ISTORIA TERMINOLOGIEI

Stasys KEINYS

Institutul Limbii Lituaniene

TERMENI DE ȘTIINȚĂ A LIMBII DIN „GRAMATICA LIMBII LITUANIENE” A LUI PETRAS KRIAUŠAITIS DIN 1901

În primii ani ai secolului al XX-lea, după cum se poate vedea din bibliografia Lituaniei, au fost publicate 134 de cărți în limba lituaniană¹. Anul exact al publicării câtorva zeci de cărți și cărticele apărute chiar la sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea nu este cunoscut², așadar cel puțin câteva dintre ele pot fi atribuite și anului 1901. Judecând după titluri, aproximativ o treime dintre cărțile acelui an erau dedicate exclusiv unor subiecte religioase, iar circa zece urmăreau popularizarea științei. Dintre acestea din urmă merită menționate „Geologia” lui A. Gykis (tradusă de St. Matulaitis), „De unde au apărut animalele noastre domestice și plantele cultivate” și „Cum trăiesc plantele” de V. Lunkevičius (ambele traduse și pregătite de J. Adomaitis-Šernas), „Cum este alcătuit corpul omenesc” de St. Matulaitis, „Biologia sau știința despre ființele vii” de J. Nusbaumas-Hilorovičius (tradusă de J. Adomaitis-Šernas), „Conversații despre cer și pământ”, traduse din limbi străine de Pr. Mašiotas, precum și „Ce este pământul arabil? Cum a apărut, care sunt părțile lui și cum le putem recunoaște?” și „Scurte discuții despre bolile contagioase și cum să ne apărăm de ele?” de A. Vileišis. Toate aceste cărți, cu excepția cărticelelor lui A. Vileišis, au fost publicate în America (cele ale lui A. Vileišis, la Tilsit). În plus, în America a apărut lucrarea „Iobăgia în Lituania” de E. Roemer (Remeris), tradusă în formă prescurtată de A. Janulaitis.

Recolta este modestă. Dar, la urma urmei, încă era perioada interdicției presei, iar, în plus, nu cu mult timp înainte (în 1891), numărul cărților lituaniene publicate anual abia depășise o sută³.

¹ Bibliografia RSS Lituaniene: Cărți în limba lituaniană [1862–1904] 2 (2), Vilnius, 1988, 844.

²În același loc, 469–478.

³În același loc. Vezi și: Bibliografia RSS Lituaniene: Cărți în limba lituaniană [1547–1861] 1, Vilnius, 1969, 550–574.

50

Fiecare dintre acele cărți publicate în urmă cu o sută de ani poate fi importantă și interesantă în felul său, atât pentru cultura și știința noastră, cât și pentru limbă și terminologie. De data aceasta ne preocupă însă în mod deosebit una dintre cele trei cărți consacrate limbii, publicate în acel an (de altfel, singura în lituaniană) – „Gramatica limbii lituaniene. Manual pentru scriitori și cititori. Scrisă de Petras Kriaušaitis. Tilsit, 1901. Tipărită la Otto v. Mauderode” (acestea sunt toate cuvintele de pe copertă și de pe pagina de titlu)⁴. Rolul acestei cărți de 88 (+4) de pagini mari în crearea limbii standard contemporane este atât de mare, încât va fi menționată întotdeauna nu numai în istoria lingvisticii sau a gramaticilor lituaniene, ci și în istoria limbii înseși. Ca valoare culturală, ea este egală cu prima gramatică a limbii lituaniene – „Grammatica Litvanica” a lui D. Klein (Königsberg, 1653). Motivul este că „Gramatica limbii lituaniene” este prima gramatică normativă lituaniană a limbii standard contemporane. În ea a fost stabilită definitiv baza dialectală a limbii standard („limba acestei gramatici va fi «dialectul simplu al suvalkienilor», dar, acolo unde va fi nevoie, va fi întărită și susținută și cu alte dialecte”⁵); s-a subliniat prioritatea foarte importantă a limbii vorbite de oameni pentru păstrarea specificului limbii (observându-se totodată că „în limba noastră vorbită se găsesc multe impurități alături de cuvintele și fenomenele [«îmbinările de cuvinte» – St. K.] cu adevărat lituaniene, folosite de oameni din vremuri străvechi. Trebuie să știm să deosebim aceste impurități de grâne, deoarece în gramatică ar trebui folosite numai grânele limbii oamenilor”⁶); s-au justificat oscilațiile din gramatică („Limba noastră scrisă nu este încă suficient de elaborată, ortografia ei este atât de neuniformă, încât este foarte greu să-i dăm reguli ferme deocamdată. Trebuie să ne amintim mereu că și în gramaticile altor popoare, deși ortografia lor este mult mai elaborată-

⁴ Tot la Tilsit au fost tipărite și celelalte două cărți – a doua ediție a primei părți din „Litauische Elementar-Grammatik” de J. Šykop (Schiekopp) (un rezumat în germană al gramaticii lui F. Kuršaitis) și partea a doua a tezei de doctorat „Die Wolfenbütteler litauische Postillenhandschrift aus dem Jahre 1573”, susținută de V. Gaigalaicio la Facultatea de Filosofie a Universității Albertina din Königsberg (formarea cuvintelor, declinarea, exemple de texte, glosar). În plus, în acel an au apărut două abecedare.

