ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

XLVI (2002), 145–172

Strategia participanților la actul de vorbire, rolurile sociale și tipurile acestora în limba lituaniană

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

Vilniaus universitetas

Articolul abordează teoria participanților la actul de vorbire. Se bazează în principal pe teoria performativelor a lui Austin și pe maximele comunicării ale lui Grice. Afirmațiile teoretice sunt ilustrate mai ales prin exemple lituaniene de tipuri de acte de vorbire performative. Sunt evidențiate trei aspecte ale studiului participanților la actul de vorbire: (a) strategiile comunicative, (b) rolurile sociale și (c) tipurile de roluri ale vorbitorului și ale ascultătorului, definite în raport cu actele ilocuționare. Ambii participanți pot alege fie o strategie comunicativă constructivă, fie una distructivă. Performativele reduc la minimum posibilitatea alegerii unei strategii distructive, dar nu o elimină cu totul. Evaluarea corectă a rolurilor sociale ale vorbitorului și ascultătorului determină modul în care vorbitorul își explicitează intenția ilocuționară și modul în care ascultătorul o interpretează. Tipurile de vorbitori și de ascultători (destinatari) sunt definite nu numai în raport cu forța ilocuționară, ci și în raport cu circumstanțele actului de vorbire și modul în care acesta este realizat (într-un cadru instituțional sau în viața de zi cu zi, oral sau în scris etc.).

Teoria actelor de vorbire (inclusiv teoria performativelor) este una dintre cele mai importante ramuri ale pragmaticii lingvistice. După cum remarcă însuși Ch. Morris, creatorul termenului pragmatică, care a împărțit semiotica în trei ramuri — sintactică, semantică și pragmatică —, „pragmatica este știința relației dintre semne și CEI CARE LE INTERPRETEAZĂ (sublinierea îmi aparține — E. Z.)” (Morris 1938: 30). Într-o anumită situație, orice semn sau mulțime de semne (în cazul nostru, actul de vorbire) are doi interpreți: emițătorul actului de vorbire, vorbitorul, numit în continuare adresant, și receptorul actului de vorbire, ascultătorul, numit în continuare adresat¹.

Adresantul și adresatul sunt factori esențiali ai actului de vorbire. Adresantul este inițiatorul și creatorul actului de vorbire. Prin actul de vorbire își realizează intențiile comunicative. Totuși, pentru a-și atinge scopul dorit, adresantul trebuie să țină seama și de adresat: de rolul său social, de presupoziția pragmatică — ceea ce știe adresatul despre situația în care se realizează actul de vorbire — și, în cele din urmă, de capacitatea adresatului de a percepe în mod adecvat acel act de vorbire, ilocuția și propoziția acestuia.

În acest articol sunt examinate următoarele aspecte ale participanților la actul de vorbire:

– strategia lingvistică a interlocutorilor,

– rolurile sociale ale adresantului și adresatului,

¹Diferiți autori îl mai numesc pe adresant locutor, expeditor, subiect, autor, iar pe adresat — percepient, recipient, decodificator etc. (vezi Vilkienė 1998: 154).

146 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

– relația dintre ilocuțiile actelor de vorbire și diferitele tipuri de adresanți și destinatari.

1. STRATEGIA LINGVISTICĂ A PARTICIPANȚILOR LA CONVERSAȚIE

Atât adresantul actului de vorbire, cât și destinatarul au propriile obiective de comunicare. De aceste obiective depind nu numai mijloacele lexicale și gramaticale de exprimare, stilul și maniera de realizare a actului de vorbire alese de adresant, ci și interpretarea ilocuției și a propoziției actului concret. J. Hintikka susține că participanții la conversație aleg o anumită strategie de realizare a actului de vorbire (adresantul) și de receptare a acestuia (destinatarul), strategie care poate determina interpretarea actului de vorbire, inclusiv înțelegerea forței ilocuționare (Hintikka 1979: 36).

1.1. Strategia lingvistică a adresantului

Strategia adresantului poate fi de două feluri:

– constructivă – să-și comunice cu exactitate intențiile;

– distructivă – să-și mascheze adevăratele intenții printr-o enunțare sau, mai exact, să lase în ea lacune de interpretare, astfel încât ulterior, la nevoie, să poată propune o altă interpretare – mai favorabilă sieși în situația respectivă.

În actul de vorbire, forța ilocuționară este transmisă prin diverse mijloace și, dacă scopul destinatarului este să interpreteze actul de vorbire realizat de adresant așa cum urmărește adresantul (strategia constructivă), de regulă, aceasta este percepută în mod adecvat. Totuși, pentru ca ilocuția actului de vorbire să nu fie interpretată greșit (intenționat sau din cauza unor circumstanțe nefavorabile), adresantul poate recurge la mijloace explicite de indicare a forței ilocuționare – performativele. Pentru adresant este deosebit de important să indice cu exactitate forța ilocuționară în actele de vorbire instituționale (juridice, administrative); de aceea, domeniul de utilizare a performativelor este, de cele mai multe ori, limbajul oficial. Potrivit lui Ch. Peirce (1976: 249–250), „afirmând o anumită propoziție, vorbitorul își asumă răspunderea pentru adevărul ei și poate fi pedepsit într-un anumit fel dacă propoziția se dovedește a fi falsă”. Prin urmare, vorbitorul dorește ca propoziția rostită de el să fie interpretată astfel încât să nu devină falsă. Ascultătorul, la rândul său, dorește să afle dacă vorbitorul nu a enunțat o propoziție falsă și caută o interpretare care să dezvăluie acest lucru (Hilpinen 1986: 304).

Altceva se întâmplă când adresantul însuși urmărește ca destinatarul să nu-i înțeleagă adevăratul scop. Atunci el adoptă strategia distructivă. Prin strategia distructivă, adresantul urmărește, într-un fel sau altul, să-l înșele pe destinatar. Aceasta nu înseamnă nicidecum că actul de vorbire al adresantului trebuie să fie mincinos (nu se încalcă maxima calității a lui Grice – nu spune lucruri neadevărate (Grice 1975: 46)); totuși, actul de vorbire este întotdeauna nesincer: încalcă una dintre cele șase condiții de reușită a actului de vorbire indicate de J. L. Austin – condiția sincerității (Austin 1962: 39–40). Pentru adresantul care a ales strategia distructivă sunt mai potrivite actele de vorbire indirecte, care lasă libertate de interpretare, de exemplu:

Ariciul se apropie de pescari și întreabă:

– Băieți, vreți să mâncați icre negre?

– Vrem! – pescarii au răspuns bucuroși, plescăind din buze.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 147

– E bine. Când vă așezați la masă, invitați-mă și pe mine. (LLA 34)

Locutorul adresează o întrebare pe care interlocutorul o interpretează ca pe o propunere indirectă. Mijloacele de exprimare alese nu explicitează forța ilocuționară, iar situația, după cum confirmă și actul de vorbire ca răspuns al interlocutorului, implică forța ilocuționară a propunerii. Totuși, o asemenea implicatură nu îl angajează pe locutor să-și respecte propunerea. De aceea, în următorul său act de vorbire, interpretându-și primul act de vorbire drept o întrebare specială (cf. Labutis 1998: 113), acesta își bate pur și simplu joc de interlocutor. Așadar, locutorul alege o strategie comunicațională distructivă, creează premisele unei interpretări ambigue a actului de vorbire și alege varianta avantajoasă pentru sine (reușita ironiei – o victorie morală), dar dăunătoare interlocutorului.

Deși s-ar părea că performativele lasă cele mai puține lacune de interpretare, există și unele a căror utilizare îi oferă locutorului posibilitatea de a schimba ulterior interpretarea actului de vorbire efectuat. Acest lucru este valabil mai ales pentru asertive², prin care se poate neutraliza falsitatea conținutului propozițional, iar situația poate deveni chiar un caz juridic. Literatura juridică descrie un caz din procesul unui senator american, în care senatorul a mințit în instanță spunând Neg că am comis această infracțiune, deși ulterior s-a dovedit că o comisese. Aici, negarea creează un fapt, iar numai acel fapt poate fi evaluat juridic ca adevărat sau fals (desigur, dintr-o perspectivă pragmatică – din punctul de vedere al oamenilor obișnuiți – senatorul a mințit în mod evident).

Totuși, și performativele de alte tipuri lasă „lacune” de interpretare. În aceste cazuri, spre deosebire de cele ale asertivelor, strategia distructivă se bazează mai degrabă pe propoziție decât pe ilocuție. De exemplu, în povestea despre marinarul Sindbad, personajul principal, ajuns pe insulă unde furtuna îi împinsese corabia, îi promite regelui insulei, pentru a se eschiva, că se va căsători cu fiica regelui îndrăgostită de el:

– Promit că voi face tot ce-mi stă în putință ca să mă pot căsători cu fiica dumneavoastră.

Împins la zid de rege, Sindbad susține că a făcut tot ce a putut, dar că tot nu se poate căsători cu fiica regelui. Doar nu promisese să SE CĂSĂTOREASCĂ CU FIICA LUI. Îndeplinind actul de vorbire, locutorul și-a păstrat o variantă de rezervă și a recurs la ea mai târziu. Într-adevăr, judecat formal, actul de vorbire nu a fost o promisiune de căsătorie. Totuși, în limbajul cotidian asemenea acte de vorbire sunt evaluate în funcție de situația pragmatică – fără posibilitatea de a le schimba interpretarea.

Există performative nepotrivite pentru strategia distructivă a locutorului. Este vorba de majoritatea directivelor³, mai ales de cele umile – adresate unui interlocutor cu un rol social superior, precum cele exprimate prin verbele performative implor, mă rog, cer. Scopul majorității directivelor este să-l determine pe interlocutor să facă ceva în folosul locutorului. Prin urmare, prin strategia distructivă, locutorul și-ar prejudicia în primul rând propriile interese.

² Asertivele (afirmări ale atitudinii locutorului) exprimă atitudinea vorbitorului față de conținutul propozițional al actului de vorbire pe care îl efectuează, de exemplu: a afirma, a se îndoi, a nega, a informa etc.

³ Directivul este un act de vorbire cu scop ilocuționar de îndrumare. Prin directiv, locutorul urmărește să-l influențeze pe ascultător să facă ceva. Directivele pot fi umile, de exemplu: a implora, a ruga, neutre, de exemplu: a sfătui, a propune, și agresive, de exemplu: a porunci, a cere.

148 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

Expresivele⁴ nu se potrivesc prea bine nici acestei strategii – acte etichetice, deoarece simpla lor realizare satisface așteptarea comunicativă a destinatarului (expectativa – ceea ce poate aștepta destinatarul de la cineva care îndeplinește un anumit rol social; cf. Karaliūnas 1997: 87). Este adevărat că ironia adresantului este un mijloc potrivit pentru a transforma și expresivele în manifestări ale strategiei distructive. De exemplu, antrenorul îl „felicită” pe cel mai bun jucător al echipei, care s-a încăierat cu un adversar și a fost eliminat în meciul decisiv al sezonului:

Felicitări. Tocmai ai distrus întregul nostru sezon. (RESP. SP.)

