ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

XLVII (2002), 9–18

Evoluția fonetică a graiului panevėžiškian de o parte și de alta a graniței cu Letonia^*

KAZIMIERAS GARŠVA

Institutul de Limba Lituaniană, Vilnius

Articolul încearcă să reconstituie principalele trăsături ale evoluției fonetice a graiului panevėžiškian, pe baza toponimelor și antroponimelor consemnate între secolele al XVI-lea și al XVIII-lea. Se acordă atenție următoarelor fenomene: restrângerea lui /a:/ lung accentuat; evoluția vocalelor nazale și a diftongilor; deschiderea vocalelor /i/, /u/ neaccentuate; retragerea accentului; depalatalizarea lui /l/ înaintea vocalelor de tip e; lungirea vocalelor scurte accentuate; scurtarea vocalelor lungi neaccentuate; monoftongizarea lui /ie/, /uo/; transformarea lui /a/, /u/ neaccentuate și anterioare în /i/; reducerea vocalelor /i/, /u/, /e/, /a/ în silabele finale; inserția unei vocale în grupurile consonantice terminate în /l/, /r/, /m/, /n/, /v/.

0. INTRODUCERE

În Letonia și în nordul Lituaniei, între Klaipėda și Biržai, accentul este retras în mod general, iar vocalele scurte de la sfârșitul cuvântului sunt reduse. La granița cu Letonia, între Pāpilio și Breslauja, accentul nu mai este, de regulă, retras; prin urmare, acest fenomen ar fi putut fi determinat nu de influența limbii letone, ci de influența finică, transmisă prin limbile curșilor și semigalilor.

În această zonă, curșii și semigalii au trăit până în secolul al XVI-lea. Timp de aproximativ 200 de ani au locuit alături de ei și lituanienii veniți din sud, care au preluat de la populația locală retragerea accentului, reducerea terminațiilor și alte câteva particularități ale graiurilor.

În zona lituaniană a Semigaliei se află graiul panevėžiškian de nord și părțile nordice ale graiurilor šiauliškiai și telšiškiai. Izofonele dialectale arată că între Šiauliai și Žagarė a avut loc o expansiune intensă a dialectului aukštaitian central, care a separat în formă de pană graiurile panevėžiškiai și telšiškiai. Vechea graniță dintre žemaičiai și aukštaičiai ar fi putut trece pe la Lygumai.

Arhivele parohiale arată că retragerea ușoară a accentului și reducerea foarte rară a terminațiilor în graiul panevėžiškian ar fi putut începe în secolul al XVI-lea, când influența semigalilor era deja redusă, și s-au intensificat mai ales în secolul al XVII-lea (retragerea accentului) și în secolul al XIX-lea (reducerea terminațiilor), când semigalii fuseseră pe deplin asimilați. Așadar, influența semigalilor s-a dezvoltat după dispariția limbii lor.

Scopul articolului este de a încerca să stabilească, pe baza surselor scrise, aproximativ când au apărut principalele trăsături fonetice ale subgraiului meu matern, panevėžiškian de nord-vest—

^* Articolul a fost elaborat pe baza comunicărilor prezentate la conferințele M. Daukša și J. Kazlauskas de la Universitatea din Vilnius. Autorul le mulțumește pentru observații profesorilor săi, prof. A. Girdenis și acad. Z. Zinkevičius.

10 | K A Z I M I E R A S G A R Š V A

Aceasta este o sarcină foarte dificilă, deoarece sursele redactate în polonă și latină reflectă inexact limba lituaniană. Nu există studii științifice despre evoluția foneticii graiurilor panevėžiškiai din nord-vest.

Graiul se află în partea de vest a dialectului estic aukštaitian și este intermediar între dialectele žemaitian și aukštaitian. Nu există un consens cu privire la evoluția foneticii acestor dialecte. De exemplu, în 1971, prof. A. Girdenis (2000: 209) scria că dialectul žemaitian s-a desprins de cel aukštaitian înainte de mijlocul secolului al XV-lea, iar în 1998 susținea că desprinderea avusese loc cel târziu în secolul al VII-lea (Girdenis, Pabrėža 2000: 7). A. Salys (1992: 364) a plasat acest fenomen cu 1000 de ani mai târziu, la sfârșitul secolului al XVI-lea – începutul secolului al XVII-lea.

