138 |

RECENZIJOS

MVNERA LINGVISTICA ET PHILOLOGICA DEDICATE LUI MICHAEL HASIUK.

Au îngrijit ediția Józef Marcinkiewicz și Norbert Ostrowski

Poznań: Uniwersytet im. Adama Mickiewicza w Poznaniu, Katedra Skandynawistyki i Baltologii, 2001, 273 p., ISBN 83-232-1198-1.

(Poznańskie Studia Bałtystyczne, 1.)

Este simbolic faptul că, în ultimii ani, mai multe volume omagiale dedicate unor baltologi străini au dat startul unor noi serii de cărți de baltistică. Astfel, în 2000 a apărut volumul Aspekte baltistischer Forschung, omagiu adus renumitului slavist și baltolog german Rainer Eckert — prima carte din seria „Schriften des Instituts für Baltistik der Ernst-Moritz-Arndt-Universität Greifswald”. Această tradiție este continuată și de volumul de articole dedicat profesorului Michał Hasiuk, promotor al baltisticii poloneze: acesta marchează începutul seriei „Poznańskie Studia Bałtystyczne”. Pe de altă parte, după cum reiese din prefața editorilor volumului, Józef Marcinkiewicz și Norbert Ostrowski, acesta reprezintă și o continuare, într-un fel, a vechii serii „Seria Filologii Bałtyckiej” a Universității Adam Mickiewicz din Poznań, din care făceau parte trei cărți importante pentru baltologi, publicate încă în a doua jumătate a anilor șaptezeci ai secolului XX¹.

Pe lângă lista celor care i-au adresat felicitări profesorului Hasiuk cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani și bibliografia detaliată a lucrărilor sale, volumul de articole menționat prezintă succint și cele mai importante momente din viața sărbătoritului, în special din activitatea sa științifică (pp. XV–XVII, Eugeniusz Rajnik). Portretul evidențiază câteva dintre principalele direcții ale intereselor științifice ale lui Hasiuk: dialectologia lituaniană, fonologia și fonetica, istoria limbilor baltice. Firește, editorii au încercat ca și majoritatea articolelor din volum să abordeze tocmai chestiuni din domenii apropiate sărbătoritului. Au fost incluse și studii de literatură — căci Michał Hasiuk, care a depus eforturi considerabile pentru dezvoltarea studiilor lituaniene în Polonia, mai ales la Poznań (din 1987 a condus Catedra de Limbi Baltice a Universității din Poznań), a sprijinit puternic și latura literară a acestora.

O privire mai atentă asupra lucrărilor publicate în volum arată limpede că aici predomină cercetările diacronice asupra limbilor baltice. Numeroase articole sunt consacrate istoriei cuvintelor — etimologiei, derivării istorice și morfologiei istorice.

O parte dintre studiile de etimologie dezvoltă cercetarea împrumuturilor. În articolul cu titlu laconic „Lie. (ž.) ābrinas” (pp. 73–79), Vincas Urbutis completează istoria cuvintelor limbii lituaniene cu încă câteva împrumuturi elucidate. De data aceasta, se demonstrează convingător că termenul samogitian ābrinas „recipient din lemn, cu capac, pentru pus unt sau alte lucruri”, inclus în DŽ₁₋₄ ca un cuvânt autohton, este de fapt un leticism târziu, împrumutat din graiurile letone din colțul de sud-vest al Curlandei. Apropo, sunt menționate în treacăt și alte denumiri ale vechii putine de lemn, în special presupusul slavism vogōnas. Evoluția semantică a cuvintelor ābrinas și vogōnas este interesantă. Sensurile ambelor cuvinte s-au îndepărtat considerabil de cele ale surselor lor de împrumut — cuvintele letone și slave; sensul obișnuit al let. abra este „covată pentru frământat, albie pentru pâine”, sens întâlnit și la o parte dintre exemplele slave. Cercetătorul afirmă pe bună dreptate că sensul împrumuturilor lituaniene ar fi putut trece de la „covată pentru frământat, albie pentru pâine” la „veche putină de lemn, abrin” fie printr-un sens intermediar, „vas (de lemn) (cu capac)”, fie prin specializare directă; cf. lit. dežė „ladă, lădiță” și „abrin”, derivat din biel. дзяжа și pol. dzieża „covată pentru frământat”.

¹ Kolbuszewski (1977), Kudzinowski (1977), Hasiuk (1978).

RECENZIJOS

139

Pe baza anumitor particularități ortografice ale textelor prusace, Pietras U. Dinis a identificat un germanism în prusacă în „Linguistics and Baltic Philology: On EV 469 Scrundus, EV 558 Scrundos“ (p. 131–136). Potrivit lui, pr. scrundus, scrundos «foarfece», cu sensul inițial «*desprindere, smulgere», reflectă pr. [[rund-] și este de asociat cu germana medie superioară schrunde «crăpătură, fisură în piele», schründic «care are crăpături în piele» (cf. germana medie superioară schrinden «a se crăpa, a se fisura, a se despica, a se coji»). Deoarece, în cazul derivatelor germane cu așa-numitul sufix zero, sensul de obiect al acțiunii ori de rezultat este de obicei strâns legat de sensul lui nomina actionis, un asemenea împrumut pare cu totul plauzibil. Poate că, în ceea ce privește sensul instrumental dobândit de germanismul prusac, ar fi fost util să se prezinte și alte paralele.