⁵ K r i a u š a i t i s P. [Jablonskis J.]. Gramatica limbii lituaniene, Tilsit, 1901, 2.

⁶ Tot acolo, 1.

51

ta, există numeroase oscilații de tot felul”⁷). Acea gramatică a fost un pas extrem de important și semnificativ în promovarea limbii comune, aflate atunci într-un proces rapid de creare, cultivare și dezvoltare, precum și un model de ortografie. Particularitățile și rolul ei au fost cercetate de mai multe ori și de mai mulți autori, sau cel puțin trecute în revistă și evaluate⁸. A discutat-o pe larg cel mai important cercetător al lui J. Jablonskis, A. Piročkinas, în cartea sa „La izvoarele limbii comune”. În istorie, această lucrare a lui J. Jablonskis⁹ a intrat cu adjectivul din denumirea limbii — în titlul cărții, limba noastră este numită limbă lituaniană. Ulterior, el însuși a corectat acest lucru — în 1911 a fost publicată „Sintaxa limbii lituaniene”, iar în 1918 (1919) și 1922 cea mai importantă lucrare a sa din domeniul gramaticii s-a intitulat „Gramatica limbii lituaniene” — și a explicat, scriind în 1912 în ziarul „Viltis”: „Kaz. Jaunius și, după el, P. Kriaušaitis au scris odinioară gramatici lituaniene, ale limbii lituaniene; mai târziu, după ce au învățat mult mai bine limba, oamenii au îndrăznit amândoi să scrie și „gramatici ale limbii lituaniene”; acum K. Būga, P. Kriaušaitis, J. Šlapelis, Jonas din Rygiškiai … au început cu toții să scrie „dicționare, gramatici, sintaxe ale limbii lituaniene”. „Un dicționar lituanian, o gramatică lituaniană ar fi doar manuale scrise în lituaniană”¹⁰. De altfel, denumirea limbii formată cu adjectivul este folosită numai în titlul gramaticii în discuție. Încă din prima propoziție a prefeței s-a renunțat la această denumire a limbii — „Gramatica lituaniană este știința despre legile și particularitățile l i m b i i l i t u a n i e n e [sublinierea mea — St. K.]”¹¹. În continuare se folosește, de asemenea, limba lituaniană 28, 69, 76¹², limba rusă 28, 63, precum și, la plural

⁷ Tot acolo, 2.

⁸ Dintre lucrările mai importante, trebuie menționate următoarele: P a l i o n i s J. J. Jablonskis și manualele sale de limba lituaniană. – În: J a b l o n s k i s J.Scrieri alese 1, Vilnius, 1957, 17, 23–32; P i r o č k i n a s A. La originile limbii standard: viața și lucrările lui J. Jablonskis, 1860–1904, Vilnius, 1977, 147–175; S a b a l i a u s k a s A. Istoria cercetării limbii lituaniene: până în 1940, Vilnius, 1979, 193–195. A. Balčaitis a analizat termenii folosiți de J. Jablonskis în disertația sa de candidat în științe filologice, „Istoria termenilor lingvistici lituanieni” (manuscris dactilografiat; Vilnius, 1961).

⁹ Pentru rolul lui P. Avižonis în pregătirea acestei gramatici, vezi lucrările menționate în nota de subsol precedentă și bibliografia citată acolo.

¹⁰Scrierile lui Jablonskis 4, Kaunas, 1935, 91.

¹¹ K r i a u š a i t i s P. Lucrare citată, 1.

¹² Numerele scrise lângă exemple indică, în tot acest articol, paginile din „Gramatica limbii lituaniene” (Tilsit, 1901) de pe care sunt preluate exemplele.

52

Denumiri ale dialectelor și ale fenomenelor lingvistice aferente, formate cu genitivul, de exemplu: dialectele aukštaiților 47, dialectele răsăritenilor 64, dialectele žemaiților 36, verbul žemaiților 30 și altele, dar a se compara și gramatică lituaniană 1, 69, limbile slave 65, propoziții žemaițiene 61. Oricum ar sta lucrurile, limba lituaniană apare, se pare, doar în titlul gramaticii, ca o pată pe o pagină curată. Din aceasta se vede că și atunci lipsea foarte puțin ca în titlul gramaticii să strălucească lituaniană, nu lituaniană limbă.

În continuare, articolul trece în revistă termenii din „Gramatica limbii lituaniene”. În carte sunt folosiți în total aproape 300 de termeni lingvistici diferiți, fără a socoti denumirile izolate ale unor forme minore, considerate denumiri nomenclaturale, numele unor părți concrete ale cuvintelor, denumirile unor limbi și dialecte aparte etc., de exemplu: desinența gradului comparativ 20, dativul dualului 18, verbul trecutului narativ „participiul trecutului simplu” 33, prima persoană a viitorului „prima persoană a timpului viitor” 33, substantivul declinării întâi 10, adjectivul declinării a treia 18, limba lituaniană 1, dialectele aukštaiților răsăriteni 5, limba rusă 28, dialectele žemaiților răsăriteni 26, dialectele žemaiților 34 și altele.

