Numărul lor ajungea încă aproape la o mie de persoane, dintre care cele mai multe se aflau în satul Zasečiai, mai puține în Pagiriai, Narčiai, Strela, Teteikiai și în alte locuri. Nu se știe câte materiale publicabile vor mai găsi lingviștii polonezi în arhiva moștenirii lui J. Rozwadowski, însă volumul „Dialectul lituanian din împrejurimile Zietelei, în ținutul Novgorodului” va rămâne una dintre cele mai valoroase lucrări lituanistice ale lui J. Rozwadowski, care au îmbogățit dialectologia lituaniană. Pentru aceasta, le adresăm cele mai sincere mulțumiri tuturor lingviștilor polonezi care au contribuit la pregătirea lucrării pentru tipar.

Aloyz as Vidugiris

LUCRĂRI IMPORTANTE ÎN OMAGIUL UNUI LINGVIST DE SEAMĂ, LA CENTENARUL NAȘTERII SALE

Lingvistica europeană a secolului al XX-lea este indisolubil legată de numele lingvistului polonez Jerzy Kuryłowicz. Bazându-se pe metodele analizei structurale, acest cercetător cu orizonturi neobișnuit de largi a deschis noi perspective în lingvistica comparată și generală, iar ideile sale novatoare le-a concretizat în numeroase monografii și alte lucrări, care, prin tematica lor, cuprind nu numai limbile indo-europene, ci și limbile altor familii (în special semitice). Cât de vii sunt astăzi ideile și tradițiile sale se vede limpede din două ample volume de articole alcătuite de Wojciech Smoczyński și publicate cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la nașterea lui Kuryłowicz. Unul dintre volume, dedicat baltisticii și slavisticii, a apărut ca al patrulea volum al revistei internaționale „Linguistica Baltica”, bine cunoscută lingviștilor noștri (Kuryłowicz Memorial Volume Part Two, Kraków, 1995, 333 p.). Celălalt volum, și mai amplu, este consacrat chestiunilor generale și metodologice ale lingvisticii, precum și evoluției diverselor limbi (în majoritate indo-europene) (Kuryłowicz Memorial Volume Part One. Analecta Indoeuropaea Cracoviensia Vol. II, Kraków,1995, 593 p.). Am dori să discutăm pe scurt aici acest volum. Lucrările publicate în el arată cum ideile lui Kuryłowicz continuă să fie dezvoltate și se reflectă în cercetările actuale privind evoluția diferitelor limbi.

Lucrările lui Kuryłowicz sunt deosebit de importante pentru lingvistica istorică lituaniană prin principiile lor metodologice și teoretice. Dintre numeroasele articole publicate în volum, aș dori să atrag atenția aici asupra celor în care sunt analizate aspecte ce i-ar putea îndemna pe lingviștii noștri să reflecteze și să cerceteze mai atent evoluția fenomenelor corespunzătoare din limba lituaniană și din celelalte limbi baltice.

Biografia ilustrului lingvist, lucrările sale științifice și postulatele metodologice ale acestora sunt prezentate în articolul introductiv al lui Smoczyński, alcătuitorul și editorul volumului („Jerzy Kuryłowicz 1895–1978. On the hundredth anniversary of his birth“, XI–XXIV). Aplicând o perspectivă funcțională asupra limbii gramaticii comparative a limbilor indo-europene, Kuryłowicz a cercetat mai ales nu elementele lingvistice luate separat, ci relațiile dintre ele și genealogia sistemelor lor, definind aceste relații dintre unitățile limbii prin raportare la opozițiile, cazurile de neutralizare și ierarhia lor.

248

Studiind schimbările opozițiilor și direcția evoluției lor, se poate stabili cronologia relativă a schimbărilor lingvistice. Trebuie remarcat că metodologia reconstrucției interne definită și testată de Kuryłowicz a fost utilizată și în lucrările lingviștilor lituanieni Jonas Kazlauskas, Vytautas Mažiulis și ale altora; ea este aplicată cu succes și în prezent.

