Железняк І. М., Корепанова А. П., Масенко Л. Т., Непокупний А. П., Стрижак О. С., Франко З. Т. Hidronimia Ucrainei în legăturile sale interlingvistice și interdialectale / Red. responsabil O. S. Strijak. – Kyiv: Naukova dumka, 1981. – 264 p.

Legăturile dintre limbi sunt extrem de variate. În cartea recenzată se disting trei grupuri principale de trăsături lingvistice comune: genetice, areale (în sensul contactelor) și tipologice (p. 181). Aceste legături se pot manifesta în multe feluri și sub multe aspecte. Unul dintre domeniile cele mai firești de manifestare a legăturilor și contactelor lingvistice îl constituie numele proprii, între care hidronimele ocupă un loc aparte, întrucât sunt adesea mai arhaice și, prin urmare, mai informative decât lexicul comun, inclusiv din punct de vedere cronologic. Această teză unanim recunoscută și susținută prin cercetări concrete este încă o dată demonstrată în mod foarte evident și convingător de lucrarea discutată.

Apariția acestei lucrări este un eveniment important nu numai pentru lingvistica ucraineană, ci și, în general, pentru cea slavă și indo-europeană. Acest lucru se datorează mai multor cauze.

Mai întâi, trebuie atrasă atenția asupra faptului că, în întreaga lume slavă, din perspectivă indo-europeană, hidronimia Ucrainei este una dintre cele mai importante, deoarece Ucraina, în primul rând zona de pe malul drept, face parte din teritoriile în care căutarea patriei ancestrale a slavilor este cel mai bine justificată. Prin urmare, în Ucraina este mai probabil decât în majoritatea celorlalte țări slave să se găsească hidronime slave de o vechime extremă. Așadar, analiza hidronimelor ucrainene poate furniza, probabil, cele mai multe date noi care să ajute la răspunsul unei întrebări foarte importante pentru lingvistica indo-europeană (și, totodată, pentru slavistică și baltistică): cât de arhaice sunt numele de ape slave și care este raportul lor cu așa-numita hidronimie indo-europeană veche.

În alte locuri, unde slavii sunt veniți din afară, hidronimia lor va fi, într-un anumit sens și într-o anumită măsură, mai recentă, mai târzie (cu excepția, desigur, a substratului).

Ucraina este aparte și prin faptul că pe teritoriul său, încă din cele mai vechi timpuri, s-au desfășurat cele mai diverse contacte între limbi și etnii, procese de amestec, asimilare și numeroase alte procese. Acestea nu puteau să nu lase urme și în hidronimie. O parte a Ucrainei se învecinează din vremuri străvechi cu lumea indo-europeană veche — ilirii, dacii, grecii etc. Aici au lăsat urme turcii, iranienii (sciții), goții, romanii, poate chiar și celții ș.a.m.d. În Antichitate, Ucraina se învecina la nord, printre altele, și cu balticii. Astfel, legăturile limbii ucrainene, ale toponimiei și, în particular, ale hidronimiei cu numeroase limbi și popoare indo-europene și non-indo-europene sunt foarte vechi, extrem de variate și complexe.

Prin urmare, alegerea obiectului cercetării — legăturile hidronimiei Ucrainei cu numele de ape ale altor popoare — pare pe deplin firească și de înțeles. Este adevărat că studierea acestor legături este într-adevăr dificilă și complexă. Ea poate fi realizată satisfăcător numai în anumite condiții. În primul rând, este necesar să existe hidronimele limbilor aflate în contact, colectate și prelucrate lingvistic. În al doilea rând, hidronimia și onomastica în general ale acestor limbi trebuie să fi fost cercetate în mod corespunzător etc. Aceste condiții sunt deja îndeplinite, cel puțin parțial, printr-o activitate intensă. Fără a le discuta pe larg, amintim că una dintre cele mai impresionante lucrări de onomastică indo-europeană din ultimii ani a fost pregătită și publicată în Ucraina — „Dicționarul hidronimelor Ucrainei”: Словник гідронімів України/ Ред. кол. А. П. Непокупний, О. С. Стрижак (заст. голови), К. К. Цілуйко (голова). – Київ: Наукова думка, 1979. – 780 с. Onomasti-

204

cienii ucraineni sunt bine cunoscuți — lucrările lor arată că s-au creat și premise subiective pentru cercetarea multilaterală a repertoriului de nume al acestei țări.