Legături interesante cu istoria cuvintelor din limba lituaniană sunt scoase în evidență în articolul lui Lembit Vaba, „Is the Finnic lanko a Germanic or a Baltic loan?“ (p. 157–160). Deși este investigat cazul unui cuvânt din limbile fino-baltice, etimologia propusă pentru termenul de rudenie prin alianță lanko «rude prin alianță [etc.]» depinde direct de clarificarea originii cuvântului-sursă al împrumutului – cuvântul lituanian. Vaba consideră lipsite de temei semantic încercările lui Kari Liukkonen de a lega fin. lanko de lit. (dial.) nuolanka, lankà «umilință, smerenie; rudele mirelui în fața cărora se înclină nora». E drept că în articol această etimologie respinsă este redată nu tocmai corect – pentru nuolanka nu este indicat sensul «umilință, smerenie, respect»; astfel, legătura etimologică pare cu totul de neînțeles, deși, de fapt, ar trebui criticată mai ales din cauza caracterului recent și a răspândirii limitate a derivatului samogitian ales. Sursa împrumutului în limbile fino-baltice aleasă de savantul eston însuși – lit. laigonas – pare oarecum mai potrivită din punct de vedere semantic, al răspândirii și al vechimii. Dar, după cum recunoaște și autorul lucrării, în acest caz apar dificultăți fonetice și trebuie abordate deja problemele etimologiei cuvântului lituanian și ale fonologiei istorice. Este regretabil că Vaba nu a folosit monografia Rūtei Buivydienė Lietuvių kalbos vedybų giminystės pavadinimai (1997), în care este prezentată în detaliu istoria cercetărilor asupra lui laigono și sunt evaluate etimologiile propuse. Buivydienė acordă, pe bună dreptate, prioritate legării de cuvintele cu rădăcina indo-europeană *leik- «a lega, a înnoda», «a ajunge, a se angaja». Așadar, probabil că lingvistul ar fi putut să nu acorde atât de mult spațiu altor alternative mai puțin întemeiate. În articol, prototipul cuvântului din limbile fino-baltice este considerat lit. *langonas, despre care se presupune că ar fi putut exista alături de laigonas, la fel ca variantele aldra // audra; bengti // baigti; tvankas // tvaikas; strungas // strugas. Totuși, alternanța dintre sonantă și vocală – sau, mai exact, poate, dintre diftong și vocală simplă – în rădăcină ori sufix este un fenomen lingvistic destul de problematic și nu pe deplin clar. Nici relația dintre exemplele prezentate nu este pe deplin clară; cel puțin o parte dintre ele reflectă regularități lingvistice diferite: aldra // audra și alte variante asemănătoare sunt rezultatul alternanței al // au, caracteristice unor dialecte (vezi mai pe larg Zinkevičius 1966: 164); bengti, format mai târziu alături de baigti, beigti, are în rădăcină un n de origine epentetică (vezi Urbutis 1981: 100–104); nu există un consens cu privire la relația dintre tvaikas și tvankas (Urbutis 1981: 102, nota 26) etc.² Prin urmare, explicația propusă pentru fin. lanko rămâne excesiv de ipotetică.

Cercetările lui Mariola Walczak-Mikolaiczakowa („Балтизмы в болгарском языке“, p. 167–173) reprezintă o continuare a revizuirii dicționarului bal­tismelor alcătuit de Jūratė Laučiūtė Словарь балтизмов в славянских языках (1982). Lucrări asemănătoare au fost deja întreprinse de alți cercetători; cf. recenzia lui Vincas Urbutis (Urbutis 1984: 184–191), observațiile lui Aleksandras Anikinas (Anikin 2001: 8–10). Articolul analizat pune în mod întemeiat sub semnul îndoielii posibilitatea ca nouă cuvinte bulgare menționate în dicționarul lui Laučiūtė să fie

² Nici fenomenul de înlocuire a vocalelor nazale cu diftongi sau secvențe vocală-sonantă prin epenteză, cercetat în detaliu de Vytautas Vitkauskas, nu s-ar potrivi schimbărilor fonetice postulate ale cuvântului (Vitkauskas 2001: 120–126).

140 |

RECENZIJOS

ca baltisme. Doar unul dintre ele – вепер – este de origine baltică incontestabilă, însă, din perspectiva limbii bulgare, este un rusism. La fel, o parte dintre celelalte cuvinte menționate în dicționar au pătruns în bulgară prin intermediul unor limbi slave mai apropiate, iar cele rămase sunt, probabil, pur și simplu cuvinte înrudite, datând din epoca comună a limbilor baltice și slave.

Dintre cercetările privind originea cuvintelor baltice autohtone, trebuie menționată în primul rând lucrarea lui Wojciech Smoczyński. În articolul „Lituanianul stógas alături de alte reflexe ale rădăcinilor pie. cu *h₂T_e“ (p. 15–27), el dezvoltă ideea formulată în lucrările sale anterioare „Indoeuropėjiškie podstawy słownictwa litewskiego“, „Komentar laryngalistyczny do wybranych formacji litewskich“ (Smoczyński 2001: 131tt., 252) cu privire la originea lituan. stógas, mai exact, balt. *stág-a-. În opinia sa, acest cuvânt izolat este un derivat al verbului dispărut lituan. *stógti, stóga, stógo „a se scurge picătură cu picătură, a se infiltra, a picura” (care are corespondente în greacă)³. În acest caz, sensul originar al lui stógas ar fi „jgheab de scurgere (al acoperișului), streașină pentru scurgerea apei de ploaie”, iar sensul actual s-ar fi dezvoltat metonimic. Latura semantică a ipotezei prezentate ridică unele îndoieli. Ar lipsi paralele mai evidente din alte limbi. De fapt, motivația principalelor cuvinte care denumesc acoperișul în mare parte dintre limbile indo-europene este legată totuși de acoperire: germ. Dach, germanic *þaka-, lat. toga, rus., belarus. крыша etc.; cf. și lituan. dial. dangtis „acoperiș” (LKŽ_II 259). Așadar, pare mai plauzibilă etimologia lui Vytautas Mažiulis, nemenționată în articol, din Dicționarul etimologic al limbii prusace, care revine la încercările anterioare de a lega cuvântul de ide. *(s)teg- „a acoperi”: balt. (dial.) *stágas – derivat flexionar din verbul balt. *stīg- / stag- „a acoperi” ← *stag-, existent alături de verbul balt. *steg- „a acoperi”, cf. pr. înrudit steege „șură” < pr. *stēgē „acoperire” < pr. stēg- „a acoperi” < balt. *steg- „același sens” etc. (Mažiulis 1997: 157tt.). Pe lângă etimologia lui stogas, articolul lui Smoczyński discută o duzină de cuvinte lituaniene a căror structură fonologică corespunde formei presupuse *stág- < *stéh₁g-, adică *C(C)eh₂T. Originea unora dintre cuvintele analizate aici fusese deja abordată în lucrările anterioare ale autorului. Există însă și legături etimologice cu totul noi, care, prin materialul nou, completează lucrarea renumiților lingviști germani Lexikon der indogermanischen Verben (vezi Rix 1998).

