LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXXIV (1994)

LIETUVIŲ KALBOS TARMĖS IR JŲ TYRINĖJIMAI

Rimgaila SALYTĖ

AMINTINDU-MI TATĂL^*

Mai întâi aș dori să-i mulțumesc Institutului Limbii Lituaniene pentru invitație [de a participa la conferința organizată în memoria lui A. Salius. — Red.]. Nu mi-am imaginat că eu și Mama vom ajunge vreodată în Lituania cu o asemenea ocazie. La diverse conferințe americane am ascultat amintirile membrilor de familie despre una sau alta dintre personalitățile marcante. Ascultându-i, am tras concluzia că trebuie să vorbesc pe scurt și să mă limitez la evenimente concrete. Așa voi încerca să fac.

Probabil că eram o plângăcioasă, fiindcă primele mele amintiri din copilărie despre Tata sunt următoarele: nu știu de ce, eu tot plâng, iar Tata mă liniștește. Mă așază pe genunchi și cântă în dialect samogițian: „Pempel, pempel koudoutuoji, kam tav kamarele longoutuoji?” Și mă mai leagănă în ritm. Îmi plăcea foarte mult, deși nu înțelegeam nimic nici atunci, nici acum.

Prima lecție de limbă, ca și de comportament, am primit-o de la Tata. Când aveam cam patru ani, Mama s-a îmbolnăvit grav, iar Vincas Krėvė și soția lui s-au mutat în casa noastră ca să aibă grijă de mine. Tata mi-a spus să i mă adresez lui Krėvė cu profesor. Doamna Krėvė, care nu era lituaniană, își numea soțul Vincus. Mi-era greu să pronunț cuvântul profesor, așa că am început să-i spun profesorului Vincus. Tata mi-a explicat că nu se face și că este nepoliticos, dar eu am continuat să i mă adresez profesorului cu Vincus. Pierzându-și răbdarea, Tata mi-a tras o chelfăneală.

Tata, firește, acorda multă atenție limbii mele lituaniene. Dacă începeam să folosesc cuvinte oarecum acceptabile, dar de origine nelituaniană, precum siurprizas, anūkas, sau pur și simplu spuneam în engleză hobby, cereals, shopping center, mă corecta imediat. Abia după mulți ani am înțeles că nu toți lituanienii din America folosesc cuvintele staigmena, vaikaičiais, nikis, javiniai, pirkylka. Când eu și verișoara mea Danute am început școala primară, engleza a înlocuit repede lituaniana. Ne jucam și vorbeam între noi în șu-șu-șu, iar Tata tot alerga să asculte în ce limbă vorbeam. Dacă era engleză, ne certa folosind o expresie specifică:

— Ei, iar „bolborosiți” amândouă!

Tata era fiul unui fermier. Cât timp a fost profesor în Lituania, s-a ocupat de gospodăria sa și a muncit mult acolo. Se ocupa de apicultură. În America locuiam în apropiere de Filadelfia—

^* Aceste amintiri ale lui R. Salytė, cu unele pasaje omise și ușor redactate, au fost publicate pentru prima dată în „Naujasis dienovidis” (18—31 decembrie 1992, nr. 52—53, 1—7 ianuarie 1993, nr. 1). — Red.

39

în oraș, într-o casă cu o mică parcelă de pământ, mai puțin de un sfert de acru^**. Întors de la universitate, Tăticul pornea în fiecare zi numaidecât spre grădină. De cealaltă parte a casei, pe o latură erau tufe de zmeură, iar la mijloc erau câțiva meri, coacăzi și agriși. Lângă casă creșteau cinci tufe de trandafiri; chiar lângă casă erau flori și doi trandafiri cățărători mari, roșii. În fața casei erau mulți copaci. Tăticul voia neapărat soiuri felurite și deosebite. Creșteau o mimoză și un măr paradis (spera să facă dulceață din merele mici). Ambii copaci făceau mizerie tot timpul — unul vara, celălalt toamna — iar Tăticul era certat de Mama. Ea, deja împovărată cu treburi, a refuzat să facă dulceață.

Vara, trandafirii erau năpădiți de gândaci japonezi (Japanese beetles), care îi rodeau floricelele lui cele mai dragi până la ultima frunzuliță. Îi ura atât de mult, încât îi prindea pur și simplu între degete și îi strângea până când măruntaiele lor verzi țâșneau de sub carapacea tare. În rest, era un om foarte calm, deloc iute la mânie. Dar aici se simțea o adevărată răzbunare. Persoanelor „mai sensibile”, adică mie, le spunea să culeagă gândacii aceia și să-i arunce într-un vas cu apă și petrol. Pentru fiecare gândac cules plătea un cent.