În 1901, anul apariției „Gramaticii limbii lituaniene”, se desfășura încă o perioadă de creare intensă a limbii literare moderne. Multe lucruri nu erau încă stabilizate, inclusiv terminologia. Însuși J. Jablonskis, implicându-se tot mai mult în activitatea lingvistică, se maturiza rapid ca normator al limbii. De aceea nu ar trebui să ne mire că aproximativ jumătate dintre termenii din „Gramatica limbii lituaniene” nu s-au impus; de altfel, aproape niciunul dintre acești termeni neconsacrați nu a fost preluat nici în gramaticile ulterioare ale lui J. Jablonskis.

Ceea ce atrage imediat atenția este caracterul lituanian al termenilor folosiți, trăsătură specifică în general lui J. Jablonskis. Aici sunt folosiți doar câțiva termeni numiți internaționali – formă 7, grafică 84, gramatică 1, infinitiv 71 (singura dată alături de termenul folosit peste tot în celelalte locuri, propoziție nehotărâtă) și sintaxă 69 (sintaxei 75), așadar aproximativ 1,5% în total. Aproape că nu există termeni compuși (s-a observat doar forma cuvântului 7) care să conțină cuvinte împrumutate. Caracterul lituanian al terminologiei este o trăsătură esențială a lui J. Jablonskis și a școlii sale, și este deja foarte evident în prima sa gramatică. Probabil cititorului i se va părea o mare surpriză, dar este un fapt că spre sfârșitul secolului al XX-lea a trebuit să recenzez un dicționar dintr-un alt domeniu

53

cu aproape o jumătate de mie de termeni, în care abia circa 1,5% erau termeni nederivați din împrumuturi. Ce contrast de atitudine față de sursele terminologiei și, în general, ale vocabularului!

Probabil că utilizarea termenilor internaționali poate fi pusă în legătură cu denumirea latină adăugată destul de des, între paranteze, lângă termenul lituanian din gramatică. Termenii latini sunt adăugați la aproape o treime dintre termenii lituanieni (de obicei numai la prima folosire a termenului lituanian respectiv, iar în cazuri excepționale câte unul este prezentat astfel de două sau trei ori, în locuri foarte diferite) — la denumirile părților de vorbire, ale pronumelor semantice și ale secțiunilor despre verbe, ale categoriilor flexionare, ale multor forme (cazuri, grade, moduri, timpuri, diateze), ale părților de propoziție, ale unor expresii și altele. Mulți dintre acești termeni latini sunt folosiți și astăzi în lingvistică, mai ales în lucrările de istorie a limbii, ca termeni cu adevărat internaționali, adaptați la lituaniană sau nu. De exemplu:

1) termeni de fonetică vocale (vocales) 3, semivocale (semivocales) 3, consoane (consonantes) 3, silabă (syllaba) 3 (latinescul syllaba este un împrumut din grecescul συλλαβή);

2) termeni de morfologie substantiv (Nomen substantivum) 8, adjectiv (nomen adjectivum) 15, numeral (nomen numerale) 20, pronume (pronomen) 22, verb (verbum) 27, adverb (adverbium) 55, prepoziție (praepositio, postpositio) 58, conjuncție (coniunctio) 67, interjecție (Interiectio) 69; pronume personale (pronomina personalia) 23, pronume reflexiv (pr. reflexivum) 23, pronume posesive¹³ (pr. possessiva) 24, pronume demonstrative (pr. demonstrativa) 24, pronume interogative (pr. interrogativa) 26, pronume relative (pr. relativa) 26, pronume nehotărâte (pr. indefinita) 27; acțiune (actio) 27, stare (status) „stare” 27, verbe cauzative (verba causativa) 53, verbe cauzative pasive (verba passivo-causativa) 53, cuvinte cauzative active [verbe – St. K.] (verba activo-causativa) 54, verbe frecventative (verba frequentati-

¹³ În gramatică, terminația nominativului plural al formelor masculine cu articol hotărât este -ieji, însă la mulți termeni acest caz nu este folosit. Dar și în asemenea situații cazul este prezentat aici cu terminația obișnuită din gramatică. Ortografia termenilor folosită în gramatică este, de asemenea, păstrată.

54

va) 54; declinare (declinatio) 8, (verbelor) conjugare (coniugatio) 28; cazuri (casus)¹⁴ 8, grade (gradus)¹⁴ 20, numere sau numerale (numeri) 28, persoane (personae) 28, timpuri (tempora), voci (genera) 28, moduri de exprimare sau enunțuri (modi) 28 (în alte locuri, când este necesar, se folosește termenul enunț); nominativ (casus nominativus) 8, vocativ (c. vocativus) 8, genitiv (c. genitivus) 8, dativ (c. dativus) 9, acuzativ (c. accusativus) 9, instrumental (c. instrumentalis) 9, locativul fals sau al doilea (c. locativus) 9; gradul pozitiv sau primul grad (gradus positivus) 20, comparativul sau al doilea grad (gradus comparativus) 20, superlativul sau al treilea grad (gradus superlativus) 20; modul indicativ (m[odus] indicativus) 28, modul imperativ (m. imperativus) 29, modul optativ (m. optativus) 29, modul permisiv (m. permissivus) 29, modul condițional sau ipotetic (m. conditionalis, potentialis) 29, modul optativ (m. orativus) 29, modul infinitiv (m. infinitivus) 29, supin (supinum) 29; timpul prezent (t[empus] praesens) 30, timpul trecut narativ (t. praeteritum narrativum, aoristus) „timpul trecut punctual” 30, timpul trecut simplu (t. praeteritum frequentativum) „timpul trecut frecventativ” 30, timpul viitor (t. futurum simplex) 30, timpul perfect compus (t. perfectum praesens, praesens resultativum) 31 (de ex.: am fost purtat, ai văzut), timpul trecut de încercare (t. praeteritum de conatu) 31 (de ex.: eram pe punctul de a merge), timpul mai-mult-ca-perfect (t. plusquamperfectum, praeteritum resultativum) 31 (de ex.: poruncise), viitorul perfect (t. futurum exactum, futurum resultativum) 32 (de ex.: voi fi culcat); verb copulativ (verbum copulativum) „verb auxiliar” 29, participii (participia) 19, 28, participii declinabile (participia declinabilia) 29, participii active declinabile (participia activa declinabilia) 33, participii pasive declinabile (participia passiva declinabilia) 34, participii pasive (participia passiva) 80, participiu pasiv de necesitate (partici-