Ironia transformă actul felicitării în reproș. De altfel, atunci când un asemenea act este descris în scris, forța ilocuționară este indicată între ghilimele, de exemplu, „îl felicită”. Scrierea între ghilimele semnalează că strategia adresantului a fost distructivă sau că actul a fost nereușit.

1.2. Strategia lingvistică a destinatarului

Strategia destinatarului poate fi, de asemenea, de două feluri: – constructivă – destinatarul încearcă să determine cu exactitate intenția adresantului, adică să descopere sensul vorbitorului; – distructivă – destinatarul încearcă să găsească în enunț o „lacuna” de sens, pentru a-l putea interpreta după propria voință (în acest caz, el trebuie să înțeleagă și sensul vorbitorului). Strategia constructivă corespunde cerințelor generale ale comunicării, de pildă, postulatului fundamental al comunicării formulat de Grice – cooperativitatea – cooperarea dintre adresant și destinatar (Grice 1975: 45). Dacă destinatarul respectă principiul cooperativității, actul de vorbire poate eșua din cauza strategiei adresantului (intenția de a masca forța ilocuționară), a unor împrejurări nepotrivite, a folosirii unor coduri lingvistice diferite (interpretarea unui enunț dintr-o limbă potrivit regulilor altei limbi), a unor interferențe externe, precum zgomotul de fond, auzul deficitar al destinatarului sau altele asemenea, de exemplu:

Din cauza surdității: – Unde te duci, la pescuit? – Nu, la pescuit. – A, eu credeam că la pescuit. (anecdotă populară)

Din cauza codului diferit: Un žemaitis s-a întâlnit cu doi prieteni ruși. Žemaitis nu știa rusește, iar rușii înțelegeau slab dialectul žemaitis. Era vineri seara. Au pus câteva ruble de fiecare. Au apărut votcă și gustări. La început, fiecare a băut câte o sută de grame. Žemaitis a început să se plângă: – Atât de mult. Ce votcă tare! Aș putea și să mor. – Da možno i po dviesti, sunt de acord prietenii. Au turnat câte două sute de grame. Toți au băut din nou până la fund. – Vai, vai, se văicărește žemaitis. – Acum aș putea și să mă scap pe mine. – Možno i po trista, râd prietenii. (LLA 253)

⁴ Expresivul este un act de vorbire etichetic prin care se urmărește menținerea, de exemplu: a-și lua rămas-bun, a felicita, a ura, sau restabilirea, de exemplu, a-și cere scuze, a „restabili atmosfera de politețe” – relații sociale bune cu destinatarul.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 149

În exemplul anterior, destinatarul, bazându-se pe un singur cuvânt padvesti = po dvies­ti ir pratrysti = po trista, interpretează greșit, în funcție de situația pragmatică (au băut câte o sută, apoi câte două sute), ilocuția actelor de vorbire ale adresantului: ia jelirea drept o propunere.

Când strategia destinatarului este distructivă, acesta înțelege, desigur, sensul vorbitorului, însă nu-i este util să interpreteze actul de vorbire în conformitate cu acesta. Dacă adresantul lasă destinatarului chiar și cea mai mică posibilitate de a interpreta greșit actul de vorbire pe care l-a realizat, acesta poate proceda întocmai. „Ideea nu este că ascultătorul nu înțelege adevărata forță ilocuționară a enunțului, ci că nu este obligat să o înțeleagă” (Austin 1962: 33–34). Destinatarul alege strategia distructivă pentru a-și apăra propriile interese, punându-le mai presus de interesele adresantului.

Este posibil să interpretezi în mod diferit forța ilocuționară a unui enunț sau conținutul propozițional atunci când actul de vorbire este indirect sau ambiguu, de exemplu:

Într-o zi, Petru îl întâlnește pe Kazimieras și îl întreabă: – N-ai putea să-mi împrumuți măcar zece litai? Kazimieras răspunde: – Îmi pare foarte rău că nu am bani la mine. – Dar acasă? – Slavă Domnului, toți sunt sănătoși. La revedere. (LLA 188)

La întrebarea Dar acasă?, care este legată semantic de discursul anterior și înseamnă Nu ai bani de împrumut acasă?, destinatarul se preface că o înțelege ca pe o întrebare politicoasă despre membrii familiei sale, evitând astfel să împrumute bani.

Cel mai adesea, destinatarul alege strategia distructivă când interpretează directivele, mai ales pe cele modeste (spre deosebire de adresant), și directivele declarative⁵. Interpretarea în mod diferit a directivelor îi este utilă destinatarului atunci când nu dorește sau nu poate să facă ceea ce urmărește adresantul prin directivă. Când interpretează directivele agresive – ordinul, porunca, cerința –, destinatarul nu are, de regulă, posibilitatea de a alege strategia distructivă, din cauza reglementării stricte a utilizării acestor directive. Destinatarul interpretează în mod diferit actele declarative atunci când acestea stabilesc o stare de fapt defavorabilă lui. Când adresantul realizează un asertiv, un expresiv sau un comisiv⁶, destinatarul are puține posibilități de a alege strategia distructivă. Iar dacă se realizează un act de vorbire performativ, interpretarea particulară a destinatarului este, de fapt, imposibilă.

Totuși, de cele mai multe ori, nici adresantul, nici destinatarul nu trebuie să caute o variantă „de rezervă”, deoarece se respectă principiul general al cooperării. Actul de vorbire este adesea integrat într-o succesiune de alte acțiuni lingvistice și nonlingvistice și face parte dintr-un anumit joc de limbaj. Regulile jocului de limbaj presupun că jucătorii cunosc regulile jocului și le respectă.

Relația dintre strategiile lingvistice ale adresantului și destinatarului și succesul comunicativ este prezentată în tabel:

⁵ Actele declarative (ordonanțele) sunt un mijloc de creare a unei anumite stări de fapt, adică prin intermediul lor se creează fapte noi (de regulă juridice), de exemplu: a numi (în funcția de adjunct), a demite (din funcție), a declara război etc.

⁶ Prin actele comisive (angajamentele adresantului), adresantul se obligă să realizeze în viitor ceea ce exprimă conținutul propozițional al actului de vorbire, de exemplu: a promite, a se angaja, a jura etc.

150 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

TABELUL 1. STRATEGIILE LINGVISTICE ALE EMITENTULUI ȘI DESTINATARULUI

Emitent | Strategia lingvistică a emitentului | constructivă | destructivă; Destinatar | constructivă | cooperare: actul de vorbire este reușit | cooperare: actul de vorbire este reușit, dar inacceptabil pentru destinatar și, prin urmare, ineficient; Strategia lingvistică a destinatarului | constructivă | destructivă | noncooperare: actul de vorbire este reușit, dar fără rezultat | noncooperare: actul de vorbire este nereușit; destructivă

Așadar, strategia lingvistică aleasă de emitent determină locuțiunea actului de vorbire, adică exprimarea concretă, și ilocuțiunea, în timp ce strategia lingvistică a destinatarului determină efectul perlocuționar al actului de vorbire. Totuși, un act de vorbire izolat nu dezvăluie adesea strategiile interlocutorilor; pentru aceasta este necesar un discurs mai amplu. Principiile generale ale comunicării, în primul rând cel al cooperării, îi obligă pe interlocutori să aleagă strategia constructivă. De regulă, emitentul alege o strategie distructivă pentru a evita răspunderea pentru actul său de vorbire nesincer sau pentru a-și bate joc de destinatar ori chiar pentru a-l umili. Strategia lingvistică a destinatarului este distructivă atunci când acesta interpretează în mod conștient greșit actul de vorbire, în primul rând ilocuțiunea acestuia. În acest fel, destinatarul încearcă de obicei să evite acțiunile dezavantajoase pentru el. Posibilitatea destinatarului de a alege strategia distructivă este foarte limitată în cazul actelor de vorbire performative, iar posibilitatea emitentului de a alege strategia distructivă este limitată cel mai adesea de rolul social pozițional pe care îl ocupă, mai ales atunci când emitentul este unul instituțional.

2. SITUAȚIA SOCIALĂ ȘI ROLURILE SOCIALE

Atunci când aleg strategii de comunicare, emitentul și destinatarul nu se pot limita doar la propriile obiective de comunicare. Pentru ca obiectivul să fie atins, este necesar să se țină seama de acțiunea interlocutorului: emitentul de cea a destinatarului, iar destinatarul de cea a emitentului.

Grice, subliniind legătura deosebită dintre conținutul expresiei lingvistice și vorbitor, arată că există nu doar semnificația enunțului, ci și semnificația vorbitorului (Grice 1969: 147). Este de acord și J. Searle, unul dintre creatorii teoriei actelor de vorbire: „Nu întotdeauna se poate deduce din semnificația propoziției ce intenționează vorbitorul să spună prin aceasta” (Searle 1975: 68). Ascultătorul poate înțelege semnificația vorbitorului interpretând semnificația enunțului în contextul situației de comunicare. Cu alte cuvinte, semnificația reală a actului de vorbire (semnificația vorbitorului) este înțeleasă ca o mutare într-un joc de limbaj (termenul lui L. Wittgenstein) (Vitgenšteinas 1995: 22 §). Fără a ști ce joc de limbaj se joacă, este imposibil să interpretezi corect actul de vorbire. Așadar, este necesar să cunoaștem contextul, situația. Actul de vorbire este o acțiune intențională și interpersonală; spațiul în care se manifestă este

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 151

societatea. Prin urmare, unul dintre cei mai importanți factori ai recunoașterii semnificației vorbitorului este situația socială.

Situația socială este ansamblul circumstanțelor exterioare care modelează comportamentul individului în societate. Situațiile înțelese în sens larg corespund conceptului wittgensteinian de forme de viață, de exemplu: negocieri, ceremonie de nuntă, război etc. Formele de viață sunt alcătuite din jocuri de limbaj, adică situații și mai restrânse: o ofertă, jurământul de căsătorie, declararea războiului etc. Astfel de jocuri de limbaj se realizează prin acte de vorbire concrete. Autorul actului de vorbire, emitentul (și, la rândul său, destinatarul), este evaluat nu ca persoană concretă cu un anumit ansamblu de trăsături individuale (aspect care ține de psihologie), ci ca interpret al unui anumit rol social, reprezentat de actul de vorbire pe care îl îndeplinește (Arutiunova 1981: 357). Într-o comunitate lingvistică există anumite tipare de comportament (inclusiv lingvistic) pentru cei care îndeplinesc fiecare rol social: „acestea sunt modalități stabilite de a se comporta și de a acționa într-o anumită situație” (Karaliūnas 1997: 87). Aceste tipare pot fi foarte permisive în mediile informale, în comunicarea cotidiană, și foarte stricte în cele formale – juridice, administrative, religioase etc. Comunicarea cotidiană se bazează pe reguli de etichetă nescrise, în timp ce, în mediile formale, acțiunile celui care îndeplinește un anumit rol social sunt reglementate prin legi și regulamente. „Cu cât cerințele societății pentru un anumit rol sunt mai concrete și mai stricte – cf. rolurile de judecător, președinte al unei adunări, comentator al unei competiții sportive –, cu atât cerințele stilistice privind vorbirea sunt mai stricte” (Krysin 1976: 52). Se creează chiar și modele de acte de vorbire concrete destinate îndeplinirii unui anumit rol social. De exemplu, textul jurământului Președintelui Republicii Lituania prezentat mai jos este un model al actelor de vorbire rostite efectiv de doi președinți ai Republicii Lituania – dl A. Brazauskas și dl V. Adamkus.

