ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

XLVIII (2003), 159 – 175

„Inventarul fonologic și clasificarea sa morfonologică” (câteva observații)

BOHUMIL VYKYPĚL

Ústav pro jazyk český AV ČR

În prezentul articol se încearcă descrierea planului expresiei limbii lituaniene (sistemul fonologic) conform principiilor glossematice. Comparăm această descriere cu descrierea morfonologică a limbii lituaniene propusă de Tomáš Hoskovec. Pe această bază, formulăm câteva observații privind relația dintre descrierea glossematică a planului expresiei limbii și morfonologie.

În primul număr al celui de-al doilea an de apariție al revistei Acta Linguistica au apărut mai multe recenzii și note de Louis Hjelmslev, printre care și cea consacrată articolului lui Ľudovít Novák „K základným otázkam štrukturálnej jazykovedy” (cf. Hjelmslev 1940–41a; Novák 1937). Ľudovít Novák, unul dintre „băieții obraznici” ai celei de-a doua generații a Școlii din Praga¹, a publicat acest articol în revista pe atunci încă importantă (mai ales datorită chiar redacției lui Novák) Sborník Matice slovenskej și l-a conceput ca pe o regândire fundamentală a tezelor de pornire și a practicii lingvisticii structurale pragheze, în special a fonologiei. Louis Hjelmslev a subliniat importanța articolului lui Novák și a regretat, de asemenea, că acesta fusese scris în slovacă, „dans une langue si peu répandue dans le monde international”. Totodată, Hjelmslev și-a adăugat propriile opinii, într-o formă concisă, la expunerea lui Novák.

Epoca în care apăreau articole de revistă demne de a fi discutate pare să fi trecut de mult. Sperăm totuși că povestea lui Novák și Hjelmslev se va repeta mereu.

Recent, în revista Slavia a apărut un articol de Tomáš Hoskovec (cf. Hoskovec 2002). Deși Slavia de astăzi nu se compară cu Sborník Matice slovenskej din vremea redacției lui Novák, articolul lui Hoskovec este scris în cehă, adică tot într-o limbă puțin răspândită în lumea internațională. Asemenea lui Novák odinioară, Hoskovec încearcă, pornind de la exemplul limbii lituaniene, să reflecteze asupra unei teorii și să o dezvolte, și anume teoria funcțional-ge-

¹

Zu den „vorlauten Buben“ (auf tschechisch „ubátí kluci“) vgl. Leška (2002: 53f.).

160 |

BOHUMIL VYKYPĚL

descrierea generativă a lui Petr Sgall, unul dintre cei mai importanți continuatori ai tradiției pragheze, și, în acest cadru, în mod concret, întrebările (până acum mai puțin luate în considerare) care se ridică aici la nivel morfonologic. După cum dezvăluie deja titlul studiului, tema principală este întrebarea ce se întâmplă cu inventarul fonologic după reclasificarea sa morfonologică. Cu alte cuvinte, este vorba despre modul în care trebuie reinterpretate elementele fonologice atunci când se ține seama de rolurile lor în construcția semnifianților. Se știe că Hjelmslev a salutat programul morfonologiei (în forma sa de atunci), în contrast cu cel al fonologiei (cf. Hjelmslev 1973: 228, 234 și, de asemenea, mai jos 2.4.), deoarece morfonologia — în opinia lui Hjelmslev — încearcă să descrie elementele planului expresiei limbii în funcție de forma lingvistică, și nu de substanță. Deși există diferențe considerabile și între morfonologie și descrierea planului expresiei propusă de Hjelmslev (mai ales deoarece morfonologia, deși nu se situează în aspectul substanțial al uzului lingvistic, precum fonologia, se desfășoară totuși în aspectul său semiotic, și nu în structura limbii, precum la Hjelmslev; vezi și mai jos 2.), descrierea morfonologică și cea a lui Hjelmslev sunt, cu toate acestea, evident mai apropiate una de cealaltă. Se poate observa acest lucru și în rezultatul „clasificării morfonologice” a inventarului fonologic lituanian la care a ajuns Hoskovec. Profităm, așadar, de această ocazie pentru a compara descrierea morfonologică cu o încercare de descriere glossematică a elementelor laturii expresiei semnului lingvistic în lituaniană (pentru a rămâne conciliatori, fără să vorbim nici despre fonologie, nici despre kenematică…). Comparația privește mai ales problema reducerii elementelor și câteva chestiuni mai generale referitoare la „obiectul descrierii”. Mai întâi, trebuie totuși să ne amintim de faptul binecunoscut că teoria glossematică este un fragment și nu a fost dusă la capăt în toate aspectele sale. De aici decurge și faptul că există doar puține descrieri ale unor limbi individuale dintr-o perspectivă glossematică, iar acestea nu sunt lipsite de probleme. Cu toate acestea, poate că se pot spune câteva lucruri².

1. Între lituaniana vorbită și cea scrisă nu există o relație unu-la-unu și, prin urmare, ele trebuie considerate două limbi (scheme) diferite. În cele ce urmează, prin lituaniană se va înțelege lituaniana vorbită.

1.1. Lituaniana are atât enunțuri analitice, cât și sintetice (lexeme și nexuri), precum și grupuri de enunțuri (lexii și nexii): are unități de expresie segmentabile, care pot constitui singure un suprașir catalizat (adică unitatea care, în analiză, le precedă imediat), și are caracteristici extensive ale expresiei (modulație). Nu ne vom ocupa aici mai îndeaproape de categoria caracteristicilor extensive ale expresiei: descrierea intonației enunțului lituanian reprezintă, după cum constată și Hoskovec (2002: 269f.), aproape o terram incognitam.

² Nu vom defini termenii glossematici și, în această privință, trimitem la literatura de specialitate relevantă (cf. în special Hjelmslev 1973: 247–266; 1975).

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR...“

161

Lituaniana are, de asemenea, silabe analitice (silabeme) și silabe sintetice: are atât unități care, în formă catalizată, pot constitui singure o lexie necatalizată în planul expresiei, cât și caracteristici intense ale expresiei (accente).

În ceea ce privește descrierea sistemului caracteristicilor intense ale expresiei, par să existe două posibilități.