Cercetările etimologice prezentate de Piotr Stalmaszczyk și Krzysztof T. Witczak („On two Baltic-Celtic terms for ‘stallion’“, p. 29–32) sunt destul de problematice. După cum se poate deduce din articol, ele sunt strâns legate de proiectul unui nou dicționar etimologic comparativ al limbilor indo-europene, aflat în pregătire la Universitatea din Łódź. Lingviștii propun două etimologii noi pentru cuvinte baltice care denumesc armăsarul, calul. Se afirmă că sursa de împrumut a prus. sveriapis «cal de turnir» și a slavonei vechi *swerjepъ este *swerihāpos «armăsar», dintr-un dialect celtic oriental dispărut; cf. irlandeză veche serrach «cal tânăr, mânz» etc. Totuși, nu este exclus ca prusacii să fi împrumutat direct acest presupus cuvânt celtic și să fi avut chiar un cuvânt comun baltic-slav *sweriapas. Cel mai probabil, așa cum consideră cei mai mulți dintre cei mai renumiți prusologi contemporani, este un polonism prusac. În plus, nici în limbile slave, cu atât mai puțin în cele baltice, nu s-a stabilit vreun caz sigur de împrumut din celtică și nici vreo izoglosă balto-celtică particulară pe deplin convingătoare (cf. Dini 2000: 53t., 152t.). Așadar, în locul etimologiei complexe și complicate propuse, pare mult mai acceptabilă asocierea, propusă încă de Trautmann și Vasmer, a pol. świerzepa «iapă», ceh. sveřep(ec) «buruiană de câmp; armăsar de prăsilă» etc. cu un adjectiv dispărut din polonă, dar atestat în alte limbi slave; cf. rusa veche bisericească swerěpъ «sălbatic», slovenă srěp «mânios, aspru» etc. O nouă legătură etimologică presupusă între baltică, celtică și indo-iraniană: baltică orientală *kumelias «armăsar» (*ku-

³De altfel, nu este clar de ce analiza formării cuvântului se limitează la perioada protolituaniană, de vreme ce stogas este un cuvânt comun tuturor limbilor baltice.

RECENZIJOS | 141

melias), s. air. meile ‘cal’ < și celt. *melyos, s. i. máryaḥ ‘armăsar’ – pare, de asemenea, discutabil. Cuvântul s. i. márva- cu sensul de ‘armăsar’, presupus atestat în Rigveda, este menționat doar în vechile dicționare sanscrite de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În lucrările științifice mai recente, acest sens nu este indicat deloc (cf. Mayrhofer 1996: 326; Geldner 1951 a: 191.13; 1951 b: IX 97.18). Așadar, probabil că acest cuvânt nu există în limba indiană veche cu un asemenea sens. Iar stabilirea sigură a relațiilor genetice ale presupusului cognat s. irl. meile este împiedicată de faptul că sensul acestuia nu este pe deplin clar.

Articolul lui Ignacas R. Danka, scris în latină, „De Balticis ciconiae nominibus” (p. 1–4), cu care editorii au deschis și parcă au reprezentat volumul, constituie un exemplu evident de ideologizare a cercetării indo-europenistice și de necunoaștere a literaturii etimologice. Lucrarea prezintă o trecere în revistă a cercetărilor privind originea unor denumiri baltice ale berzei. Cel mai adesea, autorul se limitează la lucrările clasicilor mai vechi ai indo-europenisticii, fără a se interesa de ceea ce au scris baltștii în a doua jumătate a secolului XX. De pildă, lie.gužas, gužutis este considerat, din vremea lui Pokorny, drept moștenire indo-europeană neanalizată, când, de fapt, după cum a stabilit Vincas Urbutis, este o formațiune din epoca limbii lituaniene (cf. gūžinti ‘a merge aplecat, cocoșat’, gūžinėti ‘a umbla chircit, a se târî’, gūžtis ‘a se strânge grămadă, a se ghemui’, gaužtis ‘a se cocoșa, a-și trage gâtul, a se ghemui’ etc.; vezi Urbutis 1981: 33 și nota 43). Nici alte etimologii, analizate în detaliu în studiul lui Urbutis Baltų kalbų garrnio pavadinimai, precum cele ale lui lie. garnys, genė și ale lui le. trm. guoris, nu sunt menționate (Urbutis 1981: 18, 24t., 32t.), deși sunt mult mai bine întemeiate decât cele relatate în articol. Și mai ciudat este faptul că originea germanică a cuvântului gandras pare a fi singura luată în considerare; nu se discută alte posibilități. Iar dacă examinăm literatura indicată în nota de subsol (p. 2, nota 4), care pare să confirme această unică explicație, reiese că sunt preferate explicații cu totul diferite privind originea cuvântului. În plus, articolul invocă de mai multe ori glosarul polonez al iatvianilor, adus cândva în atenția publicului de Z. Zinkevičius, și de aici citează presupuse corespondente din limba iatviană (sterkas, gerwe), deși Wolfgang Schmid a demonstrat destul de convingător că limba consemnată în această cărticică nu este deloc iatviană⁴. Nici opinia formulată ceva mai târziu de Zinkevičius, potrivit căreia aici sunt consemnate cuvinte iatviene (ale unei anumite uniuni de triburi baltice) și lituaniene, vorbite de-a lungul bazinului râului Narva (Zinkevičius 1992: 99–133), nu justifică o abordare atât de încrezătoare și lipsită de spirit critic a acestei surse. Toți subliniază pe bună dreptate că datele trebuie evaluate cu multă prudență.