Articolul lui Axel Holvoet („Jerzy Kuryłowicz on verbal aspect“, 19–24) ar trebui să-i intereseze pe cercetătorii categoriilor de timp și aspect ale verbelor lituaniene și ale celorlalte limbi baltice. Acesta dezvoltă mai departe ideile despre categoria nediferențiată de aspect/timp reconstruită pentru proto-indo-europeană, în cadrul căreia prezentul imperfectiv se opunea trecutului perfectiv (preteritului). În limbile slave, aspectul este direct independent de timp, iar imperfectul s-a transformat în timp trecut; prin urmare, Kuryłowicz considera această stare o etapă târzie în evoluția categoriei timp/aspect. Comparând datele din limbile slave, romanice și greacă, Holvoet a ajuns la concluzia că radicalele verbale aspectuale diferite din limbile slave s-ar fi putut forma și independent de formele temporale marcate aspectual. Așadar, formele imperfective (de aspect durativ) slave s-ar fi putut apropia mai mult de vechiul imperfect decât se considera până acum. Totodată, Holvoet subliniază că, în cercetarea ulterioară a categoriei aspectului, este foarte important să se distingă două tipuri de opoziții aspectuale: unul legat direct de exprimarea timpului și altul independent de aceasta.

Articolul lui Leszek Bednarczuk („Typologie et isomorphisme du système indo-européen“, 39–48) încearcă să treacă în revistă principalele trăsături ale sistemului gramatical proto-indo-european din perspectiva tipologiei lingvistice contemporane. Printre acestea, autorul menționează rolul important al derivării postpoziționale, sincretismul desinențelor flexionare, dezvoltarea mai amplă a categoriilor nominale și mai redusă a celor verbale. Relațiile dintre cuvinte erau exprimate prin cazuri și adpoziții postpoziționale (adică postpoziții), precum și prin conjuncții postpoziționale și numeroase particule. Ordinea cuvintelor varia, dar predomina modelul SOP (resp. SOV). Autorul susține că structura ergativă sau activă a propoziției, presupusă de unii lingviști, nu a lăsat urme clare în cele mai vechi texte ale limbilor indo-europene. Folosirea acuzativului pentru complementul direct este considerată un argument împotriva reconstruirii unei structuri ergative a propoziției în perioada în care indo-europenii aveau un sistem gramatical de tip flexionar. Articolul avansează ideea că elementele de tip aglutinant și izolant observabile în unele limbi indo-europene ar fi putut apărea sub influența limbilor altor familii și de alte tipuri. Tot prin influența externă a limbilor de alt tip sunt explicate restrângerea sistemului timpurilor verbale, categoria auditivului (resp. a modului indirect), construcția ergativă a propoziției și poziția inițială a verbului în unele limbi. Totuși, trebuie ținut seama de faptul că în limbile indo-europene vechi observăm mai multe trăsături aglutinante, iar funcțiile morfemelor relaționale sunt mai diferențiate decât în etapele ulterioare ale evoluției, când se accentuează fuziunea și sincretismul morfemelor. Acest lucru se observă, de altfel, limpede și în istoria flexiunii limbii lituaniene, mai ales a declinării. Așadar, cel puțin unele fenomene de aglutinare (de exemplu, autonomia semantică mai mare a morfemelor relaționale, îndeosebi a sufixelor) ar putea fi—

249

sunt moștenite, nu este necesar să fie explicate prin contacte cu limbi de alte tipuri.

Evoluția infinitivelor și a construcțiilor cu supin (de scop) din limbile baltice ajută la înțelegerea mai clară a rezultatelor cercetării datelor din limba vedică prezentate în articolul lui José Luis Garcia-Ramón („Zur Konkurrenz von Dativ und Akkusativ von Nomina actionis und Abstrakta im Indogermanischen“, 101–114). Din acestea reiese că acuzativul substantivelor abstracte verbale avusese încă din cele mai vechi timpuri sensul de direcție (Ziel), în timp ce dativul exprima doar scopul (Zweck). Totuși, în cazurile determinate de context, cu verbe de mișcare (ved. ā-yā ‘a merge’, vah ‘a călători’ etc.), diferența dintre aceste sensuri se neutraliza, iar formele ambelor cazuri puteau exprima scopul. Acuzativul era folosit mai frecvent cu verbe fără prefix și intranzitive, iar dativul – cu verbe cu prefix și tranzitive. Infinitivele limbilor baltice provin, de asemenea, din dativul care exprima scopul, iar supinul – din acuzativ; totuși, aici supinul se întâlnește de obicei numai cu verbe de mișcare. Cu toate acestea, cazurile de folosire a supinului în dialectele lituaniene și letone cu verbe cu sensurile ‘a vrea’, ‘a putea’ (cf. autorul, LKK XXXIII, 100) sugerează că odinioară și în limbile baltice dativul și acuzativul substantivelor abstracte verbale – precursorii infinitivelor și ai supinului – erau folosite într-un mod asemănător celui din limba indo-ariană veche în perioada vedică.