Categoria poate fi împărțită în două subcategorii: prima categorie este formată din așa-numitele accente, iar a doua din așa-numitele intonații. Prima subcategorie este selectată de a doua (a doua este dependentă sintagmatic de prima), iar ambele au câte două membre, care pot fi denumite în mod arbitrar „accent puternic” (ˈ) și „accent slab” (°), respectiv „intonație acutată” (ˊ) și „intonație circumflexă” (ˇ). Sistemul este următorul (categoria 1, «punctuală» și orientată negativ; categoria 2, «ascendentă» și orientată pozitiv):

sau — în cadrul întregii categorii, împărțite în două dimensiuni (orizontală, «ascendentă» și orientată pozitiv-negativ; verticală, «punctuală» și orientată negativ):

Așa-numitele intonații selectează așa-numitele accente, deoarece accentele pot apărea singure (adică fără intonație) (mai exact, accentul ' în silabele cu o așa-numită vocală scurtă și fără l, r, n, m), dar nu și invers (cf. și Hjelmslev 1973: 189–191). „Accentul slab” (°) este intensiv, deoarece, în combinație cu el, intonațiile sunt latente, adică sincretizate și manifestate prin zero; este vorba însă despre un sincretism rezolvabil (în acest sens, cf. Hjelmslev 1973: 188, 204 și mai jos 2.4.2.). „Intonația circumflexă” (ˇ) este intensivă, deoarece, în combinație cu ea, vocalele a și ə variază (cf. mai jos 1.2.2.).

A doua posibilitate menționată constă în a nu împărți categoria (nici în subcategorii, nici în dimensiuni) și a lua în considerare patru membre, denumite în mod arbitrar „accent puternic” sau „grav” (ˈ), „accent slab” (°), „intonație acutată” (ˊ) și „intonație circumflexă” (ˇ). Sistemul este următorul (pe dimensiunea «ascendentă»):

162 |

BOHUMIL VYKYPĚL

Împotriva celei de-a doua posibilități pledează coexistența membrilor categoriilor „Intonație” și „Accent” (cu alte cuvinte, a doua structurare a categoriei nu surprinde relația sintagmatică în care intră cele două categorii). O alternativă o reprezintă soluția lui Hjelmslev. Hjelmslev (1973: 197–202) elimină accentul ´: așa-numitele scurte a și æ manifestă, în așa-numitele silabe accentuate fără l, r, n, m, legătura dintre a, respectiv æ, și ´, iar așa-numitele scurte u și i manifestă, în aceleași silabe, legătura dintre u, respectiv i, și ˜. Sistemul ar putea arăta astfel (pe dimensiunea «ascendent»):

β | B | γ ˜ | ´ | °

(Vezi și mai jos 3.)

1.2. Constituentele planului expresiei (-tematice) formează patru categorii: cele selectate (vocalele), cele selectante (consoanele), cele care sunt atât selectate, cât și selectante (sonantele) și cele care nu sunt nici selectate, nici selectante. În a patra categorie intră elementele expresiei care pot servi drept interjecții; aici s-ar putea include, poate, și elementele străine, dacă acestea pot fi considerate ca aparținând structurii limbii respective.

1.2.1. În lituaniană, constituentele care sunt atât selectate, cât și selectante sunt două: i și u. Varietățile lor vocalice sunt manifestate de fonemele /i/, respectiv /u/, iar varietățile lor consonantice de /j/ și /v/ (sau mai degrabă /w/). La înregistrare, varietățile respective sunt reduse la o singură invariantă în lituaniană, atât pe baza aspectului substanței, cât și pe baza aspectului semnului al uzului lingvistic (pentru a doua reducere, vezi tave «pe tine» vs. tau «ție»; gavau «am primit» vs. gauti «a primi»; keturi «patru» vs. ketvirtas «al patrulea»; eiti «a merge» ėjau «am mers»; gijau «am vânat» vs. guiti «a vâna»). (Vezi și mai jos 2.4.1.)

Sistemul sonantelor arată, așadar, astfel (pe dimensiunea «anterioară»):

α | A i | u

i este intens, deoarece domină sincretismul dintre consoanele așa-zis palatalizate și cele nepalatalizate (sau deoarece consoanele așa-zis nepalatalizate variază înainte de i — dacă consoanele palatalizate sunt reduse; vezi mai jos 1.2.3.).

1.2.2. Constituentele expresiei selectate sunt două: a, æ. Ceilalți candidați pentru vocale pot fi reduși: ī ≡ ii, ū ≡ uu, ė ≡ ææ, o ≡ aa (vezi Hjelmslev 1973: 198–200), ǣ ≡ varietate a lui æ în legătură cu ˜ și înaintea unui n latent, ā ≡ varietate a lui a în legătură cu ˜ și înaintea unui n latent (vezi Hjelmslev 1973: 182f., 197, 201f.). Mărimile e și ǫ pot fi considerate semnale ale cuvintelor străine și variante ale lui æ, respectiv a.

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR…“

163

Toate aceste reduceri depind în mod evident de ipoteza latenței lui n, care implică însă probleme (n latent înaintea sibilantelor, dar nu în viitor, ca în gerins «el/ea va/vor îmbunătăți»; n latent la sfârșitul silabei — cf. Hjelmslev 1973: 206, dar nu în forme de expresie precum ten «acolo» sau šiandien «astăzi»). Fără n latent, ar trebui să luăm în calcul următorul inventar de vocale: a, æ, e, ö, iar o și ë ar trebui considerate öō, respectiv ee, ceea ce ar implica o complicație: e și ö apar singure doar în cuvinte împrumutate, în timp ce, ca părți ale diftongilor de identitate, formează și semne autohtone; în plus și mai ales, pentru o asemenea reducere ar exista puține motive (morfologice).