¹⁴ Astfel (termenul lituanian este la plural, cel latin la singular) apare în gramatică.

55

pium passivum necessitatis, gerundivum) „participiu de necesitate” 34, participii active indeclinabile (participia activa absoluta) „gerunzii” 34, verb simultan (participium contemporale activum) „participiu concomitent” 33; diateza activă (genus activum) 35, diateza reflexivă (genus reflexivum) 35, diateza pasivă (genus passivum) 35; verbe intranzitive (verba intransitiva) 80; 3) termeni de sintaxă: subiect (subjectum) 9, 72, predicat (praedicatum) 72, 75, atribut (attributum) „determinant” 75, complement (obiectum) „complement” 35, 71, complement direct (p[r]oximum obiectum) „complement direct” 9, 28 (cu sinonimul complement apropiat), complement apropiat (proximum obiectum) 75, circumstanță (Umstand; circumstantia) „circumstanță” 79, vorbire indirectă (oratio obliqua) „vorbire indirectă” 77, [fenomenul] „nominativ cu infinitiv” (nominativus cum infinitivo) 72 și fenomenul „dativ cu infinitiv” (dativus cum infinitivo) 71.

În afara termenilor menționați, din exemple se poate deduce că gerunziile sunt denumite nu numai participii active indeclinabile (participia activa absoluta) 34, ci și participii indeclinabile (participia absoluta) 80, deși, în general, această din urmă denumire s-ar potrivi gerunziilor împreună cu participiile concomitente. În câteva cazuri nu este prezentat un termen lituanian, ci doar o explicație urmată de termenul latin, de exemplu: 1) „Și din verbele intranzitive se formează cuvinte cauzative, numai că ele au întotdeauna sens incoativ (v. inchoativo-causativa)” (p. 54). 2) „Verbele cu sens cauzativ-pasiv (verba passivo-causativa) se formează din câteva cuvinte pasive (sverdėti, skeldėti) și din tot felul de verbe active cu sens tranzitiv (v. transitiva)” (p. 53). În acest caz, termenul lituanian lipsește numai în propoziția citată, iar în rest echivalentul lui verba transitiva, verbe tranzitive, este folosit în gramatică (p. 28 și urm.). 3) „Dacă acțiunea circumstanțială exprimată de verb este efectuată nu de subiectul propoziției, ci de un alt obiect, exprimat clar în propoziție, atunci obiectul care efectuează acțiunea circumstanțială exprimată prin verb se folosește la cazul dativ, iar circumstanța verbală însăși poate apărea pe lângă acesta numai ca verb indeclinabil (dativus absolutus)” (p. 80).

De ce J. Jablonskis a alăturat atât de des termenilor lituanieni termeni latini

56

? Nu trebuie uitat că, în acea vreme, termenii gramaticii lituaniene nu erau încă stabiliți, iar mai mulți autori de gramatici foloseau numeroși termeni creați de ei înșiși. Așadar, termenii latini servesc aici în mod evident la explicarea sensurilor, pe care mulți elevi, studenți și intelectuali care învățaseră latină la școală le înțelegeau cu ușurință. Deși poate că multora acest lucru li se va părea acum, după o sută de ani, ciudat, atunci termenii latini erau cheia înțelegerii celor lituanieni (de fapt, nici astăzi nu și-au pierdut cu totul acest rol). În plus, J. Jablonskis însuși era specialist în limbile clasice și predase latină vreme îndelungată în gimnazii, astfel că termenii latini îi erau foarte familiari.

În câteva cazuri, la sfârșitul gramaticii sunt incluse echivalente nu din latină, ci din germană, de exemplu: 1) „Dacă propoziția introductivă este concesivă (Concessivsatz) sau are sensul unei propoziții concesive, atunci propoziția propriu-zisă [„propoziția principală” – St. K.], care urmează după ea, are adesea conjuncția «totuși», tik (tikt)” (p. 68). 2) „Interjecțiile, în special onomatopeele (Nachahmungswörter), sunt folosite foarte frecvent în vorbirea familiară” (p. 69). 3) „Pe lângă verbul folosit pentru exprimarea unui predicat compus se găsesc adesea toate pronumele și adverbele menționate, prin care introducem propoziții întregi folosite în locul subiectului și al complementului (in Subjekt- und Objektsätzen)” (p. 76). 4) În sfârșit, printre exemplele de sintaxă se află singurul caz menționat mai sus în care termenul lituanian pentru „circumstanță” este explicat prin echivalente germane și latine — circumstanță (Umstand; circumstantia) 79. Motivele includerii lor în gramatică sunt, fără îndoială, aceleași: explicarea sensului termenului sau al enunțului (în al treilea exemplu).

