pentru Dicționar, un teanc destul de mare de fișe cu propoziții interesante, notate cu grijă. Grinaveckienė a predat aproximativ 30 000 de asemenea fișe. Numai din cuvintele culese de ea s-ar putea alcătui un volum mare de dicționar. Multe dintre cuvintele notate de ea au fost incluse în volumele tipărite ale „Dicționarului limbii lituaniene”. Multe dintre ele vor fi folosite și pentru completările Dicționarului. Cuvintele ei au fost culese din toată Lituania, din toate parohiile vorbitoare de lituaniană. Dar, bineînțeles, mai ales din Jurbarkas, unde își petrecea vacanțele, unde mulți o cunoșteau și o respectau. Dicționarului îi va lipsi dureros o asemenea culegătoare de cuvinte…

Nu este de mirare că o persoană talentată și harnică a contribuit mult la studiul limbii lituaniene. Dar oare ne putem imagina că Grinaveckienė și-a îndeplinit cea mai mare parte a muncii sale deja chinuită de o boală incurabilă? Fiecare pas pe care îl făcea îi provoca o durere de nesuportat. Purtându-și suferința, a mers și a mers prin Lituania, la lituanieni… până când a găsit odihnă în cimitirul din Jurbarkas, vizibil din casa ei natală.

Jonas Paulauskas

JĀNIS ENDZELĪNS ÎN AMINTIRILE ELEVILOR ȘI COLABORATORILOR

Jānis Endzelīns atmiņās, pārdomās, vēstulēs. Sast. Dzidra Barbare, Brigita Bušmane. Red. kol. B. Bušmane, A. Stafecka, V. Skujiņa (red. kol. vad.), M. Stengrevica. Rīga, 1999: Latviešu valodas institūts, 323 p.

Institutul Limbii Letone a publicat o carte interesantă de memorii despre cel mai renumit cercetător al limbii letone, Jānis Endzelīns, pe care lingviștii lituanieni, după cum se menționează și în această carte, l-au numit gigantul letonilor. Sunt publicate amintirile a aproape patruzeci de autori. Cea mai în vârstă dintre aceștia, Mērija Saulė-Sleinė, născută la sfârșitul secolului trecut, l-a cunoscut pe J. Endzelīns încă din tinerețe și și-a petrecut alături de el ultimii ani ai vieții; cea mai tânără, Valentina Skujiņa, care, printre altele, conduce colegiul editorial al cărții, l-a felicitat pe lingvist cu o delegație de studenți cu prilejul celei de-a 85-a aniversări a nașterii sale și a purtat unul dintre ordinele sale în cortegiul funerar.

Se poate spune că, în aproape toate amintirile, J. Endzelīns apare ca o personalitate extraordinară. Toți au fost profund impresionați de punctualitatea sa legendară, de prelegerile sale bogate în conținut, ținute fără nicio notiță, de examenele riguroase, de intoleranța față de orice greșeală de limbă (chiar și față de cele mai mici particularități dialectale) și de refuzul de a se înclina în fața oricăror autorități.

Mai ales în amintirile lui Kārlis Draviņš, ale soției sale, Velta Rūķe-Draviņa, și ale lui Rūdolfs Grabis găsim numeroase informații interesante nu doar despre personalitatea lui J. Endzelīns, ci și despre întreaga viață culturală a Letoniei, în primul rând despre universitate și profesorii ei (o parte din amintirile lui Grabis au fost deja publicate în cartea dedicată lui R. Grabis Savai valodai, Rīga, 1997).

224

Cartea dezvăluie pagini tragice din istoria lingvisticii letone din anii postbelici. Principala ofensivă a susținătorilor marxismului este îndreptată împotriva lui J. Endzelynas. În lupta împotriva savantului se implică chiar și organizația komsomolistă. Este silit să părăsească universitatea. În tipografie, textul leton „Lettische Grammatik”, aproape gata de cules, scapă cu greu de la distrugere. (Ce ironie a sorții: în 1958, lui J. Endzelynas i se decernează Premiul Lenin pentru această carte!). Însuși principalul ideolog sovietic al letonilor, Arvydas Pelšė, publică în 1952 articolul „Situația lingvisticii letone și sarcinile lingviștilor din republică”, în care îl denigrează pe renumitul lingvist și școala sa. Și, desigur, e trist să aflăm din amintirile publicate în carte că Evaldas Sokolas, directorul de lungă durată al Institutului de Limbă și Literatură, care l-a „zdrobit” de mai multe ori pe J. Endzelynas, fusese el însuși torturat în închisorile lui Ejov. Din păcate, acest comunist idealist a căzut în dizgrația profundă a autorităților și spre sfârșitul vieții sale.

Cartea conține și pasaje mai vesele. Iată-l pe J. Endzelynas examinând, în 1934, candidații la admiterea la universitate (printre ei se află și V. Rūķe, viitoarea V. Rūķe-Dravinia). În Letonia, Karlis Ulmanis tocmai ajunsese la putere în urma loviturii de stat. Profesorul îl întreabă pe neașteptate pe unul dintre candidați: „Ce știți despre Karlis Ulmanis?” Acesta, abia trăgându-și sufletul, înșiră date din biografia președintelui Letoniei. „Nu despre acest Karlis Ulmanis vă întreb”, îl întrerupe J. Endzelynas. De fapt, voia să afle ce știa viitorul student despre episcopul Karli Christiana Ulmanis, lexicograf leton din secolul al XIX-lea.

