În „Probleme și perspective”, p. 409–416, el trece în revistă situația actuală a cercetării mitologiei baltice și încearcă să contureze principalele direcții de cercetare.

Magdalene Huelmann, care a publicat recent o valoroasă monografie despre cântecele de muncă lituaniene și letone (Die litauischen und lettischen Arbeitslieder. Ein Vergleich, München, 1996)², își rezumă rezultatele cercetării și în volumul pe care îl discutăm (Aspekte des litauischen und lettischen Arbeitslieds, p. 417–426).

Volumul se încheie cu articolul renumitului baltist german Rainer Eckert (Brauchtum und Folklore im Ostbaltischen: Zum Johannisfest (lett. Jāņi: lit. Joninės, und zu den Johannisliedern, p. 427–455), în care, după o scurtă trecere în revistă a principalelor probleme ale cercetării folclorului popoarelor baltice, sunt analizate ecourile sărbătorii de Sfântul Ion în cântecele populare letone. Într-adevăr, probabil că în creația populară a niciunui alt popor nu vom găsi atât de multe versuri frumoase dedicate acestei sărbători.

Nu putem decât să ne bucurăm de această valoroasă publicație. Nu ne rămâne decât să-i mulțumim sincer organizatorului conferinței și editorului volumului, profesorul Alfred Bammesberger de la Universitatea Catolică din Eichstätt, care, printre altele, a evocat în prefața cărții legăturile orașului său cu Lituania prin cuvinte lituaniene: „După război, un grup de lituanieni s-a stabilit în regiunea noastră. Și acum dorim să continuăm contactele dintre Eichstätt și Lituania, dar de data aceasta numai în mod absolut pașnic.”³

Așa cum am menționat, lucrarea a fost publicată de renumita editură Carlo Winter. Se cuvine să amintim că această editură a început să publice și să distribuie cărți de lituanistică în 1879. Așadar, în acest domeniu nu are egal.

Algirdas Sabaliauskas

PIETRO DINI. LE LINGUE BALTICHE

Privind raftul cu cărți de lituanistică și baltistică al lui Pietro Dini, ai impresia că aceste cărți îi parvin prin zvonuri. Alături de L’anello baltico (Genova, 1991), H. J. Lysius, Katekizmas (Vilnius, 1993), L’inno di Sant’Ambrogio di Martynas Mažvydas (Roma, 1994), Repubbliche baltiche (Milano, 1994), alături de cea din categoria lingvistică—

² Cf. Kudirkienė L. Lituanistica, 1997, 3 (31), p. 141–143.

³Între 1945 și 1949, la Eichstätt a funcționat un liceu lituanian. Profesorul A. Bammesberger, dorind să marcheze aniversarea liceului, li s-a adresat foștilor elevi și profesori ai acestuia prin presa lituaniană din Statele Unite ale Americii și Canada. În urma acestui apel, „au început să sosească răspunsuri foarte bune: atât foștii profesori, cât și foștii elevi și-au povestit impresiile și amintirile” (Darbininkas, 1998. V. 28.) Trebuie menționat că la liceul lituanian din Eichstätt au predat cunoscuții lituanieniști Stasys Barzdukas, Izabelė Matusevičiūtė și Sergejus Treigys. Educația artistică era predată de renumitul nostru arhitect Vytautas Žemkalnis (Landsbergis). Printre cei 55 de absolvenți ai primei promoții, la 14 mai 1946, și-a primit aici diploma și actualul președinte al Republicii Lituania, Valdas Adamkus; cf. Rudys S. Eichstaeto lietuvių gimnazija, Lietuvių švietimas Vokietijoje. Ed. V. Liulevičius, Chicago, 1969, p. 322–341.