Volumul cuprinde câteva studii de onomastică. Józef Marcinkiewicz discută originea sufixului -ukas din numele personale suvalkiene („The -uk- affix in Lithuanian personal names of the Suwałki region“, p. 55–62). Bazându-se pe datele așa-numitelor registre ale grinininkai [publicate] de Falk (secolele XVII–XVIII), el afirmă că sufixul menționat din numele personale suvalkiene este lituanian, nu belarus (această din urmă origine este identificată de numeroși cercetători). Totuși, faptele prezentate nu oferă un răspuns definitiv: unele nume latine bisericești au pătruns în lituaniană tocmai prin belarusă sau polonă, iar stabilirea faptului că anumite variante tipice au fost lituanizate, în condițiile legăturilor strânse dintre polonezi, lituanieni și belaruși, este foarte dificilă. Uneori lipsesc și precizia. De pildă, se afirmă că belarusmele din dialectele poloneze menționate de alți lingviști sunt „really Lithuanian origin (sic)” (p. 56, nota 4), deși corespondentele lituaniene ale unora dintre ele, de exemplu: pacuki (cf. paciūkas), kańcuk (cf. kańčukas), kindžuk (cf. kindžiūkas), sunt împrumuturi.

Adaptarea toponimelor și antroponimelor baltice în zona de frontieră polono-belarusă-lituaniană este analizată în articolul lui Michalo Kondratiuko „О славянизации балтийских топонимов и антропонимов на

⁴ În glosar este într-adevăr consemnat un amestec de lituaniană, letonă și germană, pe care l-ar fi putut vorbi un evreu imigrant care nu cunoștea bine nici lituaniana, nici letona (vezi Schmid 1986: 273–286).

142 |

RECENZIJOS

polsko-belorussko-litovskom pogranič’e“ (p. 161–166). Aceste cercetări se înscriu în continuarea lucrărilor anterioare ale cercetătorului (cf. în special Kondratiuk 1985 și 2000). Baza de date a numelor din regiunea Białystok din Polonia și din împrejurimile orașului Grodno din Belarus, acumulată de acesta, a permis trecerea în revistă a modalităților de slavizare a toponimelor și antroponimelor identificate drept lituaniene: adaptarea fonetică, fonetico-derivațională, prin mai multe variante de tip hibrid (rădăcina cuvântului este baltică, iar celălalt element – slavă), translațională și de tip etimologie populară.

Interesantă, deși controversată, este lucrarea lui Mykolas Letas Palmaitis, care analizează originea unor toponime și antroponime prusace-ruse („Old Prussian Share in Creating the First Russian State“, p. 141–153). Bazându-se pe date istorice și protoistorice (cronici, legende), arheologice și onomastice, lingvistul reconstituie (creează?) un fragment din istoria prusacilor din secolele IX–XIII, strâns legat de formarea Rusiei Kievene. Astfel, este dezvoltată teoria normandă a originii statului. Prusacii sunt aici un fel de aliați și intermediari ai normanzilor sau vikingilor, variagilor. În acest context, este propusă o explicație aparte pentru originea numelui Russia și a etnonimului rușilor: acestea ar proveni din numele vikingilor Rūs < Rōs, cf. isl. vechi róþs-menn ‘vâslași’, denumire generalizată după numele prusacilor care locuiau în bazinul râului Rusnė (Russ / *Rusā), *Rus(ai), Russes. În general, materialul din cronici și legende este de obicei eterogen, cu sensuri multiple și neverificabil, astfel că este foarte dificil (poate chiar imposibil) să se evite speculațiile. „Prusocentrismul” ipotezelor formulate de Palmaitis ridică imediat mari îndoieli. Tratarea faptelor și a materialului lingvistic pare prea mult subordonată unei singure idei: cuvântul vitjaz’, ajuns în rusă prin intermediul prusacilor (← pr. *vītingis ← germ. veche vikingr), se bazează pe tema cuvântului prusac jō, în timp ce numele conducătorului variag Oleg, considerat de origine prusacă, Oleg ← pr. *Algis (un asemenea antroponim prusac nu este, de fapt, atestat) presupune o temă în ō pentru genitivul presupus *Algas și celelalte cazuri. Sunt puse în legătură etimologică și unele antroponime vechi cu două teme din nord-germanică, baltică și slavă.

Din domeniul onomasticii face parte și articolul lui Henryk Jankowski „The names of habitation places of Polish-Lithuanian Tatars“ (p. 189–200). Acesta examinează originea toponimelor locurilor de așezare ale tătarilor din Trakai, Vilnius și din unele zone din Belarus și Polonia, despre care se presupune că este de origine turcică. Pe lângă numele de locuri cu sufixul turcesc -Lar, sunt discutate și toponime provenite din antroponime tătare cărora li s-au adăugat sufixe slave sau lituaniene. De altfel, sufixul lituanian -išk- (forma slavizată -iški) este considerat, în mod inexplicabil și inexact, slav sau chiar lituaniano-slav. Interesantă și încă în așteptarea evaluării onomaștilor lituanieni este încercarea de a lega numele râului Vokė de numele propriu turcesc Waq.

Lucrarea lui Witold Mańczak „Coup d’oeil sur le dictionnaire de fréquence du lituanien“ (p. 47–53) leagă într-un mod aparte studiul sincroniei și diacroniei cuvintelor și formelor. În ea este dezvoltată și susținută în continuare ideea autorului că schimbările fonetice neregulate pot fi determinate de frecvența ridicată a unui cuvânt. Pe baza dicționarului Dažniniu dabartinės rašomosios lietuvių kalbos žodynu (1997) de Laima Grumadienė și Vida Žilinskienė, este prezentată o listă de cuvinte folosite deosebit de frecvent, a căror origine nu poate fi explicată prin legi fonetice sau prin acțiunea analogiei. Se observă că majoritatea acestor cuvinte sau forme sunt prescurtate, altele sunt contopiri ale câtorva cuvinte mai lungi, iar altele au sunete modificate. Este oarecum surprinzător că articolul nu conține deloc trimiteri la literatura folosită pentru stabilirea originii cuvintelor. Nu este clar dacă, pe lângă Fraenkel, menționat de câteva ori (probabil lucrarea sa Litauisches etymologisches Wörterbuch?), au fost consultate și alte lucrări. Probabil că nu. Prin urmare, comentariile despre unele cuvinte trebuie revizuite: există opinii destul de contradictorii și diferite cu privire la originea lui namō și žemyn — acestea nu sunt neapărat forme prescurtate (vezi Zinkevičius 1981: 170, 182t. cu lit.). Nici în privința prescurtării germanismului pinigas nu există certitudine deplină. Potrivit lui Kazimieras Būga, varianta mai lungă piningas (din germana de jos veche penning) a fost preluată numai de dialectele samogițiene, iar pinigas, ceva mai târziu (în jurul anului 1200), din germana de jos medie pennig