În pregătirea acestui articol au fost studiate aproximativ 3000 de toponime și 1000 de înregistrări ale numelor de familie din secolele XVI–XVIII, consemnate în registrele de botez și căsătorie ale bisericilor din Linkuva, Pakruojis, Klovainiai, Joniškis, Joniškėlis, Vaškai și Pušalotas. Numeroase ipoteze se pot formula pe baza textelor dialectale consemnate în ultimii 150 de ani (vezi Garšva 2000: 173–174). Cele mai multe date provin din arhiva din secolul al XVII-lea a parohiei Linkuva. Soții provin dintr-o mare parte a teritoriului subdialectului panevėžiškiai din nord-vest (bazinul râului Mūša), de la Pašvitinys până la Pašvalys și de la Lauksodis până la Klovainiai; prin urmare, arhivele atestă vorbirea din aproximativ 10 parohii învecinate. Vorbirile acestora diferă foarte puțin între ele. Dincolo de granița Lituaniei au rămas parohiile Brūnava și Būdberga, precum și părți din parohiile Žeimelis, Joniškis și Nemunėlio Radviliškis.

Cărțile istorice ale bisericilor sunt singurul monument scris al subdialectului. Însemnările lor nu sunt exacte, deoarece cuvintele au fost adaptate la articularea limbilor slave. Preoții nu știau, de regulă, lituaniană; de aceea, de exemplu, au fost consemnate forma de nominativ singular de Giefe „Degesiai” (de trei ori, Lnkv KĮ nr. 1, 2ᵇ, 87ᵃᵇ, 1677, 1711 – variantele cu importanță redusă nu sunt diferențiate¹), de Wonogalie „din Žvanagala” (83ᵃ), de Isznory „din Noriai” (prefixul lituanian a fost scris legat, în 1671, 92ᵇ). Cel mai adesea, toponimelor lituaniene li s-a adăugat prefixul slav s (poate că scribului i l-a dictat un „traducător” vorbitor de polonă): de Skizerij 85ᵃ „din Kyzeriai”, de Smiciski 80ᵃ „din Mičiškiai”, de SNakiski 23ᵃ „din Nakiškiai” (de trei ori, 23ᵃ, 17ᵃ, 82ᵃ), de Stitanij 74ᵇ „din Titoniai”, d. Sturczyn 4ᵇ „din Turčinai”, z Żudek 98ᵇ „din Udeku”, de Szudaki 97ᵃ „din Udeku”, de Zwaldeyki 60ᵇ „din Valdeikiai” etc.

1. VOCALE ACCENTUATE o < ā

În ținutul Mūša, în secolele XVI–XVII s-au înființat multe dintre satele actuale și s-a format subdialectul panevėžiškiai din nord-vest, cu graiurile sale, inclusiv graiul central din Linkuva. Vocala lungă proto-lituaniană *ā, atunci când era accentuată, se restrânsese în grai la o încă din secolul al XVI-lea: Rimeikonis 1555, Puknioniu, Titoniu 1599 JNš (cifrele indică anii înregistrării, abrevierea – parohia) KĮ nr. 1, 5ᵃ. În secolul al XVII-lea, vocala o era consemnată mai ales în sufixele toponimice -oniai, -onys, -orai: Blekonie (de 5 ori), Jawidony, Junelony, Juszkony, Gaylony, Kurniony, Mieguciony (de 6 ori), Meilony, Labory (de 5 ori), Mosczony, Puknioni (de 5 ori), Rymszony (de 2 ori), Titonie (de 30 de ori), Tryszkony (de 3 ori), Wisgonie, Woronie (de 4 ori) etc.

¹ Fișierul Institutului de Limbă Lituaniană cu toponime istorice. Cifrele indică filele (a – fața întâi, b – fața a doua). Toponimele din surse au fost colectate de Rimas Garškauskas și de autorul articolului. Filele sursei sunt indicate la prima menționare a acesteia; la alte exemple din aceeași sursă, nu se repetă. Pentru unele exemple nu sunt indicate filele și paginile; în aceste cazuri sunt menționate numai localitatea și anul înregistrării.

PANEVĖŽIŠKIŲ FONETIKOS RAIDA

11

În locul sufixului -on era folosit adesea sufixul -un, de exemplu: Blakuny ‘Blekoniai’, Gailunie ‘Gailioniai’ (și Kapciony ‘Kapčiūnai’), Levszkuny ‘Laiškoniai’, Mieguny ‘Miegoniai’, Miegociuny ‘Megučioniai’, Narykuny ‘Nereikonai’ (și Planiuny ‘Plonėnai’), Ropuny ‘Roponiai’, Sterkuny ‘Starkoniai’, Tituny ‘Titoniai’, Titkuny ‘Titkoniai’, Tryszkuny ‘Triškoniai’, Wayniekunie ‘Vainekoniai’ (aproximativ 15 de toponime). În locul vocalei o era scrisă uneori vocala a: Daunari ‘Daunoriai’, Jowidany ‘Javidoniai’, Labary ‘Laborai’, Mieguciany ‘Megučioniai’, Saban ‘Sabonių’, Pukniany ‘Puknioniai’, Ropanis ‘Ruponiai’, Tryszkany ‘Triškoniai’, Tytany ‘Titoniai’ (vocala ė era uneori redată prin i, cf. Butynie (de 3 ori) 1676 ‘Butėnai’, Bininy ‘Binėnai’).

