LAIMA KALĖDIENĖ

Institutul Limbii Lituaniene

Direcții de cercetare: sociolingvistică, lingvistică aplicată, dialectologie, onomastică, fonetică și fonologie, lingvistică computațională.

EMIGRANȚII: LIMBA ȘI IDENTITATEA

Monografie colectivă

Redactoare științifică Meilutė Ramonienė, hărțile au fost realizate de Viktorija Baranauskienė, autoare: Viktorija Baranauskienė, Eglė Gudavičienė, Kristina Jakaitė-Bulbukienė, Dovilė Krupickaitė, Meilutė Ramonienė, Loreta Vilkienė

Vilnius: Vilniaus universiteto leidykla, 2015, 232 p. ISBN 978-609-459-543-1

Emigrația este o problemă actuală a Lituaniei de astăzi, un proces puternic aflat în desfășurare, a cărui amploare poate încă să crească; de aceea, cercetarea fenomenelor legate de acest proces este nu doar necesară, ci și inevitabilă. Cercetătoarele de la Universitatea din Vilnius, lingviste și geografe, cu sprijinul sociologilor, au conceput și au realizat în perioada 2011–2013 un proiect sociolingvistic finanțat de Comisia de Stat pentru Limba Lituaniană Limba emigranților (coordonatoare Meilutė Ramonienė). În cadrul expedițiilor din Germania, America și Tasmania au fost colectate numeroase date pe baza unor interviuri aprofundate; în plus, s-au obținut online o multitudine de răspunsuri la întrebări — au fost completate 2026 de chestionare, un sondaj standardizat (p. 209–221), care a cuprins 61 de întrebări. Un mare avantaj al datelor analizate este faptul că au fost colectate aproape în aceeași perioadă, în decurs de câțiva ani.

Straipsniai / Articles

305

LAIMA KALĖDIENĖ

Aplicarea bine gândită a metodelor cantitative și calitative din sociolingvistică este cheia succesului acestui proiect. Coordonatoarea proiectului dobândise deja o vastă experiență în acest tip de activitate¹, pe care se bazează împreună cu Dovilė Krupickaitė atunci când prezintă metodologia cercetării limbii emigranților (p. 19–40). Încă de la început, la p. 19, devine clar care este călcâiul lui Ahile al întregii cercetări: conceptul de emigrant. Aici sunt considerați emigranți toți „cei care au locuit în afara Lituaniei cel puțin 3 ani” (p. 19). Așadar, atât cei care au emigrat din Lituania, cât și copiii și nepoții lor care își afirmă identitatea lituaniană și se simt legați de Lituania (așa cum se întâmplă în programul Lituania globală). Tocmai aici se află cel mai nesigur punct de plecare: în ce măsură se simt ei înșiși legați de Lituania, ce relații păstrează sau prin ce legături se simt deja uniți. Este cert că, în sondarea a chiar câtorva mii de emigranți, tocmai aceste legături cu identitatea lituaniană au fost cel mai greu de stabilit, uneori chiar imposibil, deși fiabilitatea răspunsurilor depindea în mare măsură de ele: dacă emigrantul dorește sau nu să fie asociat cu Lituania, aspect menționat și de D. Krupickaitė în articolul său (p. 26), în care trece în revistă amănunțit valurile și direcțiile emigrației din această perspectivă. Cercetătoarea și-a justificat alegerea teritoriului cercetării și principiile alcătuirii matricei de eșantionare prin deficiențele și lipsa de fiabilitate a datelor (p. 27–28).

Articolul lui M. Ramonienė, „Cercetări cantitative și calitative asupra limbii emigranților” (p. 31–40), este, în cel mai bun sens al cuvântului, un veritabil text de referință privind metodologia combinării metodelor de cercetare cantitative și calitative în lingvistica aplicată, destinat studenților și doctoranzilor din acest domeniu, precum și tuturor celor interesați. Este și o descriere detaliată a conducerii ingenioase a proiectului.

În partea a doua a cărții, „Limba și atitudinile lingvistice în emigrație”, este analizată principala întrebare a cercetării — utilizarea limbilor în emigrație. În articolul său „Tendințe generale în comportamentul și atitudinile lingvistice ale emigranților” (p. 43–58), Eglė Gudavičienė, bazându-se pe datele sondajului cantitativ, ajunge la concluzii, s-ar putea spune, destul de banale: „odată cu trecerea timpului, devine mai greu să păstrezi limba lituaniană neschimbată” și „devine mai greu să-i înveți pe copii, mai ales dacă sunt mai mulți de unul, limba maternă a părinților”. Totuși, ea formulează concluzia pe baza răspunsurilor obținute în cercetare la întrebările din chestionar și explică de ce se întâmplă acest lucru: „Nu mai puțin de 90% dintre respondenți și-ar dori ca copiii lor, precum și nepoții lor și