RECENZIJOS

| 143

buvo perimtas aukštaĩčiu (Būga 1959: 91). Vadinasi, čia susiduriame ne su vienos formos trumpėjimu, o su kelių formų konkurencijos išdava. Tikslumo kartais trūksta pateikiant Fraenkelio žodyno duomenis. Teigiama, jog dalelytė gi yra sutrumpėjusi veiksmažodžio girdi forma. O iš tiesų ta dažniausiai vartojama pabrėžiamoji dalelytė gi laikoma archajiška ir siejama su senuosiuose tekstuose paplitusiomis -ge, -ga, -gu, taip pat su slavų ir kitų kalbų atitikmenimis (Fraenkel 1962: 126; Zinkevičius 1981: 197). Dėl pakartotos kitos Fraenkelio (remiantis Endzelynu 1939: 74, 188) hipotezės apie homonimišką gi, pasitaikančią sakinio pradžioje ir neva kilusią iš girdi, galima ir paabejoti⁵. Kad ir kaip ten būtų, į dažninį žodyną veikiausiai buvo įtraukta tik įprastinė archajiškoji dalelytė gi. Taip pat svarstytina, ar verta nedėsningu trumpinimu laikyti dūrinio pirmojo sando galūnės (arba istorinio kamiengalio su galūne) numetimą, plg. šimtmetis, viešbutis komentarus⁶. Dūrinių formavimasis iš dviejų žodžių junginio vyksta ne chaotiškai, o pagal tam tikrus dėsningumus. Autoriaus hipotezę atitinkančiu trumpėjimu nebent būtų galima laikyti dūrinio jungiamojo balsio išmetimą, tačiau naujadaras viešbutis, neturįs ilgesnių variantų, čia taip pat netiktų. Turbūt korektūros klaida laikytinas nors kildinimas iš noris, o ne iš noris.

O lucrare similară a lui W. Mańczak, dedicată limbii prusace, este comentată și corectată într-un alt articol din volumul recenzat, cu titlul elegant și subtil ironic „A note on Old Prussian dewas, Marx and engels” (p. 155–156). Autorul său, Williams Schmalstieg, corectează câteva exemple din prusacă ce ilustrează în mod necorespunzător legătura dintre frecvența cuvântului menționat și schimbările fonetice neregulate. Formele abreviate ale cuvântului dewas și ale altor cuvinte cu tema în *ǭ nu pot fi considerate formele de nom. sg. în -is (dewis etc.), deoarece numai acestea (nu există alături de ele nici varianta dewas) sunt folosite în cel mai vechi text prusac – glosarul de la Elbing. Nici forma de gen. sg. sīras „inimii” nu este abreviată: forma slavonă bisericească veche česo, cu care o compară Mańczak, reflectă de fapt tema în *ǭ, în timp ce forma prusacă are o temă consonantică, cf. gr. χῆρος.

Cercetările lui Norbert Ostrowski asupra verbului lituanian au legătură cu morfologia istorică („Zu den litauischen nasalinfigierenden Verben des Typs ved. punāti“, p. 69–71). Potrivit autorului, în lituaniană se pot găsi câteva verbe cu vechiul infix n: trinti, skinti și minti; reprezentanții acestui tip identificați de cercetătorii anteriori, žinoti și gauti (gauna), trebuie excluși.

Frederik Kortlandt abordează chestiuni de derivare istorică („OPr. -snā, Lith. -sena, Latv. -šana“, p. 137–139). Aceasta este încă o încercare de a stabili legătura genetică dintre sufixele lit. -sena, let. -šana și prus. -snā (pentru alte încercări, vezi Ambrazas 1993: 60 și urm.). Kortlandt reconstruiește următoarea paradigmă baltică-slavă: nom. sg. -sin, acc. sg. -senin, celelalte cazuri cu -snā-.

Karlas H. Schmidtas trece în revistă formele reflexive arhaice baltice, considerate moșteniri indo-europene („Zum baltischen Reflexivum“, p. 5–14). Poziția pronumelui enclitic s(i) în cuvinte și în propozițiile din vechile texte baltice, precum și folosirea genitivului posesiv al pronumelui reflexiv savo în propoziție sunt comparate cu corespondentele din vechile limbi indo-europene (indo-iraniene, toharice, greacă etc.), iar din perspectivă tipologică și cu tendințele construcțiilor ergative din limbile kartveliene non-indo-europene.

⁵ Fraenkel arată că sensul ei este „totuși, iar, dar”. Cu toate acestea, LKŽ nu consemnează un asemenea sens, iar folosirea asemănătoare a lui gi, întâlnită în vorbire (corectată în lucrările de cultură a limbii) în propoziții comparative sau adversative, a fost determinată de conjuncția și particula rusească že. Pe de altă parte, nu ar trebui respinsă cu totul ipoteza lui Endzelīns. Spre deosebire de Fraenkel, lingvistul leton nu a indicat un al doilea sens clar al particulei gi. Este posibil ca originea sensului lui jaugi, menționat ulterior de el — „într-adevăr, da, de altfel” (sens inclus și în LKŽ) — să fie legată de forma verbală girdi.

⁶ De altfel, cuvintele de bază ale compusului viešpilas, indicat drept model (prototip) al cuvântului viešbutis, ar fi putut fi nu viešas și pilis, ci viešas și pilti.

144 |

RECENZIJOS

Câteva paralele semantice prezentate din limbile caucaziene și bască, în legătură cu etimologia pronumelui emfatic *patis, susțin explicația adoptată de numeroși lingviști, precum Delbrück, Gamkrelidze, Ivanov și, mai recent, expusă cu argumente deosebit de solide de Rosinas: sensul originar al formei indo-europene *pot ar fi fost „conducător, stăpân” (vezi Rosinas 2000: 129–140).