Vocalele fără e și ö formează următorul sistem (pe dimensiunea «anterioară»):

æ A æ a

æ este intensiv din același motiv ca i (cf. 1.2.1.); totuși, între vocale există sincretism în majoritatea cazurilor. Incluzând e și ö, sistemul arată astfel (orizontal «anterior», vertical «mediu» sau «închis»):

α A α e ö A æ a

1.2.3. Și majoritatea candidaților la statutul de consoană pot fi reduși. Astfel, așa-numitele consoane palatalizate înainte de u și a pot fi descompuse într-o combinație a consoanei corespunzătoare nepalatalizate cu varietatea consonantică a lui i: p’ ≡ pj, b’ ≡ bj, t’ ≡ tj, d’ ≡ dj, k’ ≡ kj, g’ ≡ gj, c’ ≡ cj, ʒ’ ≡ ʒj, č’ ≡ čj, ž’ ≡ žj, s’ ≡ sj, z’ ≡ zj, š’ ≡ šj, ž’ ≡ žj, m’ ≡ mj, n’ ≡ nj, r’ ≡ rj, l’ ≡ lj, v’ ≡ vj, f’ ≡ fj, x’ ≡ xj, h’ ≡ hj; înainte de i și æ, precum și în cazul celorlalte consoane palatalizate, p’ etc. sunt variante ale lui p etc. Așa-numita neutralizare a corelației de palatalitate (înaintea unei consoane nepalatalizate și la sfârșitul cuvântului) trebuie considerată o manifestare a latenței lui j. O reducere alternativă a așa-numitelor consoane palatalizate înainte de u și a ar fi descompunerea lor într-o combinație a consoanei corespunzătoare nepalatalizate cu varietatea vocalică a lui i. Această reducere ar trebui adoptată deoarece pare să existe comutarea (potențială) între așa-numitele consoane palatalizate și combinația dintre consoana corespunzătoare nepalatalizată și j; cf.: dialectal pjonyčia «băutor» și formele de expresie fluctuante bjaurus / biaurus «scârbos», pjauti / piauti «a tăia», pjudyti / piudyt «a hăitui» și derivatele lor (Ci tautosilabic^vok înainte de u și a este manifestat prin /C’/, iar Ci^kons prin /Cj/).

O altă descompunere este posibilă în cazul africatelor: c ≡ ts, ʒ ≡ dz, č ≡ tš, ž ≡ dž. O reducere alternativă ar fi următoarea: c’ ≡ tj, ʒ’ ≡ dj (cf. și Hjelmslev

164 |

BOHUMIL VYKYPĚL

1973: 201f.); t’ și d’ sunt semnale pentru cuvinte împrumutate sau interjecții și variante ale lui t, respectiv d. Motivul descompunerii lui p’ etc. în pj sau pi etc., precum și a lui c etc. în ts etc., îl constituie, în orice caz — după cum s-a menționat — absența comutării între p’ etc. și pj sau pi etc., respectiv între c etc. și ts etc. (pentru acest principiu, cf. Hjelmslev 1943: 62f.; 1973: 217).

Unitățile f, x, h pot fi considerate semnale pentru cuvinte împrumutate și variante: f implică sincretismul cu p, x cu k, iar h cu zero.

Sistemul rezultat poate fi organizat în două subcategorii.

1.2.3.1. Prima subcategorie este alcătuită din elementele care trebuie să stea nemijlocit lângă o vocală sau o sonantă: m, n, r, l³. Sistemul ei poate fi organizat fie în două dimensiuni, fie într-o singură dimensiune:

α A α n l A m r

(orizontal «nazal»; vertical «posterioră»)

β B γ Γ n l r m

(pe dimensiunea «ocluzie»)

1.2.3.2. A doua subcategorie are zece elemente și următorul sistem (orizontal «anterioară»; vertical «sonoră», cu sincretisme):

α A β B Γ α b g z ž d A p k s š t

Consoanele sonore puteau fi însă descompuse în combinații ale consoanelor surde corespunzătoare cu h și, înaintea unei alte consoane sonore, puteau fi considerate variante ale consoanei surde corespunzătoare. Așa-numita neutralizare a corelației de sonoritate (înaintea unei consoane surde și

³ Aici se pune, firește, întrebarea distincției dintre absența accidentală și cea determinată structural a combinațiilor de elemente, întrebare care pare totuși soluționabilă doar axiomatic (cf. Vykypěl 2003: §2 și bibliografia citată acolo). De altfel, această întrebare apare și atunci când se constată că o mărime trebuie descompusă în combinația altor mărimi, pe baza absenței comutării dintre mărime și combinație: și absența unei combinații în poziția respectivă în care se efectuează testul de comutare poate fi accidentală. Din același motiv, în cazul reducerilor nu abordăm problema ordinii elementelor în care se reduce, deoarece regula lui Hjelmslev (1973: 161, 255) yz = xy + yz nu este neapărat valabilă din această perspectivă (cf. Fischer-Jørgensen 1979: 108).

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR...“

165

(la sfârșitul cuvântului) ar trebui considerată o manifestare a latenței lui h. Sistemul ar fi atunci următorul (pe dimensiunea «anterioară»):

α A β B γ Γ p k s š h t

O ordine alternativă a sistemului ar fi următoarea (orizontal «anterior»; vertical «ocluziv»):

β B Γ α p k t A s š h

2. Acum încercăm să comparăm, sub câteva aspecte, schița sistemului expresiei lituaniene cu clasificarea morfologică a inventarului fonologic lituanian.

2.1. În acest punct, poate că se cuvine să ne amintim mai întâi câteva lucruri din istoria morfonologiei (fără a o reconstitui însă în întregime). În programul inițial al morfonologiei, formulat de fondatorul acesteia, N. S. Trubetzkoy (1929; 1931; 1934; cf. și Skalička 1979: 77f., 83), au fost incluse, după cum se știe, lucruri diferite: sarcina generală de a studia structura fonologică a semnelor (minimale) s-a împărțit în două domenii: cel al „alternanțelor legate”, determinate fonologic (adică prin unitățile de expresie lipsite de conținut din care sunt alcătuite semnele individuale), și cel al „alternanțelor libere”, determinate morfologic (adică prin elementele de conținut cu care sunt asociate unitățile de expresie respective). Trubetzkoy însuși nu și-a dus însă niciodată la capăt propriul program de morfonologie — indiferent din ce motive —, iar statutul morfonologiei ca disciplină lingvistică autonomă a fost, în plus, criticat, susținându-se că sarcinile atribuite morfonologiei ar trebui integrate în fonologie („alternanțele legate”) și morfologie („alternanțele libere”) (cf. Martinet 1963: 88 f.; 1965: 95; D’urovič 1967 a; 1967 b; Kurylowicz 1967; mai recent, cf. Patri 2002). Critica privind al doilea punct poate fi rezumată prin obiecția că nu există nicio diferență între morfonologie și morfologia formală⁴, întrucât ambele studiază structura semnificanților. În răspuns, se pot face două observații. Mai întâi, se poate spune că morfonologia studiază ce fac elementele fonologice INDIVIDUALE în alcătuirea

⁴ Poate că nu este necesar să amintim că aici prin morfonologie se înțelege studiul semnelor (minimale), respectiv prin morfologie formală studiul semnificanților acestora, în timp ce Hjelmslev înțelegea prin morfologie descrierea anumitor elemente de conținut.