Eu, (prenume, nume), jur să fiu fidel Națiunii, Republicii Lituania și Constituției, să respect și să aplic legile, să apăr integritatea teritoriului Lituaniei; jur să-mi îndeplinesc cu cinste îndatoririle și să fiu în egală măsură drept față de toți; jur să întăresc cu toate puterile independența Lituaniei, să slujesc Patriei, în mod democratic, spre binele poporului lituanian. Așa să-mi ajute Dumnezeu! (dok: http://www.lrp.lt/institutiontoday.phtml#HD_NM_20.)

Emitentul acestui act de jurământ îl interesează pe destinatar nu ca persoană concretă, ci ca instituție socială – Președintele Republicii Lituania. La interpretarea acestui act de vorbire, trăsăturile individuale ale emitentului ca om sunt cu totul irelevante, la fel ca și celelalte roluri de comunicare pe care aceeași persoană fizică le îndeplinește prin alte acte de vorbire.

Interpretarea actului de vorbire depinde de cât de clar înțelege destinatarul rolurile sociale ale emitentului și pe al său, în calitate de destinatar, precum și relația dintre acestea. Relațiile sociale dintre participanții la comunicare pot fi:

– simetrice – roluri sociale echivalente;

– asimetrice – roluri sociale inegale, care, la rândul lor, pot fi determinate de:

152 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

– diferențe antropologice,

– diferențe socioculturale,

– gradul diferit de participare la conversație (Henne, Rehbock 1995).

Relațiile sociale nu sunt, în realitate, altceva decât o corelare a rolurilor sociale ale celor doi participanți la comunicare – adresantul și destinatarul. Rolurile sociale ocupate de participanții la actul de vorbire, indiferent de relațiile pe care le reflectă – simetrice sau asimetrice –, sunt întotdeauna percepute ca o pereche, de exemplu: șef – subordonat, tată – fiu, cumpărător – vânzător, coleg – coleg. Prin urmare, stabilindu-și propriul rol social, adresantul actului de vorbire determină și rolul social al destinatarului. Și invers: după ce și-a identificat propriul rol social, destinatarul stabilește cu ușurință și rolul social al adresantului, ceea ce ajută la identificarea forței ilocuționare a actului de vorbire realizat de adresant. Dacă adresantul își percepe în mod necorespunzător propriul rol social sau rolul social al destinatarului, este probabil să aleagă un act de vorbire cu o forță ilocuționară nepotrivită, de exemplu:

– Nu pleca, îți poruncesc! – ridică Julius tonul.

– Poruncește-i bunicii tale, – [Rima] trânti ușa și plecă. (PB 464)

În această situație, rolul social al destinatarului este ignorat, iar adresantul își asumă, fără temei, un rol social superior celui al destinatarului. În realitate, rolurile sociale ale adresantului și destinatarului sunt egale – Julius și Rima sunt prieteni. Directivul agresiv ales de adresant este potrivit pentru un adresant aflat într-o poziție superioară și, de obicei, numai atunci când actul de vorbire este adresat unui subordonat direct. Din cauza alegerii nepotrivite a verbului performativ – îți poruncesc în locul neutrului te rog sau al umilului te implor, actul de vorbire eșuează: Rima trântește ușa și pleacă. Așadar, alegerea nepotrivită de către adresant a rolului social provoacă un eșec comunicațional.

Uneori, vorbitorul își indică explicit rolul social în actul de vorbire, de exemplu:

ŠIMKŪNAS. […] După părerea mea, domnului Kliem ar trebui să i se continue tratamentul în secția de spitalizare.

MEDICUL. Ca medic, sunt de acord că starea lui de sănătate nu se îmbunătățește. (NDB 2, 74)

În acest exemplu, al doilea interlocutor își subliniază rolul social pozițional (ca medic), reacționând la actul de vorbire – stimulul: îndemnul de a-și exprima opinia profesională.

De asemenea, este obișnuit să-ți indici rolul social „trecând” de la un rol social superior la unul egal, de exemplu:

ANDREAS. Nu ca magistrul vostru, ci ca un cavaler adresându-se altor cavaleri, vă întreb dacă într-adevăr nu știați că Mindaugas […] îl slujește pe Hristos Domnul? (KR 2, 597)

Adresantul își subliniază rolul social egal, sperând că strategia comportamentală lingvistică a destinatarului va fi constructivă – că cavalerii vor spune adevărul fără să se eschiveze.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 153

În actele de vorbire performative ale unor forțe ilocuționare este obișnuit să se indice explicit propriul rol social. De exemplu, să ne amintim:

R. OZOLAS, la conferința de presă de după alegerile pierdute: – Îmi asum întreaga răspundere pentru faptul că partidul nu a obținut numărul necesar de voturi la alegeri, eu, în calitate de președinte al partidului. (TV žinios). J. KAZLAUSKAS după eșecul de la „Eurobasket 2001”: – Eu, în calitate de antrenor al echipei, desigur, îmi asum întreaga răspundere pentru eșec și confirm: da, demisionez din funcția de antrenor. (TV žinios)

Cu toate acestea, mult mai des, în actul de vorbire este indicat nu rolul social al adresantului, ci identificatorul său unic, de regulă numele și prenumele (de asemenea, se indică frecvent funcția, uneori titlul științific, domiciliul, gradul de rudenie etc.). Aceasta este o trăsătură caracteristică majorității actelor de vorbire juridice. Cea mai mare parte dintre ele se realizează prin enunțuri performative. De exemplu, împuternicirile:

Eu, Jonas Petraitis, <...> îl împuternicesc pe Antanas Petraitis <...> să administreze și să folosească autoturismul care îmi aparține, <...> să se ocupe de starea tehnică a automobilului, să mă reprezinte la poliția rutieră, la instituțiile de asigurări, în vamă, să călătorească în străinătate, să împuternicească o altă persoană, să redacteze declarații în numele meu, să semneze în locul meu și să efectueze toate celelalte acțiuni legate de această împuternicire. (DOK.)

La realizarea unor acte de vorbire instituționale, este obișnuit și uneori obligatoriu să se indice atât propriul rol social, cât și identificatorul unic, de exemplu:

Dispoziție <...> În temeiul articolului 32 din Legea Curții Constituționale, o împuternicesc pe Audronė Ožiūvienė, consilieră a Departamentului juridic al Cancelariei Seimasului, să reprezinte Seimasul în examinarea, la Curtea Constituțională, a cererii grupului de membri ai Seimasului de a verifica [dacă legile nu se contrazic reciproc]. <...> Președintele Seimasului Republicii Lituania, Vytautas Landsbergis (DOK.)

În general, tuturor actelor de vorbire juridice le este caracteristică explicitarea adresantului și a destinatarului actului de vorbire, ca membri ai unei anumite comunități, precum și a forței ilocuționare. În limbajul cotidian, de regulă, nu este atât de important ca adresantul să se identifice, din cauza legăturii relativ slabe și neclare dintre actul de vorbire și consecințele pe care le provoacă. Poate fi mult mai importantă explicitarea propriului rol social. De altfel, după cum remarcă Arutiunova, adresantul își explicitează cel mai adesea rolul atunci când își asumă, de fapt, un rol care nu îi revine (Arutiunova 1981: 357). De asemenea, există tendința de a explicita rolul social atunci când, în comunicarea cu același destinatar, se trece de la un registru al rolului social la altul – de la unul egalitar la unul superior, adică se subliniază autoritatea, de regulă pentru a obține ascendentul în conversație, sau invers, de exemplu:

154 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

Cine spune că este o nedreptate? – striga vătaful. Și starostele adăugă: – Eu, starostele, afirm că este dreptate. Pentru împotrivire, vei primi cincizeci de lovituri! (PS 84–85)

Până atunci, vătaful și starostele vorbiseră cu gospodarii ca de la egal la egal, însă, pentru a-și impune autoritatea, starostele și-a subliniat poziția socială superioară.

2.1. Tipuri de roluri sociale

Rolurile sociale se împart în:

– statutare,

– poziționale,

– situaționale (Karaliūnas 1997: 88).

2.1.1. ROLURI STATUTARE. Unele roluri situaționale sunt moștenite: sexul, rasa, naționalitatea. De regulă, ele nu se schimbă de-a lungul vieții unei persoane. Rolurile statutare moștenite determină într-o măsură relativ mică manifestarea actului de vorbire în lumea contemporană a egalității rasiale, naționale și de gen.

Alte roluri statutare se dobândesc în timp, de exemplu, cele legate de vârstă (mai în vârstă, mai tânăr și de aceeași vârstă), de membrul familiei (tată, fiu, frați), de clasă socială (în societatea noastră, de regulă, delimitată aproximativ în funcție de situația materială) și altele. Rolurile sociale, la fel ca întreaga structură socială, alcătuiesc o anumită ierarhie, care indică distribuția inegală a bogăției, puterii sau prestigiului în societate (Dumbliauskas 1999: 26). Ele pot fi foarte importante atât pentru forța ilocuționară a actului de vorbire, cât și pentru exprimarea concretă a acestuia. Totuși, rolurile statutare determină mai degrabă natura și stilul vorbirii decât exprimarea unor acte ilocuționare specifice. Prin urmare, nu se poate afirma că anumite performative sunt caracteristice vreunui rol social statutar.

2.1.2. ROLURI POZIȚIONALE. Rolurile poziționale sunt determinate de poziția pe care individul o ocupă în societate. De regulă, un rol pozițional este legat fie de o profesie, de exemplu, profesor, judecător, ofițer și altele, fie de o activitate de lungă durată sau de un mod de viață, de exemplu, elev, soldat, deținut. Rolurile poziționale se dobândesc în timp și sunt de lungă durată. Ele nu numai că determină forța ilocuționară și exprimarea concretă a actului de vorbire, dar unele dintre ele dispun chiar de un anumit „arsenal” de acte de vorbire cu forță ilocuționară și modele de exprimare concrete, reglementate prin legi și regulamente, de exemplu: verdictele judecătorilor, comenzile ofițerilor, formulele rituale ale preoților. Utilizarea performativelor este cel mai caracteristică tocmai celor care exercită roluri sociale poziționale.