Singurul articol consacrat subiectului dificil al accentologiei istorice baltice este lucrarea lui Rick Derksen, „Tonal oppositions on non-initial syllables in Latvian“ (p. 81–87). Aici este verificată afirmația lui Steven Young potrivit căreia accentul circumflex rupt secundar din dialectele letonice centrale îl înlocuiește aproape regulat pe cel circumflex primar în silabele neinițiale ale cuvintelor. Analiza efectuată arată că regularitatea observată nu este regulată: o parte dintre exemplele lui Young pot fi interpretate într-un mod cu totul diferit; în dialectele Letoniei și Lituaniei există numeroase variante de accentuare contradictorii și, în plus, s-a absolutizat în mod nejustificat funcționarea legii Saussure–Fortunatov în silabele neinițiale. Pentru cercetătorii care vor continua să studieze originea accentului circumflex rupt din silabele neinițiale, Derksen propune o serie de etape coerente: mai întâi să se țină seama de variantele existente în dialectele letone, apoi să fie comparate cu datele dialectelor lituaniene și, în cele din urmă, să se recurgă la etimologia morfemului. De altfel, datele din împrumuturi ar putea eventual să nuanțeze aceste cercetări într-un mod aparte; cf. germanismele menționate în articol sī-puōls, maguōne și slavismul čilvēks (cilvēks).

Volumul cuprinde două studii letonistice dedicate cercetării istoriei textelor vechi. Guido Michelini cercetează sursele primei cărți tipărite în letonă — traducerea din 1585 a catehismului catolic al lui Petru Canisius („Sursele catehismului leton din 1585“, p. 121–129). Prin citate ample se arată că nu a putut fi identificată o sursă clară a catehismului. Textul leton este mai apropiat de catehismele mici ale lui Canisius în limba germană; cele mai apropiate dintre acestea sunt ediția din 1584 Der kleine Katechismus și cea din 1581 Catechismus In Kurtze Frag. Totuși, potrivit autorului, au rămas numeroase pasaje fără corespondente clare. Sunt avansate două ipoteze: fie lucrarea letonă a fost alcătuită din traduceri ale mai multor catehisme ale lui Canisius, pregătite anterior și diferite între ele, fie a fost folosit un text manuscris (german) compilat. Ar merita adăugat că o verificare a ipotezelor privind identitatea traducătorului, inexplicabil trecute sub tăcere în articol, ar putea furniza materiale suplimentare pentru problema în cauză: se presupune că traducătorul catehismului ar fi putut fi germanul Erthmann Tolgsdorff. De altfel, numele editorului facsimilului catehismului este indicat inexact — ar trebui să fie Günther, nu Günter.

Articolul lui Toshikazo Inoue, „Некоторые заметки к изданному Бецценбергером тексту латышского Катехизиса 1586 года“ (p. 113–119), discută un alt catehism vechi leton — traducerea din 1586 a Enchiridionului Enchiridiono lui Martin Luther. De fapt, este prezentată o listă de neconcordanțe și mici erori identificate în ediția critică a Enchiridionului leton Enchiridiono, publicată de Adalbert Bezzenberger în 1875. Varianta de lectură a textului integral propusă de autor, însoțită de comentarii în japoneză, a fost publicată în Japonia. Aceste observații de critică textuală sunt doar începutul unui proiect amplu — compararea tuturor celor trei texte baltice ale Enchiridiono. Un asemenea proiect este posibil și datorită faptului că sursele textelor prusac și leton au fost cercetate cu suficientă minuțiozitate de către specialiști (vezi Trautmann 1909: 217–479; Mažiulis 1966: 33–40; Vanags 1995: 52–62). Într-adevăr, se pare că, după studiul lui Trautmann, nimeni nu a mai cercetat relația traducerii lituaniene a lui Baltramiejus Vilentas ENCHIRIDION Catechijmas maþas cu sursele sale; mica lucrare a lui Vilentas este inclusă și ca parte într-o ediție extinsă a catehismului din 1547, tradus din polonă (probabil, aceasta este opera lui Martynas Mažvydas însuși).

Volumul recenzat cuprinde câteva articole dedicate cercetării dialectologice. Ar fi putut fi chiar mai multe, deoarece cercetarea dialectelor este, probabil, principalul domeniu de interes științific al lui Michało Hasiuk. Aproape toate studiile de dialectologie sunt consacrate analizei dialectelor lituaniene din Polonia. Kazimieras Garšva

RECENZIJOS

| 145

În articol, sunt trecute în revistă și prezentate particularitățile fonologiei acestor dialecte, precum și unele trăsături de accentologie („The Lithuanian dialects of the Seinai region“, p. 33–38). Se subliniază în special interpretarea fonologică a variantelor vocalei i:, a și e, problemele stabilirii cantității vocalelor finale și posttonice, precum și nivelarea accentelor tonale ale vocalelor lungi. În ceea ce privește durificarea consoanelor l, r, s menționată, sunt posibile și evaluări contrare: vezi Kardelis (2001: 141–150 cu lit.).

Cercetările dialectale ale lui Piotr Grablunas și Jowita Niewulis au un caracter destul de studențesc. În lucrarea lui Grablunas, „Unele (sic!) chestiuni privind folosirea locativului în dialectul dzūkian din Polonia” (p. 39–46), atrage atenția folosirea foarte stângace și confuză a termenilor pentru desemnarea locativului. Din introducerea articolului și din rezumatul în limba engleză reiese că denumirile locativ / inessiv, ilativ / directiv sunt folosite ca sinonime, adică în locul locativului intern static și, respectiv, al locativului intern direcțional. Exemplele arată însă altceva: „Inessivul poate fi folosit a) cu sens de locativ și b) cu sens de inessiv” (p. 40); „Ilativul poate fi folosit, de asemenea, a) cu sens de inessiv și b) cu sens de locativ” (p. 40), „Totodată, ilativul se apropie prin sens de directiv, nu de locativ” (p. 44)⁷. În orice caz, o examinare a prezentării utilizării terminologice a locativului, realizată pe baza clasificării sensurilor cazuale de către Jonas Šukys, arată că o bună parte dintre grupurile locative descrise sunt calcări sintactice din limbile slave (articolul vorbește numai despre preluarea unor construcții din limba polonă). În articolul Jowitei Niewulis, „Specificul pronumelor din dialectul de la Punsk” (p. 62–67), sunt discutate forme mai aparte ale unor pronume din dialectul de la Punsk. Și aici se întâlnesc anumite inexactități. De pildă, formele jisai, jinai, tasai sunt considerate forme pronominale determinate, când, de fapt, sunt forme extinse prin particula postpozițională -ai, -nai, care în unele dialecte sunt tratate doar ca forme determinate (cf. Zinkevičius 1966: 430 și urm.).