253

Pe lângă poezia kų și alte traduceri literare în limba italiană, astăzi mai stă pe raft încă una originală: Le Lingue Baltiche (Limbile baltice), Firenze: La Nuova Italia Editrice, 1997, având XXII și 531 de pagini. Dacă am număra zilele de la apariția ultimei cărți a lui Dini, în 1994, ar rezulta că, timp de aproape patru ani, el ar fi trebuit să scrie zilnic cel puțin o jumătate de pagină. Desigur, dacă a făcut pauze, atunci scria și mai mult pe zi.

Le Lingue Baltiche a fost concepută ca una dintre cărțile seriei coordonate de Emanuele Banfi despre limbile Europei și a fost publicată ca al cincilea volum al seriei (după volumele anterioare consacrate, în general, mai multor limbi sau limbilor engleză și rusă). Astfel, cartea lui Dini despre limbile baltice a apărut înaintea, să zicem, unei lucrări despre limbile romanice sau, în general, despre așa-numitele limbi mari – germana, franceza, polona și altele. Orgoliul balticilor de astăzi, care doresc să nu fie uitați în vârtejul culturii europene, poate fi astfel măgulit.

În prefață, autorul scrie că „până acum au lipsit lucrări mai generale în limba italiană despre filologia și limbile baltice” (p. XVII). Trebuie însă spus de la bun început că nu există o lucrare atât de cuprinzătoare nici în italiană, nici în vreo altă limbă, nici măcar în limbile baltice însele.

Mai întâi, despre structura cărții. Este alcătuită din zece părți, fiecare cuprinzând în medie aproximativ 50 de pagini de text și, prin urmare, numeroase subcapitole. Părțile sunt următoarele: 1) „Baltica și preistoria lingvisticii”, 2) „Contururile limbii proto-baltice”, 3) „Contextul lingvistic”, 4) „Teritoriul baltic între păgânism și creștinism”, 5) „Limbile baltice «mici»”, 6) „Limba prusacă și prusacii”, 7) „Limbile baltice între catolicism și Reformă”, 8) „Renașterea națională, independența și sovietizarea balticilor”, 9) „Limbile baltice și noua independență între autohtoni și imigranți”, 10) „Texte”. În plus, este anexată o bibliografie deosebit de cuprinzătoare, care se întinde pe mai mult de șaizeci de pagini (p. 445–515), fiind ea însăși o carte în interiorul cărții. Unele dintre aceste capitole sunt pur și simplu secțiuni sincrone ale unei anumite perioade. Una dintre perioadele pe care Dini le reconstituie este perioada comună a limbii proto-baltice (capitolul al doilea). Aici descrie vocalismul și consonantismul limbii proto-baltice, prozodia, diferențele dintre substantive și verbe, trăsăturile sintactice, lexicul, frazeologia și onomastica. În mod foarte asemănător, capitolul al șaptelea prezintă trăsăturile limbilor lituaniană și letonă. Atrage însă atenția faptul că limbii proto-baltice îi este acordată mult mai multă atenție. Acest lucru este pe deplin de înțeles – extinderea capitolului al șaptelea ar însemna să înceapă să scrie gramatici ale limbilor lituaniană și letonă, iar obiectivele autorului sunt cu totul altele. Această opțiune arată, de asemenea, fără îndoială, prioritatea pe care autorul o acordă istoriei.

Într-o anumită măsură, cartea lui Dini amintește puțin de lucrarea în 7 volume a lui Zigmas Zinkevičius, Lietuvių kalbos istoriją. Totuși, deși ambele lucrări evaluează teoriile despre legăturile limbilor baltice cu alte limbi și ambii autori discută evoluția scrisului, accentele sunt diferite: Zinkevičius scrie doar istoria limbii lituaniene și acordă mai multă atenție evoluției limbii înseși decât evoluției cercetării ei. Dini, în schimb, descrie în paralel toate cele trei limbi baltice mari (precum și alte limbi baltice mici); pe lângă evoluția limbilor, îl preocupă în mod special

