimtasis kraštas. 1987. Rugsėjo 24.

Kopeć B. Wychodźstwo sezonowe z ziemi wileńskiej do Łotwy. Wilno, 1938.

Lietuvių etnogenezė. V., 1987.

Lietuvių mokyklos Vilniaus krašte. V., 1934.

Makowski B. Szkolnictwo litewskie w Polsce w latach 1920—1939 // Acta baltico-slavica. 1983. T. 15. S. 175—241.

Makowski B. Litwini w Polsce 1920—1939. Warszawa, 1986.

Masy té G. Aknystos šnektos leksika: VU dipl. d. (1987).

Pakarklis P. Mažoji Lietuva vokiečių mokslo šviesoje. K., 1935.

Pakarklis P. Raštai. V., 1987.

Pakštas K. Lietuvių tautos plotai ir gyventojai // Lietuvių enciklopedija. South Boston, Mass., 1968. T. 15. P. 430—450.

Paransevičius J. S. Punško licėjui 30 metų // Aušra. 1986. Nr. 3(74). P. 9—12.

Povilaitytė T. Pelesos šnektos fonetika ir morfologija: VU dipl. d. (1970).

Romančuk A. Lietuvių kalbos funkcionavimas Gervėčių apylinkėse // Jaunųjų filologų darbai. V., 1986. T. 2. P. 238—242.

37

Sakalauskas J. „Nenorėčiau, kad pasikartotų“ // Vakarinės naujienos. 1987. Kovo 24.

Studia nad polszczyzną kresową. Wrocław, etc. 1982. T. 1.

Tarybų Lietuvos enciklopedija. V., 1986. T. 2; 1987. T. 3.

Valeika J. Gervėčių apylinkės istorija, etnografija, kalba (rankraštis) 1988. Nr. 1—9.

Vaicekauskaitė D. Latgalos lietuvių šnektos ir jų kontaktai (fonetika ir leksika): VU dipl. d. (1988).

Vidugiris A. Dėl kalbų kontaktavimo pietryčių Lietuvoje // Kalbų kontaktai Lietuvos TSR (LKK. T. 23). V., 1983. P. 46—61.

Vidugiris A. Iš etnolingvistinių santykių raidos Pelesos ir gretimose apylinkėse // Lietuvių kalba ir bilingvizmas (LKK. T. 27). V., 1988. P. 21—36.

Vileišis V. Tautiniai santykiai Mažojoje Lietuvoje ligi Didžiojo karo istorijos ir statistikos šviesoje. K., 1935.

Vilniaus žinios. 1905. Nr. 278.

Viltis. 1904—1912.

Zinkevičius Z. Lietuvių kalbos dialektologija. V., 1978.

Zinkevičius Z. Lietuvių kalbos istorija (Iki pirmųjų raštų). V., 1987.

Брейдак А. Б. Фонетика латгальских говоров латышского языка: диахрония и синхрония (Машинопись). Даугавпилс, 1987.

Гаучас П., Видугирис А. Этнолингвистическая ситуация литовско-белорусского пограничья с конца XVIII по начало XX в. // География. 1983. Т. 19. С. 26—73.

Кушнер (Кнышев) П. И. Этнические территории и этнические границы. М., 1951.

Судник Т. М. К истории языковой ситуации Пелясы // Балто-славянские этноязыковые контакты. М., 1980. С. 181—191.

Чеконас В. Функционирование языков и билингвизм (на материале раманщанских говоров) // Lietuvių kalba ir bilingvizmas (LKK. T. 27). V., 1988. P. 37—53.

РАЗВИТИЕ ЯЗЫКОВОЙ СИТУАЦИИ В ПОГРАНИЧНЫХ ГОВОРАХ

Резюме

Компактная территория литовского языка уменьшалась по мере усиливавшейся германизации Малой Литвы (в восточной Пруссии) в 1864—1876 гг. и особенно по причине полонизации, проводимой католическим костелом, двором, школой, властями. Выделяются четыре периода полонизации: в 1387—1687 гг., до 1863 г., до 1919 г., 1919—1939 г. и после 1939 г. Более благоприятные условия для развития национальной культуры литовцы, проживающие в соседних государствах за пределами своей республики (края), имели до 1864 г. в Малой Литве, в 1921—1946 г. в Латвийской республике и после 1953 г. в Польской Народной Республике (в окрестностях Сейнов—Пуньска Сувалского воеводства).

В архаичных периферийных диалектах литовского языка число говорящих дома на родном языке постепенно уменьшается, особенно среди младшего поколения, посещающего школы с преподаванием на неродном языке. Определенное исключение в этом представляют лишь окрестности Сейнов—Пуньска и частично Гервят. Литовские периферийные диалекты представляют ценный материал для изучения структуры, истории, контактов литовского языка, этногенеза балтов, поэтому изучение этих говоров является актуальной и неотложной задачей.