Cartea abordează numeroase chestiuni importante — acest lucru se observă ușor chiar și numai aruncând o privire asupra cuprinsului. Sunt analizate trei aspecte ale legăturilor hidronimiei Ucrainei cu hidronimia altor țări: lexical, derivațional și fonetic. Legăturile lexicale sunt analizate cel mai pe larg, fiind discutate în 9 studii ample: 1) „Legăturile celor mai vechi atestări onomastice”; 2) „Legături și paralele balcano-ucrainene”; 3) „Legături și paralele baltico-ucrainene”; 4) „Legături și paralele dintre regiunea Niprului și Lechia”; 5) „Legături și paralele dintre regiunea Dunării de Jos, Ucraina de Est și alte zone”; 6) „Legături și paralele dintre regiunea carpatică și Ucraina de Est”; 7) „Legături și paralele dintre Ucraina și regiunea de dincolo de Oka”; 8) „Legături și paralele dintre ucraineni și ceilalți slavi răsăriteni”; 9) „Legături și paralele turco-ucrainene”. Relațiile derivaționale și fonetice sunt trecute în revistă în celelalte două studii. Astfel, cartea cuprinde 11 părți relativ independente, scrise de autori diferiți. Este cu totul de neînțeles de ce autorii părților nu sunt menționați nicăieri — aceasta este o nedreptate nu numai față de autori, ci și față de cititor. Pe căi ocolite am aflat că părțile I, IV–VII au fost scrise de A. Strijak, II de I. Jelezniak, III și VIII de A. Nepokupnîi, IX de T. Masenko, X de A. Korepanova, iar XI de Z. Franko. Așadar, cartea este o lucrare colectivă, al cărei domeniu problematic și al cărei cerc de teme au depins, poate într-o anumită măsură (ceea ce este cât se poate de firesc), printre multe altele, și de interesele și orientarea cercetărilor autorilor săi.

Cartea oferă o cantitate extraordinară de date și informații noi. Cititorului îi este foarte greu să le cuprindă pe toate. Cu atât mai mult cu cât majoritatea articolelor (cu excepția, probabil, doar a celui semnat de A. Nepokupnîi) sunt scrise liber, am putea spune, într-o manieră eseistică; de aceea, cititorului îi revine adesea sarcina de a sistematiza până la capăt informațiile furnizate chiar și de fiecare studiu în parte. Acest lucru ar fi putut fi aproape complet evitat dacă în carte ar fi fost inclus măcar un index de nume, lexic și subiecte. Din păcate, aparatul auxiliar al cărții este minimal — vădit insuficient pentru o lucrare de acest tip.

Multe părți ale cărții sunt legate direct sau indirect și de problematica baltisticii. Un capitol al secțiunii lexicale, după cum am văzut, este consacrat legăturilor hidronimiei ucrainene cu numele baltice ale apelor. Referirile la baltistică sunt ceva mai frecvente în capitolul despre formarea cuvintelor. În celelalte studii, faptele din limbile baltice sunt analizate mai rar, iar acolo unde tema nu o cerea, nu sunt abordate deloc.

În continuare, ne vom opri pe scurt asupra aspectelor legate mai îndeaproape de baltistică.

În această privință, cea mai mare atenție o merită capitolul „Legături și paralele baltico-ucrainene” (scris de A. Nepokupnîi). Acesta discută mai întâi problema hidronimelor baltice din Ucraina (bazându-se în principal pe lucrările lui V. Toporov și O. Trubačov și respectând, în esență, aproape exclusiv punctul lor de vedere asupra esenței problemei baltismelor din limbile slave). Autorul capitolului înclină să creadă că sunt posibile două interpretări ale termenului „element baltic” (în limbile slave) — una restrânsă și una mai largă. „Elementul baltic” în sens restrâns reprezintă relictele baltice din acele teritorii în care strămoșii balticilor de astăzi au locuit încă în vremuri istorice, lăsând urme nu numai lingvistice, ci și arheologice și etnografice. Aici se poate include, de exemplu, regiunea Niprului Superior.

„Elementul baltic” în sens larg (sau „elementul baltic indirect”) este cel care poate fi explicat cel mai eficient pe baza materialului oferit de limbile baltice,

205

întrucât caracterul arhaic al limbilor baltice le permite să reprezinte trecutul nu numai al balticilor înșiși, ci și al limbilor slave. Astfel de toponime „baltice” nu sunt de obicei susținute de alte date baltice (de exemplu, din cultura materială). În plus, nu există nicio dovadă că balticii ar fi locuit cândva în astfel de teritorii. Printre aceste teritorii se numără regiunea centrală a cursului mijlociu al Niprului (de exemplu, bazinul râului Ros) — p. 66.

