HARALD BICHlMEIER

Academia Saxonă de Științe

Martin-Luther-Universität Halle-Wittenberg

Direcții de cercetare: hidronimia veche europeană, etimologie indo-europeană, celtică și germanică, fonologie și morfonologie istorice, miceniană, sintaxă indo-iraniană veche.

VÁCLAV BLAŽEK

Masaryk University

Direcții de cercetare: hidronimia veche europeană; etimologie indo-europeană, celtică, baltică, slavă și toharică; fonologie istorică și formarea temelor, tipologie semantică.

ELBA – DESPRE IZVOARELE UNUI HIDRONIM^*

Elba: despre originile unui hidronim

A N O T A Ț I E

Articolul analizează hidronimul Albis/Elbe/Labe din diferite perspective: geografică, a atestărilor istorice și a fonologiei și morfologiei diacronice, în special a formării cuvintelor. Propunerile etimologice formulate în contextul hidronimiei germanice, celtice și al așa-numitei „hidronimii vechi europene” sunt evaluate în ceea ce privește motivația lor semantică, în lumina tipologiei semantice a numelor de ape.

* Autorii le mulțumesc celor doi recenzenți anonimi ai articolului pentru diversele sugestii utile atât cu privire la conținut, cât și la literatura de specialitate omisă.

C U V I N T E C H E I E: hidronim, fonologie istorică, morfologie istorică, formarea cuvintelor, etimologie, tipologie semantică, hidronimie slavă, hidronimie germanică, hidronimie celtică, hidronimie veche europeană, sistemul de sufixe al lui Caland și Wackernagel.

C U V I N T E C H E I E: hidronim, fonetică istorică, morfologie istorică, formarea cuvintelor, etimologie, tipologie semantică, hidronimie slavă, hidronimie germanică, hidronimie celtică, hidronimie veche europeană, sistemul de sufixe al lui Caland și Wackernagel.

Straipsniai / Articles

125

HARALD BICHLMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

ANOTAȚIE

În articol, hidronimul Albis/Elbe/Labe este studiat din diverse puncte de vedere: geografie, documentare istorică, fonetică și morfologie diacronică, în special formarea cuvintelor. Încercările etimologice din contextul hidronimiei germanice, celtice și al așa-numitei „hidronimii vechi europene” sunt evaluate în ceea ce privește motivația lor semantică, în lumina tipologiei semantice.

1. DATE GEOGRAFICE

Elba izvorăște în Munții Krkonoše/Gigantici, în așa-numita Labská louka (literal „pajiștea Elbei”), la o altitudine de 1.386, respectiv 1.387 m, la aproximativ un kilometru sud-vest de muntele Violík. Se varsă în Marea Nordului, între orașele Cuxhaven și Friedrichskoog, printr-un estuar în formă de pâlnie, lung de aproximativ 100 km și lat de 2,5 până la 15 km. Drenează o suprafață de 144.055, respectiv 148.286 km², iar lungimea sa este de 1.096 km (după alte surse, 1.154 sau 1.165 km [în funcție de locul în care este situată vărsarea propriu-zisă]). Sistemul format din Elba și Vltava, cu izvorul în Pădurea Boemiei¹, are chiar 1.245, respectiv 1.329 km lungime, căci numai Vltava are deja 430, respectiv 433 sau 440 km, în timp ce Elba măsoară doar 255 km până la confluența cu Vltava.

2. DENUMIRILE MODERNE ALE ELBEI

Denumirile în limbile moderne sunt: germ. standard, neerlandeză, engleză, suedeză, finlandeză Elbe, daneză Elben (incluzând articolul postpus), germ. de jos Elv, catalană, spaniolă, portugheză, italiană, română, maghiară Elba, rusă El’ba, sorabă de sus Łobio, sorabă de jos Łobje, polonă Łaba.

3. DOCUMENTAREA ISTORICĂ A HIDRONIMULUI

Hidronimul este atestat începând din secolul I d.Hr. (urmează o selecție de atestări)²:

¹ Tacitus situează izvorul Elbei în regiunea de graniță dintre Bavaria și Boemia, la sfârșitul secolului I d.Hr. (cf. nota 7). Abia Dio Cassius, proconsul în Pannonia înainte de anul 229 d.Hr., a localizat izvorul Elbei în Munții Vandalilor, adică în Munții Krkonoše/Gigantici (cf. nota 9).

² Vgl. etwa schon Pape/Benseler 1863–1870: I, 53; Udolph 1990b: 89–98.

126

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

18 d.Hr. Ἄλβις³ [Strabo VII, 292];

30 d.Hr. Albis⁴ [Velleius Paterculus II, 106.2];

44 d.Hr. Albis⁵ [Mela III, 30–31]; 61–65 d.Hr. Albis⁶ [Lucanus, Pharsalia II, 52];

77 d.Hr. Albis⁷ [Plinius IV, 100];

³ Διέχει δὲ τοῦ Ἄλβιος ὁ Ῥῆνος περὶ τρισχιλίους σταδίους, εἴ τις εὐθὺ πορεύσας εἴχε (v.l. ἔχει) τὰς ὁδούς νυνὶ δὲ διὰ σκολιάς καὶ ἑλώδους καὶ δρυμῶν κυκλοπορεῖν ἀνάγκη. „Rinul se află la aproximativ trei mii de stadii de Elba, presupunând că ar exista drumuri drepte; în realitate, trebuie făcut un ocol larg prin ținutul întortocheat, mlăștinos și împădurit.” (Radt 2003: 240f.).

⁴Fracti Langobardi, gens etiam Germana feritate ferocior; denique quod numquam antea spe conceptum, nedum opere temptatum erat, ad quadringentesimum miliarium a Rheno usque ad flumen Albim, qui Semnonum Hermundurorumque fines praeterfluit, Romanus cum signis perductus exercitus. Et eadem mira felicitate et cura ducis, temporum quoque observantia, classis, quae Oceani circumavigaverat sinus, ab inaudito atque incognito ante mari flumine Albi subvecta, cum plurimarum gentium victoria parta cum abundantissima rerum omnium copia exercitui Caesarisque se iunxit. <http://penelope.uchicago.edu/Thayer/L/Roman/Texts/Velleius_Paterculus/2D*.html> „Longobarzii au fost înfrânți, un trib chiar mai sălbatic decât germanii sălbatici; și, în cele din urmă, s-a întâmplat ceva la care nimeni nu se gândise vreodată și pe care nimeni nu încercase niciodată să-l înfăptuiască: o armată romană, cu însemnele sale, a fost condusă până la cea de-a 400-a piatră de hotar, de la Rin până la fluviul Elba, care străbate teritoriile semnonilor și hermundurienilor. Și, datorită aceleiași uimitoare șanse și grijii comandantului, precum și respectării anotimpurilor, o flotă care navigase în jurul golfurilor Oceanului și care, venind de pe o mare până atunci nemaiauzită și necunoscută, urcase pe fluviul Elba, după ce obținuse victoria asupra mai multor popoare și cu o pradă uriașă de tot felul, s-a alăturat armatei lui Caesar.“

⁵Montium altissimi Taunus et Retico, nisi quorum nomina vix est eloqui ore Romano. Amnium in alias gentes exeuntium Danuvius et Rhodanus, in Rhenum Moenis et Lupia, in oceanum Amissis, Visurgis et Albis clarissimi. Super Albim Codanus ingens sinus magnis parvisque insulis refertus est. [http://www.thelatinlibrary.com/pomponius3.html] „Dintre munți, cei mai înalți sunt Taunus și Retico, dacă îi lăsăm la o parte pe cei ale căror nume abia pot fi rostite de o gură romană. Dintre râurile care se îndreaptă spre alte neamuri, cele mai vestite sunt Dunărea și Ronul; dintre cele care se varsă în Rin, Mainul și Lippe; iar dintre cele care se varsă în Ocean, Emsul, Weserul și Elba. Dincolo de/nord de Elba, după cum se spune, se află un golf uriaș numit Codanus, plin de insule mari și mici.“

⁶Fundat ab extremo flavos Aquilone Suevos Albis, et indomitum Rheni caput. „Elba curge din nordul îndepărtat spre suevii blonzi, iar obârșia / cursul superior al Rinului este de neînvins.“

⁷Amnes clari in oceanum defluunt Guthalus, Visculus sive Vistla, Albis, Visurgis, Amisis, Rhenus, Mosa. „Următoarele râuri vestite se varsă în Ocean: Guthalus (astăzi Pregel sau, poate, Oder), Visculus sau Vistla (Vistula), Albis (Elba), Visurgis (Weser), Amisis (Ems), Rhenus (Rin), Mosa (Meuse).“ – Din ordinea râurilor reiese că Plinius situa râul Guthalus la est de Vistula; ar putea fi, așadar, Pregelul, poate chiar Memelul / Nemunas. Potrivit lui Solin [20], râul Guthalus curgea la vest de Vistula/Wisa, deci este posibil să fie, cel mai probabil, Oderul. P. J. Šafárik (1862: 539f., nota 41) avansează ideea atrăgătoare că acest hidronim ar corespunde hidronimului scandinav Göta-Älv = Gothelba la Adam din Bremen. În acest caz, forma de bază ar fi un masculin latin *Gutalbus, adică „Albus gotic”.