166

Bohumil Vykypěl

semne, în timp ce morfologia formală se ocupă de complexe ale acestor elemente ca componente ale semnelor. Întrucât însă și morfonologia descrie complexe de elemente fonologice (de exemplu, diftongi sau combinații de foneme care alternează cu un singur fonem), iar morfologia formală trebuie, invers, să ia în considerare rolurile fonemelor individuale în formarea semnelor, o a doua distincție posibilă pare mai importantă: morfonologia cercetează posibilitățile sistemului lingvistic (fonologic) de construire a semnelor, în timp ce morfologia formală se ocupă de modul în care sunt valorificate aceste posibilități, adică de felul în care sunt construite semnificantele concrete. Tocmai în acest punct putem relua și aprecierea pozitivă a morfonologiei, menționată la început, de către Hjelmslev.

2.2. Distincția dintre posibilitățile oferite de sistem și valorificarea lor constituie, după cum se știe, pentru Hjelmslev unul dintre criteriile importante de diferențiere dintre structura limbii și uzul limbii (cf. și Vykypěl 2003: §1). Obiectul descrierii morfonologiei ar putea fi, așadar, încadrat provizoriu în structura limbii, în sensul lui Hjelmslev, iar cel al morfologiei formale, în schimb, în uzul limbii. În afară de acest aspect, se mai pot găsi și alte puncte de contact care leagă morfonologia de kenematica lui Hjelmslev (descrierea planului expresiei).

În primul rând, trebuie reamintit că elementele expresiei nu sunt clasificate în cele două discipline după manifestarea lor (fonetică sau fonologică, adică după „conținutul fonologic” al lui Trubetzkoy). Diferența constă, așadar, în criteriul clasificării lor: în morfonologie, după rolurile elementelor în construirea semnelor; în kenematică, după relațiile sintagmatice și paradigmatice în care pot intra elementele, fără a le limita prin cadrul semnului. Cu toate acestea, ambele pot fi considerate dintr-un punct de vedere intern: kenematica operează în forma pură, fără a lua în considerare substanța (manifestarea); în cazul morfonologiei este vorba despre semnul format prin întrepătrunderea celor două planuri ale limbii (planul conținutului și planul expresiei), nu despre manifestarea care reprezintă întrepătrunderea planurilor cu lumea. Totuși, dintr-un punct de vedere strict glossematic, trebuie admis că descrierea morfonologică a structurii semnificanților — oricât s-ar limita sau ar putea să se limiteze la posibilități și nu s-ar ocupa de semne concrete — nu poate fi inclusă în descrierea structurii limbii, deoarece semnele aparțin uzului limbii, iar descrierea kenematică se referă numai la entitățile expresiei lipsite de conținut: posibilitățile menționate mai sus (2.1.), oferite de sistem, reprezintă posibilitățile de combinare sintagmatică și paradigmatică a elementelor, precum și posibilitățile lor de manifestare, dintre care uzul limbii face apoi selecția la diferite niveluri (în planul expresiei, la nivelul morfonologic și, ulterior, la cel al morfologiei formale). Se poate spune, așadar, că, în programul lui Hjelmslev de cercetare a planului expresiei, în primul rând (adică în cel al structurii limbii), se încadrează numai domeniul morfonologiei lui Trubetzkoy consacrat cercetării așa-numitelor alternanțe legate

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR…“

| 167

(cf. Vykypěl 2002: 243f.).

2.3. Chiar dacă, așadar, morfonologia poate fi integrată în kenematică doar parțial, între aceste două discipline rămâne totuși o afinitate (electivă), care se bazează, evident, pe faptul că, în ambele cazuri, se cercetează mai degrabă ceea ce poate fi realizat decât ceea ce este realizat. Se poate presupune, de asemenea, că acest lucru se exprimă și prin disponibilitatea morfonologiei de a reduce elementele. Putem, în sfârșit, să revenim la articolul lui Tomáš Hoskovec. Aici s-a operat o reducere asemănătoare a așa-numitelor foneme palatalizate din lituaniană cu cea de mai sus (1.2.3.): din punct de vedere morfologic, fonemele palatalizate au fost interpretate ca secvențe formate din consoanele corespunzătoare nepalatalizate și un „element palatalizant” (cf. Hoskovec 2002: 283–291). Acest pas nu a fost însă făcut în mod arbitrar, ci pentru că astfel sistemul consonantic „se simplifică considerabil”, după cum s-a afirmat explicit. În același timp, Hoskovec admite că și așa-numitele consoane sonore ar putea fi reduse (cf. și mai sus 1.2.3.2), dar nu efectuează această reducere, deoarece ea nu ar aduce nicio simplificare sau, cu alte cuvinte, nu s-ar întrevedea nicio utilitate pentru o asemenea modificare din punct de vedere morfonologic (cf. Hoskovec 2002: 283).

O altă reducere este considerată posibilă, din punct de vedere morfonologic, în cazul vocalelor lungi /ī/ și /ū/ (cf. Hoskovec 2002: 293f.), prin descompunerea lor în /ii/, respectiv /uu/, adică se efectuează o reducere similară celei de mai sus (1.2.2.). Se afirmă însă, pe de o parte, că descompunerea acestor foneme nu este posibilă în toate cazurile, iar, pe de altă parte, nici nu se ia în considerare pentru celelalte vocale. Ambele lucruri sunt de înțeles, întrucât nu există motive morfonologice pentru aceasta — sau, cu alte cuvinte, asemenea operații nu ar fi dus la nicio simplificare din punct de vedere morfonologic. Descrierea kenematică găsește însă argumente pentru ambele, și anume în principiul generalizării (pentru acesta, cf. Hjelmslev 1943: 63; 1975: 2): soluția prin reducere, pe care dimensiunile ī și ū o permit în mod univoc în unele cazuri și ambiguu în altele, este generalizată la toate cazurile, precum și la celelalte vocale⁵.

Acest principiu poate fi aplicat și așa-numitelor africate. La fel ca în cazul lui /ī/ și /ū/, se constată și în cazul africatelor (cu alte cuvinte) că în unele cazuri ele pot fi interpretate morfonologic ca secvențe de dentale și sibilante, iar în altele nu (cf. Hoskovec 2002: 286–290). Pe baza principiului generalizării, toate africatele pot fi însă descompuse în felul prezentat mai sus (1.2.3.). Împotriva descompunerii lor morfonologice stă însă faptul că generalizarea descompunerii nu duce la nicio simplificare din punct de vedere morfonologic.