Atrage atenția faptul că în „Gramatica limbii lituaniene” există puține sinonime terminologice. Ele sunt folosite în mod consecvent doar pe lângă denumirile părților de vorbire autonome, de exemplu: substantiv (daiktininkas) 8, adjectiv (būdininkas) 8, numeral (skaitininkas, skaitlininkas) 20, pronume (vardavietė) 8, verb (veiksmininkas) 8, 19, 27, în timp ce celelalte nu formează grupuri mai clare, de exemplu: superlativul sau al treilea grad 20, comparativul sau al doilea grad 20, reflexiv sau verb reflexiv „verb reflexiv” 28, infinitiv sau enunț nespus 71, grad pozitiv sau primul grad 20, prepoziții false sau prepoziții adverbiale „prepoziții derivationale” 59, diftongi falși sau diftongi mixți 4, prepoziție și adpoziție 58,

57

conjugare sau timpizare „conjugare” 28, moduri enunțiative sau enunțuri „moduri” 28 (aici, alături, este indicată și ordinea inversă), numere sau numerale 28, 9 (sing.), presupus sau enunț ipotetic „modul prezumtiv” 29, simpli sau adjective necompuse „adjective simple” 15, locativ fals sau al doilea „locativ intern inessiv” 9 (la p. 61, termenul al doilea locativ, scris între paranteze, cazul alativ, cu greu ar putea fi considerat o altă denumire a acelui caz – diferă prea mult de ceilalți termeni gramaticali de acest fel; cel mai probabil este doar o explicație), locativ adevărat sau primul „locativ intern inessiv prezent” 9. În general, în gramatică, dintre acești sinonimi asociați este folosit doar unul, de regulă cel scris primul (poate cu excepția termenilor menționați infinitiv, mod enunțiativ și locativ fals; însă acel locativ adevărat este numit de obicei doar locativ). Cel mai inconsecvent este denumit „complementul direct” – complement direct 9, direct sau complement apropiat 28, complement apropiat 28, 75 și, în cele din urmă, din nou complement direct 80. De altfel, ar trebui cercetat în mod special de ce sunt prezentate acele variante ale termenilor principali. Deocamdată se poate doar presupune că unul dintre acești sinonimi îi era cunoscut lui J. Jablonskis din alte surse (precum reflexiv de la K. Jaunius), dar nu i s-a potrivit dintr-un motiv sau altul, întrucât altminteri nu prea ar fi avut sens să creeze el însuși, fie și doar ocazional, câte doi termeni pentru același lucru. Așadar, sinonimele adăugate trebuie să fi fost menite să-i ajute pe cititorii gramaticii să se orienteze, dacă foloseau sau cel puțin întâlniseră alți termeni.

Trebuie adăugat că în gramatica însăși există câțiva termeni sinonimici care nu sunt asociați, de exemplu: consoane fără sunet 6 și consoane fără voce „consoane surde” 84, consoane sonore 6 și consoane cu voce „consoane sonore” 84, caz instrumental ^9¹⁵, 18 și instrumental 34, 83, conjuncție 8, 67 și conjunctiv „conjuncție” 29, adjectiv simplu 18 (la p. 15 sunt asociate adjective simple și adjective necompuse), adjectiv întreg 16 și, probabil, adjectiv simplu 22. Mai degrabă decât sinonime, ar trebui considerate variante expresiile semn de înmuiere 4, semn care înmoaie 6 și semn de înmuiere 14 (în toate cele trei

¹⁵ În acest loc este tipărit caz instrumental, dar aceasta este, desigur, o greșeală de tipar, deoarece mai departe este folosit termenul caz instrumental.

58

în aceste cazuri este avută în vedere litera i) membrii.

Variantele clare sunt termeni în care drept atribut al aceluiași cuvânt determinat se folosesc forme simple și forme pronominale ale cuvintelor, de exemplu: consoană dură¹⁶ 10, 35 și consoana dură 35, genul feminin 8 și genul feminin 16, verbe intranzitive 28 și verbe intranzitive „verbe fără complement direct” 28, vorbire indirectă 77 și vorbire indirectă „vorbire indirectă” 77, verbe tranzitive 28 și verbe tranzitive „verbe cu complement direct” 28, limbă scrisă 1 și limbă scrisă 23, dialect lituanian scris 60 și dialect scris 4, vorbire directă 77 și vorbire directă „vorbire directă” 79, consoană muiată 35 și consoană muiată 10, 35, timpuri simple 30 și timpuri simple 29, 35, genul masculin 8 și genul masculin 16 etc. În termenii gramaticali sunt folosite cel mai adesea formele pronominale ale adjectivelor, numeralelor și participiilor, astfel încât ici și colo formele nepronominale pot fi simple atribute descriptive, care nu indică o însușire distinctivă. Iată un fragment de gramatică în care formele simple și cele pronominale sunt folosite exact la fel ca în vorbirea obișnuită (nontehnică):

„§ 76. Verbele propriu-zise sunt tranzitive și intranzitive.