Erau câțiva meri pe care îi iubea în mod deosebit. Deși nu era destul pământ ca să crească bine și nici clima nu li se potrivea (era prea cald), Tăticul, ca nordic, i-a plantat. Unul dintre meri era pitic, iar celălalt era altoit într-un mod destul de complicat: pe un singur trunchi — trei ramuri principale, trei soiuri de mere. Stătea mereu pe lângă ei și îi stropea întruna, dar totul se termina cu tristețe: merele erau întotdeauna viermănoase. Abia după ce am crescut am înțeles de ce îi trebuia acel măr cu trei soiuri și acea grădină mică, supraaglomerată. Lui, crescut la țară, îi lipsise mereu spațiul. Îi era dor de pământ. După ce lucra în grădină, se simțea înviorat și se întorcea la birou.

Din zmeură, Tăticul își făcea lichiorul de zmeură. Apicultura era interzisă în suburbiile Filadelfiei, ca și în oraș. Când Tăticul își petrecea vara la surorile lui Isus Răstignit din Elmhurst, Pennsylvania, îmi amintesc cu câtă plăcere își punea „căciula” de apicultor cu plasă și mergea să verifice stupii împreună cu sora Barbora, apicultoare. Nu-și punea mănuși; spunea că albinele nu îl atacau niciodată. La Filadelfia, producerea hidromelului ținea oarecum locul apiculturii. Pe când studia la Universitatea din Leipzig, Tăticul a găsit în bibliotecă diverse rețete vechi, după care își făcea hidromelul. În pivniță se aflau aparatura și toate cele necesare: drojdie și mirodenii din Germania, un butoi mare de lemn, iar deasupra ieșea un tub curbat prin care se putea urmări procesul de fermentare. Îi plăcea să-și servească oaspeții cu propria băutură și, se pare, tuturor le plăcea.

Amândoi, tata și cu mine, eram iubitori de animale. În Lituania, el avusese câini-lup și crescuse păuni. Mama se temea de păunii aceia și, pe deasupra, era alergică la animale. La fermă, când se întorcea după ce se scălda în pârâu, păunii îi tăiau calea și nu o lăsau să treacă. Pe oricine încerca să treacă, se repezeau și i se urcau în cap, se agățau de păr și ciuguleau. Înainte de nuntă, menajera din casa Tăticului a avertizat-o pe Mama: „Domnișoară, este un om foarte bun. Numai să nu-l lăsați să țină câinii aceia.” În ciuda avertismentelor și a alergiilor Mamei, când eram copil am avut întotdeauna câte un animal de casă

^** Acru (engl. acre) — unitate de suprafață terestră în SUA, egală cu 4046, 86 m². — Red.

40

animal. Dintre toate, Tăticul îl iubea cel mai mult pe motanul Micius. Amândoi se trezeau devreme, pe la șase. Micius dormea sus cu mine. De îndată ce auzea dimineața că foșnea ceva jos, fugea în bucătărie, sărea în brațele Tăticului, își punea lăbuțele pe pieptul lui și îi atingea boticul mai întâi de o ureche, apoi de cealaltă. Așa se salutau dimineața. Apoi Micius sărea jos și cerea micul dejun.

În perioada independenței, când era profesor în Lituania, Tăticul câștiga destul de bine, se îmbrăca elegant și își comanda costume la cei mai buni croitori din Kaunas. Ca mulți emigranți, a sosit în America fără nimic; și-a început viața de la capăt la 44 de ani. În acele vremuri, profesorii americani câștigau foarte puțin, mai puțin decât muncitorii din fabrici. Așa a fost până când rușii au lansat primul Sputnik, iar americanii, simțindu-se rămași în urmă, au început să ridice nivelul învățământului superior și, în același timp, să extindă catedrele de slavistică. Mulți ani, Tăticul a trebuit să-și câștige traiul predând la școala de seară și la cursurile de vară. Firește, în asemenea condiții, eleganța a fost dată uitării și așa a rămas tot restul vieții. Tăticul se obișnuise din vremuri vechi să-și cumpere singur hainele. Mergea adesea la magazinul de haine cu reduceri S. Klein și își alegea un costum. Se întorcea acasă foarte mulțumit de chilipirul făcut, iar Mama nu știa ce să facă. Nu se putea vedea din profil, iar pantalonii erau cam strâmbi. Dar lui îi era bine și, ca să spunem drept, și profesorii americani arătau cam la fel. Totuși, Mama stăruia să-și cumpere costume bune.