⁵Trebuie menționat că se pot găsi și argumente exclusiv fonologice pentru interpretarea vocalelor lungi lituaniene drept diftongi de identitate (cf. Trubetzkoy 1939: 172).

168 |

B O H U M I L V Y K Y P Ě L

2.4. Putem lega și noi diferența de amploare a reducerii de obiecția formulată de Hjelmslev împotriva morfonologiei și rezumată aforistic de acesta, când a scris (în mod interesant, din nou într-o notă la un text de Novák) că fonologia ar trebui construită pe baza morfonologiei, și nu invers (cf. Hjelmslev 1940–41b; cf. și Hjelmslev 1959: 122, 127; 1973: 228, 234; 1974: 1). Aceasta înseamnă că morfonologia lucrează pe baza sistemului fonologic: preia inventarul fonologic și, de asemenea, modalitatea fonologică a testului de comutație, adică se comută formele manifestate (mărimile expresiei), iar acest lucru se întâmplă în cadrul semnului (în testul de comutație glossematică, în schimb, se permută forme pure în interiorul unor categorii deja stabilite; pentru comparația dintre glossematică și fonologie în privința comutației, cf. Ducrot 1967). În acest sens se pot aduce și exemple din textul discutat.

2.4.1. Poate cel mai grăitor exemplu îl constituie întrebarea dacă sunetele v și u, respectiv i și j, sunt elemente morfonologice autonome sau, dimpotrivă, variante ale unui singur element; se pune, de asemenea, întrebarea ce relație există între j și i, pe de o parte, și „elementul palatalizant” (cf. 2.3.), pe de altă parte (cf. Hoskovec 2002: 295f.). Sunetele citate alternează între ele din punct de vedere morfonologic, iar distribuția lor este, în plus, în mare măsură complementară. Cu toate acestea, în cazul lui v și u, întrebarea este tranșată pe baza testului de comutație fonologică, iar v și u sunt interpretate ca două elemente morfonologice distincte, prin permutarea lanțurilor expresiei manifestate, cuvintele concrete constituind cadrul testului de comutație (volus vs. uolus, volą vs. uolą⁶). În cazul lui j și i nu se găsesc, într-adevăr, așa-numite perechi minimale, dar, în cazul lui j și al elementului palatalizant, pot fi totuși permutate cel puțin silabe manifestate (bjaurus vs. labiau). Din punctul de vedere glossematic, însă, nici v și u, nici j și i nu sunt comutabile, deoarece aparțin unor categorii diferite, chiar dacă apar sau pot apărea în același loc într-un semn (manifestat). În lituaniană, aceste mărimi pot fi reduse fiecare la una singură și integrate în categoria elementelor expresiei care sunt atât selectate, cât și selectante; acest lucru se întâmplă și datorită aspectului semnului în uzul limbii lituaniene, adică datorită „alternanței morfonologice” a acestor elemente (cf. mai sus 1.2.1.).

Relația de comutație glossematică dintre elementele limbii nu este similară cu capacitatea distinctivă fonologică a fonemelor, deși ambele sunt stabilite prin permutarea anumitor elemente: atât permutarea, cât și elementele diferă în cele două cazuri. Cu toate acestea, se constată

⁶Se pune aici întrebarea dacă trebuie permutate segmentele vo și uo, și nu mai degrabă va și uo, deoarece sunetul redat prin o în diftongul uo poate fi identificat mai degrabă cu a.

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR…“

169

poate că în spatele diferenței noetice se află un obiect ontologic comun, care în primul caz există in potentia, iar în al doilea in actu⁷.

Rolului aproape de arbitru al fonologiei îi corespunde, de altfel, și distincția constantă dintre punctul de vedere fonologic și cel morfonologic: chiar dacă ar exista motive morfonologice, de exemplu, pentru desfacerea vocalelor lungi în diftongi sau pentru reducerea lui v și u ori a lui j și i la un singur element, aceasta nu le-ar schimba statutul fonematic (cf. Hoskovec 2002: 295); cu alte cuvinte, reinterpretarea morfonologică a inventarului fonologic nu modifică retroactiv sistemul fonologic.

2.4.2. Faptul că fonologia și, odată cu ea, morfonologia operează în uzul limbii, nu în structura limbii, este demonstrat și de alte exemple. Lungimea este considerată o trăsătură prozodică imanentă a silabelor, deoarece silabele își pot modifica sau păstra nucleul vocalic (cf. Hoskovec 2002: 279f.). Totuși, lungimea silabei poate fi interpretată simplu drept prezența a două elemente determinate într-o singură silabă (în mod similar, lungimea vocalică poate fi privită, invers, ca aptitudinea vocalelor de a forma, în cadrul unei singure silabe, un grup alcătuit din vocale identice), iar identitatea silabei presupusă de noțiunea de lungime silabică imanentă este dată de identitatea silabei în cadrul unui semn sau, mai exact, al unui grup de semne (legate paradigmatic)⁸.

Identitatea silabelor înțeleasă astfel este presupusă și de afirmația că și silabele neaccentuate ar avea o anumită intonație, care însă se manifestă numai sub accent și, în plus, influențează poziția accentului (cf. Hoskovec 2002: 282). Din punctul de vedere al uzului limbii, relațiile pot fi descrise, totuși, mai degrabă după cum urmează: așa-numitele silabe neaccentuate conțin caracteristica intensă a expresiei „accent slab” (°), iar intonațiile devin latente în legătură cu acest „accent”, adică se sincretizează și se manifestă ca zero (cf. mai sus 1.1.). Sincretismul intonațiilor poate fi însă rezolvat, și anume datorită aspectului semnului în uzul limbii. Cu alte cuvinte, o anumită silabă neaccentuată, adică una care conține caracteristica intensă a expresiei „accent slab” (°), poate fi identificată cu o anumită silabă accentuată, adică una care conține caracteristica intensă a expresiei „accent puternic” (′), pe baza faptului că cele două silabe ocupă același loc într-un semn

⁷În ceea ce privește așa-numitele perechi minimale, trebuie menționată Eli Fischer-Jørgensen (1979: 149), care a scris că a considera perechile minimale decisive pentru distincția dintre variante și invariante înseamnă a descrie nu structura fonematică a limbii, ci întâmplările formării semnelor sau chiar ale materialului cercetat. În descrierea structurii limbii trebuie, într-adevăr, să se țină întotdeauna seama de „golurile întâmplătoare” din uzul limbii și, prin urmare, și de absența perechilor minimale. De altfel, menționarea diferenței dintre sistemul potențial și cel actual se găsește și în textul discutat (cf. Hoskovec 2002: 277, 288).