Verbele tranzitive exprimă o acțiune care trece asupra unui alt obiect oarecare; obiectul din propoziție asupra căruia se răsfrânge acțiunea se numește complement direct sau complement apropiat (p[r]oximum obiectum). Complementul apropiat se exprimă numai prin acuzativ (ce?) sau prin genitiv (al cui?). <...>.

Verbele intranzitive nu au complement apropiat; alături de ele poate apărea doar un complement îndepărtat, exprimat prin alte cazuri, sau un complement cu prepoziție. <...>” (p. 28).

De altfel, o tendință foarte interesantă în folosirea formelor simple și pronominale este aceea că, dintre două atribute acordate așezate unul lângă altul, în termenii gramaticali cel mai adesea cuvântul aflat mai departe este forma simplă, iar cel aflat lângă cuvântul determinat este forma pronominală, de exemplu: timpul viitor perfect 32, verbul pasiv necesar 34 (dar compară verbul pasiv trecut „participiul pasiv al trecutului

¹⁶ În „Gramatica limbii lituaniene”, aceiași termeni vocală, diftong, consoană, semivocală denumesc atât sunetele, cât și literele.

59

„vis“ 34), perfectul compus de tranziție 31, perfectul compus anterior 31, perfectul experimental anterior 31, perfectul simplu anterior 30, perfectul narativ anterior 30 etc., deși sunt folosiți separat numai termenii viitor 30, timpul de tranziție 30, timpul trecut 34 etc. Aceasta nu este o situație generală, deoarece există și cazuri de utilizare diferită, de exemplu: participii pasive declinabile 34, participii active declinabile 33, participii active nedeclinabile 34, chiar și participiul pasiv al timpului trecut 34 etc.; totuși, fiind formațiuni terminologice și desemnând forme individuale sau grupuri ale acestora, asemenea exemple ar putea fi considerate denumiri nomenclaturale ori combinații de termeni apropiate de acestea. Chestiunea raporturilor dintre formele simple și cele pronominale ar trebui cercetată separat și mai aprofundat, pe baza unor surse diverse — este într-adevăr interesant dacă aici se reflectă o anumită tendință lingvistică de odinioară sau dacă este vorba doar de o întâmplare (J. Jablonskis avea totuși un anumit sistem — denumirile acestor timpuri erau formate în mod uniform).

Raportul dintre cuvintele simple și termenii compuși din gramatică corespunde, se poate spune, tendinței generale a terminologiei noastre: doar aproape fiecare al patrulea termen este un singur cuvânt. În mod asemănător, două treimi din totalul termenilor sunt formați din două cuvinte, iar termenii mai lungi nu ating nici măcar o zecime (cei din trei cuvinte sunt mai frecvenți, iar cei din patru, mult mai rari). Din punctul de vedere al derivării, termenii dintr-un singur cuvânt și componentele termenilor compuși sunt variate — se recurge aici atât la sufixe (derivat „complement” 35, t arinys 72, propoziție 76; kiltininkas „genitiv” 8, nominativ 8; declinare 8; pronunție 6, ortografie 6; adjectivele adjectival, -ă, personal, -ă „personal”, pronominal, -ă „pronominal” în termenii adverbe adjectivale 57, pronume personale 23, verbe pronominale „numai verbe reflexive” 28 etc.), și la prefixe (pronume 8, consoană 3, prepoziție 8, adverb 8; adjectivele impersonal, -ă „impersonal”, neutru, -ă în termenii propoziție impersonală 73, 80, verb impersonal 72, gen neutru 16 etc.) la formare, fără a evita compunerea (adjectiv 8, substantiv 8, plural 9, diftong 5, declinare dublă 9, cuvânt sonor 69, interjecție 8, li mengalys 37, 54, semivocală 3, numeral 8, nume verbal 19, verb 8, declinare simplă 9, final de cuvânt (sau final de cuvânt?) 37), iar adjectivele din termenii compuși: vocală semilungă 61, verb reflexiv „verb reflexiv” 28, lungime cu accent inițial 3, lungime cu accent final 3, cuvânt monosilabic 83). Substantivele compuse reprezintă aproximativ o cincime din termenii monosilabici ai acelei părți de vorbire.

60

din termenii monosilabici ai acelei părți de vorbire; numărul lor este considerabil mai mare decât cel al derivatelor cu prefix. În plus, în această gramatică J. Jablonskis considera, se pare, și derivatele cu prefix drept cuvinte compuse, cf.: „Când scriem cuvinte compuse, arătăm cel mai adesea și originea acelor cuvinte; în cuvintele compuse cu prepozițiile iš, už, consoanele š și ž dispar înaintea lui s, š, ž, dar, scriind asemenea cuvinte, păstrăm totuși ș și ž. Exemple: pūssalė (Halbinsel), žvākgalis, išsūnkti (tar. išūnkti), iššēmti (tar. išēmti), išžirgas (tar. išžirgas = išsižerges), užžōkti, užžēngti, užsieniai (tar. ušōkti, užžēngti, ušieniai)”¹⁷ (p. 7). Acest lucru pare să nu ne permită să afirmăm (chiar și cu rezerve) că J. Jablonskis ar fi evitat aici cuvintele compuse¹⁸.