După cum știți, Tăticul a predat la Universitatea din Pennsylvania din 1947 până în 1972. Se putea ieși la pensie la 65 de ani, dar el nu voia. Îi plăcea să predea, îi plăceau studenții, iar universitatea îl aprecia ca specialist. A continuat să predea până aproape de 70 de ani. La început, când catedra era mică, a trebuit să țină cursuri pe teme foarte diverse: limba bulgară, limba polonă, slavona bisericească veche, prusaca veche, fonologia baltică și slavă. Când catedra s-a extins în anii șaizeci, a putut ține mai multe cursuri în domeniul său. Iată o listă tipică de cursuri pentru un an: istoria limbii lituaniene, prusaca veche, lingvistica baltică comparată, istoria limbii ruse. Studenții îl îndrăgeau pe Tăticul, fiindcă își presăra prelegerile cu anecdote și glume, avea o fire simplă și îi invita adesea pe studenți acasă. Fostul său student, prof. W. R. Schmalst iegas, își amintește: ”My permanent impression of him is that of a man with a smile on his face” (”Îmi amintesc mereu de el cu zâmbetul pe chip”).

Tăticul obișnuia să povestească două întâmplări. La un moment dat, probabil pe la sfârșitul anilor cincizeci și începutul anilor șaizeci, a devenit foarte la modă să tricotezi în timpul cursurilor. La început, Tăticul nu a dat atenție acestui lucru, dar mai târziu a observat că apăruseră foarte multe studente care tricotau, cu mâinile atât de ocupate, încât nu puteau să ia notițe. Trebuia să remedieze situația. La începutul cursului, Tăticul a anunțat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: ”I would like to announce that only pregnant women are permitted to knit in the classroom” (Aș vrea să anunț că numai femeilor însărcinate le este permis să tricoteze în sala de curs”). Imediat, toate tricotajele au dispărut.

Odată, când preda un curs de istoria limbii lituaniene, Tăticul le explica studenților forma veche ”šit onais.” Studenții erau în mare parte americani, așa că repeta cuvântul pe silabe, ca să-l poată nota corect. Cu cât rostea cuvântul mai rar și mai clar, cu atât studenții se uitau unii la alții mai nedumeriți. Iar el continua să-l repete tot mai tare: ”šit — on — ais. Write

41

it down correctly ”šit — on — ais”. Oamenii au început deja să se oprească și la ușile deschise, când studenții n-au mai rezistat și toți au izbucnit în râs. Cuvântul lituanian se transformă în limba engleză în trei cuvințele care înseamnă „a-ți face nevoile pe gheață”.

În timpul verii, Tata mergea adesea să țină prelegeri la diverse cursuri de limbă lituaniană pentru profesori și studenți, care, iarna, îi învățau pe copii lituaniana în zilele de sâmbătă.

La începutul anului universitar, se pregătea foarte temeinic pentru prelegeri, lucra cu doctoranzii săi, iar acest lucru îi ocupa aproape întreaga zi. Mi-l amintesc stând la birou, în camera lui. După un timp începea să se plimbe la parter, fără să vadă nimic; eu ascultam — vorbea singur (așa mi se părea). Mai târziu am înțeles că, atunci când pregătea, de pildă, ”Dicționarul limbii lituaniene scrise”***, îi plăcea să repete cu voce tare câte un cuvânt și astfel să-i aprofundeze etimologia, celelalte forme și așa mai departe.

În anii șaizeci și șaptezeci, la Boston se publica Enciclopedia lituaniană. Autorii diverselor articole telefonau adesea și întrebau despre termeni de specialitate. Explicațiile acestea îi luau mult timp. O altă muncă anuală considerabilă — redactarea bibliografiei de limbi și literaturi est-europene a Modern Language Association — trebuia făcută mai ales în vacanța de Crăciun. Tata își putea începe lucrul abia pe la ora 10 seara și, de obicei, lucra până la 2 noaptea. Munca îndelungată și solicitantă îi strica stomacul și îi tulbura digestia. Atunci o învinuia pe Mama că gătea prost!

Biroul și podeaua din camera de lucru a lui Tata erau acoperite de hârtii. Odată, un preot a trimis manuscrisul unei cărțulii scrise de el, ca Tata să-i corecteze limba. Manuscrisul s-a amestecat cu ziarele de pe podea, iar Mama, vrând să facă puțină ordine în cameră, l-a aruncat din greșeală împreună cu ziarele. Cărțulia se intitula ”Cine privește și nu vede”. După întâmplarea aceasta, Tata i-a interzis să intre în camera lui nu numai Mamei, ci și femeii care făcea curățenie în casă; acolo era mereu o groapă de gunoi mai mare sau mai mică, chiar dacă de nivel foarte înalt. Pe de altă parte, când își lua notițe din lucrări științifice și pregătea prelegeri și articole, consemna totul foarte ordonat în caiete subțiri, ca să nu se piardă paginile separate. Tot acest material s-a păstrat.