„Elementul baltic”, în sens restrâns, este împărțit în continuare de autor în două componente — cea veche și cea nouă. Se presupune că limita care separă relictele vechi ale limbilor baltice de cele noi o constituie perioada Marelui Ducat al Lituaniei. Printre cele vechi sunt incluse, de exemplu, hidronimele jatvingiene din bazinul Bugului de Vest (râul Гапа, lacul Пульмо), iar printre cele noi — baltismele apărute în perioada în care o parte a teritoriului actual al Ucrainei făcea parte din Marele Ducat al Lituaniei (de exemplu, numele râurilor Гедвилів Яр, Любартіха, Литовка). Autorul observă că sarcina formulată în lucrările lui V. Toporov și O. Trubačiov, aceea de a stabili limita sudică a răspândirii toponimelor baltice, în cazul Ucrainei ar putea fi îndeplinită practic numai pe baza baltismelor târzii.

În continuare, autorul prezintă aproape 17 hidronime ucrainene, dintre care majoritatea sunt baltisme indubitabile: 1) Блева, Блива: cf. letonă Blēve râu, lituaniană blyvas, blaivas; 2) Вангупов < *Vang-ug-: cf. lituaniană vangà „ogor, câmp”, letonă vanga „pajiște joasă și umedă”, prusacă wangus „luminiș” și lituaniană ùpė, letonă upe; 3) Вингул: cf. lituaniană Ving-ul-upis, Ving-āl-upis, Ving-ėl-upis (din vingis și ùpė); 4) Вовчас < *Vilkėsā: cf. lituaniană Vilkesā și vilkas; 5) Гапа < *Apa: cf. prusacă ape „râu”; 6) Гобра: cf. lituaniană gūbrà, gūbrys etc.; 7) Горинь: cf. prusacă Goryn etc.; 8) Жиргань: cf. lituaniană Žirg-upė, Žirg-upis și žirgas (nu este necesar să se menționeze aici numele râului Žirginės — acesta este secundar, preluat de la numele pajiștii Žirginės; numele pajiștii Žirginės poate proveni nu de la žirgas, ci de la žirginys „con de semințe de arin sau mesteacăn”); 9) Жовенка: cf. lituaniană Žuvinė, žuvis; 10) Жукля: cf. lituaniană Žukliai sat, Žuklijai, žūklė (s-ar mai putea menționa și, să zicem, lunca Žuklija din raionul Kapsukas etc.); 10) Коровель: cf. lituaniană Karvėl-upis, karvėlis; 12) Круплинь: cf. lituaniană krūpė „broască râioasă”; 13) Седра: cf. numele afluentului râului Beržė, Sidra, lacul Sedranki etc. (ambele din foste teritorii baltice); 14) Сертея < *Sertēja: cf. lituaniană Sert-upis, Sartė etc.; 15) Скоропичка — cel mai probabil din *Skar-ap-: cf. prusacă Skara, letonă Skar-upe etc.; 16) lacul Стерковое: cf. râul lituanian Starkė și starkas, letonă starks, prusacă starkis „șalău”; 17) Упа (de unde provine numele Упск al fostei așezări lituaniene de pe Nipru): cf. lituaniană ùpė.

Interpretarea acestor baltisme, mai ales din punct de vedere cronologic, nu este întotdeauna la fel de clară. În anumite cazuri, acestea pot fi într-adevăr baltisme târzii, apărute în perioada Marelui Ducat al Lituaniei (autorul include aici *Упа: Упск și Палесье Вупло < *Upelė etc.). Dar unele dintre ele pot proveni și dintr-o epocă mult mai veche.

Acest capitol tratează un alt grup de toponime — nume de locuri compuse cu vocala u sincopată în al doilea component. Acest al doilea component ar proveni din -up-: lituaniană ùpė.

1) Верпа < *Ver-up-: cf. lituaniană Ver-upė; 2) Wolpys < *Val-up-: cf. lituaniană Vāl-upis; 3) Восин < *Uos-up-in-: cf. lituaniană Ūos-upis (hidronimul Vosupis, menționat în articolul lui A. Nepokupno pe baza lui K. Būga, este doar o formă dialectală sau ușor deformată

206

a formei Ūosupis); 4) Сарпинское < *Sar-up-in-: cf. prusacă Sar-ape, letonă Sar-upji; 5) Скепка < *Skir-up-: cf. lituaniană Skir-upis.

După cum se vede, capitolul prezintă numeroase fapte noi despre numele de locuri baltice din Ucraina. Prin urmare, fără nicio îndoială, acest studiu trebuie considerat una dintre cele mai importante lucrări recente care contribuie la trasarea limitei sud-estice a ariei toponimiei baltice.