În sufixul oiconimic -(i)ūnai, vocala u a fost păstrată (13 toponime) sau, în aceleași toponime, a fost notată o (10 forme): Buciuny / Buciony (de 3 ori) „Bučiūnai”, Butniuni / Butniony „Butniūnai”, Gayzuny / Gaiziony (de 17 ori) / (de 6 ori) „Gaižūnai”, Gedziony „Gedžiūnai”, Kapciuny / Kapciony „Kapčiūnai”, Katkuny „Katkūnai”, Pikciuny / Pikcionie „Pikčiūnai”, Podziuny / Podziony „Puodžiūnai”, Tautkuny „Tautkūnai”, Ziniuny „Ziniūnai”. Este posibil ca cele două tipuri să fi notat aici și două variante diferite ale aceluiași toponim, cu sufixele -(i)ūnai și -(i)oniai. Sufixele unor toponime pot să fi fost și confundate. Formele paralele ale sufixului nu sunt consemnate pentru unele toponime doar fiindcă acestea sunt menționate o dată sau de două ori. Existența celor două variante ale unor sufixe (și confuzia dintre ele) în toponime ar putea fi susținută indirect, în parte, de numele de familie ale locuitorilor din Linkuva de la mijlocul secolului al XX-lea, pronunțate, de exemplu, Gasiliūnas, Pečeliūnas, dar scrise oficial Gasiulionis, Pečelionis.

În registre sunt consemnate forme autentice, mai vechi, ale toponimelor: Linkawa 1618 (Jnš KĮ 218ᵇ) (forma se folosește și astăzi în grai, forma oficială fiind Linkuva), Janiszkiey (= Janiškiai) 1669 „Joniškėlis”. Unele toponime erau folosite atât cu un sufix mai nou, cât și fără acesta, cf.: Balsiai (Balsie 1677) – Balsiškiai (Bolszyszkiu), Barysai (Barys) – Barysoniai (Borysany 1676), Kalpokai (Kolpaki 1677, 1712) – Kalpokiškiai (Kolpakiszki 1672, 1676), Lumbiai (Lumbie 1673) – Lumbeliai (Lumbe le 1679), Mašniai – Mašnelės (Mesznele 1676), Plikiai (gen. Plikiu 1675, 1678) – Plikėliai (Plikiele), Sidaugai (Sidaugie, Sydaukis 1677) – Sidaugiškis (Sydaugiszki s), Šikšniai (Szyksznie) – Šikšnioniai (Sixniany 1677), Tričiai (Trycze) – Tričiūnai (Tryciuny 1674), Turčiai (Turcze 1676) – Turčinai actuali, Žeim is – Žeimėlis.

2. DIFTONI

Diftongii am, an, em, en au început să se îngusteze în această regiune, se pare, în secolul al XVI-lea; îngustarea a fost cea mai intensă în secolul al XVII-lea, iar procesul s-ar fi putut încheia în secolul al XVIII-lea; cf. Montotovič, Minkunovič 1555 (LNKV), Jankunow 1599 (Jnš KĮ Nr. 1) și Jonk unow 1604 (53ᵃ), Krampiu 1612 / Krompiu 1600, 1617 / Krumpiu 1599 (Jnš KĮ, Pociūnai). O opinie asemănătoare are și prof. Z. Zinkevičius (1994: 51, 65; izofona îngustării grupurilor de tipul an a ajuns la dialectul panevėžiškiai dinspre est abia după șase secole). În graiul șiauliaișkiai, diftongii am, an, em, en se păstrează, prin urmare, în unele surse aceste vocale sunt îngustate din alte motive (slavizare, influența dialectelor lituaniene învecinate etc.).

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, diftongii deja îngustați erau mai numeroși. De exemplu, în oiconimul dispărut *Sangailiškiai, înregistrat în 1671–1679, an s-a păstrat în 7 înregistrări,

12 |

KAZIMIERAS GARŠVA

iar forma îngustată apare în 8. În acest caz, de 5 ori s-a scris on și de 3 ori un. Diftongul din numele Jomantoniai s-a păstrat de două ori și s-a îngustat de 7 ori în perioada 1668–1771 (de 4 ori on și de 3 ori un). În numele Zigimantiškiai, an a fost redat de câte 3 ori prin on și un. Cf. și Bancze 1666 și Boncze 1678 (Klov), Domontaytys „Domantaitis” 1671 (LNKV KĮ Nr. 1, 29ᵇ), Łonguenaytys „Lengvinaitis” (24ᵇ), Ponkaycia „Pankaitė” (27ᵃ), Wapraÿtis „Vanpraitis” (1677, 87ᵇ), Punkraytys „Pankraitis” 1671 (24ᵃ), Szwumbarÿs „Švambarys” (28ᵃ), Walunczunas „Valančiūnas” (1ᵇ).