În 1967, Tata a prezentat primele simptome ale cancerului glandelor limfatice. A fost tratat cu radiații. Medicul a hotărât să nu-i spună amănunte; Tata înțelegea prea puțin despre astfel de lucruri și a mai trăit liniștit cinci ani. În 1972 se pregătea să se pensioneze și plănuia să înceapă redactarea unui dicționar istoric al limbii lituaniene. Se pregătea, de asemenea, să meargă din nou în Lituania. Din păcate, cancerul a recidivat în luna mai și l-a obligat să se interneze. A cerut să i se aducă și lucrările de corectat ale studenților. După o transfuzie de sânge, s-a întors acasă, dar nu pentru mult timp; a avut din nou nevoie de sânge. Atunci a rămas în spital.

*** În timpul activității sale de profesor la Universitatea din Pennsylvania, A. Salys, împreună cu A. Senn, a încheiat publicarea dicționarului în cinci volume ”Lietuvių rašomosios kalbos žodyną” (”Wörterbuch der litauischen Schriftsprache, Litauisch-Deutsch”), început în 1926 de M. Niedermann, F. Brenderio și A. Senn. — Red.

42

Unchiul Aleksas Vaškelis a organizat filmarea lui Tata. L-am adus acasă pentru o zi. Tata repeta întruna că se simțea bine și, după ce s-a terminat filmarea, seara l-am dus la spital. În timp ce mergea pe coridor s-a clătinat; l-am întrebat dacă se simte slăbit. A răspuns că nu, doar că Mama îl pusese să-și încalțe pantofii cei noi și îi era greu să meargă, dar era limpede că îl lăsau puterile. Când era internat, nu voia să-l viziteze nimeni. Spunea: să-și amintească de mine când eram sănătos.

La spital încă răspundea la scrisori. Mi-a dictat o scrisoare pentru prof. Juozas Girnius. Când i-am adus textul dactilografiat, l-a parcurs din priviri, a clătinat din cap și a râs: ”Când vei învăța să scrii prescurtarea anului (”m.”) separat de numere?”

A vorbit despre sine o singură dată. A spus că viața trecuse cumva foarte repede. Și-ar fi dorit să mai facă multe. Dacă n-ar fi fost predarea și Enciclopedia, ar fi scris mai multe dintre lucrările sale, dar nu regretă.

Boala progresa; se vedea că slăbea tot mai mult. În ultimele zile îl chinuia febra mare, dar nu avea dureri. Tata a cerut să-i fierbem șaltanosii cu afine. I-am dus acea ultimă masă. Spre seară ne-am luat rămas-bun; când plecam, ne-a zâmbit și ne-a făcut cu mâna. În noaptea de 31 iulie, am fost anunțați telefonic că i se oprise inima.

În timp ce pregăteam această comunicare, am scos portofelul lui Tata, în care se aflau lucrurile pe care le luase cu el când se internase ultima oară. Era un om care nu acorda o atenție deosebită lucrurilor practice. Portofelul însuși era negru, uzat, din piele artificială, nici măcar din piele. Înăuntru era un amestec caracteristic: chei, ziarele ”Draugas” și ”Gimtasis kraštas”, revistele ”U. S. News and World Report” și ”Aidai”, o periuță de dinți, scrisoarea prof. K. Korsakas despre un teanc de fișe trimise din fișierul dicționarului și din listele de nume de familie****, cu următoarea observație: ”Multe dintre lucrurile pentru care ne reproșați depind de condiții și împrejurări reale, care ar trebui să vă fie și dumneavoastră cunoscute măcar aproximativ din presă și din alte surse de informare. Iar dacă totuși am intra într-o polemică, am putea și noi, la rândul nostru, să formulăm numeroase obiecții atât privind lipsa de obiectivitate, cât și alte criterii de evaluare a lucrărilor noastre în presa de peste hotare... Dar oare acest lucru ar consolida colaborarea noastră științifică? Sper că mă veți înțelege corect”. Se mai afla și o scrisoare de la V. Šėstokas despre prelegerea planificată în tabăra de tineret lituaniană mondială, cu tema ”Limba lituaniană — o valoare și o datorie”, buletinele de informații Eltos, hârtie și plicuri cu antetul Universității din Pennsylvania, un stilou și un creion, un pieptene, o oglinjoară, un portofel verde din piele, tocit până la brun, ochelari uzați cu rame decolorate, ”Noul Testament” al arhiepiscopului J. Skvireckas, ”Novum Testamentum Graece et Latine” de Eberhard Nestle, ”Întrebări de terminologie liturgică” de pr. S. Yla, o „broască” zbârlită, maro și neagră, cu dungi — așa numea el papioanele. Nu-i plăceau cravatele lungi.

**** Se menționează fișierul Dicționarului academic al limbii lituaniene și listele numelor de familie lituaniene. — Red.

43