Sau iată-l pe Karlis Dravinis, venit la examen în uniformă militară: după examen, bate din călcâie ca un soldat, își duce brusc mâna la cap și abia când vede zâmbetele din sală își dă seama că nu poartă chipiu…

Când, la ședința consiliului științific al Institutului de Limbă și Literatură, un membru al consiliului, contrazicându-l pe J. Endzelynas într-o anumită chestiune, spune că și Janis Loja este de aceeași părere, iar acesta „este profesor și un lingvist cunoscut de multă vreme”, J. Endzelynas îi răspunde mânios oponentului său: „Că este bătrân, nu încape îndoială, dar că ar fi și un lingvist cunoscut, nu se știe”.

Corespondența lui J. Endzelynas cu foștii săi elevi ajunși în Siberia nu poate să nu ne emoționeze. N-a ezitat să le scrie, le trimitea cărțile sale și chiar bani. Când o fostă elevă, întoarsă din Extremul Orient, a vrut să-i mulțumească pentru sprijinul moral și material, profesorul doar a zâmbit, a făcut un gest de nepăsare și a spus: „Nu-mi amintesc — am uitat. Mă bucur să vă văd”. Când traducătoarea Milda Grynfeldė, întoarsă din lagărul de la Taișet, a împrumutat de la J. Endzelynas o sumă considerabilă pentru a-și cumpăra o locuință și a vrut ulterior să i-o înapoieze, acesta a refuzat banii.

Cititorii lituanieni vor fi interesați să afle că, în scrisorile lor, fostele eleve ale lui J. Endzelynas se bucură că în exil au învățat destul de bine limba lituaniană și scriu că în școlile letone ar trebui să se studieze mai mult literatura lituaniană, fără a se mulțumi doar cu cântecele populare lituaniene, cum se întâmplase până atunci. Răspunzând la scrisoarea unei deportate, J. Endzelynas adaugă: „Înfățișarea dumneavoastră (corespondenta îi trimisese lui J. Endzelynas fotografia sa. – A. S.) și faptul că puteți dedica timp limbii lituaniene

225

și poeziei Salomėjei Nėris ne îngăduie să credem că acum puteți nu doar să existați, ci și să trăiți”.

Sau iată cazul Silvijei Kuzė, traducătoare și poliglotă, cu o soartă extrem de tragică, deportată de două ori în Siberia și ascunzându-se de arestare chiar și în Lituania. Ea primește sarcina de a pune în ordine cărțile publicate în limbi străine la Biblioteca Științifică a Universității din Tomsk. În subsolul bibliotecii vede o grămadă uriașă de cărți mucegăite și acoperite de pânze de păianjen (i se pare că ar fi cam 10.000, iar directorul estimează că sunt 20.000–30.000 de cărți). Când începe să pună în ordine această „grămadă de gunoi”, atenția letonei este atrasă de al doilea volum al „Cântecelor letone” de Krisjānis Barons, publicat în 1903. Firește, nu rezistă tentației de a răsfoi, în îndepărtatul exil, o carte atât de dragă inimii sale. O surprind în carte „însemnările scrise cu un scris mărunt și îngrijit, care arată că cititorul cântecelor era lingvist”. Găsește chiar acolo și câteva bucățele de hârtie, care o ajută să afle fără urmă de îndoială că autorul acestor însemnări era Kazimieras Būga.¹

Autorul acestei recenzii își amintește cum, în 1961, profesorii Borisas Larinas și Kostas Korsakas discutau articolul său despre un lingvist leton decedat de curând. Ei l-au sfătuit pe tânărul autor să includă în articol și vreo observație critică. B. Larinas a spus pe jumătate în glumă: „Ce spuneți — există pete chiar și pe soare”.

Citind amintirile, am putea găsi asemenea „pete” și în parcursul vieții lui Jānis Endzelynas. Nu s-a înțeles întotdeauna cu colegii săi². Dintr-un motiv sau altul, nu voia ca lingviștii mai tineri să susțină examenele de doctorat. Mulți s-au mirat când Alvilis Augstkalnis, pe care prietenii și colegii săi îl considerau pur și simplu un lingvist genial, nu a promovat unul dintre examenele de doctorat³. Atitudinea Edytei Hauzenbergos-Šturmos, principala colaboratoare a lui J. Endzelynas, era destul de contradictorie. Relațiile renumitului lingvist cu fratele său erau ciudate. Viața lui de familie a fost foarte complicată. Totuși, aceste „pete” nu pot în niciun caz să umbrească măreția lui Jānis Endzelynas ca savant⁴.

Algirdas Sabaliauskas

¹ K. Būga a fost profesor la Tomsk în anii 1919–1920.

² „Se poate afirma fără ezitare că s-ar fi realizat și obținut mai mult în cercetarea limbii letone și în acumularea de material dacă Endzelynas, cel mai important sprijin și pilon al acestui domeniu, ar fi reușit să găsească un teren comun cu ceilalți colegi ai săi”, – K. Dravinis.

³ A. Augstkalnis s-a stropit cu benzină și și-a dat foc în 1940. Când V. Rūkė-Dravinia i-a adus lui J. Endzelynas această veste tragică, el a murmurat: „Măcar s-ar fi gândit la copiii lui”.

⁴ Este foarte regretabil că, din cauza unor neînțelegeri privind ortografia, în această carte nu a fost publicat articolul Rasmei Gryslė „Endzelynas și familia sa” (Endzelīns un viņa dzimta), care prezintă informații interesante despre strămoșii și urmașii renumitului lingvist și despre originea numelui său de familie (cei trei frați scriau diferit numele de familie; acesta provine din germana de jos Hänselin – diminutivul lui Hans „Jonas”, care însemna nu doar „Jonelis”, ci și „degetul mic”). Articolul Rasmei Gryslė a fost publicat ulterior în ziarul „Brīvā Latvija” (1999 g. 8. majis – 14. majis, Nr. 18(607)); vezi și A. Mieze, R. Grisle. Endzelīna dzimtas uzvārds. – În același loc, 1998 g. 3–9. janv. Nr. 1(542).

226