2.1.3. ROLURI SITUAȚIONALE. Acestea sunt modele de comportament și activitate mai mult sau mai puțin fixe. Ele se împart, la rândul lor, în roluri situaționale în sens restrâns și personale. Primele sunt legate de anumite stereotipuri comportamentale și sunt determinate, de cele mai multe ori, de circumstanțe externe. Individul este, ca să spunem așa, atras într-o astfel de situație și i se atribuie rolul situațional corespunzător. Astfel de roluri sunt îndeplinite de cumpărător, pasager, oaspete, spectator și alții. Rolurile personale depind de orientarea valorică a individului; interlocutorul îi atribuie acest rol individului — prieten, dușman, iubit și altele — identificându-se totodată pe sine. Forța ilocuționară și exprimarea actelor de vorbire asociate majorității rolurilor situaționale nu sunt reglementate, cu excepția actelor de vorbire legate de etichetă: mulțumirea, scuzele, exprimarea compasiunii și altele, care sunt adesea formulate prin performative.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 155

Fiecărui individ îi este caracteristică o anumită totalitate, un complex de roluri sociale concrete (Smelser 1984: 36). Este adevărat că acest complex cuprinde doar rolurile statutare și poziționale. Rolurile situaționale sunt mai degrabă posibilități care pot fi actualizate, dar pot și să nu fie. De exemplu, fiecare pasager de troleibuz fără bilet poate deveni un „iepure” prins, însă pentru aceasta trebuie să se creeze circumstanțele potrivite. Cele mai importante pentru comunicare sunt rolurile poziționale, care determină nu numai strategia lingvistică construită de adresant, ci adesea definesc și ilocuția, precum și locuția actelor de vorbire concrete realizate de adresant. Actele de vorbire ale celor care îndeplinesc rolurile poziționale percepute ca adresanți ai unei instituții sunt reglementate în mod deosebit de strict.

3. ADRESANTUL

Adresantul este o persoană, un grup de persoane sau o instituție care creează și realizează un act de vorbire⁷. Categoria adresantului unui act de vorbire este considerată o categorie centrală a pragmaticii contemporane (cf. Stepanov 1981: 326). Ea ocupă un loc deosebit de important și în teoria performativelor. Funcția principală a performativului este de a transmite cu precizie relația adresantului cu acțiunea realizată prin enunț, adică ilocuția – ceea ce face adresantul prin acel enunț, nu realitatea așa cum este (a fost, va fi, ar fi) (transmiterea faptelor realității este funcția principală a constativelor). Totodată, prin performativ adresantul nu doar informează ce acțiune realizează prin acel enunț, ci, mai ales, realizează acțiunea respectivă. Astfel, în raport cu adresantul, funcția performativului este constitutivă.

Creatorul unui act de vorbire concret este întotdeauna o anumită persoană sau anumite persoane. Cu toate acestea, în procesul de comunicare, persoana respectivă este adesea irelevantă, fiind actualizată instituția, ca persoană juridică, sau adresantul actului de vorbire este cu totul irelevant. De o asemenea actualizare depinde adesea și ilocuția actului de vorbire în sine.

3.1. Tipuri de adresanți

Adresantul unui act de vorbire performativ poate fi:

1) o singură persoană:

– realizează actul din proprie inițiativă,

– realizează actul fiind împuternicit de un alt adresant (adresant împuternicit);

2) un grup de persoane:

– grupul realizează actul (vorbește în cor),

– o singură persoană realizează actul în numele grupului (o persoană vorbește în numele tuturor);

3) o instituție;

⁷În teoria comunicării, adresantul în calitate de creator este distins de adresantul în calitate de realizator (emițător), iar adresatul în calitate de receptor al experienței este distins de adresat în calitate de destinatar (scop final). De regulă, adresantul este atât creatorul, cât și realizatorul (emițătorul) actului de vorbire, iar adresatul este atât receptorul experienței, cât și destinatarul (Cook 1997: 25). Pot exista situații în care creatorul nu coincide cu realizatorul, de exemplu, discursul președintelui (creatorul) este citit de purtătorul său de cuvânt (realizatorul), precum și situații în care adresatul nu coincide cu destinatarul, de exemplu, când sunt citite scrisori adresate altcuiva. În teoria actelor de vorbire, mai ales la stabilirea trăsăturilor performativelor și la definirea ilocuțiilor, nu sunt relevante cazurile în care creatorul actului de vorbire nu coincide cu realizatorul: interesează doar adresantul și adresatul ca elemente ale situației de comunicare (vezi Kobezova 1986: 13). Un act de vorbire care nu ajunge la adresat, de exemplu, dacă este preluat de o altă persoană căreia nu îi era destinat, trebuie considerat nereușit; prin acesta, adresantul nu își realizează intenția comunicativă.

156 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

4) adresantul este nedefinit (irelevant).

3.1.1. PERSOANĂ SINGURĂ ȘI GRUP DE PERSOANE.

Persoana singură și grupul de persoane sunt tipuri apropiate de adresanți. Actele de vorbire pe care le realizează sunt determinate în cea mai mare măsură de voința personală și de situație. Principala diferență dintre persoana singură și grupul de persoane este numărul creatorilor actului de vorbire, exprimat de regulă la nivel lingvistic prin categoria gramaticală a numărului: singularul – pentru persoanele singure, pluralul – pentru grupul de persoane. Este adevărat că există domenii în care adresantului individual îi este caracteristică folosirea pluralului exclusiv⁸.

În primul rând, este vorba de pluralul „maiestății” mes (lat. pluralis majestaticus), adică exprimarea voinței suveranului, de exemplu:

Din dragoste pentru Dumnezeu, noi, Alexandru al II-lea, împărat și stăpânitor al întregii Rosii, rege al Poloniei, mare duce al Finlandei etc. etc., facem cunoscut tuturor slujitorilor noștri credincioși. (PS 17)

De asemenea, pluralul autorului unei lucrări științifice, de exemplu:

Vom observa că al doilea vers al melodiilor acestor cântece nu este decât o repetare exactă a primului. (autoarea articolului Austė Nakienė – TD₅ 90)

Această utilizare a formei de plural exclusiv a performativelor este strâns legată și de desemnarea adresantului prin pronumele mes. După cum afirmă A. Rosinas, pluralul „maiestății” este folosit astăzi în limba lituaniană <…> numai în opere de ficțiune cu tematică istorică și în documente istorice, <…> iar pluralul „autorului” este un fenomen nou în limba lituaniană: este folosit de intelectuali. <…> Este o calchiere sintactică evidentă” (Rosinas 1988: 33–34). Așadar, pluralul exclusiv al performativelor este doar o excepție de la regula generală.

Un adresant individual poate realiza actul de vorbire conceput de el, fiind astfel atât creator, cât și executant, sau poate realiza, la însărcinarea altui creator, actul de vorbire al acestuia. În acest din urmă caz, poate alege mijloacele concrete de exprimare a actului de vorbire, dar nu poate alege ilocuția și conținutul propozițional. Prin urmare, trebuie analizat nu ca adresant, ci ca adresat intermediar (pentru detalii, vezi cap. 4.1.4 „Adresat intermediar”).

Dacă adresantul realizează un act de vorbire în numele unei alte persoane fără a fi împuternicit de aceasta, ulterior pot apărea dificultăți de comunicare. De exemplu:

Odată, în clasă avea loc o ședință. Învățătoarea l-a certat pe un elev bun pentru că începuse să învețe prost. Tatăl elevului s-a ridicat în fața adunării și a spus: – În trimestrul următor va învăța bine. După al doilea trimestru, învățătoarea îl ceartă din nou pe elev: – Doar ai promis că te vei strădui mai mult. Elevul a răspuns calm: – Nu eu am promis, ci tata. Să învețe el bine, dacă vrea. (LLA 67–68)

⁸ De regulă, termenul exclusiv desemnează proprietatea pluralului pronumelui personal (în lituaniană mes) de a se referi numai la adresant, fără alte persoane.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 157

Tatăl face o promisiune în numele fiului, iar mai târziu fiul o neagă, pretinzând că nu a promis. Actul de vorbire al promisiunii este nereușit, deoarece promisiunea este nelegitimă: adresantul face promisiunea în numele altei persoane fără a fi autorizat de aceasta. Totuși, o astfel de situație este, într-adevăr, mai degrabă anecdotică. În realitate, o asemenea promisiune ar fi legitimă, deoarece tatăl, care ocupă un rol social superior în raport cu fiul, are puterea de a-și asuma angajamente în numele fiului. În acest caz, obligația adresantului este să-și folosească puterea pentru a-l constrânge pe celălalt să se comporte conform promisiunii făcute.

Actul de vorbire realizat în cor de un grup de persoane este relativ rar. De obicei, acesta este o reacție la un act de vorbire – un stimul, de exemplu:

SIERAKAUSKAS. Pe cine pot să jur, îl voi considera soldat al Armatei Populare Lituaniene.

BĂRBAȚII. Jurăm! Jurăm, comandantule! (GR₁, 153)

Mai frecvent, o singură persoană vorbește în numele grupului, de exemplu, tatăl în numele familiei, un student în numele întregului an de studiu, comandantul în numele unui detașament de soldați. Ei nu sunt autorizați în mod direct de grup, ci iau inițiativa pe cont propriu și reprezintă opinia colectivă, de exemplu:

SIERAKAUSKAS. Nu pretind că sunt stăpânii casei. Și eu vă mulțumesc în numele tuturor răzvrătiților.

(GR₁, 145)

J. Thomas numește astfel de performative „de grup” (engl. group performatives) (Thomas 1995: 41–42).

Rolurile sociale ale adresanților din ambele grupuri sunt, de obicei, statutare și situaționale: în acest caz, intenția actului de vorbire depinde de adresantul însuși, iar reușita nu este legată de întreaga procedură de realizare a actului.

În privința forței ilocuționare, cele mai caracteristice pentru adresanții acestor două tipuri sunt expresivele și asertivele, iar cele mai puțin caracteristice sunt declarativele. Dintre directive, astfel de adresanți pot alege, de obicei, doar formele modeste sau neutre, iar angajativele le pot realiza de orice fel, cu excepția jurămintelor inițiale.

3.1.2. INSTITUȚIA. În realitate, orice act de vorbire performativ este realizat de o anumită persoană sau de anumite persoane. Totuși, uneori, prin actul de vorbire, o persoană exprimă voința nu a sa, ci a unei anumite instituții pe care o reprezintă. Se poate afirma că persoana (sau persoanele) în cauză doar verbalizează actul instituției, prin urmare instituția trebuie considerată locutor. Locutorul-instituție îndeplinește, de regulă, un rol social pozițional.

Unele acte de vorbire sunt realizate nu de o persoană — reprezentantul unei instituții —, ci, ca și cum ar fi realizate de instituția însăși. Desigur, creatorul lor real este o anumită persoană, însă creatorul real al unui act de vorbire scris, spre deosebire de cel al unuia rostit, este de cele mai multe ori imposibil de identificat, iar instituția însăși este indicată explicit drept locutor, de exemplu:

Fabrica de dulciuri „Rūta” oferă locuri de muncă în regiunea Vilnius. (RESP. SP.)

Cele mai caracteristice performative instituționale sunt declarativele și directivele agresive. Dintre comisive, instituția este locutorul jurămintelor solemne. Locutorul de acest tip rareori realizează acte de vorbire cu forțe ilocuționare expresive. Iar acest lucru este de înțeles: spațiul principal de manifestare a expresivelor îl constituie relațiile dintre persoane. Chiar și expresivele publice

158 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

sunt formulate ca performative ale unei singure persoane sau, mai frecvent, ale unui grup, ale unui colectiv (se folosește pluralul), de exemplu:

Colectivul Tribunalului Regional Vilnius transmite sincere condoleanțe judecătorului A. K. în aceste clipe de durere și tristețe, prilejuite de moartea tatălui său. (RESP. SP.)

sau

Transmitem sincere condoleanțe deputatului A. P. și celor apropiați ai săi, la moartea iubitei sale mame. – Fracțiunea coaliției social-democrate a Seimasului Lituaniei. (RESP. SP.)