¹ Această experiență a început să fie acumulată de M. Ramonienė în colaborare cu cercetători de la Universitatea Tilburg din Olanda, când metodologia de cercetare cantitativă elaborată de olandezi a fost aplicată cu succes pentru prima dată în Lituania, în studiul limbilor vorbite acasă și la școală de copii din marile orașe (Ramonienė M., Extra G. Multilingualism in Lithuanian Cities. Languages at home and school in Vilnius, Kaunas and Klaipėda. Vilnius/Tilburg, Klaipėda: Editura Universității din Klaipėda, 2011, 92 p.). M. Ramonienė a coordonat încă două cercetări ample, în care au fost folosite atât metode cantitative, cât și calitative: Orașe și limbi, red. șt. M. Ramonienė. Vilnius: Editura Universității din Vilnius, 2010, 312 p.; Orașe și limbi 2. Harta sociolingvistică a Lituaniei, red. șt. M. Ramonienė. Vilnius: Editura Universității din Vilnius, 2013, 318 p.

306

Acta Linguistica Lithuanica LXXV

Emigrantai: kalba ir tapatybė. Kolektyvinė monografija

strănepoții ar ști limba lituaniană și explică de ce este important acest lucru, însă doar 66% dintre părinții din prima generație de emigranți se străduiesc ca acasă copiii să vorbească lituaniana, 31% dintre cei din a doua generație și 10% dintre cei din a treia” (p. 58). Prin urmare, și nu numai din acest motiv, pare destul de îndoielnică presupunerea lui E. Gudavičienė potrivit căreia „[S]e poate ca, cu cât se trăiește mai mult timp în străinătate și limba maternă este supusă unei influențe mai puternice, cu atât ea devine mai importantă pentru emigranți – ca o garanție a păstrării identității” (p. 57). Într-adevăr, pe baza datelor sondajului, articolul concluzionează că „tocmai generațiilor a doua și a treia nu le este caracteristică tendința de a identifica naționalitatea cu limba lituaniană – doar o treime dintre respondenții chestionați au afirmat că un lituanian trebuie să știe limba lituaniană” (p. 52). Chestionarele conțineau multe date despre limbile materne și cunoașterea limbilor de către copiii născuți în familii mixte, în care unul dintre părinți este emigrant lituanian. Articolul a folosit foarte puține dintre acestea; poate cele mai importante sunt datele potrivit cărora, în familiile mixte, limba maternă a 74% dintre copii este lituaniana dacă mama este lituaniancă, iar pentru 54% – dacă tatăl este lituanian (p. 66). Prin urmare, reflecțiile cu caracter didactic potrivit cărora „[C]unoașterea limbii folosite în țara de reședință nu garantează sentimentul de «apartenență»” sau că „[D]e asemenea, este greșit să credem că o bună sau foarte bună cunoaștere a limbii țării de reședință îl va ajuta întotdeauna pe om să se adapteze și să se integreze în țara străină” (p. 47) nu sunt nicidecum susținute de datele cercetării analizate; ele se bazează doar pe celebra ipoteză a interdependenței, sau a aisbergului, a lui Jim Cummins. Acest aspect al cercetării – influența familiilor mixte – este extrem de important și, prin urmare, ar trebui să facă obiectul unor studii separate, pe baza materialelor acumulate, dintre care, probabil, o mare parte nu a fost încă prezentată în acest articol, dar este discutată pe larg în articolul unei alte autoare a acestui volum, Kristina Jakaitė-Bulbukienė (p. 67–114).

Un alt articol din partea a doua a cărții, despre utilizarea limbilor și atitudinile lingvistice, este consacrat particularităților cunoașterii și utilizării limbilor de către emigranți în diferite regiuni ale lumii (autoarele D. Krupickaitė și V. Baranauskienė, p. 59–65). Este ca un material ilustrativ pentru Karklo diego (2013) de Egidijus Aleksandravičius – „faptul că emigranții din prima generație nu sunt adesea înclinați să se identifice cu lituanienii atunci când se află în Lituania, participă mai puțin la activitățile comunității etc. arată că identificarea lor cu Lituania sau cu limba lituaniană nu este foarte puternică și că acest lucru poate determina o scădere mai rapidă a cunoașterii și utilizării limbii lituaniene decât în rândul emigranților din generația anterioară” (p. 65). Este, într-un fel, o generație pierdută, care totuși cere cu încăpățânare cetățenia lituaniană ca cetățenie suplimentară.

Articolul analizat de D. Krupickaitė și V. Baranauskienė arată cu deosebită claritate de unde și de ce au provenit, în realitate, răspunsurile la sondaj: „[D]intre cei 2026 de respondenți, mai mult de jumătate (60,2%) locuiesc în țări din Europa de Vest și de Sud, către care emigrația a fost cea mai intensă în ultimii 25 de ani (...). Marea majoritate, chiar 78,5%, dintre respondenți reprezintă prima generație de emigranți, adică respondenții s-au născut în Lituania (...). O astfel de proporție a respondenților din această generație de emigranți

Recenzijos / Reviews

307

LAIMA KALĖDIENĖ

este considerabil mai mare decât se planificase să fie chestionată. O situație similară se întâlnește și în țările din Europa Centrală și de Est” (p. 59–60). Se explică faptul că au fost chestionați relativ mulți emigranți din a doua generație, dar nicidecum din a treia. Au fost chestionați puțini și din Asia (doar din partea asiatică a Rusiei). Toate aceste observații se reflectă în hărțile foarte informative („Cetățenia respondenților”, p. III, „Țara în care a crescut respondentul (a locuit până la 16 ani)”, p. X).