În graiurile șiauliaișkiai și panevėžiškiai, în secolele al XVII-lea–al XVIII-lea, nazalitatea vocalei ą a dispărut, iar aceasta s-a îngustat; cf. Dranseikia 1612 / Draseikiow „Drąseikių” 1616 (JnŠ), Szoszgale „Žasgalai” 1673 (LNKV KĮ Nr. 1, 96ᵃ), Žaysynaytis 1672 (36ᵃ).

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, în parohia Lygumai, diftongii an, am și, cel mai probabil, en, em erau de asemenea îngustați. Acest lucru ar fi atestat de formele Jokontyczia, Monszaycie, Montjurgie, Narmontas, Pronckunas, Vismonty și altele, consemnate în anii 1763–1781. Faptul că acești diftongi s-au îngustat cel puțin până la mijlocul secolului al XVIII-lea este indicat de diftongii care nu s-au monoftongizat: Jokans 1776, Preymans 1784. În acea perioadă, diftongul an se îngustase deja și mai mult în unele cazuri; cf. Tinkunas 1765. Originea formelor Andreszunas 1773, Antanaytis, Pranskunas 1782, Stankuns 1784, Walancius 1764, Walantyns 1780, Tamkayte 1782, Stambbras 1782 (și Stombrayte 1781 / Stumbraite 1780) nu este însă pe deplin clară. Unele dintre aceste forme ar fi putut fi consemnate în mod nedialectal sau inexact (Antanas, Walantynas / Walontinas apar și în scrieri din 1860); numele slave Anton etc. ar fi putut de asemenea să aibă o influență; cf. și Endre(a,y)szunas, Endreszuniene 1778, Wenslajunas 1772 etc.

Al doilea component i al diftongului ei putea fi omis încă din secolul al XVII-lea; cf.: Nareykany 1700, Narekany 1700, 1701 (JnŠK) „Nereikoniai”, Benoraicių 1609, 1611 / Beinoraicziu 1614, 1616 (JnŠ) „Beinoraičiai”.

Diftongii en, in erau folosiți în secolele al XVII-lea–al XVIII-lea: Endresiunow 1605 (63ᵇ), Endruszkayciu 1601 (22ᵃ), Senkunu 1601 (JnŠ KĮ Nr. 1), Gendrotaycia 1672 (LNKV KĮ Nr. 1, 30ᵃ), Wenckunas 1671 (25ᵃ), Indrunas 1671 (28ᵃ), Swiadrozynitis 1671 (27ᵃ) „Šventażentis?”, Endrelunas, Endrysziunas, Endresiunas 1772.

În toponimul Viendžindžiai, la sfârșitul secolului al XVII-lea, en a fost redat de 9 ori (< ien), ien de 7 ori (vocalele i au fost probabil adăugate doar din cauza ortografiei poloneze), iar in de 6 ori. În parohia Joniškis (dialectul șiauliaișkiai), sunetele ie, uo au fost probabil transformate în e, o/u încă din secolul al XVI-lea: Lepaičiu 1599, Leparow „Lieporų” 1613, Szlestykow 1599 / Szlostiku 1603 / Słusti(k)ow 1613, 1616 / Szluostikiu 1604 „Šluostikių”. Echivalentele numelor proprii panevėžiškiai cu ie, uo sunt consemnate în secolul al XVII-lea: Iudmisewicz, Dewaytys (dar Awizienutis).

Diftongii neaccentuați ie și, se pare, uo din graiul locuitorilor din Lygumai puteau fi păstrați sau monoftongizați: Motiejuns / Motejuns 1777–1783, Urniezicia / Urnezicia, Usienis / Usenis 1767–1781, Jodpetrayte „Juodpetraitė”, Jozenie „Juozienė”, Judicie 1776 „Juodyčia” (diftongul uo, redat prin litera o, s-ar fi putut și păstra — astfel erau redate și silabele accentuate).

3. VOCALE NEACCENTUATE i, u, o

Încă din primele surse din secolul al XVI-lea, vocalele neaccentuate i, u erau uneori lărgite nu numai în aria panevėžiškiană, ci și în cea šiauliškiană: Dwilaičiu 1601 / Dwelaičiou 1600, 1606, 1611, Dwilia