Aspectele balte din celelalte capitole nu mai constituie obiectul direct al cercetării, ci sunt folosite pentru comparație, ilustrare, argumentarea originii unor hidronime etc. Paralelele hidronimice baltice, mai ales lituaniene, sunt utilizate ceva mai frecvent în capitolul „Formare” (scris de A. Korepanova). În întreaga carte, datele din limbile baltice sunt citate sau interpretate cu destulă precizie. Acest lucru este valabil mai ales pentru capitolul despre paralelele dintre hidronimele baltice și cele ucrainene, scris de A. Nepokupno. Desigur, se întâlnesc totuși inexactități, scăpări și greșeli. Ceea ce deranjează cel mai mult este, probabil, faptul că unele cuvinte baltice sunt prezentate cu accent, iar altele nu, deși sursa citată le marchează pe toate cu accent. De exemplu, Bilsinyčia este accentuat, în timp ce hidronimul scris alături, Mašnyčia, a fost lăsat fără accent (p. 194). Există destul de multe asemenea cazuri: blývas, dar blaivas (p. 69), gūburas și gūbrys (p. 73), Žuvinė, dar Plačioji (p. 74), rūpūžė, dar krupis (p. 76), Sartupis, dar Serčiupys (p. 78) etc. În unele locuri accentuarea este aproape uniformă și destul de exactă (de exemplu, pp. 76, 82), în altele cuvintele sunt lăsate fără accente (de exemplu, pp. 72, 74, 75, 79, 83 etc.).

Se întâlnesc destul de des greșeli de corectură (pp. 34, 74, 82, 83, 194 etc.).

Apar inexactități în interpretarea hidronimelor sau a toponimelor în general. De pildă, numele lituanian al râului Mūkė (varianta Mākė pare a fi secundară, mai târzie — cu vocala accentuată ū < ū prelungită în dialect) trebuie asociat în primul rând cu lituaniana mūkti „a se înmuia, a se fleșcăi”, mukus „mlăștinos”, letona muka „mlaștină noroioasă” etc. Sensul originar al acestui hidronim trebuie să fi fost „râu mlăștinos, noroios” sau ceva asemănător, astfel încât asocierea lui cu sanscrita mūka, greaca μυώξ, latina mūtus „mut” este probabil inutilă și inexactă (p. 34). În plus, nu se înțelege deloc cum ar fi putut apărea terminația -a în forma actuală Мика a hidronimului slav *Мукъ (bazinul Niprului și al râului Teteriv) prin analogie cu hidronimele indo-europene Nida, Vara Drava, Mara (p. 35). La urma urmei, acestea sunt nume din teritorii îndepărtate (Nida – afluent al Vistulei; Vara – afluent al râului Marga, în Liguria; Drava – afluent al râului Necė, în Pomerania; Marà – afluent al râului Ančia, Kapčiamestis) și, foarte posibil, nume aparținând uneori unor epoci diferite! Se pare că trebuie căutate alte explicații pentru alternanța terminației.

Numele râurilor din fosta Prusie Orientală Skara (un alt nume al râului Prieglius) și Skarupė sunt derivate din lituaniana skerys. Apelativul este considerat un cuvânt samogițian (urmându-l pe E. Frenkel), iar autorul se întreabă dacă nu cumva numai cele trei nume de râuri ucrainene Скоропинка < *Skar-ap-in- constituie o izoglosă samogițiano-prusacă foarte aparte în Ucraina. Se pare că nu există un temei mai clar pentru o asemenea ipoteză (din cel puțin două motive).

Unul dintre motive este că apelativul skerys cu greu poate fi considerat un cuvânt exclusiv samogițian. Este adevărat că în estul Lituaniei este astăzi puțin cunoscut, dar se mai întâlnește în zona Subačius și Kupiškis, poate și în alte locuri. Faptul că în aceste locuri cuvântul skerys (sau skeryš) era cu siguranță cunoscut este atestat de numele de familie: numele de familie Skerys sau Skeryš, atestat din vremuri mai vechi (așadar, nu este rezultatul unei migrații), este cunoscut, printre alte locuri, din zona Grinkiškis, Kupiškis, Krakės, Krekenava, Nemunėlio Radviliškis și Vabalninkas, adică și din locuri unde s-a păstrat apelativul skerys. Toponimele confirmă această ipoteză — potrivit lor, aria apelativului skerys, skeryš (sau a numelor de familie derivate din acesta) nu se află în Lituania de vest

207

pare chiar ceva mai mare: Skėriai, satul din raioanele Kaišiadorys, Pakruojis și Pasvalys; Skėriškė, satul din raionul Kelmė; pădurea Skėrė (sau Skėrė) din împrejurimile localității Dubingiai; pajiștea Skėriškės din împrejurimile localității Obeliai; pajiștea Skėriškės din împrejurimile localității Semeliškės și așa mai departe. În plus, în Lituania există trei râuri Skēr-upis, dintre care două nu se află în Samogitia (lângă Raudondvaris și Taujėnai).