Un articol-publicație de Friedhelm Hinze, „Mehrsprachigkeit rund um das Kurische Haff im Bewusstsein meines Gewährsmannes Fritz Peleikis (1904–1984) aus Preil“ (p. 98–111), este consacrat cercetării unui dialect cu totul diferit, sau poate chiar a unei limbi. Aici este publicat un text târziu în limba curoniană, scris de Fritz Peleikis, fost pescar din Neringa. Este de apreciat faptul că a fost notat suplimentar accentul ascendent rostit de informator în timp ce comenta. Sunt oferite și comentarii detaliate privind toponimele și anumite forme de cuvinte, cu comparații cu limbile germană și baltice. Autorul subliniază că, asemenea altor texte târzii din secolul XX, „Panorama” lui Peleikis prezintă semne clare ale unui dialect pe cale de dispariție.

Un articol interesant legat de lexicologia și folclorul leton este cel al lui Rainer Eckert, „Satzgliedwertige und satzwertige Phraseologismen aus der Sprache der lettischen Folklore“ (p. 89–98). Lingvistul a cercetat o familie de expresii frazeologice având ca bază cuvintele siets și sijāt. Compararea diverselor expresii frazeologice folclorice și proverbe a scos în evidență în mod convingător sensul expresiilor caur sietu sijāt kādu și altele asemenea, ‘a disprețui, a ocărî, a nedreptăți’, infirmând opinia lui Artūrs Ozols potrivit căreia în folclorul cântat leton nu există decât „germeni” nedezvoltați ai expresiilor frazeologice.

Joanna Ostaszewska și Tomasz Wicherkiewicz reprezintă sociolingvistica, o ramură a lingvisticii încă relativ tânără în Lituania și Letonia, prin articolul „Žemaitisch und Latgalisch als europäische Regionalsprachen“ (p. 175–188). Autorii au stabilit că, pe baza trăsăturilor lor caracteristice, limbile samogitiană și latgaliană pot fi considerate limbi regionale. În relatarea faptelor istorice privind Samogitia s-au strecurat câteva inexactități. Ținutul samogitian (dialectal) a fost confundat cu o regiune istorică din secolul XV–

7

În primele două cazuri este posibil să se fi strecurat o greșeală de tipar: judecând după propozițiile dialectale, în loc de „inessiv” ar trebui să fie „ilativ”, cf. ind’e:j’p’uodi p’inigus; nuv’3:jo: lauk’uosna darb’u: dzi:rpcie.

146 |

RECENZIJOS

Principatul Samogitiei din secolul XVII (și episcopia, a cărei dată de întemeiere și fondator sunt, de asemenea, indicate în mod eronat), care cuprindea în principal ținuturi din centrul Lituaniei cu populație predominant aukštaitiană și a impus varianta aukštaitiană a limbii scrise. Din acest motiv, Mikalojus Daukša, care scria în dialectul aukštaitian central, este menționat în mod greșit drept autor samogitian, iar alături de Skuodas, cu adevărat samogitian, sunt menționate Jurbarkas și Kėdainiai, cu populație aukštaitiană. Preoții și călugării au cultivat ideea unei limbi samogitiene comune nu în secolul XVIII, ci în secolul XIX. Ar fi fost posibil să se spună măcar câteva cuvinte și despre secolul XVIII: tocmai atunci (și nu în secolul XX) a început să se formeze o ortografie samogitiană distinctă. În plus, este greu de acceptat afirmația că samogițienii arată până astăzi diferit de aukštaitieni (probabil au fost confundați cu latgalienii, care au într-adevăr o înfățișare tipică).

Pe lângă această lucrare de lingvistică externă, merită menționate câteva alte articole care depășesc limitele lingvisticii tradiționale: studiul lui Alfred Majewicz, „Bronisław Piłsudski and Lithuania“ (p. 201–214), despre legăturile celebrului etnograf Piłsudski cu Lituania, și cercetarea lui Bernard Piotrowski, „W oczekiwaniu na niepodległość. Litwini amerykańscy i z Prus Wschodnich wobec spraw narodowych (1914–1915)“ (p. 215–227), despre așteptările politice ale lituanienilor din Prusia Orientală și din America în anii 1914–1915.

Așa cum s-a menționat deja, volumul conține și lucrări de istorie literară. Toate sunt legate într-un fel sau altul de literatura lituaniană. Însă doar articolul lui Juozas Girdzijauskas, „Liudvikas Adomas Jucevičius kultūrų kryžkelėje“ (p. 241–249), și prezentarea destul de studențească a Monikăi Pokorska-Iwaniuk, „Maironis – didysis lietuvių poetas“ (p. 251–263), analizează autori și opere lituaniene. Celelalte două lucrări interesante țin de istoria literaturii poloneze: articolul scris într-un stil expresiv de Jerzy Borowczyk și Radosław Okulicz-Kozaryn, „Distracții într-o vreme sumbră la bazilieni. Obiceiurile filomaților în partea a III-a din «Vėlinės»“, (p. 229–239), și lucrarea Justynei Prusinowska, „Plângerea lui Witold – cântecul lituanian uitat al lui J. I. Kraszewski“ (p. 265–270). Este regretabil că în lucrarea Prusinowskăi originalul lui Kraszewski nu a fost comparat cu traducerea în limba lituaniană a lui Andrius Vištelis.