PANEVĖŽIŠKIŲ FONETIKOS RAIDA

13

/ Dweliu 1616 Jnš, Szperakų 1615, Melwidžių 1613, 1616 (Satkūnai), Juszkayciu 1599, 1612 / Joszkaiciu 1610, vezi și: Noraiciu 1600 / Nurajczu 1613, 1615 (Jnš KĮ). În secolul al XVII-lea, aceste vocale erau lărgite poate ceva mai rar decât în prezent. Numele de loc Girbutkai (< Gürbūčiai) apare în registrele parohiei Linkuva de 25 de ori ca Girbutki și de 16 ori ca G(i)erbutki; Zimbiškiai apare de 30 de ori ca Zymbiszki și numai de 8 ori ca Žembiszki, iar Diržiai apare de 20 de ori ca Dyrze și numai de 5 ori ca Derzie. Alte exemple rare de lărgire a vocalei i: Katenu 1675 (102ᵃ) «Katinų», Lencow 1676 (73ᵇ) «Linkava», Skierеле 1675, 1678 (22ᵇ, 60ᵃ) «Skireliai», Wiesiejекow 1675 (101ᵃ) «Višeikių», Typiony 1672 (32ᵇ) «Stipinai» (LNKV), Wėldunij 1671 (KLOV KĮ Nr. 3, 48ᵇ) «Vildūnų», Andrelunas 1677 (LNKV KĮ Nr. 1, 87ᵃ) «Andreliūnas», Melenaytys 1671 (27ᵃ) «Mėlinaitis», Žiegaytys (25ᵇ) «Žigaitis», Boteles 1671 (92ᵇ) «Butelis», Garnes 1671 (28ᵃ) «Garnys» (dar Pintolis (26ᵇ) «Pintulis» și altele asemenea). În mod asemănător era lărgită și vocala neaccentuată u: Gostanie – 1672 (95ᵇ) «Gustoniai», Boywieniu 1676 (103ᵇ) «Buivėnų», Trompanie 1672, 1678 (16ᵇ) «Trumpėnai», Androtaycia «Andriulaičia», Androtaytys (de două ori), Indrotaycia «Indriulaičia», Bodreonis «Budrionis», Dargozianas «Dargužūnas», Janotaycia «Janulaičia», Jesolunas «Jasiuliūnas», Matosaytys «Matusaitis», Plokaycia «Plūkaĩčia», Plokaytys «Plūkaitis»², vezi și: Puntokany 1701 / Pontakany 1699, 1700 (Jnšk 10ᵇ, 18ᵇ, 25ᵇ) «Pantakonai».

Registrele parohiei Lygumai arată că, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, se formas­eră deja numeroase trăsături ale graiului panevėžiškian nord-vestic (precum și ale graiurilor din Lygumai și din împrejurimi). Datele au fost culese din registrele anilor 1763–1786. Vocalele scurte i, u erau lărgite la ę, ǫ, de exemplu: Miszkuns / Meszkuns 1777, 1780, Sireykie / Sereikie 1776–1785, Syreikiele / Sereikiele 1765–1783, Szikszcie / Szekscie 1764–1780 (sunetul ę era redat prin litera e), Kusztayte / Kosztycia 1764–1780, Jasionaycie 1764 «Jasiūnaičia», Jordaycie «Jurdaičiai», Lukosziuns / Lukoszaytis / Lokoszaytis 1774, Mantjurgie / Montjorgie 1764, Jorgaycie 1764 «Jurgaičiai», Gutjurgaite / Godpetriene 1764, 1777, Puczayte / Poczayte 1780–1783, Stumbrayte / Stombrayte 1780 și altele. Erau lărgite nu numai vocalele preaccentuale, ci și cele postaccentuale, dar acestea apar mai rar în vorbire; cf. Melvelene 1776 «Milvilienė».

Lista parohiei Lauksodis din 1860 evidențiază aceleași trăsături ale subgraiului panevėžiškian nord-vestic ca și registrele parohiei Lygumai din secolul al XVIII-lea. Sunt consemnate prenume și nume de familie cu vocalele u, i lărgite, atât preaccentuale (Tamolonis, Kunegunda), cât și postaccentuale (kunegs, Narbotas, Motiejės, Marcionis, Pintolis). Uneori, vocalele din aceste poziții nu erau lărgite (ca și în prezent – Ludviks, Kleryks, Nikodims, Wilips).

În secolele al XVI-lea–al XVII-lea, vocala preaccentuală o era deja poate puțin scurtată și, uneori, îngustată; cf. Beinoraiciu / Benuraicia 1616 / 1599, 1613 (Jnš KĮ), Nurgielu 1600, Petrošunu 1600, 1673 / Petrušunu 1673. Numele satului Oniūnai este consemnat de 12 ori cu vocala veche (de 10 ori cu o și de 2 ori cu a) și de trei ori cu u (încă de 2 ori cu i); Tolminiai apare de 14 ori cu o și de 3 ori cu u. În numele satului Ropūnai este scrisă numai o (de 9 ori) și a (de 5 ori); cf. și: Dowidu / Duwidu 1679, Truszkuni 1711 și altele, Jonaytys, Jonetaytys, Moteiunas, Powilaytys, Simonaytys 1671, Atkuciūnas «Atkočiūnas», Grutaicia «Grotaičia», Junaicia «Jonaičia», Junaitis «Jonaitis», Junitaytys, Tutoraycia «Totoračia» 1671.