O anumită parte a termenilor gramaticali este preluată din alte limbi. Totuși, printre calcurile propriu-zise s-ar putea include, și aceasta probabil cu rezerve, doar câțiva termeni, de exemplu: apystova „complement circumstanțial” 7, 9, lankstymas 8 (și lankstyti „a declina” 25, cuvinte nedeclinabile 55), sąjunga „conjuncție” 8, sąjungojimas 28 (și sąjungoti „a conjuga” 29), vardavietė 8 (dar acest cuvânt apare o singură dată, ca termen secundar alături de pronume, și este notat ca atare) etc. Vor fi considerabil mai multe calcuri semantice, adică termeni formați după modelul (dar nu traduși mecanic!) corespondentelor dintr-o altă limbă sau din mai multe limbi, de exemplu: instrumental 18 (și instrumental 83), declinare „a declina” 9 (termenul are în gramatică două sensuri — este folosit și cu sensul de „flexionare prin cazuri”), sfârșit „terminație” 10 (termenul terminație este folosit în gramatică într-un sens destul de larg, cel mai adesea, se pare, cu sensul de „format al flexiunii formelor”), vocativ 8, predicat 72 etc. Desigur, trebuie menționați aici și termeni compuși precum pronume reflexiv „pronume reflexiv” 23, verb reflexiv 28, verbe intranzitive „verbe fără complement direct” 28, enunț infinitival „infinitiv” 29, verbe tranzitive „verbe cu complement direct” 28, perfectul narativ anterior „perfectul simplu” 30, propoziție subordonată „propoziție secundară” 67 etc. Privind ansamblul termenilor gramaticali, nu a părut că măcar despre

¹⁷ Este adevărat că într-un alt loc al gramaticii verbele cu prefix sunt numite verbe compuse (p. 17); aici este folosit și termenul prefix. În plus, la p. 24 sunt numite cuvinte compuse formele pronominale viens-an tro, viens-antrām, kits-kito, kits-kitām, viens-kito, viens-kitām

.

¹⁸ Cf. Piročkinas A. Prie bendrinės kalbos ištakų [...], 170.

61

Despre o proporție ceva mai mare de termeni care nu s-au păstrat până astăzi s-ar putea spune că ar fi „greoaie, neclare”, „adesea calcuri literale din limba latină” sau „pur și simplu nereușite din punct de vedere formal ori semantic” și că ar exista destui „termeni nereușiți”¹⁹. După cum s-a menționat, chiar la începutul secolului al XX-lea J. Jablonskis se maturiza rapid ca normator al limbii; în curând a trebuit să se implice foarte mult în activitatea de creare a terminologiei lituaniene pentru școli și pentru alte domenii, iar bazele denumirii conceptelor, recunoscute și astăzi, s-au consolidat. De aceea nu este surprinzător că în edițiile din 1918 (1919) și 1922 ale noii „Gramatici a limbii lituaniene” mulți termeni au fost schimbați. De altfel, aproape toți termenii acestor gramatici sunt încă folosiți și astăzi și sunt cunoscuți de toți lituanienii.

Cea mai mare parte a termenilor din două cuvinte constă în grupuri formate dintr-un atribut acordat. Atributul este exprimat cel mai adesea prin adjective, mai rar (aproape o treime) prin participii și cel mai rar prin numerale (o treisprezecime). Unele adjective, participii și numerale primul și al doilea intră în componența mai multor termeni, de exemplu: diftongi propriu-ziși 4 și neproprii sau diftongi mixti 4 (în continuare, gramatica folosește a doua variantă), substantiv propriu-zis „substantiv propriu” 8 și substantiv nepropriu „substantiv comun” 8, numerale propriu-zise „numerale cardinale” 20, verbe propriu-zise „verbe active” 28 și verbe nepropriu-zise „verbe de stare” 28, prepoziții propriu-zise „prepoziții vechi” 59 și neproprii sau prepoziții adverbiale „prepoziții noi” 59, propoziție propriu-zisă „propoziție principală” 67, locativ propriu-zis sau primul „locativ intern prezent” 9 și locativ nepropriu sau al doilea „locativ intern direcțional” 9; vocale lungi 3, silabe lungi 3; simplu sau adjectiv nedublat „adjectiv simplu (nepronominal)” 15 (și adjectiv simplu 18), timpuri simple „timpuri simple” 29 (și timpuri simple 30); pronume reflexiv „pronume reflexiv” 23, conjugare reflexivă „conjugare reflexivă” 35, verb reflexiv 33, verb reflexiv 33, diateză reflexivă (genus reflexivum) 35; verb copulativ „verb auxiliar” 29, cuvânt de legătură „idem” 31, vocală de legătură 35

¹⁹ Vezi P a l i o n i s J. J. Jablonskis ir jo lietuvių kalbos vadovėliai [...], 28–29.

62

(se are în vedere vocala ė aflată înaintea sufixului de infinitiv -ti al verbelor mixte); gradul comparativ sau gradul al doilea 20 (în continuare se folosește primul termen), a doua declinare „a doua clasă de declinare” 10, al doilea locativ „locativul intern de direcție” 9, 10, 61, a doua persoană „persoana a doua” 29 etc.