Straipsniai / Articles

127

HARALD BICH LMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

98 d. Hr. Albis⁸ [Tacitus, Germania 41; Ann. I,59 și în alte locuri];

cca 150 d. Hr. Ἄλβις⁹ [Ptolemeu II, 11, 1–2];

cca 200 d. Hr. τοῦ Ἀλβίου¹⁰ [Cassius Dio LV, 1,2];

cca 200 d. Hr. τὸν Ἀλβίαν [Cassius Dio LV 10a,2];

cca 200 d. Hr. τοῦ Ἄλβιδος [Cassius Dio LV 1,28];

cca 300 Alba [Mamertin. Senet. Maximiani 10,4];

cca 300 ad Germanicum Albam (v.l. album) [Paneg. Constantino Aug. 21,5];¹¹

⁸ În ținutul hermunduricilor izvorăște Albis, un fluviu vestit și odinioară cunoscut, dar despre care acum se mai aude rar „În ținutul hermunduricilor izvorăște Elba, un fluviu vestit și odinioară cunoscut, dar despre care acum se mai aude rar” [Germania 41].

⁹ 1. Latura vestică a Germaniei este delimitată de fluviul Rin, iar cea nordică de Oceanul Germanic; descrierea acestuia este următoarea. După gurile de vărsare ale Rinului (fluviului),...

Gurile de vărsare ale fluviului Visurus 28° 30´ (27° 30´) 54° 20´ Portul Manarmanis (Mararmanis) 28° 54° 45´ (15´) Gurile de vărsare ale fluviului Amisios 29° 55° Izvoarele fluviului 32° 52° Gurile de vărsare ale fluviului Visurgios (Visurgos) 31° 55° 15´ (55°) Izvoarele fluviului 34° 52° 30´ Gurile de vărsare ale fluviului Albios (Labios) 31° 56° 15´ Izvoarele fluviului 39° 50° 2. Promontoriul peninsulei Cimbre, după Albis 32° 56° 50´

„1. Latura vestică a Germaniei este delimitată de Rin, iar latura nordică de Oceanul Germanic / Marea Nordului și Marea Baltică; aceasta are următoarea descriere: după gura de vărsare [estică] a Rinului;... Gura de vărsare a Vidrusului 28° 30´ (27° 30´) 54° 20´ Portul Manarmanis-(Mararmanis) 28° 54° 45´(15´) Gura de vărsare a Amisiei/Emsului 29° 55° Izvoarele fluviului 32° 52° Gura de vărsare a Visurgisului/Weserului 31° 55° 15´ (55°) Izvoarele fluviului 34° 52° 30´ Gura de vărsare a Albisului/Elbei 31° 56° 15´ Izvoarele fluviului 39° 50° 2. Pe peninsula Cimbrică/Danemarca: promontoriul la nord de Elba 32° 56° 50´“ (Stückelberger/Graßhoff 2006: 220–223).

¹⁰ iar de acolo s-a îndreptat spre ținutul cheruscilor, a trecut Weserul și a înaintat până la Albis, pustiind totul pe drum. Acesta [Elba] izvorăște din munții vandalici și se varsă în Oceanul Nordic ca un fluviu puternic. A încercat să-l traverseze, dar nu a reușit; a ridicat trofee și s-a retras „De acolo [Drusus] a înaintat spre ținutul cheruscilor, a trecut Weserul și a ajuns până la Elba, distrugând totul în cale. Aceasta [Elba] izvorăște din munții vandalici și se varsă în Oceanul Nordic ca un fluviu puternic. A încercat să treacă fluviul, dar, nereușind, a ridicat trofee și s-a retras.” <http://zocher-regel.gmxhome.de/ArbaloSchlacht/CassiusDioDrususTod.html>

¹¹ Vgl. zum Zitat Udolph (1990b: 90), der dies als „Rasch 5“ zitiert, wobei wiederum „Rasch“ im Literaturverzeichnis nicht auftaucht. Gemeint ist wohl die Dissertation Gerhard Raschs, in deren gedruckter Version (Rasch 2005[1950]) befindet sich die Aufstellung auf S. 12.

128

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

Secolul al V-lea Alba [Solin XX 2];

cca 700 Albis [Geograph von Ravenna IV, 18];

786 ab Albia fluvio [Hamburgisches Urkundenbuch I 3];

805 Albia [Chronicon Moissiacense; MMFH I: 58];

Secolul al IX-lea Ælfe mupa [Orosius] și altele;¹²

În jurul anului 1120, cronicarul Cosma din Praga a folosit alături formele latinizate Alb, Albe, Albye, precum și Albia, și forma autohtonă Labe, care alterna cu forma Albea;¹³

Forma în germana medie a hidronimului era deja Elbe;

Din documentele engleze vechi sunt atestate formele Ielf, Ælf.¹⁴

4. ETIMOLOGIE

Considerațiile de până acum privind originea hidronimului pot fi rezumate în trei grupuri, în funcție de identificarea lingvistică a sursei presupuse:

4.1. Germanică

Holder (1896: 85) und Schwarz (1931: 28; 1961: 48) ordneten den Namen der Elbe unter den Hydronymen germanischen Ursprungs ein. Dies geschah im Hinblick auf aisl. elfr, nisl. elfur, fär. elvur/elfa, norw. elv > dän. elv, schwed. älv ‘Fluss’, schwed. dial. älv ‘vertieftes Flussbett’, älve ‘steiles Flussufer’, mnd. elve ‘Flussbett’.¹⁵

Însă deja în scolii la lucrarea lui Adam din Bremen, din secolul al XI-lea (IV, 21; cf. Udolph 1994: 857–859), apare o explicație rațională care presupune trecerea unui nume propriu la un apelativ:

GotheIba [astăzi Göta-Älv] fluvius a Nordmannis Gothiam separat, magnitudine non impar est Albiae Saxonum, unde ille nomen sortitur

„Râul Gothelba desparte Gothia de nordmani. Ca mărime, nu este cu nimic mai prejos decât Elba saxonilor, de la care provine și acel nume.“

O evoluție similară a cunoscut și hidronimul Wisła, care în dialectele din sudul Poloniei wisła înseamnă «inundație, viitură (de primăvară)», iar în cașubă.

Vgl. ausführlicher dazu Udolph 1990b: 89f.

Cf. Bretholz 1923: 6, 39, 49, 56, 93, 206, 218.

Cf. de Vries 1962: 100.

Cf. de Vries 1962: 100; Magnússon 1995: 151; Bjorvand/Lindeman 2007: 223; Kroonen 2013: 20: *albī- f.

Straipsniai / Articles

129

HARALD BICHLMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

vjislo „curs de apă, pârâu”¹⁶ s-a transformat, sau hidronimul Dunaj („Dunărea”), care a devenit în ucraineană dunáj „inundație, cantitate mare de apă”, iar în dialectele rusești „curs de apă care izvorăște din pământ”.¹⁷

Un fenomen asemănător este cunoscut, de pildă, din transformarea numelui lui Carol cel Mare în apelativul comun slav *karlb „rege”.¹⁸ Ca argument indirect împotriva originii germanice, J. Udolph (1994: 857) invocă ideea că ar fi de-a dreptul surprinzător ca un fluviu atât de mare și de important să poarte un nume mai recent decât afluenții săi, pentru care se presupune în mod obișnuit o origine pregermanică, ca în cazul numelor Iser/Jizera și Eger/Ohře din Boemia sau al râurilor Saale, Ilm, Seeve, Bille, Oste și altele din Germania.

4.2.