⁸În legătură cu acest principiu al identității, cf. de asemenea (într-un alt context) observațiile lui Hoskovec (2002: 291f., 294) cu privire la „determinarea semantică sau de conținut” a diftongilor.

170 |

Bohumil Vykypěl

(au aceeași „funcție de semn”), introducând în silaba „neaccentuată” acel membru al categoriei intonației care este conținut în silaba „accentuată”. Prin urmare, în acest caz, limitele de variație impuse de structura limbii lituaniene constau în faptul că, în grupurile silabice care pot constitui semnificantul unui cuvânt, apare o singură silabă cu „accent puternic” și cu o anumită intonație, iar celelalte silabe din grup conțin „accentul slab” și sincretismul intonațiilor. Modul în care aceste silabe sunt distribuite în cadrul unui cuvânt sau al unui grup de cuvinte legate paradigmatic este decis de uzul lingvistic, deoarece depinde de elementele de conținut cu care este asociat grupul silabic respectiv. În acest context, este important (sau poate fi important) și ce intonație poate, prin introducerea sa, să desfacă sincretismul intonațiilor.

Angemerkt sei, dass allerdings auch Hjelmslev (1973: 204–209) den Synkretismus der Intonationen in sog. unbetonten Silben in einigen Fällen für auflösbar hält (d.h. in der idealen Notation enthält eine solche Silbe mit dem auflösbaren Synkretismus eine bestimmte Intonation) und diesen eben aufgrund des Zeichenaspekts des Sprachgebrauchs auflöst, wobei er die eingeführten Intonationen dann als die Distribution der anderen Prosodeme im Rahmen einer Silbengruppe beeinflussend betrachtet (die durch den Sprachbau gesetzte Variierungsgrenze ist also enger). Hier stellt sich indessen die allgemeine Frage, wie eigentlich die Hjelmslevschen auflösbaren Synkretismen aufzulösen sind (oder mit anderen Worten, wie das Ergebnis eines Synkretismus mit anderen Elementen des Sprachbaus zu identifizieren ist). Es tritt in diesem Punkte offensichtlich wieder das Problem der Unterscheidung zwischen dem formalen und dem operativen Aspekt der Beschreibung des Sprachbaus auf: Während im ersteren Aspekt vom Sprachgebrauch abzusehen ist, muss der Sprachgebrauch im operativen Aspekt der Beschreibung unumgänglich berücksichtigt werden (vgl. hierzu Vykypěl 2003: §3). Darüber, ob und inwieweit der Sprachgebrauch in den einzelnen Fällen auch tatsächlich berücksichtigt wird, soll aufgrund des Empirieprinzips entschieden werden, d.h. man muss fragen, ob die Beschreibung widerspruchsfrei, exhaustiv und einfach ist (zum Empirieprinzip vgl. Hjelmslev 1943: 14; 1975: 1). Der Unterschied zwischen der morphonologischen und der glossematischen Beschreibung scheint hier also darin zu bestehen, dass die erstere sich unbedingt nach dem Zeichenaspekt des Sprachgebrauchs richtet, während die letztere diesen nur dann berücksichtigt, wenn es für die gesamte Beschreibungsstrategie „vorteilhaft“ ist (diese muss sich dabei nach den Prinzipien und Zielen der Sprachtheorie richten; dazu vgl. Hjelmslev 1943: 13–19, 21–31). Somit scheint auch berechtigt, was Hjelmslev schrieb, nachdem er durch Synkretismusauflösung Intonationen in sog. unbetonte Silben eingeführt hatte:

„Se pot admite aceste fapte fără a face prin aceasta nici cea mai mică concesie teoriei curente potrivit căreia «circumflexul și ascuțitul există în silaba atonă (neaccentuată) în aceeași măsură ca în silabele tonice (accentuate)». Interpretarea noastră este fundamental diferită și ține seama de faptele de limbă într-un mod mult mai realist.“ (Hjelmslev 1973: 205).

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR…“

171

O mărturie elocventă a afinității (elective) dintre Kenematică și Morfologie, menționată mai sus (2.3.), ar constitui-o și următoarea explicație a lui Hoskovec:

„Deoarece ne mișcăm într-o teorie construită deductiv, putem decide de la început dacă acceptăm ca elemente ale nivelului fonematic-prozodematic cele două inventare menționate [și anume, cele ale fonemelor și prozodemelor], așa cum sunt, sau dacă le modificăm într-un fel.“ (Hoskovec 2002: 268)

Se poate observa însă că criteriile unei asemenea modificări sunt altele decât cele folosite de Kenematică: în primul caz este vorba despre date fonologice și despre cele referitoare la aspectul de semn al uzului lingvistic, iar în al doilea, și mai ales, despre principiile întregii teorii a limbii, care sunt independente de datele individuale.

2.5. Eli Fischer-Jørgensen (1975: 123) a scris: „What the Prague phonologists were interested in was the interplay between form and substance, the way in which the purport is formed“. Din acest punct de vedere, fonologia este descrierea aspectului substanței uzului lingvistic în planul expresiei. În această perspectivă, morfologia poate fi considerată complementul fonologiei și descrierea interacțiunii dintre forma expresiei și aspectul de semn al uzului lingvistic, o descriere a modului în care se formează semnele. Astfel, cele două discipline și-ar găsi locul în organonul hjelmslevian.

2.6. Până acum, despre morf(ono)logie s-a discutat în principal din punctul de vedere glossematic. Totuși, se pot formula și „obiecții (mor)fonologice” împotriva Kenematicii. Cea mai fundamentală dintre acestea privește, după cum se știe, latura operațională a descrierii (aspect pe care l-am atins și mai sus, la 2.4.2.). Am încercat să o descriem în alte texte și am propus, de asemenea, un fel de compromis între glossematică și fonologie, și anume diversificarea sistemului fonologic în funcție de relațiile sintagmatice dintre elementele sale (cf. Vykypěl 2002; 2003). Pe de o parte, această soluție poate fi comparată, în mod evident, cu „clasificarea morfonologică a inventarului fonologic” din studiul discutat; pe de altă parte — și acest lucru ni se pare și mai interesant pentru viitor — ea amintește și de o variantă alternativă, aproape uitată, a fonologiei pragheze clasice, și anume cea a lui VILÉM MATHESIUS. Suntem convinși că analizarea concepției lui Mathesius despre fonologie și a influenței acesteia reprezintă o sarcină importantă pentru cercetarea fonologică⁹.