Al doilea aspect este că numele râurilor din fosta Prusie Răsăriteană Skara, Skarupė și numele pârâului din împrejurimile localității Varniai Skaryčia provin, cel mai probabil, nu de la skėrys (o asemenea derivare nu este susținută, cel puțin în parte, nici de fonetică — skēr-: skar-), ci sunt de pus în legătură cu rus. скорый „rapid” și cu dacul skaras „rapid” — reconstituind astfel sensul inițial de rapiditate sau un sens asemănător.

Cu totul altceva sunt, desigur, numele menționate ale celor trei râuri Skēr-upis — prima lor componentă provine, cel mai probabil, din skėrys. Acest fapt arată, de asemenea, limpede că hidronimele provenite din skėrys păstrează rădăcina skēr-, fără a o schimba în skar- sau ceva asemănător. În general, în Samogitia, rădăcina skēr- nu se poate schimba în mod regulat în skar- (Skaryčia, de lângă Varniai).

Așadar, Скоропинка este, se pare, pur și simplu o paralelă hidronimică ucraineano-baltică.

Se întâlnesc și alte inexactități și aspecte discutabile.

De pildă, numele râului Netecza (bazinul Vistulei) este considerat un derivat cu sufixul -cza (-ча) (p. 196). În realitate, este un hidronim provenit dintr-un apelativ slav cu prefix: ucraineanul нетеч „apă stătătoare, baltă”, нетеча „pârâu”, polonezul nieciecz, nieciecza „apă stătătoare; lac mic de luncă, format după revărsarea râului” (de aici și lacul lituanian Netėčius din împrejurimile orașului Varėna), Nieczezca, Nieciecze, lacuri, Nieczezca, lac, și așa mai departe.

În general, în capitolul „Formarea cuvintelor” ar fi fost oportun să se urmeze mai consecvent principiul derivativ. Ignorarea acestuia face ca analiza formării cuvintelor să-și piardă limitele, să se transforme într-o trecere în revistă a structurii morfemice a cuvintelor sau, și mai rău, să fie cu totul înșelătoare (precum în cazul deja menționat al lui Netecza). În capitolul „Formarea cuvintelor” acest lucru se întâmplă adesea: acolo unde ar trebui să se discute, de pildă, derivarea și sufixele, se trece frecvent la analiza formelor cuvintelor. Astfel, alături de derivatul Лютиж cu sufixul -iž (ucraineană -іж) apare hidronimul Рубіж, provenit dintr-un apelativ derivat cu sufix (pp. 202–203), iar alături de Синюра — derivatul apelativ Луга. Este menționat lângă ele chiar și hidronimul Бендюга, considerat de origine oiconimică (p. 210); în realitate, acesta este un hidronim format dintr-un apelativ al limbilor slave, de origine germanică — cf. pol. bienduga, binduga „mal de râu navigabil, unde se construiesc și se lansează plutele”, binduga „loc pe malul râului unde se adună lemnele potrivite pentru plute și de unde acestea sunt duse pe apă” < germ. mediu-jos bindinge. Din acest cuvânt provin, de pildă, pol. Binduga, lac; o parte a lacului Pod Bindugę; lituanianul Bindīgė, râu (în împrejurimile orașului Prienai) și așa mai departe. Oiconimul ucrainean Биндюра a apărut, fără îndoială, în mod asemănător.

Pe scurt, în analiza derivării trebuiau separate strict hidronimele derivate de alte nume de râuri și lacuri cu terminații asemănătoare sau care, dintr-un motiv ori altul, seamănă cu derivatele, deși au o formare cu totul diferită. Numai astfel derivarea hidronimelor s-ar distinge de derivarea altor nume proprii, evidențiindu-se trăsăturile derivării hidronimelor, nu ale derivării numelor proprii în general sau chiar ale apelativelor.

Câteva dintre neajunsurile menționate aici sunt cu totul firești într-o lucrare care cuprinde un număr foarte mare de limbi, o multitudine de materiale și o problematică extrem de complexă. Este de înțeles că un reprezentant al uneia dintre limbile abordate în carte poate observa mai ușor aceste inexactități.

Aleksandras Vanagas