Așadar, volumul în omagiul lui Michał Hasiuk reunește articole foarte diverse: atât studii științifice serioase, cât și prezentări modeste, la care editorii poate ar fi putut renunța. Volumul este diminuat de limba uimitor de neîngrijită editorial, plină de greșeli de normă și de tipar, a unor articole traduse (sau scrise?) în lituaniană, mai ales a celor de istorie literară. De exemplu: nesąmonė (p. 66), sudominavo įvardį (p. 66), atitikmenys bendrinėje kalboje (p. 64), pagrindinė skirstymo kriterija (p. 37), veikalo užuomazga pasireiškė [...] Improvizacijos kūrybinėje eksplozijoje (p. 299), manuskriptu analize (p. 299), taip vadinamą (p. 230), provokacingoje [...] dramoj (p. 230), tris metus (p. 231), poetiniame mate įgy dav o gl esnę prasmę (p. 232), o tuo pačiu (p. 267), būt ybes be kritiškai priskiria (p. 267) etc. etc. Prin urmare, editorilor care vor continua să publice volumele seriei științifice înființate „Poznańskie Studia Bałtystyczne“ le putem ura mai multă atenție și grijă.

LITERATŪRA

AMBRAZAS, S. 1993: Daiktavardžių darybos raida 2, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

ANIKIN, A. 2001: Заметки о балтизмах. Tarptautinė Kazimiero Būgos konferencija: Etimologija ir onomastika, 2001 m. lapkričio 9 d. Pranešimų tezės, Vilnius: VU Baltistikos ir bendrosios kalbotyros katedra, 8–10.

BŪGA, K. 1959: Rinktiniai raštai 2, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla.

BUIVYDIENĖ, R. 1997: Lietuvių kalbos vedybų giminystės pavadinimai, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

DINI, P. U. 2000: Baltų kalbos. Lyginamoji istorija, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

RECENZIJOS

147

ENDZELĪNS, J. 1939: Sīkumi CCXV; Sīkumi CCXVIII. Filologu biedrības raksti 19, 74; 188.

FRAENKEL, E. 1962–1965: Litauisches etymologisches Wörterbuch I–II, Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag.

GELDNER, K. F. 1951a: Der Rig-Veda. Aus dem Sanskrit ins Deutsche übersetzt 1, Cambridge MA: Harvard University Press. (Harvard Oriental Series, 33.)

GELDNER, K. F. 1951b: Der Rig-Veda. Aus dem Sanskrit ins Deutsche übersetzt 3, Cambridge MA: Harvard University Press. (Harvard Oriental Series, 35.)

GRUMADIENĖ, L., ŽILINSKIENĖ, V. 1997: Dažninis dabartinės rašomosios lietuvių kalbos žodynas, Vilnius: Matematikos ir informatikos institutas, Lietuvių kalbos institutas.

HASIUK, M. 1978: Fonologia litewskiej gwary sejneńskiej, Poznań: Wydawnictwo Naukowe UAM.

KARDELIS, V. 2001: Dar dėl junginių le, se, re raidos uteniškių ir vilniškių tarmėse. Baltistica 35 (2), 141–150.

KOLBUSZEWSKI, S. F. 1977: Jana Karigera słownik polsko-łotewski na tle leksykografii b. Inflant Polskich, Poznań: Wydawnictwo Naukowe UAM.

KONDRATIUK, M. 1985: Elementy bałtyckie w toponimii i mikrotoponimii regionu białostockiego, Wrocław–Warszawa: Zakład Narodowy im. Ossolińskich.

KONDRATIUK, M. 2000: Nazwiska pochodzenia bałtyckiego w regionie białostockim. Acta Baltico-Slavica 25, 123–150.

KUDZINOWSKI, Cz. 1977: Indeks-słownik do „Daukšos Postilė“ 1–2, Poznań: Wydawnictwo Naukowe UAM.

MAYRHOFER, M. 1996: Etymologisches Wörterbuch des Altindorischen 2, Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag.

MAŽIULIS, V. 1966: Prūsų kalbos paminklai 1, Vilnius: Mintis.

MAŽIULIS, V. 1997: Prūsų kalbos etimologinis žodynas 4, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

RIX, H. 1998: Lexikon der indogermanischen Verben, Wiesbaden: Dr. Ludwig Reichert Verlag.

ROSINAS, A. 2000: Dėl baltų *pat(is), *pat(n)ī pirminės reikšmės ir gramatinio statuso. Baltistica 35 (2), 129–140.

SCHMID, W. 1986: Die „Germanismen“ in sogenannten polnisch-jatwingischen Glossar. Indogermanische Forschungen 91, 273–286.

SMOCZYŃSKI, W. 2001: Język litewski w perspektywie porównawczej, Kraków: Wydawnictwo Uniwersytetu Jagiellońskiego.

TRAUTMANN, R. 1909: Die Quellen der drei altpreußischen Katechismen und des Enchiridions von Bartholo-maeus Willent. Altpreußische Monatsschrift 46, 217–479.

URBUTIS, V. 1981: Baltų etimologijos etiudai, Vilnius: Mokslas.

URBUTIS, V. 1984: [Rec.:] Лаучюте, Ю. А. Словарь балтизмов в славянских языках, Ленинград, 1982. Baltistica 20 (2), 184–191.

VANAGS, P. 1995: 1586. gada latviešu katehisma teksta izcelsme, Baltu Filoloģija 5, 52–62.

VITKAUSKAS, V. 2001: Lietuvių kalbos tarmių morfofoneminiai reiškiniai, Vilnius: Žara.

ZINKEVIČIUS, Z. 1966: Lietuvių dialektologija, Vilnius: Mintis.

ZINKEVIČIUS, Z. 1981: Lietuvių kalbos istorinė gramatika 2, Vilnius: Mokslas.

ZINKEVIČIUS, Z. 1992: A Polish-Yatvingian Vocabulary? Linguistic and Oriental Studies from Poznań 1, 99–133.

Birutė Kabašinskaitė Baltistikos ir bendrosios kalbotyros katedra Vilniaus universitetas Universiteto g. 5, 2734 Vilnius, Lietuva [email protected]

Gauta 2002 12 20