Un aspect foarte interesant al acestei cercetări a fost întrebarea privind starea de spirit a emigranților în țările în care locuiesc și chiar în Lituania: s-a obținut o confirmare dureroasă a faptului că, spre deosebire de emigranții din generațiile anterioare, plecați adesea din Lituania și din motive politice, „o mare parte dintre emigranții noii generații, care au plecat din Lituania din cauza dificultăților economice, nu se simt acasă nici în Lituania, nici în țara în care locuiesc” (p. 65). Așadar, previziunea științifică, deși tristă, este întemeiată: „Acest lucru ne permite să presupunem că importanța utilizării limbii lituaniene în rândul lituanienilor din al treilea val de emigrație poate scădea mult mai repede decât în rândul emigranților din al doilea val și al descendenților acestora” (p. 65). Aceasta este deja o recomandare pentru creatorii și implementatorii politicii externe a Lituaniei, întemeiată pe fapte științifice.

Al treilea articol din partea a doua a cărții este consacrat politicii și gestionării limbilor în familie (autoare K. Jakaitė-Bulbukienė, p. 67–114). Bazându-se pe date cantitative și calitative (acestea din urmă valorificate cu mult succes), K. Jakaitė-Bulbukienė dezvăluie ce atitudini determină hotărârea emigranților de a păstra limba lituaniană, mai ales în SUA și în Germania. Adevăruri într-o anumită măsură banale – precum „Se dorește transmiterea limbii lituaniene generațiilor următoare”, „Vorbirea în lituaniană este percepută ca firească” etc. (p. 113) – par să explice prea puțin motivele păstrării limbii lituaniene, însă tocmai acestea sunt așa-numitele atitudini subiective, a căror forță este enormă. O lectură atentă a articolului arată că cele mai multe date de acest fel au fost colectate de la cei care au răspuns cu multă plăcere la întrebările chestionarului – emigranții valului postbelic, copiii și nepoții lor (p. 113). Prin urmare, imaginea este distorsionată – rezultatul obținut nu este o fotografie obiectivă, ci portretul unui club al celor care păstrează limba. Acesta este unul dintre dezavantajele metodologiei cercetării – întrebarea cum să fie controlată selecția respondenților rămâne fără răspuns.

A treia parte a cărții – „Identitatea și păstrarea limbii” (p. 117–185) – cuprinde trei articole ale Loretăi Vilkienė despre identitatea națională, lingvistică și culturală. Această parte a cărții se remarcă prin bogăția și profunzimea reflecțiilor teoretice, precum și prin discutarea datelor obținute într-un context mondial și științific mai larg. Abordarea critică a datelor sociolingvistice obținute nu face decât să sporească valoarea lucrării și să dezvăluie perspectivele unor cercetări diferite: „Trebuie reamintit că la sondajele calitative din cadrul proiectului «Limba emigranților» au participat doar persoane active din punct de vedere social, pentru care identitatea lor etnică este importantă; în plus, este de presupus că astfel de indivizi au completat și mult mai activ chestionarele sondajelor cantitative. Totuși, nu se poate considera că opinia lor reflectă poziția tuturor lituanienilor / persoanelor de origine lituaniană care trăiesc în străinătate,

308

Acta Linguistica Lithuanica LXXV

Emigrantai: kalba ir tapatybė. Kolektyvinė monografija

deoarece, după cum s-a menționat deja, acea parte a lituanienilor care a întrerupt în mod conștient legăturile cu Lituania și cu identitatea lituaniană probabil că a fost puțin contactată în cadrul cercetării proiectului, poate chiar deloc. Prin urmare, toate generalizările se aplică numai atunci când este vorba despre o parte dintre lituanienii care trăiesc în străinătate / persoanele de origine lituaniană, pentru care apartenența lituaniană este importantă într-o măsură mai mare sau mai mică” (p. 133).

Deosebit de valoroase sunt Anexele, care cuprind 18 hărți sociolingvistice realizate de V. Baranauskienė; chestionarul „Cercetarea comportamentului lingvistic al emigranților de origine lituaniană”, alcătuit din 61 de întrebări; informații despre 177 de interviuri calitative și scenariul interviurilor calitative ale proiectului Emigrantų kalba.

Analiza articolelor arată că cercetarea descrisă asupra limbii emigranților este un subiect foarte complex – în primul rând din punctul de vedere al metodologiei. Ce întrebi, aceea primești.

Primit la 23 decembrie 2016.

LAIMA KALĖDIENĖ

Lietuvių kalbos institutas

Petro Vileišio g. 5, Vilnius LT-10308, Lietuva

[email protected]

Recenzijos / Reviews

309