Celtic

În literatura istorică și arheologică cehă se afirmă în mod repetat că hidronime pregermanice precum Elbe/Labe, Eger/Ohře, Iser/Jizera¹⁹ etc. sunt de origine celtică.²⁰ Însă niciunul dintre aceste nume nu prezintă trăsături caracteristice exclusiv limbilor celtice. Nume de râuri asemănătoare apar nu numai în zone locuite odinioară de celți, de exemplu:

Alba (un pârâu de coastă din Spania [Plinius 3, 22]);

Aube (afluent al Senei: 877 Alba, la Geograful din Ravenna Albis);

Aubetin (afluent al Grand-Morin: 632 Alba);

Albe (afluent al Saar: 1200 Alba);

Alb (afluent al Rinului lângă Karlsruhe: 890 Alpa-gowe) etc.;²¹

posibil și numele râului Laborec din estul Slovaciei Laborec (afluent al Latoricei: 1150 Loborcy, 1254 Laborch);²²

dar și mult dincolo de granițele acelei zone de așezare, de exemplu gr. Ἀλφειός (râuri din Arcadia, Elis și Bitinia);

¹⁶ Vgl. Udolph 1990a: 309.

¹⁷ Cf. ÉSSJa V, 156f.

¹⁸ Cf. Berneker 1924: 572f.; ESJS 357.

¹⁹ Vgl. zu diesem Flussnamen Bichlmeier 2013: 425.

²⁰ Cf., de exemplu, Dobiáš 1964: 31; Drda/Rybová 1998: 11.

²¹ Cf. Krahe 1964: 52f.

²² Cf. Lutterer/Majtán/Šrámek 1982: 170.

130

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

Albula (un alt nume al Tibrului și un râu de lângă Tibur — ambele în Latium): Göta-Älv, Klar-Älv, Ljusne-Älv, Vindel-Älv, printre altele, râuri din Scandinavia.

Semnificația „(râu) alb”, atribuită hidronimului Albis, nu are nici ea susținere directă în limbile celtice. Se pot găsi doar derivări care pornesc de la sensul primar „alb” sau „luminos”. Acestea au fost preluate din dialecte galice de dialectele sau limbile romanice, inițial nescrise: *albēna > elvețiano-fr. orbeina, Val Soana (Piemont) albena, retorom. obwald. amblana, printre altele, „potârniche de zăpadă”,²³ *albūka > occit. (Dauphiné) obūzo „curpen alb” / „Clematis vitalba”,²⁴ alături de *albūka > occit. (Morvand) obū, (Rouergue) aubūgo „pământ alb, marnos”.²⁵

Autorii antici desemnau Britania prin numele Albion, de exemplu Plinius în anii 70 ai secolului I d.Hr. [4, 102]:

Albion ipsi [Britanniae insulae] nomen fuit, cum Britanniae vocarentur omnes, de quibus mox paulo dicemus.

„Mai înainte, ea [insula Britaniei] se numea Albion, în timp ce acum toate [insulele] despre care vom vorbi îndată pe scurt sunt numite Britania.”

De aceeași origine este denumirea irlandeză veche a Britaniei și, mai târziu, și a Scoției, Albu. Ambele toponime, Albion și irl. Albu, pot fi derivate dintr-o formă celtică prealabilă *albi̯ōn-, din care provine și cymr. elfydd „lume”.²⁶ Evident, aparține acestei familii și primul element al compunerii din nume personale galice de tipul Albio-rix „regele lumii” (al zeului galic care corespunde lui Marte roman; cf. CIL XII, 1300). Holder (1896: 83f.), de exemplu, vede o legătură cu „alb, luminos”, sens transmis nemijlocit de lat. albus, în stâncile de cretă caracteristice de pe țărmul sudic al insulei principale britanice.²⁷ Denumirea cymrică și, după toate aparențele, și cea galică pentru „lume” au un corespondent în slava comună *soětъ „luminos, lume”.²⁸

²³ Cf. REW nr. 319b.

²⁴ Cf. REW nr. 324a.

²⁵ Cf. REW nr. 325.

²⁶ Cf. Meid 1990; EDPC 29.

²⁷ Stüber 1998: 101f. trennt indes (im Gefolge von Hamp 1989: 109f.) urkelt. *albi̯ōn- ‘Welt’ von lat. albus etc., gibt aber (ebensowenig wie Hamp) eine Etymologie im eigentlichen Sinne bzw. eine für die dem keltischen Lexem zugrundeliegende Wurzel anzusetzende Grundbedeutung an. Die ebenda erwogene vor- bzw. nichtindogermanische Herleitung des Worts erscheint etwas an den Haaren herbeigezogen.

²⁸ Cf. IEW 30; ESJS 908–910.

Straipsniai / Articles

131

HARALD BICHlMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

4.3. Vechi-european

Pe baza apariției mai mult sau mai puțin generale a hidronimelor cu o anumită structură, răspândite mai ales pe continentul european, a fost formulată ipoteza așa-numitei „hidronimii vechi europene”. Întemeietorul ei, Hans Krahe, și urmașii săi, Wolfgang P. Schmid, Jürgen Udolph și alții, pornesc de la premisa că aceasta reprezintă o moștenire a primului val de migrație, care a adus limba (limbile) indo-europeană(e) în Europa. Totuși, nu era vorba de limba originară nediferențiată, ci, într-un anumit sens, de curentul ei principal, rămas după desprinderea ramurilor anatoliană, toharică, indo-iraniană, armeană și greacă. Sufixele derivative cu care sunt extinse bazele lexicale hidronimice sunt în mod clar indo-europene, la fel ca rădăcina hidronimică indo-europeană târzie *alb^h- < indo-europeană *h²el-b^h-, pe care se întemeiază atât numele Elbei/Labei, cât și numeroase alte hidronime europene:²⁹

−ā

−ī/−iā

−nā

−rā

−lā

−(V)nt(i)ā

Albaₑ (sec. I) [Plin. 3, 22]

Albis (sec. I) > Elbe^D&Labě^CZ

Albina (777) > Alm^A

Alvra^CH

Albula = Tiber^I [Verg. Aen. 8,332]

Albenta (sec. XVI) > Elbentas^LT

Alba (632) > Aubetin^F

Elber^N

Albula [Plin. 3,110] > Fiume dell’Albero^I

Labenza (864) > Lafnitz^A

Alba (817) > Alf^D

Albuera^E

Alfenz^A

Alba (877) > Aube^F

Aubance^F

Alba (986) > Alb^D

Ulvunda^NO

Alba (1095) > Alp^CH

A B R E V I E R I: A Austria; CH Elveția; CZ Republica Cehă; D Germania; E Spania; F Franța; I Italia; LT Lituania; No Norvegia.

În general, este vorba aici despre sufixe derivative, care au fost productive în majoritatea ramurilor lingvistice indo-europene și trebuie reconstruite pentru limba de bază. Mai rămâne acum să se determine originea și semnificația bazei hidronimice târziu proto-indo-europene *alb^h-.

²⁹ Cf. Krahe 1953: 40–42; Krahe 1964: 52f., 76, 101f.; Tab. 1 între p. 63 și 64.

132

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

4.3.1. Krahe (1964: 52f.) considera că era vorba de desemnarea culorii „albe” sau „deschise” a apei unui anumit râu ori a unui anumit peisaj (formațiuni), prin care curge un curs de apă. În sprijinul acestei interpretări, el s-a bazat în special pe date din ramura italică a familiei limbilor indo-europene: lat. albus «alb», cu derivatele lat. alburnus «albicios», albarus «plop alb»,³⁰ umbr. acuz. pl. n. alfu, abl. pl. n. alfer «alb».³¹ Sensul «alb» este păstrat și de glossele grecești mai târzii ἀλφούς · λευκούς³² și ἄλωφούς · λευκούς,³³ atestate în jurul anului 500 d.Hr. de lexicograful alexandrin Hesychius. Mai vechi este gr. ἀλφός «erupție albă sau ceva asemănător, în cazul leprei»; acest cuvânt era cunoscut deja de Hesiod, cca 700 î.Hr.³⁴

Este probabil ca formele înrudite din alte limbi indo-europene să nu mai fi permis recursul direct la apelativul originar: urgerm. *alb-it-/-ut- > nordica veche elptr și ǫlpt, ulterior și álpt, islandeză álft, engleză veche (kent.) ælbìtu, (saxonă vestică) ielfetu, ulterior ylfet(t)e, germana veche de sus elbìz, variante albìz, alpiz, aluiz etc. «lebădă», dar neerlandeză medie alft, elft «sardină (Alosa Alosa)»;³⁵ slava comună *olb-ędb/-ǫdb > bulgară lébed, macedoneană labed/lebed, sârbo-croată läbūd, slovenă labód, slovacă, cehă labuť, poloneză łabędź, cașubă łabądz, rusă occidentală lébedz’, ucraineană lébid’, rusă lébed «idem».³⁶

Rădăcina ipotetică urgerm. *alb-, cu sensul «alb, de culoare deschisă», putea motiva și apariția unor cuvinte precum germana nouă înaltă dialectală Alben «nisip calcaros de sub solul fertil» și suedeza dialectală alf «idem».