Doar în aproximativ unul din treisprezece termeni din două cuvinte atributul este invariabil, exprimat de regulă prin genitivul unui substantiv, de exemplu: părți de vorbire 8, semne de accent 3, componentă a propoziției „parte a propoziției” 67, limbajul oamenilor 1, forme ale cuvântului 7 etc. Termenii de alt tip din această categorie sunt extrem de rari; de pildă, sintagma fenomen cu prepoziție „sintagmă cu prepoziție” 63 poate fi considerată, poate, un termen.

Bine peste două treimi din toți termenii de știință a limbii din „Gramatica limbii lituaniene” aparțin domeniului morfologiei. Cu acest prilej, nu trebuie să pierdem din vedere că și în cartea însăși cea mai mare parte a spațiului (trei sferturi din text, adică 62 de pagini din 84) este dedicată morfologiei și discutării părților de vorbire. În lucrările ulterioare ale lui J. Jablonskis, termenii de morfologie s-au schimbat mai mult decât termenii de fonetică, sintaxă și termenii generali de știință a limbii folosiți aici. De altfel, dintre ceilalți termeni, jumătate sunt termeni de fonetică, iar sintaxa și termenii generali de lingvistică sunt reprezentați în proporții aproximativ egale (în această din urmă categorie sunt incluși termeni precum gramatică 1, limbă 3, ortografie 6, grai scris 1, limbă scrisă 1, limbi străine 1, 69, limbă vorbită 1, grai 1, graișor 1, limbajul oamenilor 1, cuvânt 3 etc.).

În acest articol au fost examinate doar câteva aspecte terminologice din „Gramatica limbii lituaniene” a lui Petras Kriaušaitis, publicată în 1901. Mai multe dintre ele ar trebui analizate mai amplu și mai aprofundat. În plus, numeroase aspecte interesante, inclusiv chestiunea surselor și influențelor terminologice, au fost în general lăsate deoparte de această dată. A. Piročkinas, după ce a fundamentat mai temeinic termenii folosiți în „Gramatica limbii lituaniene” și de K. Jaunius, a concluzionat că „l-am putea numi pe K. Jaunius părintele spiritual al terminologiei acestei gramatici” și că „termenii gramaticii au fost o verigă intermediară care a legat vechea terminologie pre-Jablonskis de gramatica din 1919 și, totodată, de termenii lingvistici din zilele noastre”²⁰. Dacă este așa, probabil s-ar putea presupune că, după doisprezece ani, în studiul despre 1911 publicat în 1913 în „Lietuvių tauta”

²⁰ Piročkinas A. Min. veik., 171, 172.

63

gramatica lui K. Jaunius, J. Jablonskis și-a luat rămas-bun cu patos de la tradiția terminologică a lui K. Jaunius și a arătat temelia esențială și nepieritoare a formării termenilor: „termenii creați ca noutăți trebuie făuriți după modelul cuvintelor obișnuite din limbă, așa cum le făuresc oamenii”²¹ (în opinia sa, termenii din gramatica lui K. Jaunius nu îndeplineau această condiție). Dar oare J. Jablonskis ar fi privit atunci la fel de negativ și propriii săi termeni din 1901? Această chestiune foarte importantă privind evoluția și maturizarea terminologiei noastre trebuie neapărat cercetată anume în acest scop și cu toată atenția. Deocamdată, îndrăznim să afirmăm că „Gramatica limbii lituaniene” a lui Petras Kriaušaitis, publicată în 1901, nu pare nici acum, după o sută de ani, învechită (și, prin urmare, interesantă doar pentru istoricii limbii) sau de neînțeles din cauza termenilor (deși o bună parte dintre aceștia a fost înlocuită în decursul câtorva decenii de la începutul secolului al XX-lea; de altfel, acest lucru poate fi formulat și altfel: o mare parte din termenii gramaticii, aproximativ jumătate, sunt încă folosiți în știința limbii contemporane). Era doar o gramatică restrânsă, în primul rând de morfologie, dar ne-am bucura foarte mult dacă tinerii care absolvă astăzi școlile gimnaziale și liceele ar cunoaște măcar atât cât este scris despre aceste lucruri în ea.

TERMENI DE LINGVISTICĂ ÎN „LIETUVIŠKOS KALBOS GRAMATIKA” (GRAMATICA LIMBII LITUANIENE) DE PETRAS KRIAUŠAITIS (1901)

Summary

Acest articol trece în revistă prezentarea termenilor, examinează sinonimele și variantele terminologice, precum și aspecte legate de structură și derivare, și analizează soarta acestor termeni. Se arată că echivalentele latine dintre paranteze sunt oferite pentru aproape o treime dintre termenii de lingvistică și pot fi considerate explicații ale sensurilor termenilor lituanieni. Aproximativ jumătate dintre termenii din această gramatică sunt încă utilizați ca termeni lituanieni de morfologie (care constituie partea cea mai numeroasă), fonetică, sintaxă și lingvistică generală.

Stasys KEINYS Lietuvių kalbos institutas Antakalnio g. 6, 2055 Vilnius E. paštas [email protected]

Primit la 19.09.2001

²¹ Jablonskio raštai 3, Kaunas, 1934, 37.

64