Instituția este, de regulă, locutorul performativelor juridice. În performativele juridice (ca, de altfel, în majoritatea actelor de vorbire instituționale), mai ales în cele realizate în scris, este obișnuit să se indice și locutorul, în special rolul său social pozițional superior (funcția), de exemplu (rolul social al locutorului este marcat cu majuscule de dimensiune redusă, iar celelalte referiri la locutor — cu caractere aldine):

Ordinul DECANULUI FACULTĂȚII DE FILOLOGIE A UNIVERSITĂȚII DIN VILNIUS

Privind aprobarea susținerii lucrărilor de licență

Autorizez susținerea lucrărilor de licență ale foștilor studenți din anul IV, specializarea filologie lituaniană

DECANUL FACULTĂȚII DE FILOLOGIE semnătura Prenume Nume (DOK.)

Deoarece locutorul cu un rol social superior îl obligă, de regulă, prin actele sale de vorbire pe interlocutor să respecte anumite îndatoriri, îi stabilește modelul de comportament viitor și chiar întregul mod de viață, locutorul trebuie să justifice de ce „își exercită autoritatea”, adică să-și indice rolul social.

3.1.3. LOCUTOR NEDEFINIT. Deoarece performativul este un act creator, nu informativ, autorul său (locutorul) este perceput direct de către interlocutor. Totuși, dacă actul este realizat nu oral, ci în scris, interlocutorul poate să nu știe cine este locutorul performativului. Există performative scrise al căror locutor nu este relevant pentru interlocutor. De aceea se alege o formă impersonală a performativului. Cel mai adesea, acestea sunt declarative, a căror publicare în scris reprezintă validarea formală a unui act juridic. Forma obișnuită de exprimare a unor asemenea performative este propoziția impersonală cu infinitivul sau participiul pasiv, de exemplu:

Sigiliul rotund dispărut, aparținând întreprinderii individuale S. S., trebuie considerat nul. (RESP. SP.)

Diploma de învățământ secundar special a lui I. V., pierdută, nr. 999999: eliberată de Școala de Arte Aplicate din Kaunas, se declară nulă. (RESP. SP.)

În aceste exemple, emitentul este atât neexprimat, cât și nerelevant. Întrucât actul intră în vigoare numai după publicarea sa în ziar, se poate afirma că emitentul perceput obiectiv de destinatar ar putea fi chiar ziarul. Performativele de acest tip sunt asemănătoare actelor efectuate de instituții, doar că instituția nu este indicată formal în enunț.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 159

Adesea, emitentul este nedeterminat în directivele scrise, mai ales în interdicții, de exemplu:

Este interzisă aruncarea gunoiului. Amendă 200 Lt. (inscripție lângă râpa din Viršuliškės)

Emitentul acestei interdicții este dedus din propoziția actului de vorbire (cine se ocupă de curățenie) și din circumstanțe, mai exact din loc (Viršuliškės). Se poate presupune că emitentul este, de exemplu, administrația locală din Viršuliškės. Așadar, deși emitentul nu este explicit menționat în acest act, el poate fi identificat pe baza circumstanțelor actului de vorbire.

Uneori, și emitentul expresivelor scrise, cel mai adesea al felicitărilor, este nedeterminat, de exemplu:

Sunt felicitați participanții și oaspeții sărbătorii, care iubesc și protejează natura unică a Neringăi. (afiș deasupra drumului spre Nida)

De fapt, această felicitare implică un îndemn de a iubi și proteja natura unică a Neringăi. Este probabil că tocmai de aceea a fost aleasă forma cu emitent nedeterminat.

Performativele celorlalte tipuri ilocuționare – asertivele și comisivele – nu au un emitent nedeterminat.

Așadar, cea mai puternică legătură a actului de vorbire este cu emitentul-instituție: de regulă, actele de vorbire pe care instituțiile le pot sau trebuie să le efectueze într-o anumită situație socială sunt definite în reguli scrise – se precizează nu doar o anumită ilocuție, ci adesea și o locuție concretă, iar anumite formule lingvistice sunt prestabilite. Majoritatea actelor de vorbire instituționale sunt declarative și directive agresive. Distincția dintre emitentul ca instituție și emitentul individual sau grupul de emitenți împarte totodată actele de vorbire în două tipuri: instituționale, a căror utilizare este reglementată de reguli scrise, și cotidiene, a căror utilizare este determinată de intenția emitentului, de principiile generale ale comunicării și de eticheta lingvistică.

4. DESTINATARUL

Destinatarul este o persoană, un grup de persoane sau o instituție căreia îi este adresat actul de vorbire. Întrucât actul de vorbire este orientat către un destinatar concret, de cele mai multe ori se adaptează acestuia. Pe lângă principiul cooperării de bază, care îi privește pe ambii interlocutori, Grice îi indică în mod special adresantului să țină seama cât mai clar de interesele destinatarului: 1) maxima cantității îi cere adresantului să spună atât cât este necesar pentru ca nivelul cunoștințelor propoziționale ale destinatarului să-i permită să înțeleagă corect actul de vorbire; 2) maxima calității îi cere să nu-l mintă și să nu-l inducă în eroare pe destinatar; 3) maxima relației cu obiectul discutat îi cere să nu se abată de la subiect și, astfel, să nu-l deruteze pe destinatar; 4) maxima manierei cere alegerea unei exprimări care să fie atât cât mai ușor de înțeles, cât și cât mai acceptabilă pentru destinatar, de exemplu din considerente etice (Grice 1975: 47).

Aproape toate aceste cerințe sunt îndeplinite cel mai bine de performative. În primul rând, performativul este probabil cea mai scurtă expresie prin care pot fi transmise numeroase forțe ilocuționare. În al doilea rând, un

160 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

dintre trăsăturile performativului este justețea sa intrinsecă – performativul nu poate fi fals, ci doar nereușit. În al treilea rând, exprimarea multor performative este deosebit de simplă și clară, de aceea este ușor de înțeles pentru destinatar. În sfârșit, numeroase performative sunt indispensabile în anumite situații juridice, rituale și sociale; nefolosirea lor poate provoca un conflict social sau chiar juridic. Acest lucru este valabil mai ales pentru performativele de etichetă – expresive.

Pe de altă parte, de regulă, adresantul însuși dorește ca destinatarul să-i interpreteze corect enunțul. Pentru aceasta, adresantul trebuie să aleagă o exprimare adecvată destinatarului și potrivită situației concrete. Forța ilocuționară a enunțului este transmisă cel mai exact și, de regulă, fără echivoc de performativ.

În ceea ce privește destinatarul, performativele, la fel ca și celelalte acte de vorbire, pot îndeplini două funcții:

– acțiunea efectuată de adresant îl implică pe destinatar (îi schimbă statutul social, îl obligă să îndeplinească ceva etc.); în cazul acestor acte de vorbire, funcția performativă este mai pronunțată (declarative, directive);

– acțiunea efectuată de adresant nu îl implică pe destinatar; pentru destinatar, performativul este relevant doar ca informație – funcția informativă (toate).

Pe baza acestor funcții și a altor factori, în raport cu actul de vorbire se pot distinge mai multe tipuri de destinatari.

4.1. Tipurile de destinatari

Destinatarul unui act de vorbire performativ poate fi:

1) destinatarul propriu-zis (destinatarul direct);

2) cvasi-destinatarul (destinatarul indirect);

3) destinatarul-martor;

4) destinatarul intermediar;

5) destinatarul executant.

Pot exista și acte de vorbire performative care nu sunt destinate niciunui destinatar, ci sunt mai degrabă manifestări ale limbajului interior. Acestea sunt performative fără destinatar. În plus, există performative cu o singură forță ilocuționară, a căror condiție este participarea comună a ambilor interlocutori la realizarea actului de vorbire respectiv. Acestea sunt performative bidirecționale.

4.1.1. DESTINATARUL PROPRIU-ZIS (DESTINATARUL DIRECT). Destinatarul propriu-zis este persoana (persoanele sau instituția) care, în opinia vorbitorului, poate înțelege actul de vorbire respectiv așa cum dorește locutorul. În cazuri rare, mai frecvent în domeniul spiritual și în creația artistică, destinatarul propriu-zis poate fi și un obiect neînsuflețit, de exemplu:

ŽINUTIS. Prin puterea zeilor Lituaniei, poruncesc apei să se despartă și să dezvăluie infernurile mării.

(FG 611)

Destinatarul propriu-zis este de cele mai multe ori legat într-un fel și de faptul realității exprimat de conținutul propozițional al actului de vorbire: locutorul urmărește ca destinatarul să facă ceva (directive), locutorul se angajează să facă ceva ce dorește destinatarul (comisive), locutorul efectuează un act de etichetă legat de situația destinatarului (expresive) etc.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 161

Pentru ca actul de vorbire să ajungă la destinatarul potrivit și să fie interpretat de acesta, destinatarul poate fi, iar uneori trebuie să fie, indicat chiar în actul de vorbire. În limbajul cotidian, destinatarul este menționat explicit destul de rar în actul de vorbire performativ, deoarece un astfel de act se realizează cel mai adesea într-o situație de comunicare directă, iar destinatarul este evident din situație. Adesea, acesta este al doilea participant la dialog, autorul replicii-stimul la care se răspunde printr-un act de vorbire performativ. Dacă se comunică simultan cu mai mulți interlocutori, destinatarul propriu-zis poate fi indicat fie prin mijloace lingvistice, cel mai adesea printr-un vocativ, fie prin mijloace extralingvistice, de exemplu, întorcându-se spre destinatarul propriu-zis, atingându-i mâna ș.a.m.d.⁹ În enunțul performativ, destinatarul este exprimat cel mai adesea printr-un vocativ, dar poate fi exprimat și printr-un complement, de exemplu:

CHELNERUL. Îmi cer foarte multe scuze, domnilor... Știți – războiul... (NDB₂ 74)

Prin vocativ sau complementul destinatarului pot fi explicitate atât indicele de identificare al destinatarului, cât și rolul său social și distanța socială.

Indicele de identificare este folosit mai frecvent atunci când se comunică cu mai mulți interlocutori și trebuie să se distingă unul dintre ei.

ÎNVĂȚĂTOAREA ÎN CLASĂ. Jonaiti, te chem la tablă. (GYV.)

De fapt, ne putem adresa cuiva folosindu-i numele și fără să fie neapărat nevoie să-l identificăm pe destinatarul propriu-zis, de exemplu:

VYTURYS. Îți interzic, Aušra, să vorbești despre Birutė Vidugirytė. (RV 538) Îți doresc mult noroc, Mirta. (Sk 221)

Rolul social al destinatarului este de obicei indicat în cazul relațiilor asimetrice, când comunicarea este oficială, de exemplu:

Soldat Jonaitis! Stați de gardă și observați că un om se târăște spre dumneavoastră. Ce veți face? (TEKST.: SPEC. PERIODIKA) Petru cere umil: – Domnule director, voi arunca țigările. Nu se va mai întâmpla. Iertați-mă... (TEKST.: VIET. LAIKR.)