Despre folosirea infinitivelor sanscrite în -tum, provenite din acuzativele substantivelor abstracte verbale, se vorbește și în articolul lui Jost Gippert („Zur Syntax des Infinitivs auf -tum im Altindischen“, 255–277). Datele numeroase și analizate în detaliu arată că, în construcțiile impersonale cu forma de neutru a adjectivului śākyam ‘este posibil’, aceste infinitive se legau atât de acuzativ, cât și de nominativ, la fel ca în construcția lituaniană galima pjauti rugius / rugiai și altele asemenea. Prin urmare, este demn de reținută concluzia autorului că asemenea construcții impersonale sanscrite sunt de origine recentă, dezvoltate din construcții personale. Acest lucru este util de avut în vedere la cercetarea originii așa-numitului nominativ al obiectului din limbile lituaniană și letonă.

Baltologii care cercetează evoluția sistemului timpurilor verbale ar trebui să acorde atenție articolului lui Paolo di Giovine despre preteritul cu vocalism radical lung din limbile indo-europene occidentale („Sul preterito a vocalismo radicale lungo nelle lingue indoeuropee ‘occidentali’“, 115–129). După cum se știe, formele de trecut ale limbilor baltice cu vocală lungă sunt interpretate până astăzi în moduri diferite: unii cercetători, alături de Nicolas van Wijk, Christian Stang și Jonas Kazlauskas, le consideră vechi, moștenite, în timp ce alții sunt de acord cu Kuryłowicz, care le considera mai recente, formate pe terenul limbilor baltice. Autorul articolului, care a publicat în 1990 o amplă carte despre perfectul indo-european (Studio sul perfetto indoeuropeo. Parte I, Roma: „La Sapienza“), aduce noi argumente în sprijinul ideii că și formele de preterit cu vocalism radical lung din limbile latină, celtice și germanice nu sunt reflexe ale vechiului perfect, ci inovații apărute independent în fiecare grup de limbi, pe măsură ce rolul reduplicării slăbea și perfectul însuși dispărea. Despre originea perfectului indo-european dintr-o construcție perifrastică având un nume verbal și o copulă se vorbește, de asemenea, în articolul lui Witold

250

Stefański („L’origine du parfait en indo-européen“, 131–135). În 1976, în revista „Baltistica“ XII (1), 25–29, a fost publicată interesanta ipoteză a lui Eriko P. Hampo privind posibilele urme ale augmentului caracteristic perfectului indo-iranian, grec și armean în formele de trecut ale verbelor lituaniene cu prefix: aceste urme s-ar manifesta prin retragerea accentului pe prefix, de la un augment accentuat aflat odinioară înaintea rădăcinii și dispărut ulterior (cf. paduoda – padavė etc.). În articolul publicat în acest volum, autorul reconstruiește în mod similar augmentul (indo-eur. e-) și în formele verbului albanez dha ‘a da’. Comparându-le cu formele verbale corespunzătoare din limbile baltice, el consideră că ar putea fi vorba de o trăsătură comună limbilor albaneză, baltice și slave („Albanian dha ‘give’“, 395–398).

Probleme importante privind formarea sistemului verbal al limbilor indo-europene sunt discutate și în articolul lui Reinhard Stempel despre raportul dintre stativ, perfect și mediopasiv („Stativ, Perfekt und Medium: Eine vergleichende Analyse für das Indogermanische und Semitische“, 518–528). Opoziția dintre stare și acțiune este considerată primordială, cea mai veche. Se explică faptul că verbele de stare odinioară nu erau diferențiate nici în privința timpului, nici a modului sau a diatezei și constituiau fundamentul perfectului indo-european. Categoria diatezei și opoziția dintre activ și mediopasiv sunt atribuite numai formelor verbelor cu sens de acțiune. Autorul discută cazuri în care formele de mediopasiv au preluat de la verbele de stare primare sensurile stativ și rezultativ și indică paralele în limbile semitice.

Numeralele cardinale lituaniene septyni ir devyni sunt de mult timp derivate din formele indo-europene reconstruite *septṇ/septṃ și *neun. Formele corespunzătoare din limbile germanice și anatoliene sunt analizate în articolul lui Kenneth Shields Jr. („On the Indo-European origin of the Germanic cardinals ‘7’ and ‘9’“, 505–512). Aici se explică faptul că numeralul indo-european care denota ‘7’ avea rădăcina *sep-, la care se adăugaseră elementele „non-singulare” *-t și *-n. În acest fel s-au format dubletele *sep-t și *sepṇ > *sepṃ, iar prin contaminarea lor a apărut *septṃ, al cărui reflex în latină este septem. Totuși, înainte ca *sepṇ să se transforme în *sepṃ, în dialectele germanice și anatoliene i se adăugase un al doilea element „non-singular” -t, formându-se astfel protoforma reconstruită pentru limbile germanice *sepṇ t. În mod similar, la rădăcina *new- se adăugase elementul „non-singular” *-n, iar în limbile germanice și anatoliene și *-t. Autorul consideră că formele primare *sepṇt și *newṇt existaseră odinioară în cel puțin două dialecte – germanic și anatolian. Potrivit acestei explicații, numeralele din limbile germanice care denotă ‘7’ și ‘9’ ar trebui derivate din protoforme oarecum diferite de cele ale numeralelor corespunzătoare din limbile baltice.