²

Potrivit opiniei prof. A. Girdenis, și vocalele mai deschise i, u ar fi putut fi notate cu semnele e, o.

14

KAZIMIERAS GARŠVA

În secolul al XVIII-lea, în parohia Lygumai, vocala neaccentuată o (probabil și ė) era, de asemenea, păstrată sau redusă la vocala mai închisă u (ė > i), cf. Juvanytė 1778 ‘Jovaišaitė’, Tamoszatyene / Tamaszayte 1782, Tomkenie 1779, Tumkickie 1765.

În 1860, în parohia Lauksodis existau deja mai multe exemple de vocale o preaccentuate închise: Bajurionas, Jokubas / Jukubas, Lukusziuns, Lukuszewicze, Petruszu-nene. În înregistrările din această perioadă sunt deosebit de numeroase ū-urile anterioare devenite vocala i: Bėje-wiczis, Gelažis, Izidoris, Karalis, Lukoszis, Motejis / Motejes, Monkowiczis, Narkewiczes, Tamoszis etc. Numeroase astfel de forme se găsesc și în textele lui A. Baranauskas consemnate la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Transformarea vocalelor ă, ū anterioare după o consoană moale în i, începută în secolul al XVIII-lea, continuă și astăzi, cf.: Wiejas / Wiejis ‘Vėjas’ 1763–1782, Urnezis ‘Urniežius’.

Ca și în prezent, în secolul al XVII-lea, u preaccentuat devenit anterior se transforma uneori în i (Ciciuyka ‘ciuciuko’ 1674), dar cel mai adesea era păstrat (Pažiuraitytis, Stasiulautys, Stasiulonis, Žiukaytys 1671). În exemplele žiemgaleze, între consoane se inserau uneori și vocalele e, i: Ianiskekiel ‘Joniškėlis’, Senureloy ‘Sniūrelį’ 1700 (Jnšk 17ᵇ, 19ᵇ, 27ᵇ), Kivedery 1671 ‘Kvedarai’, Posiwityn 1671 ‘Pašvitinys’ (pentru mai multe detalii despre anaptixa žiemgaliană, vezi Šlavas 1996: 11–12; Zinkevičius 1999: 87; Girdenis 2000 b: 268–271).

4. CORESPONDENȚELE CONSOANELOR. ACCENTUL

În secolul al XVII-lea, consoana l se putea velariza înaintea vocalelor de tip e: Gialažiunas 1675 (62ᵇ) ‘Geležiūnas’, Sietaykanij 1674, 1677 (53ᵃ, 86ᵇ) ‘Šileikoniai’ (în împrejurimile Vaškai și Alksniupiai), Szylaykonis 1678 (8ᵇ) ‘Šileikonis’. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, l a început să se velarizeze în grupurile lbe, lde: în toponimul Valdeikiai (scris de opt ori Waldeykany), l a fost notat de 20 de ori ca moale (Waldeyki) și doar de două ori ca dur (Waldaykie) (21ᵇ, 42ᵃ). Cf. și Greycinis 1677 (85ᵃ) (astăzi Graitinis).

Sunt atestate formele Dewiniargie (de 7 ori) și Dewinelgi (de 5 ori), Daunory (de 6 ori) și Dalnoris (de 2 ori), Dalgaylicia 1677 (Pautarakas 1671 ar indica o confuzie rară între sunetele r – l, u – l, care s-a păstrat până astăzi). Este posibil ca una sau alta dintre forme să fi fost notată astfel și din întâmplare.

În oikonimele secolului al XVIII-lea erau confundate într-o oarecare măsură și consoanele k – č, cf.: Mikiškių 1678 ‘Mičiškių’, Valdajcziu 1673 / Valdajkiu 1677 ‘Valdeikių’ (Lnkv KĮ, p. 20ᵃ, 42ᵃ).

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, accentul putea fi deja și retras. Acest lucru ar fi indicat de formele Typiony < Stipione ‘Stipinai’ 1672 (32ᵇ), Garnes < Gārnes ‘Garnys’ (28ᵃ), Siuxnaytis < Šiokšnaitis (cf. š’ọkšn ‘šiokšna’) ‘Šikšnaitis’ 1672 (35ᵇ), precum și de terminațiile lungi reduse (notate cu -iai prin y sau e etc.). Atunci s-au lungit și vocalele scurte accentuate i, u, e, a, iar vocalele lungi neaccentuate i·, u·, e·, o·, ė·, a· s-au scurtat.