În limbajul verbal oficial, în cazurile în care este indicat rolul social al destinatarului, performativele sunt folosite foarte rar. În corpusul limbii lituaniene nu s-a găsit nici măcar

⁹ Testul vocativului permite identificarea destinatarului actului de vorbire: persoana căreia i te poți adresa efectiv în realizarea actului de vorbire. De exemplu: Cf. / Domnilor martori și tuturor celor prezenți aici,] îi declar pe Antanas și Ona soț și soție. Antanai și Ona, vă declar soț și soție. [Șefă a serviciului de personal și șefule de catedră,] Jonas Petraitis este angajat. Jonai Petraitį, sunteți angajat. Stimați oaspeți, botez această navă „Vincas Kudirka”. (Adresarea către navă este imposibilă.)

162 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

unui singur performativ în care să fie abordați concomitent astfel de destinatari în mod clar instituționali: soldat, caporal, sergent, locotenent, căpitan, șefule, adjunctule, secretarule. Acest lucru se datorează faptului că, în mediul oficial, relațiile dintre persoane cu roluri sociale diferite, inclusiv comportamentul lingvistic, sunt reglementate. De exemplu, un ofițer i se poate adresa unui soldat simplu printr-un ordin, dar nu printr-o rugăminte, promisiune, recomandare sau ceva similar. Altfel, așteptarea comunicativă a destinatarului nu ar fi satisfăcută. Exemplul de mai jos ilustrează tocmai așteptarea comunicativă asociată unui rol social inferior:

O să-mi pregătiți o cafea, căpitane? (TEKST.: GROŽ. LITER.)

Deoarece ilocuția obișnuită a actelor de vorbire ale căpitanului adresate soldatului este ordinul, soldatul se așteaptă tocmai la un astfel de act. Chiar dacă forța ilocuționară a ordinului nu este exprimată explicit prin mijloace lingvistice, soldatul va percepe toate directivele căpitanului adresate lui ca pe niște ordine, bazându-se pe rolurile sociale proprii și ale adresantului.

Adresatas yra būtinas bet kokio dokumento dėmuo (žr. Laurinavičienė ir Rancova 2002: 4, 6). Rašytinėje oficialiojoje kalboje performatyvais reiškiami ir tokie aktai, kuriuose nurodomas adresato socialinis vaidmuo, tiesa, ne kreipiniu, pavyzdžiui:

Universității din Vilnius RECTORULUI CERERE

lector al Catedrei de limba lituaniană Vilnius

A. S. 2001 05 15

V-aș ruga să-mi permiteți să particip la concursul pentru ocuparea postului de lector de limba lituaniană.

Semnătura lui A. S. (DOK.)

Formulele de adresare dezvăluie o distanță socială mai mică sau mai mare în relația cu destinatarul. În acest scop se folosesc mijloace lexicale și derivative:

– lexicale: pisicuțo, iubirea mea, dragule, stimate domn, domnilor…

– derivative: forma diminutivală a formulei de adresare indică, de regulă, o distanță mai mică. De exemplu:

Anydai, te rog mult, fii drăguț, dragule, salveaz-o. (TEKST.: GROŽ. LITER.)

PETKEVIČIUS. Domnilor! Vă propun să bem în cinstea încheierii cu succes a îndelungatei noastre munci comune. (KS₁ 640)

SKURVYDAS (către Eugenija). V-aș ruga să nu mă, dumneavoastrăinsultați. (KS₁ 542)

KĘSTUTIS. Mămico! Te implor în mod deosebit — nu sta încruntată. (KS₁ 568)

Distanța socială dintre interlocutori este stabilită și prin mijloace gramaticale: destinatarului cu un rol social mai apropiat i se vorbește la singular – tu; când ne adresăm unui destinatar cu un rol social mai îndepărtat, se folosește pluralul – dumneavoastră. Poziția socială superioară a destinatarului este indicată și de folosirea infinitivului „de politețe” în locul imperativului în unele dialecte, mai ales când ne adresăm persoanelor în vârstă, de exemplu:

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 163

Bunico, hai să mâncăm. (GYV.)

Enunțurile de această formă corespund, de regulă, directivelor neutre, precum te rog, propun, invit.

4.1.2. CVASI-DESTINATARUL (DESTINATARUL INDIRECT). Uneori, expeditorul încearcă să-și transmită intențiile destinatarului real într-o formă mai blândă; de aceea, nu numai că alege un act de vorbire implicit, ci se adresează nu destinatarului real, ci unui cvasi-destinatar, astfel încât și destinatarul real să recepteze actul de vorbire și să-l interpreteze corect. De exemplu, o femeie în vârstă care stă în picioare în autobuz se adresează unei alte femei în vârstă aflate în apropiere:

– Ei, tineretul din ziua de azi nu cedează niciodată locul celor în vârstă! (GYV.)

Cine este adevăratul destinatar al actului de vorbire reiese din ilocuția actului și din situație: indignarea (asertivul) față de tinerii nepoliticoși din ziua de azi, exprimată către cvasi-destinatar, implică o rugăminte sau o cerere (directivul) adresată destinatarului real — tânărul așezat chiar acolo — de a ceda locul. G. G. Clark și T. B. Carlson susțin că actele de vorbire de acest tip sunt duale: ele au doi destinatari și o forță ilocuționară corespunzătoare pentru fiecare, astfel că, printr-un singur act de vorbire, se realizează două acte ilocuționare (Clark, Carlson 1986: 274). Către cvasi-destinatar este îndreptat actul de informare (de exemplu, despre nemulțumirea vorbitorului) (asertivul), iar către destinatarul real este îndreptat directivul.

Cvasi-destinatarul poate fi și un animal, incapabil să înțeleagă adevăratul sens al actului de vorbire, sau chiar un obiect neînsuflețit, de exemplu: o mamă își ceartă fiica pentru că lasă ușa deschisă și intră frigul, iar destinatarul real este nora, care nu a închis ușa; părinții ceartă copilul pentru că a „rănit” un obiect, deși, de fapt, îl consolează indirect pe copil. G. G. Počepcov numește adresarea unui obiect neînsuflețit un caz extrem de adresare către un cvasi-destinatar și consideră că aceasta este aproape echivalentă cu adresarea către un destinatar direct, întrucât situația pragmatică indică fără echivoc destinatarul real (Počepcov 1985: 12).

Există cvasi-destinatari a căror prezență constituie condiția principală pentru realizarea actului de vorbire, de exemplu: bocetul adresat celui decedat, jurământul de răzbunare la mormântul prietenului ucis și așa mai departe. Și ființele spirituale menționate în jurăminte ca destinatari pot fi considerate cvasi-destinatari, de exemplu:

În prezența tuturor Buddha, Bodhisattva și Învățătorilor jur să lucrez pentru Iluminare.

(TEXT.: LITERATURĂ ARTISTICĂ.)

164 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

De fapt, asemenea jurăminte fie sunt adresate altor persoane — martorilor actului —, fie reprezintă angajamente morale față de sine.

4.1.3. DESTINATARUL-MARTOR. Majoritatea actelor de vorbire au un destinatar concret, indicat prin mijloace lingvistice sau extralingvistice ori dedus din împrejurările actului de vorbire. Totuși, destinatarul concret nu este adesea singura persoană care percepe actul și, prin urmare, îl poate interpreta. Trebuie menționat mai întâi ascultătorul colateral, căruia emitentul nu îi adresează actul de vorbire, dar de care ține uneori seama atunci când alege formularea concretă a actului, de pildă evitând vulgarismele și înjurăturile. Ascultătorul colateral poate fi foarte important chiar și în alegerea unui act de vorbire direct sau indirect, mai ales când emitentul urmărește să mascheze conținutul propozițional al actului și, adesea, forța ilocuționară, făcându-le inteligibile numai destinatarului concret.

Unele acte de vorbire performative juridice ar fi considerate nevalabile dacă ar fi îndeplinite fără martori, de exemplu căsătoria, întocmirea unui testament și împuternicirea (în principal declarative și unele directive). În raport cu destinatarul-martor, funcția acestor acte de vorbire este informativă. Un asemenea destinatar este numit martor instituțional (Clark, Carlson 1986: 280). El este necesar pentru ca actul de vorbire să fie considerat reușit. Martorul instituțional este un fel de garant că actul de vorbire (și, odată cu el, întregul act juridic) va fi îndeplinit corect și în mod legal. Un astfel de garant este deosebit de important dacă, ulterior, apar neclarități cu privire la legalitatea actului.

Martorul instituțional este necesar mai frecvent în cazul actelor de vorbire îndeplinite oral. În cazul actelor juridice întocmite în scris, documentul în care este consemnat actul de vorbire constituie garanția legalității. De aceea, acesta trebuie autentificat într-o anumită formă, prin ștampile, semnături sau altele asemenea. Pe de altă parte, în fapt, toate actele juridice sunt consemnate și în scris, iar martorul trebuie să-și confirme participarea prin semnătură. Un astfel de martor este prevăzut de regulile care reglementează îndeplinirea anumitor acte de vorbire. Există chiar și o instituție juridică a martorului — notarul — care are dreptul și obligația de a certifica faptul că acțiunea (actul de vorbire) a fost îndeplinită în mod legal.

Există și acte de vorbire care, mai degrabă, nu au un destinatar propriu-zis, ci sunt îndeplinite în prezența martorilor, de pildă jurămintele solemne (ale președintelui, militarului, jurământul lui Hipocrate), atribuirea unui nume unei nave și declararea războiului (ultimele, adică declarativele, au și un destinatar executant). De exemplu, jurământul ofițerilor de poliție din Republica Lituania:

Eu,..., în prezența dumneavoastră: jur să apăr statul Lituania și independența sa, fără a-mi cruța forțele și viața; jur să respect cu bună-credință legile Republicii Lituania și ordinele superiorilor mei; jur să-mi îndeplinesc cu sfințenie îndatoririle, să slujesc poporului lituanian și statului; jur să mă abțin de la acțiuni care ar putea aduce atingere bunului renume al poliției. Așa să-mi ajute Dumnezeu. (P 19)

Emitentul acestui act de vorbire nu numește un destinatar direct (de exemplu, «jur în fața voastră, camarazi de serviciu»), ci adresează jurământul martorilor. Toți cei care ascultă acest jurământ sunt un fel de garanți că ofițerul îl va respecta. Totuși, în cazul nerespectării jurământului, martorul nu are dreptul să ia vreo măsură sancționatorie împotriva celui care l-a încălcat. Acest fapt evidențiază caracterul mai degrabă ritualic decât juridic al destinatarului-martor.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 165

Poate de aceea P. Čiočys, care a studiat jurămintele lituaniene și a identificat opt trăsături ale jurământului promisor, nu a inclus printre acestea factorul martorului (Čiočys 1996: 35).

În cazul unor acte de vorbire performative, martorul este totodată și destinatarul propriu-zis; el trebuie să aibă legătură cu actul de vorbire îndeplinit și este implicat în acesta, de exemplu:

Stimate Doamne, Stimați Domni, declar ședința deschisă. (GYV.)