Înrudite sunt, probabil, și albaneza elb «orz» (~ gr. ἄλφι «făină de orz sau arpacaș») și hitita alpa- «nor», cu pierderea regulată a laringalei *h₂- în poziție inițială, în varianta apofonică *h₂olbh₀-³⁷.

4.3.2. Și ipoteza „veche-europeană” a evoluat. Generația mai tânără a susținătorilor ei, în frunte cu W. P. Schmid și Jürgen Udolph, preferă o etimologie mai „hidrologică” a hidronimului Elbe/Albis/Labe. Se presupune că hidronimele de tipul *Al⁰, *Alb⁽ʰ⁾⁰, *Ald⁽ʰ⁾⁰,

³⁰ Cf. REW nr. 318, 329a.

³¹ Cf. Untermann 2000: 79f.; EDL 32.

³² Cf. Latte 1953: 117.

³³ Cf. Latte 1953: 119.

³⁴ Cf. LfgrE I, 591.

³⁵ Cf. EWA II, 1032–1036.

³⁶ Cf. Vasmer 1986–1987: II, 470f.; ESSJa VI, 19; 32, 50f.; EDPS 365.

³⁷ Cf. IEW 30f.; EDHIL 169; EDG 77f.; Bichlmeier 2012: 388f.

Straipsniai / Articles

133

HARALD BICHLMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

*Alm⁰, *Aln⁰, *Al(V)nt⁰, *Als⁰, *Alist⁰ sunt, în ultimă instanță, de aceeași origine, adică se întorc la aceeași rădăcină proto-indo-europeană. ³⁸ Problema originii elementului labial de după această rădăcină (fie că este vorba de o extensie a rădăcinii, fie de un sufix) nu a fost pusă în mod serios de acești doi cercetători și, în consecință, nici rezolvată satisfăcător (vezi mai jos). Ca punct de plecare, ei consideră rădăcina verbală (proto-)indo-europeană *el-/*ol- „a curge”.³⁹ Alternanța apofonică *e-: *o- presupune, potrivit concepției actuale din indo-europenistică, o laringală inițială *h₁-. Așadar, conform opiniei predominante actuale, este vorba de rădăcina proto-indo-europeană *h₁elh₂- „a împinge încotrova” (LIV² 235), care are, prin urmare, un sens ce poate motiva fără dificultate nume de râuri cu ape curgătoare (repede).

Mai dificil de explicat este a- inițial, în locul lui e- sau o- așteptat, în limbile în care proto-indo-europeanul târziu *a și *o nu au coincis (precum limbile baltice, slave și germanice), și anume în celtică și italică (precum și în greacă, care poate servi drept control). P. Schrijver (1991: 65–73) a arătat că secvențele *h₁RC- și *h₂RC- s-au dezvoltat probabil în același mod în limbile italice, devenind *aRC-. În celtică se poate presupune o evoluție paralelă cel puțin în majoritatea cazurilor,⁴⁰ însă regula nu se aplică atunci când după *-l- urma o vocală. Prin urmare, cea mai simplă ipoteză rămâne aceea a existenței a două verbe de mișcare inițiale distincte, care se deosebeau cel puțin prin laringala inițială. Acestea sunt reprezentate și de rădăcina proto-indo-europeană deja menționată *h₁elh₂- „a împinge încotrova” (LIV² 235), alături de proto-indo-europeanul *h₂elh₂- „a merge fără țintă” (IEW 27f.; LIV² 264); în ceea ce privește sensul, prima rădăcină se potrivește mai degrabă cursurilor de apă cu curgere rapidă, iar a doua celor mai lente, poate chiar șerpuitoare. Un astfel de curs de apă șerpuitor era Elba pe porțiuni întinse încă în secolul al XIX-lea, înainte de efectuarea unor lucrări de amenajare corespunzătoare.

Această soluție presupune, desigur, existența unui sufix labial și implică necesitatea de a explica un asemenea sufix. Hyllested (2010: 203–208) a propus acum o soluție satisfăcătoare, arătând că

³⁸ So folgt etwa auch Fischer 1996: 65 dem Vorschlag Schmids 1993: 39f. und setzt mit diesem idg. *albhā- ‘Fluss’ an (wobei völlig unklar bleibt, wie daraus ebenda genanntes aisl. elfr entstanden sein soll, wenn kein Umlaut bewirkendes *-i/ī- im Suffix enthalten ist), während etwa HOS I, 239 neben der traditionelleren Ansicht, dass der Name der Elbe auf einem Adjektiv der Bedeutung ‘weiß’ beruhe auch eine Vorform germ. *albhī- ‘Fluss’ erwägt.

³⁹ Cf. Schmid 1983: 305f.; ders. 1985: 139; ders. 1986: 100f.

⁴⁰ Cf. Zair 2012: 29–38.

134

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

sufixe pe baza unor substantive verbale proto-indo-europene *–bʰ– (nomina agentis, nomina actionis, nomina rei actae⁴¹) ar fi putut forma.⁴²

4.3.3. Indiferent dacă se preferă etimologia „albă” sau cea „șerpuitoare”,⁴³ este necesar să se clarifice terminația hidronimului. Din perspectiva morfologiei proto-indo-europene târzii, se conturează următoarele posibilități:⁴⁴

(a) Un abstract *albʰi– derivat de la adjectivul *albʰo–. Dacă adjectivul însemna „alb, luminos”, abstractul însemna „albeață, luminozitate”.

(b) Indo-europeană târzie *albʰi– ca element al unui compus prescurtat neatestat, în cadrul sistemului de sufixe Caland-Wackernagel. Trebuie adăugat aici că o astfel de rădăcină hidronimică indo-europeană târzie *albʰ– apare și cu sufixul Caland-Wackernagel suplimentar –ro–(/–rā–): Elber, Alwra, Albuera (vezi tabelul 1).

(c) O temă histerodinamică *–ī– (nom. *–ih₂: gen. *–ih₂–ós); modelul ved. urḱís „lupoaică”, gen. urḱyàs, nordică veche ylgr „idem” (< germanică primitivă *uulgʷīz), gen. ylgar.

(d) O temă proterodinamică *–ī– (nom. *–ih₂: gen. *–i̯eh₂–s); modelul ved. devī́ „zeiță”, gen. devyās, gotic mawi „fată” (< germanică primitivă *mag̑uî), gen. maujos.

(e) Unele adjective proto-indo-europene târzii în *–ī(–) pot avea și funcție comitativă, dacă terminația lor este interpretată ca fiind desinența instrumentalului *–i–h₁

⁴¹ Cf., alături de alte adjective de culoare, formații precum proto-indo-europeanul *tih₁–bʰo– > gr. τῖφος „apă stătătoare, mlaștină”, alături de proto-indo-europeanul *tih₁–ro– > lit. týras „noroi”, sau proto-indo-europeanul *sal–bʰo– *„cenușiu” „murdărie, excrement” > > arm. alb „bălegar, gunoi de grajd”, hit. *šal–pa– „excrement (de câine)” etc. (cf. Hyllested 2010: 203–205).

⁴² Trebuie menționat aici că, în ultimă instanță, sufixul notat în continuare *–bʰo– poate fi explicat atât ca sufix propriu-zis, cât și prin posibilitatea ca, într-o etapă mai veche, să fi fost de fapt un element final de compunere *–bʰh₂–o–, derivat de la rădăcina proto-indo-europeană *bʰeh₂– „a străluci, a lumina, a părea” (LIV² 68f.).

⁴³ În literatură, adesea sunt menționate alături ambele soluții, fără a se lua o decizie, de exemplu la Bily 1996: 160 sau HOS I, 239.