Articolele menționate aici, mai strâns legate de problemele lingvisticii istorice lituaniene, reprezintă doar o mică parte din lucrările publicate în carte. În aceasta găsim 61 de articole, dintre care 3 sunt dedicate vieții și operei lui Kuryłowicz, 8 problemelor generale și metodologice, 9 problemelor indo-europenisticii, 4 limbii hitite, 2 limbii toharice, 7 limbilor indo-iraniene, 2 limbii armene, 7 limbii grecești, 1 limbii albaneze, 3 limbii latine, 5 limbilor celtice, 6 limbilor germanice, 3 limbilor semitice și 1 limbii turce. În volum este inclus și articolul lui Woicie-

251

bibliografia lucrărilor lui Kuryłowicz, alcătuită de Wojciech Smoczyński (XXXV–XLVII), iar la sfârșitul cărții – indexurile de cuvinte și de nume. Această carte, excelent redactată și foarte bogată în conținut, nu este cu nimic mai prejos decât cele mai bune publicații vest-europene de acest gen. Împreună cu al doilea volum dedicat lui Kuryłowicz, menționat deja (Linguistica Baltica 4), și cu culegerea comemorativă pentru Jan Safarewicz, alcătuită de același Wojciech Smoczyński (Analecta Indoeuropea Cracoviensia Vol. 1, Cracoviae, 1995), aceasta poate fi un exemplu al felului în care ar trebui și noi să cinstim memoria celor mai de seamă lingviști lituanieni.

Vytautas Ambrazas

GHID DE STUDII ALE LIMBII LITUANIENE

T E R J E M A T H I A S S E N. A SHORT GRAMMAR OF LITHUANIAN, Columbus, Ohio, 1996: Slavica Publishers, INC, 256 P.

În ultimul deceniu, observăm o intensificare a studiilor limbii lituaniene în numeroase țări europene. Cursuri de limbă lituaniană se țin nu numai la universitățile din Letonia, Germania, Polonia și Rusia, ci și la cele din Italia, Suedia, Norvegia, Finlanda, Cehia și alte țări; în multe dintre ele se desfășoară cercetări importante de lituanistică și se înființează noi publicații periodice de lingvistică baltică¹. Cu toate acestea, până acum au lipsit foarte mult manualele de gramatică a limbii lituaniene în limba engleză, adaptate studiilor universitare. Lacuna este acoperită, în parte, de „O scurtă gramatică a limbii lituaniene”, apărută recent, a profesorului Terje Mathiassen de la Universitatea din Oslo.

Autorul gramaticii este un baltist și slavist bine cunoscut lingviștilor lituanieni, care continuă în Norvegia tradiția studiilor de lituanistică a profesorului său, Christian Stang. Vorbește fluent lituaniana și a publicat numeroase lucrări importante pentru lingvistica lituaniană. Predând limba lituaniană la Universitatea din Oslo timp îndelungat, a acumulat o vastă experiență în acest domeniu, pe care a valorificat-o în gramatica sa.

Gramatica este alcătuită dintr-o scurtă introducere și 14 capitole. Introducerea prezintă câteva date despre locul limbii lituaniene printre celelalte limbi, principalele sale dialecte și starea ei actuală. Primul capitol (21–36) descrie sistemul fonologic al limbii lituaniene standard, realizarea acestuia în vorbire și în scris, precum și alternanța vocalelor și consoanelor, accentul și intonația. Capitolele 2–7 (37–177) tratează aspectele morfologice în funcție de clasele de cuvinte (așa-numitele părți de vorbire), de categoriile și alternanțele lor morfologice. Ținând seama de nevoile practice ale utilizatorului cărții, descrierea formelor și a funcțiilor lor nu este strict separată, una de cealaltă, car-

¹ Unul dintre cele mai recente este Res Balticae. Miscellanea italiana di studi baltistici. 1, 1995; 2, 1996; 3, 1997, Pisa.

252