Acest act de vorbire se adresează tuturor celor care îl aud. Pe de o parte, toți ascultătorii sunt martorii actului de deschidere a ședinței, realizat prin performativ. Pe de altă parte, prin același act, ascultătorii sunt informați că ședința începe, astfel că trebuie să se comporte potrivit regulilor stabilite, de exemplu să înceteze conversația, să aplaude și să înceapă să-i asculte pe vorbitori. Așadar, se evidențiază funcția informativă a unui astfel de act.

4.1.4. DESTINATARUL-MIJLOCITOR. Destinatarul-mijlocitor (retransmițătorul) este persoana prin intermediul căreia informația este transmisă unei alte persoane — destinatarului propriu-zis. De exemplu, atunci când un mesaj este transmis prin telefon prin intermediul unei alte persoane. Adesea, enunțul are două părți: una destinată destinatarului, cealaltă destinatarului-mijlocitor, cu o instrucțiune despre ce (cum) să facă, de exemplu:

Mama îi spune copilului la telefon:

– Spune-i tatei că îl aștept. Avertizează-l să nu întârzie. Și amintește-i să-și ia uneltele. (GYV.)

În acest act de vorbire cu forță ilocuționară directivă, părțile adresate destinatarului propriu-zis — tatăl — și destinatarului-mijlocitor — copilul — sunt separate structural:

Părțile destinate destinatarului-mijlocitor sunt formulate ca instrucțiuni privind forța ilocuționară cu care ar trebui transmis mesajul destinatarului propriu-zis, în timp ce informația destinată acestuia din urmă este prezentată ca propoziția fiecărui enunț.

De obicei, actele de vorbire transmise printr-un intermediar nu sunt performative sau, mai exact, nu sunt realizate ca performative clasice. Totuși, într-un astfel de act de vorbire nu este rară o trimitere performativă la actul de vorbire destinat adresatului propriu-zis. Dacă emitentul consideră că ilocuțiunea actului de vorbire pe care îl realizează trebuie transmisă în mod explicit adresatului propriu-zis, el indică indicatorul de forță ilocuționară în conținutul propozițional al acelui act de vorbire, exprimat cel mai adesea printr-o propoziție subordonată¹⁰. De exemplu,

10 Performativul însuși nu poate apărea într-o propoziție subordonată.

166

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

adică (partea enunțului evidențiată cu caractere aldine îi este destinată intermediarului ca indicație privind ceea ce trebuie să facă cu cea de-a doua parte a enunțului; partea scrisă cu majuscule mici conține informația destinată adresatului propriu-zis):

a) fără indicarea ilocuțiunii:

Spune-i lui Antanas, că VOI ÎNAPOIA BANII PESTE O SĂPTĂMÂNĂ.

b) cu indicarea ilocuțiunii:

Spune-i lui Antanas, că PROMIT SĂ ÎNAPOIEZ BANII PESTE O SĂPTĂMÂNĂ.

Partea mesajului destinată adresatului propriu-zis este formulată ca o promisiune performativă. Transmițând adresatului propriu-zis conținutul actului de vorbire încredințat lui spre transmitere, intermediarul îl informează adesea, pe lângă propoziția însăși (aici: să înapoieze banii peste o săptămână), și cu privire la ilocuțiunea acelui act de vorbire, de exemplu (trimiterea la ilocuțiunea primului emitent este evidențiată cu caractere aldine):

Antanas, Jonas a promis să-ți înapoieze banii peste o săptămână.

sau

Antanas, Jonas a spus: „Promit să înapoiez banii peste o săptămână”.

sau

Antanas, Jonas a rugat să ți se spună că promite să-ți înapoieze banii peste o săptămână.

Chiar dacă emitentul nu indică în actul său de vorbire ilocuțiunea mesajului care trebuie transmis, intermediarul o numește uneori el însuși.

Intermediarul poate fi considerat emitent și în raport cu adresatul propriu-zis, mai ales când își formulează propria parte a actului de vorbire ca performativ, de exemplu (performativul intermediarului ca emitent este evidențiat cu caractere aldine):

Eu, vătaful moșiei Bagynai, proclam porunca domnului către voi: mâine, la răsăritul soarelui, oricine stăpânește o valakă sau o jumătate de valakă să se prezinte la moșie <...>. De asemenea, proclam porunca domnului: luni, la răsăritul soarelui, aceiași bărbați să se prezinte în poienile de la marginea pădurii din Užbaliai. (PS 84)

De fapt, toți reprezentanții mass-mediei care transmit publicului larg actele de vorbire realizate de politicieni și de persoane cunoscute pot fi considerați destinatari intermediari. Reprezentanții mass-mediei îndeplinesc rolul social de intermediari ai destinatarului în virtutea poziției lor.

Destinatarul intermediar poate fi prevăzut și instituțional, de exemplu, un purtător de cuvânt, un prezentator de știri (crainic), secretarul unui superior. De asemenea, intermediarul poate să nu fie o persoană distinctă, ci chiar o organizație, cum este ELTA în Lituania.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 167

Există și acte de vorbire cotidiene în care participarea unui destinatar intermediar este indispensabilă. De exemplu, pentru a transmite salutări este nevoie de un intermediar. Prin enunțuri precum Perduok linkėjimų Linai sau Linkėjimai Linai (acesta din urmă poate fi considerat și performativ) se realizează, de fapt, actul ilocuționar de TRANSMITERE A SALUTĂRILOR, destinat tocmai transmiterii prin intermediul unui intermediar. Întrucât, ca și în cazul oricărui alt act de vorbire etichetar, pentru adresant nu contează conținutul concret al unui astfel de act de vorbire, ci însuși faptul realizării lui, de regulă, destinatarului intermediar căruia îi este încredințată transmiterea obligatorie a salutărilor i se lasă libertatea de a crea atât expresia lingvistică concretă – propoziția actului de vorbire de salutare –, cât și forma întregului act de vorbire. Instrucțiunile referitoare la propoziție se limitează de obicei la intensitatea salutărilor transmise: perduok nuoširdžius / nuoširdžiausius / karščiausius linkėjimus. Instrucțiunile privind expresia lingvistică concretă pot fi adăugate sub forma unui alt act de vorbire solicitat spre transmitere, de regulă completând cererea de a transmite salutări cu expresia „și spune-i că [p]”. Instrucțiunile privind exprimarea concretă a salutărilor transmise pot indica și o ilocuție specială a acestora. De exemplu:

Și transmite-le și tu [prietenilor tăi] salutări din partea mea, știi, de-alea cu înjurături, cu de toate. (un DJ de la postul de radio M1, vorbind la telefon în direct cu interlocutoarea)

În acest act de vorbire, instrucțiunile suplimentare privind transmiterea salutărilor și exprimarea lor concretă arată că este vorba nu de o ilocuție de salutare, ci de una de înjurare. Destinatarul intermediar este caracteristic doar actelor de vorbire cu forță ilocuționară directivă.

4.1.5. DESTINATARUL EXECUTANT. În actele de vorbire juridice se pot distinge două tipuri de destinatari:

1) destinatarul ca beneficiar al acțiunii, 2) destinatarul ca executant al acțiunii.

Destinatarul ca beneficiar al acțiunii este persoana în interesul căreia (dar nu neapărat căreia) se realizează actul de vorbire respectiv sau a cărei situație juridică este modificată prin acest act de vorbire. De exemplu:

Îi declar pe Antanas Petraitis și pe Ona Kazlauskaitė soț și soție.

Acest act de vorbire al ofițerului de stare civilă este realizat în privința lui Antanas Petraitis și a Onei Kazlauskaitė. Prin el se schimbă și situația juridică a celor doi: din persoane necăsătorite devin o familie. Beneficiarul acțiunii este indicat în propoziția actului de vorbire de acest tip.

Totuși, pentru ca actul de declarare a căsătoriei să intre în vigoare, trebuie întreprinse și alte acțiuni: întocmirea certificatului de căsătorie, efectuarea înregistrărilor necesare în registrul de evidență a căsătoriilor etc. Acestea sunt realizate cel mai adesea de o persoană (sau de mai multe persoane) ori de o instituție (sau de mai multe instituții), care ASIGURĂ EFECTIVITATEA și intrarea în vigoare a actului de vorbire și, prin urmare, reușita acestuia (la nivel perlocuționar). Astfel de persoane sau instituții pot fi numite destinatari executanți. Ei nu sunt explicitați în actul de vorbire, întrucât sunt reglementați prin alte acte de vorbire (legi, regulamente).

Declarativele și directivele sunt astfel de acte duale în ceea ce privește destinatarul. În funcție de relația cu diferiți destinatari, se pot distinge chiar două funcții ale declarativului.

1. Pentru beneficiarul acțiunii este relevantă funcția declarativă – realizarea acțiunii înseși, crearea unui fapt juridic. Chiar dacă beneficiarul actului este un obiect neînsuflețit, de exemplu,

168 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

În actul de vorbire Îl botez pe acest vas cu numele lui Vincas Kudirka, adresatul, cel care suportă acțiunea, este vasul sau o ființă vie, dar incapabilă să perceapă actul; de exemplu, în actul de vorbire Botez acest copil cu numele lui Petras, adresatul, cel care suportă acțiunea, este un copil încă inconștient, dar el este cel pentru care se efectuează actul de vorbire și, prin urmare, poate fi considerat echivalentul adresatului propriu-zis.

2. Pentru cei care execută acțiunea, un declarativ are, de fapt, funcția unui directiv — este o INSTRUCȚIUNE de a efectua acțiunile prevăzute în regulament pentru ca declarativul să intre în vigoare. De exemplu:

ORDIN

A. S. este angajat ca asistent la Catedra de Limba Lituaniană, începând cu 2000 09 01 și până la 2001 08 31.

(DOC.)

Acest declarativ al rectorului universității este totodată și o instrucțiune adresată direcției de personal să întocmească documentele necesare, să aloce un anumit salariu, precum și șefului de catedră sau responsabilului administrativ, care trebuie să se ocupe de a-i aloca lui A. S. volumul de muncă necesar și, eventual, un loc de muncă, un birou. Această funcție este atestată și de denumirea declarativului ca document: ORDIN, un marcator formal al forței ilocuționare a directivului.

4.2. Performative fără adresat

Deși una dintre cele mai importante funcții ale limbajului este cea comunicativă, nicidecum toate enunțurile nu sunt adresate unui destinatar concret. Una dintre formele vorbirii este monologul — vorbirea care nu este orientată către un adresat, de exemplu, într-un jurnal. Adesea, și actele de vorbire monologice sunt adresate unui destinatar imaginar sau realmente existent, dar incapabil să perceapă acel act de vorbire — un obiect, un decedat, o persoană care nu participă la situația comunicativă. Astfel de acte de vorbire nu sunt, de fapt, adresate destinatarului menționat în enunț. Uneori, adresantul însuși devine adresat: atunci când are loc un dialog cu sine însuși. Arutiunova include în această categorie a vorbirii fără adresat și actele de vorbire adresate forțelor superioare, lui Dumnezeu (Arutiunova 1981: 363). Toate cazurile de vorbire monologică pot fi considerate manifestări ale limbajului interior (termenul lui Wittgenstein). Dintre performative, în limbajul interior se folosesc doar actele de angajament moral, de pildă jurământul de la căpătâiul unui prieten de a se răzbuna pe ucigaș, promisiunile frecvente ale fumătorilor față de ei înșiși că se vor lăsa de fumat și altele asemenea.