5. REDUKUOTI TRUMPIEJI GALŪNĖS BALSIAI

În funcție de reducerea vocalelor scurte din terminația cuvântului, se disting șase areale baltice orientale: 1) panevėžiškiai de nord, care elimină aproape toate terminațiile scurte, 2) letonii, care păstrează vocalele temelor în i și u, cf.: brālis, medus (în panevėžiškiai de nord bró·l's, inserție brá·l' ‘frate’, mèds ‘miere’), 3) biržiškiai și graiurile periferice panevėžiškiai, 4) žemaičiai de nord, care păstrează resturile terminațiilor: a) în terminații aveau accentul

PANEVĖŽIŠKIŲ FONETIKOS RAIDA

15

a) în poziții (cf. ak'ės ‘ochi’), b) vocale scurtate, provenite din vocale lungi (vārnᵃ ‘cioară’) și c) vocale între 2–3 consoane, dacă s-ar forma grupuri de sunete mai greu de pronunțat (bās'əs ‘desculț’, kākl'əs ‘gât’), 5) dialectele de Aukštaitija de vest (centrală), care nu pronunță urmele vocalelor scurte, și 6) locuitorii din Utena, Vilnius și alții, care elimină vocala scurtă din infinitiv etc. (cf. dž'u·t' ‘a se usca’).

Însemnarea Petrošiuns ‘Petrošiūnas’ din registrul de botezuri al orașului Joniškis din anul 1600 (p. 10ᵇ) ar indica o tendință veche de reducere a vocalelor scurte finale. Persoana menționată, Petrošiūnas, este legată de satul dispărut Užtupai și de Petrošiūnai, situate între Linkuva și Pakruojis. În arhiva parohiei Linkuva din secolul al XVII-lea, numele de familie au terminații, cu excepția unui singur nume, Gulbinis (1678, p. 17ᵃ). Însemnările numelor și numelor de familie din registrele bisericii din Lauksodis din 1860 (Jonas / Jons, Motiejis / Motejis etc.) ar indica faptul că reducerea vocalelor scurte din terminațiile închise s-a intensificat în prima jumătate a secolului al XIX-lea, dar atunci afecta doar aproximativ o treime din terminații (Garšva 2000: 166). În parohia Pakruojis, aflată la aproximativ 30 km spre sud, din 200 de nume proprii înregistrate în 1858, doar 3 aveau vocala a redusă.

„Vocalele murmure” au început să fie notate numai pentru dialectele nordice din Panevėžys, deși în acest dialect reducerea vocalelor scurte finale este cea mai puternică. Teoria „vocalelor murmure” se bazează pe trei argumente — grupurile de consoane dinaintea lui -s: 1) consoana t dinaintea lui -s nu se transformă în africata c, cf.: bā·ts ‘pantof’ (dar kā·t'es / kā·t's / kā·c's ‘pisici’), 2) consoanele sonore b, d, g dinaintea lui -s nu se asurzesc, cf.: acuzativ plural bó·bs ‘babe’; bā·ds ‘foamete’, blō·gs ‘rău’ (dar menținerea acestor consoane este susținută de întreaga paradigmă, cf. și: bó·b ‘babă’ – bó·bos, bā·d ‘foametei’ – bā·da, blō·g ‘rea’ – blō·ga ‘rău’, dau·g ‘mult’), 3) consoanele š, ž, s nu se contopesc cu -s într-o consoană unică de aceeași durată, cf.: lā·šs ‘picătură’, lā·žs ‘corvoadă’, lā·ss ‘lesus’ (lā·s ‘ciugulește’, însă și aceste consoane din penultima poziție sunt susținute de alte forme ale aceluiași cuvânt, cf.: genitiv singular lā·ša, lā·ža; lā·s'es ‘ciugulit, ciugulită’ etc.). Un argument pentru această teorie ar putea fi și faptul că vocalele cu intonație circumflexă nu formează diftongi cu sonantele, cf.: kā·l ‘bate’ (și kā·lam ‘batem’, kā·lns ‘munte’, kāl / kal ‘al bătăilor’).

După dispariția vocalelor scurte de la sfârșitul cuvântului, consoanele sonore din dialectele samogitiene se asurzesc înaintea lui -s (cf.: rāks ‘corn’, bāups ‘broască’), grupurile t + s, d + s devin c (bāc ‘foamete’), iar diftongii secundari se formează (vēj / vēi ‘vântură’). Nu se poate pretinde ca același lucru să se întâmple și în alte dialecte (de exemplu, în cele din Panevėžys), deoarece și extinderea vocalelor i, u și alte aspecte diferă în aceste dialecte (cf.: în dialectul din Telšiai aš lòpò ‘eu cojesc’, tò lùpi ‘tu cojești’, òns lòp ‘el cojește’; în dialectele nordice din Panevėžys aš lòp, tò lòp', jòs lù.p). Cele două trăsături menționate mai sus ale finalului de cuvânt sunt caracteristice și dialectului din Šiauliai (cf.: drau̇gs ‘prieten’, lāds ‘gheață’; daržs ‘grădină’, sau̇ss ‘uscat’, kāu̇ss ‘polonic’), dar pentru acesta nu se propune „vocală murmurată”. Acest lucru poate fi explicat și prin păstrarea grupurilor neobișnuite de consoane, a sonorității consoanelor și a opoziției dintre s scurt și s lung.