⁴⁴ Vgl. Bichlmeier 2012: 384–388; ebenda 381 werden der Vollständigkeit halber auch die hypothetischen Kandidaten *h₁el–bʰ–/*h₁ol–bʰ– ‘rot(braun) seiend’ angeführt, deren Nullstufe uridg. *h₁l̥–bʰ– sich auf keltischem und wohl auch auf alteuropäischem Boden zu *albʰo entwickelte. Die Schwäche dieser Erklärung bleibt freilich, dass eine Bildung aus uridg. *h₁el– ‘rot(braun)’ mit dem Ableitungssuffix *–bʰ– im urindogermanischen Lexikon keine direkte materielle Stütze hat (vgl. IEW 462–464), wenngleich freilich Ableitungen von einem auch sonst nachweisbaren n-Stamm zu dieser Wurzel durchaus existieren, vgl. gr. ἔλαφος ‘Hirsch’ < uridg. *h₁el–n–bʰo– neben gemeinlaw. *jelenъ < urslaw. *(j)eleni– < *h₁el–en– + –i–).

Straipsniai / Articles

135

HARALD BICHLMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

care leagă tulpinile în i. ⁴⁵ În principiu, și ved. devī „zeiță” poate reprezenta un derivat comitativ de la ved. devá- „zeu” și să fi însemnat inițial „care apare împreună cu un zeu” sau ceva asemănător.

Conform modelelor (c) și (d) se formează substantive feminine, atât substantive propriu-zise, cât și adjective. Având în vedere preferința (deși nu dominația absolută) pentru genul feminin în hidronimele indo-europene, aceste două modele par a fi candidații cei mai probabili. Dacă forma de vest-germ. *Albī, Gen. *Alb(i)jōz este corectă, la care indică și rezultatele împrumuturilor din limbile vest-slave, atunci alegerea s-ar restrânge la modelul (d), adică la „modelul” devī. Acesta are și un alt rezultat secundar atrăgător: o serie de râuri s-au bucurat de venerare ca divinități în diverse tradiții indo-europene. Așadar, declinarea după modelul devī „zeiță” a unui asemenea nume de râu, care desemna un râu venerat ca divinitate, nu trebuie să fie o ficțiune anacronică.

5. EVOLUȚIA PE TEREN SLAV

Slavii au cunoscut hidronimul Elbe/Albis cel mai devreme în secolul al VI-lea d.Hr. Formele vest-slave precum polab. Lābi, sorabă superioară veche Łobjo, sorabă inferioară nouă Łobje, cehă veche Labě, cehă Labe (n.!)⁴⁶ nu reflectă, contrar celor afirmate mult timp în literatura de specialitate, o formă protoslavă *Olbbji, Gen. *Olbbję⁴⁷, ci mai degrabă protoslava *Olb’e n. (precum protoslava *pol’e „câmp”, *mor’e „mare”). Protoslava *Olbbji, Gen. *Olbbję ar fi fost mai curând o formă feminină și ar fi dat, la fel ca protoslava *Olbbję n., ceha *Labí etc.⁴⁸ Pornind de aici, se poate specula dacă, la momentul contactului, hidronimul avea în dialectele vest-germanice ale locuitorilor de atunci ai bazinului Elbei forma de vest-germ. *Albī, Gen. *Alb(i)jōz, urmând astfel declinarea după modelul ved. devī — vezi mai sus (d) —, sau forma de vest-germ. *Albīz, Gen. *Alb(i)jaz, fiind deci declinat după modelul ved. vṛkís — vezi mai sus (c). În slavă a avut loc apoi, în orice caz, o nivelare paradigmatică a nominativului după forma temei celorlalte cazuri, precum și

⁴⁵ Cf. Widmer 2005.

⁴⁶ Cf. Shevelov 1964, 396.

⁴⁷ Vgl. etwa Profous 1949: 472.

⁴⁸ Cf. Rozwadowski 1948: 170f. cu n. 2.

136

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

trecerea de la genul inițial feminin la cel neutru trebuie presupusă. Aceasta s-ar fi putut produce mai degrabă pornind de la o paradigmă de tipul (c), construită pe baza vest-germ. *Alb(i)ja- (→ protoslava *Olb’e), deoarece o paradigmă bazată pe o temă vest-germ. *Alb(i)jō- f. (cu o „vocală tematică” lungă) ar fi dus mai curând la protoslava *Olb’a- f. sau *Olbbja- f., din care formele neutre atestate în limbile vest-slave sunt mai greu de explicat. Preluarea trebuie să fi avut loc înainte de debutul proceselor de umlaut în continuum-ul dialectal vest-germanic. După metateza lichidelor slave în grupul *oRT, care trebuie datată aproximativ între anii 750 și 850 d.Hr.,⁴⁹ așadar încă înainte de dezagregarea ramurii vest-slave în jurul anului 900 d.Hr.,⁵⁰ hidronimul a căpătat pe teren vest-slav forma *Lab’e, care, datorită formei sale fonologice, a primit genul neutru.⁵¹ În cadrul peisajului hidronimic ceh (și, de altfel, slav) acest nume este destul de izolat prin genul său. La început, numele ar fi putut avea totuși genul feminin, însă acest lucru nu poate fi demonstrat. Trecerea s-ar fi produs, probabil, datorită identității terminațiilor, întrucât ceh. veche -ě > ceh. -e apare atât în paradigmele de declinare neutre, cât și în cele feminine, dar analogia în baza căreia ar fi avut loc trecerea rămâne cu totul neclară, având în vedere că numele râurilor sunt aproape fără excepție feminine.

Puțin aparte este aici pol. Łaba < protoslava *olba- ← vest-germ. *albō-⁵², la baza căruia se află, se pare, o formă transformată prin moțiune a unei vechi teme în o, așa cum arată, de exemplu (presupunând identitatea etimologiei), lat. albus „alb”.

6. O PRIVIRE ASUPRA TIPOLOGIEI SEMANTICE

Denumirea cursurilor de apă după culoare reprezintă o motivație semantică foarte frecventă, iar culoarea albă sau deschisă se bucură aici de o popularitate deosebită.⁵³ În Republica Cehă se încadrează aici, de exemplu,

⁴⁹ Cf. Shevelov 1964: 633f.; Lamprecht 1987: 161–163.

⁵⁰ Cf. Novotná/Blažek 2007: 201.

⁵¹ Die ältere Ansicht (vgl. Profous 1949: 472; Schwarz 1961: 363), nach der *Labbъji, Gen. *Labbję entstanden sei, ist nicht länger haltbar; vgl. dazu auch die oben in Anm. 47 zitierte Literatur.

⁵² Cf. Rozwadowski 1948: 171f.

⁵³ Trebuie subliniat aici, desigur, că, cel puțin atunci când, alături de un râu „alb”, există și un râu „negru”, acest lucru nu trebuie neapărat să aibă legătură cu o colorare, ci poate servi pur și simplu la diferențierea unor râuri aflate în apropiere unele de altele sau a unor cursuri superioare care se unesc undeva și formează un