254

cercetarea acestor limbi și schimbarea concepțiilor cercetătorilor. Se implică în istoria cercetării mult mai amplu decât ar cere o mică lucrare introductivă despre limbile baltice. De exemplu, Dini prezintă etimologiile numelui Baltijos propuse de cel puțin trei autori (Giuliano Bonfante, Gertruda Bense și Vladimir Toporov, p. 7–8); nu se mulțumește să aleagă una singură, pe care s-o considere mai convingătoare, ci încearcă să identifice punctele forte ale tuturor etimologiilor și să nu impună o singură opinie. Totuși, Dini sugerează cu delicatețe că ipoteza lui Toporov este cea mai promițătoare, adică, bazându-se pe ideile anterioare ale lui Bonfante și Bense, Toporov „a formulat ipoteza că semnificatul primar al bazei pr. *balt- a fost «zona mării închise», înțeleasă și ca «albă» sau «mlăștinoasă, noroioasă»”. Această prezentare a problemelor nu este întâmplătoare, ci ține de principiul cărții. Iată un alt exemplu: discutând reconstrucția vocalismului și consonantismului limbii proto-baltice, Dini menționează ipotezele tradiționale și prezintă tabele sau scheme, dar indică și puncte de vedere netradiționale (p. 55–72). Faptul că folosește doar cuvântul ipoteză arată deja poziția lui Dini – nu vrea să fie un evaluator categoric, ci doar să arate stadiul actual al cercetării. Totuși, și selecția însăși este o evaluare. O astfel de prezentare ierarhică, ce distinge concepțiile tradiționale de cele inovatoare, conferă lucrării nu doar o dimensiune istorică, ci îl și orientează bine pe baltistul începător.

Se spune că un bun autor de dicționar etimologic, atunci când redactează vocabularul dicționarului, nu trebuie să-și permită să facă etimologii. Altfel, tentația de a trage concluzii pripite poate fi prea mare ca să-i poată rezista. După cum se vede, Dini este suficient de prudent și înțelege acest pericol. Un semn al prudenței poate fi și faptul că Dini continuă să considere anonim manuscrisul din secolul al XVI-lea publicat de Vincas Drotvinas, Clavis Germanico-Lithvana, deși în Lituania începe deja să se impună opinia lui Drotvinas, potrivit căreia autorul său ar fi fost Frydrichas Pretorijus. Prudența lui Dini este atestată și de discuția descrisă la p. 301–303 dintre Zigmas Zinkevičius și Jonas Palionis privind existența, în secolul al XVI-lea, a unei koine vorbite în orașele Vilnius și Kėdainiai, formată pe o bază interdialectală. După ce prezintă două opinii diferite, cea afirmativă a lui Zinkevičius și cea negativă a lui Palionis, Dini se limitează să spună că „cercetările viitoare vor permite clarificarea diverselor aspecte, care, la rândul lor, pot confirma ipoteza interdialectală sau pot schița noi modele explicative” (p. 303).

Dini este, în general, foarte interesat de istoriografia perioadei paleocomparatiste a cercetării lingvistice. A publicat studii despre concepțiile unor autori europeni privind limbile baltice: Konrad Gesner, P. F. Giambullari, Angelo Rocca și alții. Acestea sunt descoperiri noi ale lui Dini, care de acum înainte vor trebui incluse în introducerile în filologia baltică. Prin urmare, este firesc ca, atunci când sunt prezentate aceste teorii, cuvântul ipoteză să dispară din text și Dini să-și expună propriile idei. El este unul dintre cei care analizează serios teoria, odinioară foarte răspândită, potrivit căreia lituanienii ar proveni din romani. Dini nu are nicio îndoială că teoria trebuie cercetată, nu ridiculizată ca pseudoștiințifică (ultima oară am auzit pe cineva luând-o în derâdere de la dr. Jurgis Gerulaitis, la biblioteca Newberry din Chicago, SUA, la 25 octombrie 1997, în timpul prelegerii sale solemne despre prima carte lituaniană). Potrivit lui Dini, teoria originii romane are următoarele aspecte: a) în toate cele cunoscute