Limbajul interior nu face obiectul teoriei actelor de vorbire, în primul rând pentru că nu este orientat către un adresat; de aceea nu este analizat mai detaliat în această lucrare.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 169

4.3. Performative bidirecționale

Cel mai adesea, comunicarea este bidirecțională¹¹: interlocutorii își schimbă actele de vorbire. Acesta este dialogul. Cu fiecare act de vorbire, locurile vorbitorului și ale destinatarului se schimbă — vorbitorul devine destinatar — ca reacție la actul de vorbire al interlocutorului, care servește drept stimul:

– Încotro mergi, Jonas?

(1)

– La târg, domnilor.

(2)

– Ce vei cumpăra, Jonas?

(3)

– Un fluier, domnilor.

(4)

– Cântă din fluier, Jonas.

(5)

– Nu știu, domnilor.

(6)

În teoria actelor de vorbire, unitatea examinată este un act de vorbire distinct, în circumstanțe concrete. Așadar, vorbitorul actelor de vorbire 1, 3 și 5 este domnul, iar destinatarul este Jonas; vorbitorul actelor 2, 4 și 6 este Jonas, iar destinatarul este domnul.

Prin urmare, modelul obișnuit al actului de vorbire este:

vorbitor ⟶ destinatar

Un astfel de model este caracteristic și multor acte de vorbire performative. Există totuși performative cu un model diferit. Acestea sunt performative bidirecționale. Modelul lor este:

vorbi(tor) ⟷ vorbi(tor)

Acestea sunt acte de acord comun, de exemplu:

Eu, Jonas Petraitis, și eu, Antanas Kazlauskas, convenim:...

Participanții la un astfel de act sunt simultan atât vorbitori, cât și destinatari. Scopul său propriu-zis este de a atesta (de a servi drept dovadă) că acordul a fost încheiat. Așadar, astfel de acte se desfășoară, de regulă, în prezența unor martori instituționali sau în scris și constituie documente juridice.

¹¹ Cel mai adesea, însă nu întotdeauna: poate fi atât unidirecțională, de exemplu, o transmisie radio și de televiziune, cât și multidirecțională, de exemplu, o discuție de grup.

170 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

4.4. Relația dintre tipurile de destinatari și forțele ilocuționare

Destinatarul este unul dintre cei mai importanți factori ai actului de vorbire. Majoritatea actelor de vorbire nu ar putea fi realizate fără un destinatar. Directivele sunt cele mai dependente de destinatar, deoarece efectul perlocuționar pe care emitentul îl așteaptă de la un directiv ar trebui să fie acțiunea realizată de destinatar, indicată în propoziția directivului. Potrivit Arutiunovei, formele enunțurilor directive care au pierdut un destinatar concret își schimbă și statutul comunicativ: întrebarea specială devine o întrebare retorică, o exclamație, iar imperativul — un precept, o recomandare etică sau o maximă cu sens nedeterminat (Arutiunova 1981: 360–361). Așadar, directivele performative lipsite de destinatar se transformă în constatative. Cel mai adesea, destinatarul unui directiv este direct. De asemenea, pentru transmiterea instrucțiunilor poate fi ales un destinatar intermediar, iar pentru influența indirectă — un cvasi-destinatar.

De asemenea, toți expresivii sunt strict orientați către destinatar. Întrucât expresivii sunt acte de etichetă, adică acte de comunicare între oameni, emitentul îi adresează altor persoane. Pentru destinatar, mai important nu este conținutul lor, ci însăși realizarea actului. În anumite împrejurări, neîndeplinirea unui expresiv ar provoca un conflict între interlocutori.

Comisivul (cu excepția angajamentelor morale ale vorbirii interioare) este de obicei o anumită reacție la un act de vorbire anterior al destinatarului și este important pentru acesta, motiv pentru care este, de asemenea, strâns legat de destinatar. Cel mai adesea, destinatarul comisivului este direct. Destinatarul comisivelor instituționale este adesea perceput ca martor.

Declarativele pot fi legate de destinatar în moduri foarte diferite: destinatarul poate fi persoana vizată direct de declarativ, martorul său instituțional sau executantul, iar declarativele pot fi, de asemenea, reciproce.

Asertivele sunt cel mai puțin dependente de factorul destinatar. Întrucât prin asertiv emitentul își exprimă atitudinea față de faptul prezentat în propoziție, emitentul este mai important decât destinatarul. De aceea, în performativele asertive, cu excepția celor cu forță ilocuționară de informare (informez, afirm, anunț), de regulă nu există o referire directă la destinatar.

LITERATŪRA

APRESJAN, J. D. 1986: Перформативы в грамматике и словаре. Известия АН СССР. Серия литературы и языка 45 (3), 208–223.

ARUTJUNOVA, N. D. 1981: Фактор адресата. Известия АН СССР, Серия литературы и языка 40 (4), 356–367.

AUSTIN, J. L. 1962/1986: How To Do Things With Words. 2nd ed. by J. O. Urmson and M. Sbisa, Oxford: Oxford University Press.

ČIOČYS, P. 1996: Priesaika: juridinio akto, sukeliančio darbo (tarnybos) teisių santykį, sudedamoji dalis. Teisė 30, 29–41.

CLARK, H. H., CARLSON, T. B. [Кларк, Г. Г., Карлсон, Т. Б.] 1986: Слушающие и речевой акт. Новое в зарубежной лингвистике 17, 270–321.

Cook, G. 1997: Discourse, Oxford: Oxford University Press.

DUMBLIAUSKAS, V. 1999: Sociologija, Vilnius: Vilniaus pedagoginis universitetas.

GRICE, H. P. 1969: Utterer's meaning and intentions. Philosophical Review 78, 147–177.

GRICE, H. P. 1975: Logic and Conversation. Syntax and Semantics 3. Ed. by P. Cole and J. L. Morgan, 41–58.

ŠNEKOS AKTO DALYVIŲ STRATEGIJA IR VAIDMENYS | 171

Henne, H., Rehbock, W. 1995: Einführung in die Gesprächsanalyse, Berlin etc.: De Gruyter.

Hilpinen, R. [Хилпинен] 1986: Семантика императивов и деонтическая логика. Новое в зарубежной лингвистике 18, 300–317.

Hintikka, J. 1979: Quantifiers in logic and quantifiers in natural languages. Saarinen, E., ed., Game-theoretical semantics. Dordrecht–Boston–London: D. Reidel Publishing Company, 27–48.

Karaliūnas, S. 1997: Kalba ir visuomenė (Psichosociologiniai ir komunikaciniai kalbos vartojimo bruožai), Vilnius: Lietuvių kalbos institutas.

Kobozeva, I. M. 1986: „Теория речевых актов“ как один из вариантов теории речевой деятельности. Новое в зарубежной лингвистике 17, 7–21.

Krysin, L. P. 1976: Речевое общение и социальные роли говорящих. Крысин, Л. П., Шмелев, Д.Н., ред., Социально-лингвистические исследования. Москва: Наука, 42–52.

Labutis, V. 1998: Lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Vilniaus universiteto leidykla.

Laurinavičienė, A., Rancova, G. 2002: Dokumentų rengimas ir įforminimas (bendrosios nuostatos ir dokumentų pavyzdžiai), Vilnius: Kvalifikacijos kėlimo kursai „Vanata“.

Morris, Ch. W. 1938: Foundations of the Theory of Signs, Chicago: Chicago University Press.

Peirce, Ch. S. 1976: The New Elements of Mathematics. Ed. C. Eisele. Vol. 4: Mathematical Philosophy, The Hague–Paris: Mouton.

Рocepcoв, G. G. 1985: О коммуникативной типологии адресата. Лазарев, В. В., ред., Речевые акты в лингвистике и методике, Пятигорск: Пятигорский государственный педагогический университет иностранных языков, 10–17.

Rosinas, A. 1988: Baltų kalbų įvardžiai, Vilnius: Mokslas.

Searle, J. R. 1975: Indirect speech acts. Cole, P. and Morgan, J. L., eds., Syntax and semantics 3. Speech Acts, 59–82.

Smelser, N. J. 1984: Sociology. Englewood Cliffs: Prentice Hall.

Stepanov, Ju. S. 1981: В поисках прагматики. Известия АН СССР. Серия литературы и языка 40 (4), 333–342.

Thomas, J. 1995: Meaning in interaction. An introduction to pragmatics, London: Longman.

Vilkienė, L. 1998: Dialogo adresantas ir adresatas. Kalbotyra 47 (1), 153–164.

Vitgenšteinas, L. 1995: Filosofiniai tyrinėjimai. Rinktiniai raštai, Vilnius: Mintis.

ŠALTINIAI

DOK. – įvairūs dokumentai: tarnybiniai, administraciniai raštai.

FG – Fromas-Gužutis, A. Baisioji gadynė, Vilnius: Vaga, 1955.

GYV. – gyvoji kalba: pavyzdžiai iš įvairių kasdienio bendravimo situacijų.

GR, – Grušas, J. Raštai 1, Dramos. Vilnius: Vaga, 1980.

KR, – Krėvė, V. Raštai 2, Vilnius: Vaga, 1982.

KS – Saja, K. Rinktiniai raštai 1, Dramos. Vilnius: Vaga, 1990.

LLA – Lietuvių liaudies anekdotai. Parengė B. Kerbelytė, P. Krikščiūnas, Vilnius: LLTI, 1994.

NDB, – Naujosios dramaturgijos biuletenis 2, Vilnius: Teatro ir kino informacijos ir edukacijos centras, 1998.

P – Policijos departamento nuostatai, Vidaus reikalų ministerijos nuostatai, Policijos įstatymas, Tarnybos LR vidaus reikalų sistemoje statutas (http://litlex.lpa.lt).

PB – Pūkelevičiūtė, B. Devintas lapas, Vilnius: Dienovidis, 1997.

PS – Mykolaitis-Putinas, V. Raštai 6, Sukilėliai. Vilnius: Vaga, 1959.

RESP. SP. – respublikinė spauda: Lietuvos rytas, Respublika, Alio reklama ir kt.

RV – Rimkevičius, V. Studentai, Pjesės, Vilnius: Vaga, 1987.

SK – Skablauskaite, J. Žolių kartumas, Vilnius: Vaga, 1990.

172 |

EGIDIJUS ZAIKAUSKAS

TD₅ – Tautosakos darbai 5 (12), Vilnius: LLTI, 1996.

TEKST. – Lietuvių kalbos tekstynas (http://donelaitis.vdu.lt).

GROŽ. LITER. – grožinė literatūra.

SPEC. PERIOD. – specialioji periodika.

VIET. LAIKR. – vietiniai laikraščiai.

TV – įvairios televizijos laidos.

Egidijus Zaikauskas

Vilniaus universitetas

Universiteto g. 5, 2734 Vilnius, Lietuva

Gauta 2002 03 13