Straipsniai / Articles

137

HARALD BICHLMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

Bílina (84 km), afluent de stânga al Elbei/Labei; Bělůnka (25 km), afluent de stânga al Elbei/Labei; Bílá voda (după confluența cu Sloupelský potok se formează Punkva); nu mai puțin de șase pâraie cu numele Bělá (afluenți ai Svitavei, ai Kladská Nisa/Nysa Kłodzka/Glatzer (Schlesischen) Neiße, ai Jizerei/Iser, ai Divoká Orlice, ai Hejlóvka și ai Chotovický potok); trei cursuri de apă cu numele Bílý potok (afluenți ai Bílinei, ai Bezdrevský potok și ai Svratkăi); cursuri izvorâtoare ale unor râuri mai mari, precum Bílé Labe/Weißwasser (afluent de stânga al Elbei/Labei), Bílá Opava/Weiße Oppa (afluent de dreapta al Střední Opava), Bílá Desná (afluent de dreapta al Desnei), Bílá Ostravice/Weiße Ostrawitza (după confluența cu Černá Ostravice/Schwarzen Ostrawitza se formează Ostravice/Ostrawitza). Nu trebuie omise nici Svitava/Zwitta(wa) (97 km), afluent de stânga al Svratka/Schwarza(ch), și Světlá (12 km), afluent de dreapta al Studená Vltava/Kalten Moldau. Printre hidronimele slave de această origine se numără cel mai lung curs de apă al sistemului hidrografic ruso-bașkir, Belaja (1430 km), afluent al Kamei. Transparentă este și denumirea a două râuri islandeze numite Hvítá (185 și 117 km). În Asia pot fi menționate: râul vest-iranian Sefid-Rūd (670 km), care se varsă în Marea Caspică dinspre sud; vechiul nume indian de râu Śvetyā [RV X,75,6], denumirea, în perioada vedică, a unuia dintre afluenții cursului superior al Indusului. În Asia Centrală este vorba, de exemplu, despre râul uigur Aksa (282 km), unul dintre principalele cursuri izvorâtoare ale râului Tarim din nord-vestul Chinei, și despre râul omonim Aksa (316 km) din Kazahstan, care alimentează lacul Balhaș. În China, cel mai lung „râu alb” este 白河 Bái Hé (1329 km), care traversează Beijingul și se numește astăzi Hǎi Hé, „râul mării”. În Africa, pe lângă Nilul Alb, poate fi menționat, de exemplu, râul vest-african Bakoye (560 km), al cărui nume în limba mandingo înseamnă „râu alb”; după confluența cu râul Bafing („râu negru”), râul poartă numele Senegal. În America, printre hidronimele transparente se numără, de exemplu, White River (265 km), afluent al Yukonului în Alaska; Blanco River (140 km) din centrul Texasului, care se varsă în râul San Marcos; Rio Branco din Brazilia (1300 km, bazin hidrografic de 195 000 km²), afluent al Río Negro (2300 km), care, la rândul său, este unul dintre afluenții nordici ai Amazonului. În Oceania se încadrează, de exemplu, numele maori Waima, de pe Insula de Nord a Noii Zeelande, precum și multe altele.

În limbile indo-europene se întâlnesc mai multe cazuri în care denumirea unei culori apare în nume care se referă la cursuri de apă:

după confluența cu un râu mai mare, căruia numele nu-i mai adaugă niciun determinant. Cf., de exemplu, (cu o altă pereche de culori) Mainul Roșu și Mainul Alb, care se unesc formând Mainul etc. (cf. Holzer 1994–1995; 2007: 96).

138

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

(a) protoslav. *balta- > sl. comun. *bolto- «mlaștină, nămol» față de lit. báltas «alb»; vezi și pol. dial. biel, rus. alb. bel «pajiște mlăștinoasă» față de protoslav. *bēla- > sl. comun. *bělъ(jь) «alb».⁵⁴

(b) protocelt. *dubro- «întunecat» > ir. dobur «apă» s-a format, evident, prin contaminarea dintre protocelt. *dubu- «negru» și *dubno- «adânc», pe de o parte, și *udro- «apă», pe de altă parte.⁵⁵

Exemplele râurilor mai lente și cu meandre, al căror curs inferior s-a dovedit (de regulă) dominant la atribuirea numelui, sunt mai puține, dar aceasta se datorează poate și faptului că astfel de hidronime mai puțin expresive trezesc un interes mai redus din partea etimologilor. Totuși, să menționăm măcar câteva hidronime slave transparente:

Mda – 101 km, afluent al râului Msta (445 km), în regiunea Novgorod;

Nemda – 162 km, afluent pe dreapta al râurilor Pižma → Vjatka → Kama → Volga;

Nëmda – 146 km, afluent pe stânga al Volgăi, pe teritoriul fostului guberniu Kostroma;

Vasmer (1986–1987: 2, 588) erklärt beide Hydronyme als ein Gegensatzpaar *Mъda ‘langsamer (Fluss)’: *Ne-mъda ‘nicht langsamer (Fluss)’, vgl. russ.-ksl. izmъděti ‘ohnmächtig, schwach werden, debilitari.

În teritoriul slavilor de vest se întâlnește un hidronim similar, dar extins cu un sufix l (cf. sl. comun. *mъdblъ(jь) > sl. veche bisericească mъdlъ «apatic», adică «leneș, lent», cehă mdlý și sl. comun. *mъd(b)lnъ(jь)⁵⁶ (alături de *mъdblъ° > rus. médlennyj «lent»).

Mulde – 147 km, afluent pe stânga al Elbei/Labei, în care se varsă la Dessau. Se formează prin confluența râului Zwickauer Mulde/Cvikovská Modla (167 km) și a râului Freiberger Mulde/Freiberská Modla (124 km), lângă Sermuth (Saxonia).

Modla – un curs de apă de 27 km, afluent pe stânga al Elbei/Labei, în care se varsă la Lovosice, adică între gurile de vărsare ale Eger/Ohře și Bílina.

Trebuie adăugat că este vorba probabil de sorabisme, deoarece o este reflexul sorab regulat al sl. comun. *ъ; cf. soraba de jos, arhaic módły «slab, fără putere, epuizat; mort», soraba de sus modły alături de soraba de jos orientală medly⁵⁷.⁵⁸

Cf. ĚSSJa 2, 79–81 (*bělъ(jь)); 2, 179–181 (*bolto); ESJS 61 (bělъ), 65f. (blato).

Vgl. Hamp 1972: 236; EDPC 107f.

Vgl. Vasmer 1986–1987: 2, 590f.; ĚSSJa 20, 210f.; ESJS 516f.; EDPS 332.

Cf. Schuster-Šewc 1983–1996: 939.

Vgl. zum Weiteren Vondrová/Blažek 2001, 312; Udolph 1986 lehnt die ganze auf ‘langsam’ aufgebaute Etymologie dieser slawischen Hydronyme ab und setzt stattdessen für die westslawischen Hydronyme eine Dissimilation aus *mold-l- vom Verb gemeinslaw. *melti ‘mahlen’ voraus.

Strp̄snai / Articles

139

HARALD BICH(L)MEIER, VÁCLAV BLAŽEK

7. REZUMAT

Este evident că, atât din punct de vedere fonetic, cât și din perspectiva tipologiei semantice, sunt posibile etimologii ale numelui Elba/Labe bazate pe lexeme cu sensul de «alb, luminos», «lent» sau «a șerpui» și altele asemenea. Singurul dezavantaj al ultimelor menționate este că, în vocabularul apelativ al limbilor indo-europene individuale, nu se poate atesta o extensie a rădăcinilor proto-indo-europene *h₁elh₂- și proto-indo-europene *h₂elh₂- cu un element/sufix labial. Comparând aceste etimologii, comparația indică drept mai probabilă etimologia bazată pe «alb», fără ca celelalte două să poată fi însă excluse cu adevărat. Etimologia de preferat se întemeiază pe complexul radicular clar definit proto-indo-european *h₂el-b_h-, indică probabil o temă în i_h2 cu structură histerodinamică (mai puțin probabil, proterodinamică), care formează substantive și adjective feminine, și are paralele semantice în numeroase râuri «albe», precum și în folosirea denumirilor de culori în general pentru numirea cursurilor de apă.

LITERATURVERZEICHNIS

Adam Brémský 2009: Činy biskupů hamburského kostela. Praha: Argo.

Berneker Erich 1924: Slavisches etymologisches Wörterbuch. Erster Band: A–L. 2. unveränd. Aufl. Heidelberg: Winter.

Bichlmeier Harald 2012: Anmerkungen zum terminologischen Problem der ‚alteuropäischen Hydronymie’ samt indogermanistischen Ergänzungen zum Namen der Elbe. – Beiträge zur Namenforschung, Neue Folge 47/4, 2012, 365–395.

Bichlmeier Harald 2013: Analyse und Bewertung der sprachwissenschaftlichen Standards aktueller Forschungen traditioneller Art zur ‚alteuropäischen Hydronymie’ aus der Perspektive der heutigen Indogermanistik. – Namenkundliche Informationen 101/102, 2013, 397–437.

Billy Pierre-Henri 1993: Thesaurus Linguae Gallicae. Hildesheim – Zürich – New York: Olms-Weidmann.

Bily Inge 1996: Ortsnamenbuch des Mittelelbegebietes. (Deutsch-slawische Forschungen zur Namenkunde und Siedlungsgeschichte 38) Berlin: Akademieverlag.

Bjorvand Harald / Lindeman Frederik Otto 2007: Våre arveord. Etymologisk ordbok. Revidert og utvidet utgave. Oslo: Novus forlag (Instituttet for sammenlignende kulturforskning).

Blažek Václav 2000: Keltové – Germáni – Slované. Lingvistické svědectví o kontinuitě a diskontinuitě osídlení střední Evropy. – Čeština: univerzália a specifika 2, ed. Zdeňka Hladká, Petr Karlík. Brno: Masarykova univerzita, 9–30.