255

în surse, originea romană a lituanienilor este susținută, alături de alte argumente, de cele lingvistice; b) argumentelor lingvistice li se acordă prioritate (în cel mai bun caz, o apreciere egală) față de celelalte argumente; c) se încearcă explicarea diferențelor dintre limbile latină și lituaniană nu doar ca diferențe între limbi înrudite, ci și între limbi identice (p. 309). Așadar, aceasta este în primul rând o teorie lingvistică; în plus, ea a fost răspândită mai ales în Europa Centrală și printre slavii răsăriteni. Totuși, după cum a stabilit Dini, italianul Rocca, care a preluat multe idei despre limbile baltice din cronica lui Matěj Miechowita, nu a scris nimic despre originea romană a lituanienilor, deși Miechowita vorbise despre aceasta. Se pare că o asemenea teorie privind originea lituanienilor i se părea lui Rocca prea radicală, neconvingătoare și poate chiar îndrăzneață, astfel încât nu ar fi vrut să creadă în ea. Dini discută și teorii ale originii de alt tip (p. 312–314). El distinge teoria pe jumătate latină a lui Mihail Lietuvis (este regretabil că nu indică numele de familie al adevăratului autor, Vaclovas Mikolaitis, unanim recunoscut ca atare), despre o limbă lituaniană pe jumătate latină; anumite ecouri (nemenționate) ale acestei teorii se regăsesc și în scrierile lui Theodor Bibliander. A treia este teoria numită de Dini a limbii cvadruple (linguarium quadripartitum). Din fragmentul cronicii lui Miechowita de la p. 277–278 reiese că cvadruplul caracter al limbilor baltice este simbolizat de cele patru părți ale acesteia: iatvingiană, lituaniană cu samogitiana, prusacă și letonă. Teoria este cunoscută din lucrările lui Miechowita, Bibliander, Gesner și Rocca. În ansamblu, aceasta este o perspectivă importantă asupra ținuturilor baltice, nu doar din interior, ci și din exterior, care arată cum erau imaginate limbile baltice în țări străine în timpul Renașterii. Totuși, este limpede că aceste teorii își aveau originea mai ales chiar în Europa Centrală și în ținuturile slavilor răsăriteni; în Europa Occidentală ele nu erau originale.

În unele locuri s-ar putea simți nevoia unor formulări mai precise; de pildă, la p. 273 se vorbește despre întreaga perioadă lungă de existență a Marelui Ducat al Lituaniei, anii 1236–1795. Teoretic însă, Marele Ducat a continuat să existe și la începutul secolului al XIX-lea, întrucât împăratul Rusiei, Alexandru I, se intitula încă mare duce al Marelui Ducat al Lituaniei, alături de toate celelalte titluri ale sale. De asemenea, Universitatea din Vilnius nu a fost închisă în 1865 de Alexandru al II-lea, cum scrie în carte (p. 347), ci în 1832 de Nicolae I. Revista Mūsų kalba este menționată ca și cum ar mai apărea, însă încă din 1990 a devenit Gimtoji kalba. La prezentarea principalelor trăsături ale dialectului samogitian, la p. 289 se spune că samogițienii folosesc d, t în locul lui č, dž din limba standard, dar aceasta este o descriere foarte aproximativă, deoarece nicidecum în toate pozițiile și nu toți samogițienii folosesc în aceeași măsură t, d în locul lui č, dž (mai ales la sfârșit de cuvânt; samogițienii de pe litoral cel mai frecvent, cei din centru și est doar în anumite cazuri). Într-o lucrare de acest tip ar fi fost suficient să se spună că în anumite sau unele poziții samogițienii nu folosesc č, dž din limba standard.