⁹ Für einige Literatur zu Mathesius’ Phonologie vgl. Vykypěl (2002: 241). – Nebenbei sei gesagt, dass weder die syntagmatische Strukturierung des Ausdruckssystems mit der immanenten (formalen) noch die paradigmatische mit der transzendentalen (substantiellen) Strukturierung gleichgesetzt werden darf, wie vielleicht einige Formulierungen in zahlreichen Texten von Oldřich Leška eben auch zu Mathesius’ Phonologie (und auch Hoskovec 2002: 275 an einer Stelle) suggerieren könnten: Die paradigmatische Strukturierung kann entweder extensional (formal) oder intensional (substantiell) sein, und ebenso kann die syntagmatische Strukturierung entweder formal sein und die bloßen Abhängigkeiten berücksichtigen, oder aber substanziell und die Reihenfolge und Kombination der Ausdruckselemente als Manifestation ihrer syntagmatischen Beziehungen untersuchen.

172 |

Bohumil Vykypěl

O obiecție mai generală care poate fi adusă descrierii glossematice, sau mai exact reducerii radicale a numărului de elemente, constă în afirmația că aceasta nu aduce simplificări (este important de remarcat că acest argument poate fi considerat intrateoretic, deoarece simplitatea face parte din principiul empirismului al lui Hjelmslev; cf. și Vykypěl 2003: §2). După cum a arătat deja Henning Spang-Hanssen (1949), simplitatea este o noțiune relativă: reducerea numărului de elemente, preferată de Hjelmslev, poate aduce complicații în regulile de combinare și/sau de manifestare a elementelor. Am putut observa acest lucru și mai sus (2.3.), deși într-o formă negativă: reducerea consoanelor sonore sau a africatelor nu ar fi adus o simplificare în aspectul morfologic și, prin urmare, nu a fost efectuată.

3. În încheiere, revenim la întrebarea privind structurarea categoriei caracteristicilor intensive ale expresiei. Mai sus (1.1.) s-a menționat că Hjelmslev nu împarte această categorie nici în subcategorii, nici în dimensiuni. El afirmă însă că este imposibil să se împartă categoria caracteristicilor intensive ale expresiei (accentele), precum și categoria caracteristicilor extensive ale expresiei (modulațiile), nu numai în limba lituaniană, ci în toate limbile (nici în subcategorii, nici în dimensiuni). Se pot aduce totuși două obiecții împotriva acestei opinii. Mai întâi, trebuie remarcat că Hjelmslev (1973: 196) își întemeiază afirmația potrivit căreia categoriile accentelor și modulațiilor nu cuprind niciodată alte subcategorii sau dimensiuni pe date empirice în sensul obișnuit, adică pe o inducție incompletă, ceea ce nu este admisibil în cadrul teoriei glossematice¹⁰. A doua obiecție constă în faptul că paralelismul planurilor, unul dintre punctele esențiale ale teoriei glossematice, nu ar fi valabil dacă categoriile caracteristicilor expresiei nu s-ar putea împărți în subcategorii sau dimensiuni, întrucât categoriile caracteristicilor conținutului (morfemele) se împart în subcategorii, iar acestea, la rândul lor, în dimensiuni (cf. Hjelmslev 1959: 152–164).

Categoria caracteristicilor intensive ale expresiei (accentele) ar putea fi comparată cu categoria numărului-genului din rândul caracteristicilor intensive ale conținutului. Dintr-un punct de vedere pancronic, „semnificația fundamentală” a categoriei numărului-genului, care este «consistența» (cf. Hjelmslev 1959: 157; 1972: 90–103), ar constitui cea mai apropiată bază de comparație. A treia dimensiune a acestei categorii este «masiv–punctual» și ar putea fi comparată cu „accentele” pe care le-am structurat mai sus (1.1.) pe dimensiunea «punctual». A doua dimensiune a categoriei numărului-genului este «expansiune–concentrare» și ar putea fi comparată cu „intonațiile” structurate mai sus (1.1.) pe dimensiunea «ascendent». Și în ceea ce privește structurarea extensională a categoriilor s-ar putea găsi paralele. Sincretismul intonațiilor în legătură cu

¹⁰ Este evident că textul referitor la prozodeme lituaniene a fost scris încă înainte de „cotitura deductivă” în dezvoltarea teoriei glossematice.

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR…“

173

„Accentul slab” din lituaniană poate fi comparat, de exemplu, cu sincretismul genurilor la plural în germană. În ceea ce privește numărul de membri și structurarea extensionională, categoria letonă a caracteristicilor expresive intense s-ar putea compara mai bine cu categoria germană de număr-gen:

Gen/„intonație”

Germană | β | B | γ; Germană | F. | M. | N.; Letonă | ~ | ˙ | ^; Număr/„accent” | α | A; Pl. | Sg.; ° | ˈ

Și relațiile de sincretism ar fi paralele:

Germană

Letonă

Germană: β | B | γ; Sincretism | Pl. | α | °; F. | M. | N. | Sg. | A | ˈ; Letonă: β | B | γ; Sincretism; ~ | ˙ | ^

Wenn man mit Hjelmslev (1959: 248) im Deutschen in der Numerus-Genus-Kategorie nur mit den Elementen ‘Femininum’, ‘Maskulinum’, ‘Neutrum’ und ‘Plural’ (bzw. auch ‘Kollektiv’) rechnet und die zweite oben (1.1.) vorgeschlagene Strukturierung der litauischen intensen Ausdruckscharakteristiken annimmt, so kann man ein paralleles System aufstellen:

Germană | β | B | γ | Γ | (Γ₂); Germană | F. | M. | N. | Pl. | (Col.); Lituaniană | ~ | ˙ | ° | ˈ | (virtual)

Și structurarea de către Hjelmslev a categoriei caracteristicii expresive intense (cf. mai sus 1.1.) permite o comparație cu categoria caracteristicilor intensive ale conținutului număr-gen, de pildă cu cea din franceză:

Franceză | β | B | γ; Franceză | F. | M. | Pl.; Lituaniană | ~ | ˙ | °

În sfârșit, să menționăm și o altă legătură frapantă între categoria caracteristicilor expresive intense și categoria de conținut a numărului-gen-

174 |

BOHUMIL VYKYPĚL

s-a făcut trimitere. Se știe că letona are o „intonație” care lipsește în lituaniană, și anume așa-numita intonație frântă (ˆ). Corespunzător, letona ar avea și în planul conținutului său un element de conținut al categoriei număr-gen, care nu se întâlnește în lituaniană, și anume „personalitatea” (cf. vinš, vina vs. tas, tā). Pentru pasionații de lingvistică areală și de uniuni lingvistice, este cu siguranță interesant aici faptul că se găsesc situații comparabile în limbile germanice învecinate: cf. intonațiile suedeze și suedezul han, hon „el, ea (personal)” vs. den, det „el/ea, acesta/aceasta (impersonal)”, ambele lipsind din germană.

LITERATURVERZEICHNIS

Ducrot, O. 1967: La commutation en glossématique et en phonologie. Word 23, 101–121.

D’urović, L. 1967a: Diskussionsbeitrag zu Kurylowicz 1967. In: Hamm 1967, 170–171.

D’urović, L. 1967b: Das Problem der Morphonologie. In: To honor Roman Jakobson. Essays on the Occasion of his Seventieth Birthday 11 October 1966. I. The Hague–Paris: Mouton, 556–568. (Janua Linguarum. Series Maior, 31.)

Fischer-Jørgensen, E. 1975: Trends in Phonological Theory, Copenhagen: Akademisk forlag.

Fischer-Jørgensen, E. 1979: 25 Years’ Phonological Comments, München: Fink. (Internationale Bibliothek für allgemeine Linguistik, 31.)

Hamm, J., Hrsg., 1967: Phonologie der Gegenwart. Vorträge und Diskussionen anläßlich der Internationalen Phonologie-Tagung in Wien 30. VIII – 3. IX. 1966, Graz–Wien–Köln: Hermann Böhlaus Nachf. (Wiener Slavistisches Jahrbuch. Ergänzungsband, 6.)

Hjelmslev, L. 1940–41a: Rezension von Novák 1937. Acta Linguistica 2, 64–65.

Hjelmslev, L. 1940–41b: Rezension von L’. Novák: Quelques remarques sur le système phonologique du hongrois. Acta Linguistica 2, 67.

Hjelmslev, L. 1943: Omkring sprogteoriens grundlæggelse, København: Munksgaard.

Hjelmslev, L. 1959: Essais linguistiques, Copenhague: Nordisk Sprog- og Kulturforlag. (Travaux du Cercle linguistique de Copenhague, 12.)

Hjelmslev, L. 1972: Sprogsystem og sprogforandring, Copenhague: Nordisk Sprog- og Kulturforlag. (Travaux du Cercle linguistique de Copenhague, 15.)

Hjelmslev, L. 1973: Essais linguistiques II, Copenhague: Nordisk Sprog- og Kulturforlag. (Travaux du Cercle linguistique de Copenhague, 14.)

Hjelmslev, L. 1974: Aufsätze zur Sprachwissenschaft, Stuttgart: Ernst Klett Verlag.

Hjelmslev, L. 1975: Résumé of a Theory of Language. Hrsg. von F. J. Whitfield, Copenhague: Nordisk Sprog- og Kulturforlag. (Travaux du Cercle linguistique de Copenhague, 16.)

Hoskovec, T. 2002: Fonologický inventář a jeho morfonologické třídění. Obecná metodologická rozvaha nad konkrétním materiálem jazyka litevského. Slavia 71, 267–300.

Kurylowicz, J. 1967: Phonologie und Morphonologie. In: Hamm 1967, 158–169.

Leška, O. 2002: We have finished reading Vachek’s Prolegomena. Travaux du Cercle linguistique de Prague, n.s. 4, 52–54.

Martinet, A. 1963: Grundzüge der Allgemeinen Sprachwissenschaft, Stuttgart: W. Kohlhammer Verlag. (Urban-Bücher, 69.)

Martinet, A. 1965: La linguistique synchronique (études et recherches), Paris: Presses universitaires de France. (Le Linguistique, 1.)

Novák, L’. 1937: K základným otázkam štrukturálnej jazykovedy. Sborník Matice slovenskej 15, 3–23.

Patri, S. 2002: La méthode de Troubetzkoy morphonologue. Cahiers Ferdinand de Saussure 55, 63–83.

Skalička, V. 1979: Typologische Studien. Hrsg. von P. Hartmann, Braunschweig–Wiesbaden: Vieweg.

„DAS PHONOLOGISCHE INVENTAR....“

175

SPANG-HANSSEN, H. 1949: On the Simplicity of Descriptions. Travaux du Cercle linguistique de Copenhague 5, 61–70.

TRUBETZKOY, N. S. 1929: Sur la „morphonologie“. Travaux du Cercle linguistique de Prague 1, 85–88.

TRUBETZKOY, N. S. 1931: Gedanken über Morphologie. Travaux du Cercle linguistique de Prague 4, 160–163.

TRUBETZKOY, N. S. 1934: Das morphonologische System der russischen Sprache, Prague: Jednota československých matematiků a fysiků & Otto Harrassowitz. (Travaux du Cercle linguistique de Prague, 5/2.)

TRUBETZKOY, N. S. 1939: Grundzüge der Phonologie, Prague. (Travaux du Cercle linguistique de Prague, 7.)

VYKYPĚL, B. 2002: Fragen der Beschreibung des Ausdrucksplans (mit Beispielen aus dem Obersorbischen). In: R. Blankenhorn, S. Dönninghaus, R. Marzari, Hrsg., Beiträge der Europäischen Slavistischen Linguistik (POLYSLAV) 5, München: Verlag Otto Sagner, 236–250. (Die Welt der Slaven. Sammelbände/Сборники, 15.)

VYKYPĚL, B. 2003: Vokale und Konsonanten als Selbst- und Mitlaute (mit Beispielen aus dem Obersorbischen). Sborník prací filosofické fakulty brněnské university A 51 (im Druck).

Bohumil Vykypěl

Ústav pro jazyk český AV ČR

etymologické oddělení

Veveří 97

CZ-60200 Brno

([email protected])

Gauta 2003 05 02