140

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

Bretholz Bertold (Hg.) 1923: Cosmae Pragensis: Chronica Boemorum. Berlin: Weidmann.

Cassius Dio Cocceianus: Historiae Romanae, ed. by Earnest Cary, Herbert Baldwin Foster. London: Heinemann – New York: Harvard University Press 1914.

Dobiáš Josef 1964: Dějiny československého území před vystoupením Slovanů. Praha: ČSAV.

Drda Petr / Rybová Alena 1998: Keltové a Čechy. Praha: Academia.

EDG – Beekes Robert with the assistance of Lucien van Beek: Etymological Dictionary of Greek (Leiden Indo-European Etymological Dictionary Series 10) Leiden–Boston: Brill, 2010.

EDHIL – Kloekhorst Alwin: Etymological Dictionary of the Hittite Inherited Lexicon. (Leiden Indo-European Etymological Dictionary Series 5) Leiden – Boston: Brill 2008.

EDL – de Vaan Michiel: Etymological Dictionary of Latin and the other Italic Languages. (Leiden Indo-European Etymological Dictionary Series 7) Leiden – Boston: Brill 2008.

EDPC – Matasović Ranko: An Etymological Dictionary of Proto-Celtic. (Leiden Indo-European Etymological Dictionary Series 9) Leiden – Boston 2009.

EDSIL – Derksen Rick: Etymological Dictionary of the Slavic Inherited Lexicon. (Leiden Indo-European Etymological Dictionary Series 4) Leiden – Boston 2008.

ESJS – Havlová, Eva et al.: Etymologický slovník jazyka staroslověnského. Praha: Academia [bis Fasz. 13], Tribun EU [ab Fasz. 14] 1989ff.

ĖSSJa – Trubačev Oleg N. (Hg.): Ėtimologičeskij slovar’ slavjanskich jazykov. Moskva: Nauka 1974ff.

EWA II – Lloyd Albert L. / Lühr Rosemarie / Springer Otto: Etymologisches Wörterbuch des Althochdeutschen. Band II. Göttingen – Zürich: Vandenhoeck & Ruprecht 1998.

Fischer Reinhard 1996: Brandenburgisches Namenbuch Teil 10: Die Gewässernamen Brandenburgs. Mitautoren: Elżbieta Foster, Klaus Müller, Gerhard Schlimpert †, Sophie Wauer, Cornelia Willich. Weimar: Hermann Böhlaus Nachfolger.

Hamp Eric P. 1972: Keltic *dubpo- ‘water’: the story of a lexeme. – Smith M. Estellie (Hg.): Studies in Linguistics in honor of George L. Trager. The Hague – Paris: Mouton, 233–237.

Hamp Eric P. 1989: Miscellaneous notes. – Bulletin of the Board of Celtic Studies 36, 107–110.

Holder Alfred 1896, 1904, 1907: Alt-celtischer Sprachschatz, I–III. Leipzig: Teubner.

Straipsniai / Articles

141

HARALD BICHlMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

Holzer Georg 1994–1995: Weiße und schwarze Flüsse. – Österreichische Namenforschung 22/23, 35–53.

Holzer Georg 2007: Slavische Gewässernamen in Niederösterreich: ihre Bildung und ihr Verhältnis zu den Geländenamen. – Greule Albrecht, Janka Wolfgang, Prinz Michael (Hgg.): Gewässernamen in Bayern und Österreich. 3. Kolloquium des Arbeitskreises für bayerisch-österreichische Namenforschung (Regensburg, 27./ 28. Februar 2004). (Regensburger Studien zur Namenforschung 1) Regensburg: edition vulpes 2005, 95–109.

Hyllested Adam 2010: PIE *-bh- in verbs and Nouns: Distribution, Function, Origin. – Lühr Rosemarie / Ziegler Sabine (Hgg.): Protolanguage and Prehistory, Akten der XII. Fachtagung der Indogermanischen Gesellschaft (vom 11. bis 15. Oktober 2004 in Krakau) Wiesbaden: Reichert 2009[2010], 202–214.

IEW – Pokorny Julius: Indogermanisches etymologisches Wörterbuch. Bern – München: Francke 1959.

Krahe Hans 1953: Alteuropäische Flußnamen. – Beiträge zur Namenforschung 4, 37–53.

Krahe Hans 1964: Unsere ältesten Flußnamen. Wiesbaden: Harrassowitz.

EDPG – Kroonen Guus: Etymological Dictionary of Proto-Germanic. (Leiden Indo-European Etymological Dictionary Series 11) Leiden - Boston: Brill 2013.

Lamprecht Arnošt 1987: Praslovanština. Brno: Universita J.E. Purkyně.

Latte Kurt (Hg.) 1953: Hesychii Alexandrini Lexicon. Volumen I: A–Δ. Kopenhagen: Ejnar Munksgaard.

LfgrE – Snell Bruno / Meier-Brügger Michael (Hgg.): Lexikon des frühgriechischen Epos, Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht 1955–2010.

LIV² – Lexikon der indogermanischen Verben. Die Wurzeln und ihre Primärstammbildungen, unter Leitung von Helmut Rix bearb. von Martin Kümmel, Thomas Zehnder, Reiner Lipp, Brigitte Schirmer Zweite, verb. u. erw. Aufl. bearbeitet von Martin Kümmel und Helmut Rix. Wiesbaden: Reichert 2001.

Lutterer Ivan / Maitán Milan / Šrámek Rudolf 1982: Zeměpisná jména Československa. Praha: Mladá fronta.

Magnússon Ásgeir Blöndal 1995: Íslensk orðsjafabók. 3., verb. Aufl. Reykjavík: Orðabók Háskólans.

(Pomponii) Melae De Chorographia Libri Tres, recognovit Carolus Frick. Stuttgart: Teubner 1968.

Meid Wolfgang 1990: Über Albion, elfy dd, Albiorix und andere Indikatoren eines keltischen Weltbildes. – Ball Martin J. / Fife James / Poppe Erich / Rowland Jenny (Hgg.): Celtic Linguistics. Leithyddiaeth geltaidd. Readings in the Brythonic Languages. Festschrift for T. Arwyn Watkins. Amsterdam – Philadelphia: Benjamins, 435–439.

142

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

MMFH I – Magnae Moraviae Fontes Historici I: Annales et Chronicae, ed. Dagmar Bartonková et alii. Brno: Masarykova univerzita 2008.

Much Rudolf 1911–1913: Albis. – Reallexikon der germanischen Altertumskunde, herausgegeben von Johannes Hoops. Strassburg: Trübner, 55f. <http://archive.org/stream/reallexikonderg01hoop#page/56/mode/2up>

Novotná Petra / Blažek Václav 2007: Glottochronology and its application to the Balto-Slavic languages, I. – Baltistica 42/2, 2007, 185–210.

Pape Wilhelm 1863–1870: Handwörterbuch der griechischen Sprache, in vier Bänden. Bd. 3: Wörterbuch dergriechischen Eigennamen. 2 Teile. 3. Aufl., neu bearb. von Gustav Eduard Benseler. Braunschweig: Friedrich Vieweg und Sohn.

Plinius Caius: Naturalis Historiae, III–IV, ed. G. Winkler. Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft 1988.

Pliny the Elder: The Natural History, translated by John Bostock & H.T. Riley. London: Taylor & Francis 1855.

Pomponius Mela’s Description of the world, translated by F.E. Romer. Ann Arbor: The University of Michigan. <http://babel.hathitrust.org/cgi/pt?id=mdp.39015042048507;view=1up;seq=121>

Profous Antonín 1949: Místní jména v Čechách, jejich vznik, původní význam a změny, II (CH–L). Praha: Česká Akademie věd a umění.

Radt Stefan (Hg.) 2003: Strabons Geographika, Band 2: Buch V–VIII: Text und Übersetzung. Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht.

Rasch Gerhard 2005 [Diss. 1950]: Antike geographische Namen nördlich der Alpen. Mit einem Beitrag von Hermann Reichert: „Germanien in der Sicht des Ptolemaios“. Hrsgg. von Stefan Zimmer unter Mitwirkung von Hasso Heiland. (RGA-Ergänzungsband 47) Berlin – New York: de Gruyter.