Cartea prezintă foarte frumos hărți, scheme și alte materiale ilustrative. Iată, de pildă, schemele foarte simple și sugestive ale concepțiilor diferiților autori despre legătura genetică dintre baltici și slavi (p. 128, 130). Totuși, harta dialectelor lituaniene de la p. 290 ar fi putut fi ceva mai consecventă: dacă sunt marcate dialectele lituaniene din afara Lituaniei, din Belarus (Rodūnia, Ramaškonys), ar fi fost firesc să ne așteptăm să fie indicate și celelalte dialecte lituaniene din Belarus și Polonia,

256

Letonia. Cu atât mai mult cu cât autorul însuși a dedicat o întreagă secțiune descrierii Insulelor și vestigiilor limbii lituaniene din Belarus și Polonia (p. 386–388), menționând acolo dialectele care nu sunt marcate.

La observațiile minore se poate adăuga că la p. 420 nu este păstrată ortografia exactă a lucrării lui Daukantas Būdas: în locul lui ī din Daukantas (semnul diacritic seamănă cu un circumflex), care redă un sunet samogitian specific, deschis, [ę], este notat peste tot į (pirm gimimo). Se pare că nu s-a îndrăznit folosirea circumflexului, iar semnul diacritic corespunzător nu era disponibil. Totuși, pentru cititorul italian această notație nu se va deosebi deloc de cea de pe pagina alăturată (p. 421), unde cuvintele anksti, pirmą din cântecul Mėnuo saulužę vedė sunt accentuate cu accent grav. De asemenea, în redarea textului samogitian în dialectul aukštaitian a fost omis cuvântul jau (p. 421, r. 1). Greșelile de tipar sunt foarte puține, deși există câteva (la p. 296 apare Drotivinas în loc de Drotvinas; la p. 440 Ramonienė în loc de Ramonienė; la p. 511 Vanagieni în loc de Vanagienė).

Toate aceste observații nu ar trebui să diminueze valoarea lucrării; va fi important să se țină seama de ele la publicarea edițiilor viitoare. De altfel, printre lingviștii baltologi a devenit deja banal să se spună că lucrarea lui Dini cere cu insistență să fie tradusă. Introduceri în filologia baltică au scris Ernst Fraenkel (în germană, iar Simas Karaliūnas a tradus-o și în lituaniană) și Jonas Kabelka. Cartea lui Dini este însă o lucrare mult mai amplă și mai cuprinzătoare. Chiar și din cele spuse până acum se vede că perspectiva sociolingvistică nu îi este străină lui Dini, după cum arată chiar titlurile unor subsecțiuni: „Purism lingvistic limitat”, p. 365, „Interferența cu limba rusă”, p. 369, „Contacte lingvistice”, p. 381. Cartea include și prezentarea unor teorii din domeniul studiilor culturale (Vytautas Kavolis, Tomas Venclova, p. 298–300), precum și date arheologice (Marija Gimbutienė, Rimutė Rimantienė, G. Česnys, V. Šimėnas, p. 12–16, 188–190). În prezent, în lipsa unor enciclopedii ale limbilor baltice, am putea folosi Le Lingue Baltiche de Dini și ca pe o enciclopedie de referință. Potrivit temperamentului autorului însuși, lucrarea are ambiții enciclopedice. Așa cum este imposibil să treci în revistă totul atunci când scrii o recenzie despre orice enciclopedie, tot astfel recenziile întregii cărți Le Lingue Baltiche a lui Dini sunt sortite să rămână incomplete. Nu a fost publicată în nicio altă limbă o carte de un asemenea nivel despre limbile baltice. De aceea, riscând să par banal, simt nevoia să spun că ar fi important să fie tradusă cel puțin în limbile în care se publică cel mai frecvent cercetări de baltologie: lituaniană, letonă, rusă, polonă, germană și engleză. Este o carte reprezentativă de studii filologice baltice.

Giedrius Subačius

Universitatea din Illinois din Chicago

ÎN AMINTIREA LUI RŪDOL FUI GRABIS

Lingviștii letoni l-au omagiat frumos pe colegul lor mai în vârstă, Rūdolfs Grabis, cu ocazia împlinirii a nouăzeci de ani, publicând o interesantă culegere de articole „Savajai

257