Ravennatis Anonymi Cosmographia et Gvidonis Geographica, ed. Moritz Pinder et Gustav Parthey. Berlin: Nicolai 1860. http://books.google.nl/books/about/Ravennatis_Anonymi_Cosmographia_et_Gvido.html?id=mlxRV1Gz1ZkC&redir_esc=y

REW – Meyer-Lübke Wilhelm: Romanisches etymologisches Wörterbuch. Heidelberg: Winter 1935.

Rozwadowski Jan 1948: Studia nad nazwami wód słowiańskich. Z mapą. Dzieło pośmiertne. (Prace Onomastyczne 1) Kraków: Nakładnistwo Polskiej Akademii Umiejętności.

Schmid Wolfgang P. 1983: Das sprachgeschichtliche Problem Alteuropa. – Sprachwissenschaft 8, 101–113 [nachgedruckt in Becker Joachim et alii (Hgg.) 1994: Linguisticae

Straipsniai / Articles

143

HARALD BICHLMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

Scientiæ Collectanea: Ausgewählte Schriften von Wolfgang P. Schmid. Berlin – New York: de Gruyter, 303–315].

Schmid Wolfgang P. 1985: Das Lateinische und die Alteuropa-Theorie. – Indogermanische Forschungen 90, 1985, 29–146.

Schmid Wolfgang P. 1986: Elbe. – Reallexikon der Germanischen Altertumskunde Bd. 7, hrsg. von Heinrich Beck, H. Jankuhn, K. Ranket und R. Wenskus. Berlin – New York: de Gruyter, 100f.

Schmid Wolfgang P. 1993: Zur Schichtung der Gewässernamen. – Debus Friedhelm (Hg.) 1993: Deutsch-slawischer Sprachkontakt im Lichte der Ortsnamen. Mit besonderer Berücksichtigung des Wendlandes. Neumünster: Karl Wachholtz Verlag, 37–46.

Schuster-Šewc Heinz 1983–1996: Historisch-etymologisches Wörterbuch des Sorbischen. Bautzen: Domowina.

Sedláček August 1920: S nůška starých jmen, jak se nazývaly v Čechách řeky, potoky, hory a lesy. Praha: Česká akademie věd a umění.

Shevelov George Y. 1964: A Prehistory of Slavic. The Historical Phonology of Common Slavic. Heidelberg: Winter.

Schrijver Peter 1991: The reflexes of the Proto-Indo-European Laryngeals in Latin. (Leiden Studies in Indo-European 2) Amsterdam – Atlanta: Rodopi.

Schwarz Ernst 1931: Die Ortsnamen der Sudetenländer als Geschichtsquelle. München: Oldenbourg.

Schwarz Ernst 1956: Germanische Stammeskunde. Heidelberg: Winter.

Schwarz Ernst 1961: Die Ortsnamen der Sudetenländer als Geschichtsquelle. 2., durchges., teilweise umgearb. u. erw. Aufl. München: Robert Lerche.

Šafařík Pavel Josef 1862: Slovanské starožitnosti I. 2. vyd. upravil Josef Jireček. Praha: Tempský. <http://books.google.nl/books?id=9sVJAAAAcAAJ&hl=cs&source=gbs_similarbooks>

Šefčík Ondřej 1997: Předslovanská toponymie českých zemí. Brno: unpublizierte Diplomarbeit an der Philosophischen Fakultät der Masaryk-Universität (FF MU).

Šmilauer Vladimír 1970: Labe a jeho rod. – Zpravodaj místopisné komise ČSAV XI/3, 1970, 404–407.

Štefáček Stanislav 2008: Encyklopedie vodních toků Čech, Moravy a Slezska. Praha: Baset.

Stüber Karin 1998: The Historical Morphology of n-Stems in Celtic: Maynooth: The Department of Old Irish, National University of Ireland.

Stückelberger Alfred / Graßhoff Gerd (Hgg.) 2006: Ptolemaios: Handbuch der Geographie. Griechisch – Deutsch. Einleitung, Text und Übersetzung, Index. 1. Teil: Einleitung und Buch 1–4; 2. Teil: Buch 5–8 und Indices. Basel: Schwabe.

144

Acta Linguistica Lithuanica LXXI

Elbe – zu den Quellen eines Hydronyms

Stückelberger Alfred / Mittenhuber Florian (Hgg.) 2009: Ptolemaios: Handbuch der Geographie. Ergänzungsband mit einer Edition des Kanons bedeutender Städte. Basel: Schwabe.

Tacitus Cornelius P. 1959: Germania, ed. E. Fehrle. Heidelberg: Winter.

Udolph Jürgen 1986: Zum Problem der auf *mъd-l- / *mъd-l- und *mod-l- beruhenden slavischen Appellativa und Namen. – Acta Baltico-Slavica 17, 1986, 295–307.

Udolph Jürgen 1990a: Die Stellung der Gewässernamen Polens innerhalb der alteuropäischen Hydronymie. (Beiträge zur Namenforschung: Beiheft Neue Folge 31). Heidelberg: Winter.

Udolph Jürgen 1990b: Zuflüsse zur unteren Elbe (von Seege und Stecknitz bis zur Mündung). (Hydronymia Germaniae, Reihe A, Lieferung 16) Stuttgart: Steiner.

Udolph Jürgen 1994: Namenkundliche Studien zum Germanenproblem. (RGA-Ergänzungsband 9) Berlin – New York: de Gruyter.

Unterman Jürgen 2000: Wörterbuch des Oskisch-Umbrischen. (Handbuch der italischen Dialekte 3) Heidelberg: Winter.

Vasmer Max 1986–1987: Ètimologičeskij slovar’ slavjanskich jazykov, I–IV, Übersetzung: O.N. Trubačev. Moskva: Progress.

Velleius Paterculus and Res Gestae Divi Augusti, edited and translated by Frederick W. Shipley. Cambridge (Mass.): Harvard University Press (Loeb Classical Library) 1924.

Velleius Paterculus a Florus 2013. Dvojí pohled na římské dějiny, přeložila Bohumila Mouchová. Praha: Arista/Baset.

Vries Jan de 1962: Altnordisches etymologisches Wörterbuch. Leiden: Brill.

Vondrová Marcela / Blažek Václav 2001: Slovanské archaismy a dialektismy v toponymii Čech. – Hladká Zdeňka / Karlík Petr (Hg.): Čeština – univerzália a specifika 3 (Sborník konference v Brně, 22.–24.11. 2000). Brno: Masarykova univerzita, 311–342.

Widmer Paul 2005: Der altindische urḱí-Typus und hethitisch nakkī-: Der indogermanische Instrumental zwischen Syntax und Morphologie. – Die Sprache 45/1–2, 2005, 190–208.

Zair Nicholas 2012: The Reflexes of the Proto-Indo-European Laryngeals in Celtic. (Brill’s Studies in Indo-European Languages and Linguistics 7). Leiden – Boston: Brill.

DANKSAGUNG

Dieser Beitrag entstand mit Hilfe der finanziellen Unterstützung der Česká grantová agentura (Nr. P406/12/0655).

Straipsniai / Articles

145

HARALD BICH LMEIER, VÁCLAV BLAŽEK

Elbė: apie vieno hidronimo ištakas

SANTRAUKA

Straipsnio tikslas – apibendrinti svarbią istorinę informaciją, susijusią su hidronimu Albis / Elbe / Labe bei kitais hidronimais, padarytais su ta pačia šaknimi, aptarti žodžių darybos sunkumus ir galiausiai įvertinti įvairius etimologinius bandymus atsižvelgiant į semantinę tipologiją. Du sprendimai atrodo priimtinesni nei kiti: „baltoji“ etimologija, kurią pasiūlė Hansas Krahe, ir „lėtai tekanti“ etimologija, kurią pirmas pasiūlė, bet plačiau nei ištyrė Wolfgangas P. Schmidas.

Įteikta 2014 m. spalio 14 d.

HARALD BICH LMEIER

Sächsische Akademie der Wissenschaften

Arbeitsstelle Jena: Etymologisches Wörterbuch des Althochdeutschen

Zwätzengasse 12, D-07743 Jena

[email protected]

Martin-Luther-Universität Halle-Wittenberg

Orientalisches Institut, Seminar für Indogermanistik und Allgemeine Sprachwissenschaft

D-06099 Halle (Saale)

[email protected]

VÁCLAV BLAŽEK

Ústav jazykovědy a baltistiky,

Filozofická fakulta Masarykovy University

A. Nováka 1, CZ-60200Brno

[email protected]

146

Acta Linguistica Lithuanica LXXI