Într-o ipoteză științifică nu pot fi trecute sub tăcere nici datele care i se opun. În primul rând, mai ales numai în dialectul panevėžiškiai, după consoanele palatalizate (adesea și după vocalele anterioare, cf.: kā·r'vės ‘vaci’, sidė·s ‘va sta’, naktī.m ‘nopți’) apare un -s' final palatalizat. Palatalizarea consoanei finale -s' în perechile ar·kels ‘plugul’ – ar'kels ‘calul’, kā·lens ‘vei închide’ – kā·lens ‘prizonierul’ poate fi explicată și prin faptul că aceasta urmează după o consoană palatalizată. Însă, dacă acceptăm teoria „vocalei murmurate”, ar trebui să explicăm palatalizarea lui -s după o „vocală murmurată” anterioară (sau înaintea ei, deoarece, pe baza pronunției, nu se poate stabili

16 | KAZIMIERAS GARŠVA

unde ar trebui să se afle acea „vocală murmurată”). Conform pronunției, atunci ar trebui să transcriem sincronically kā·len's'b ‘vei închide’ – kā·len's'b ‘prizonier’ (consoană finală palatalizată), jaū-č'os'b ‘mă simt’, jaūč'os ‘m-am simțit’, iar diacronic (cum se procedează cel mai adesea) – kā·len's'b – kā·len'b's, jaūč'os'b – jaūč'os etc. După o consoană palatalizată, în cuvintele gāl' ‘deja’, nòr's' ‘oricum’ ar trebui, de asemenea, să scriem o „vocală murmurată” anterioară, deși nu este clar cum ar fi putut ea să „apară” aici.

Durcirea consoanei finale -s' din dialect continuă până în prezent. În câteva localități (Linksmūčiai, Šiaudiniai, Žeimelis), această consoană se pronunță încă mai palatalizat decât în restul ariei dialectale, cf.: modul condițional, pers. 1 sg. barč'es' / barč'os ‘aș certa’, pers. 3 sg. bartòs' / bartus ‘s-ar certa’; timpul trecut simplu, pers. 1 sg. bār'os' / bār'os ‘m-am certat’ și așa mai departe.

Contrar celor susținute, la sfârșitul cuvântului consoanele j, v se transformă în i, u, arătând că după ele nu mai există nicio vocală, cf.: kó·j ‘picior’, kó·is' ‘picioare’, vé·is' ‘vânt’, ló·u ‘pat’, klā·us ‘arțar’, tė́us ‘tată’, l'ōn.kau ‘Linkava’ (analogia altor forme impune păstrarea consoanelor menționate și aici).

La sfârșitul cuvântului, în grupurile de consoane s, š, b, p, d, g, k și de sonante l, r, m, n, v, greu de pronunțat, se inserează vocala e (ə) (după o consoană dură) sau e (după o consoană palatalizată), cf.: gai·sers „incendiu”, vāps'ev „viespe”, kābel's' „cârlig”, bàsel's' „bârzoi”, tr'ù·k-šems „zgomot”, dù·gens „fund”, dògen' „pe fund” etc. Dacă aici ar fi existat o „vocală murmurată” silabică, nu ar fi fost nevoie să se insereze o vocală nouă.

În 1850, în zona Lauksodisului, au fost reduse (eliminate complet) doar aproximativ 30% dintre vocalele scurte; în 1930, aproximativ 50%; în 2000, 99%. Perechile minimale demonstrează uneori nu diferențe fonologice, ci doar anumite diferențe fonetice ale acestora. Vocalele murmurate ale dialectului nord-panevėžiškian au dispărut în cea mai mare parte a arealului dialectal (cu excepția zonelor periferice) în ultimii 300 de ani și ar trebui considerate nu o categorie sincronică, ci una dia cronică.

6. CONCLUZII

Articolul analizează consemnările a 3000 de toponime și 1000 de nume de familie în registrele bisericești din secolele XVI–XVIII de la Linkuva, Klovainiai, Joniškis, Joniškėlis și din alte localități. Textele redactate în polonă și latină reflectau dialectul cu o anumită imprecizie. Prin urmare, concluziile pot fi formulate doar cu aproximație și prudență.

Vocala lungă accentuată *ā s-ar fi putut îngusta la o în dialectul panevėžiškian încă din secolul al XVI-lea. Diftongii am, an, em, en și vocalele nazale ą, ę s-au îngustat, probabil, în secolele XVI–XVIII.

Vocalele neaccentuate i, u erau deja pronunțate mai deschis în textele vechi din secolul al XVII-lea. Vocala o (și, probabil, ė) abia începuse atunci să se îngusteze, cf. Oniuni / Uniuni „Oniūnai”. Atunci s-au monoftongat diftongii neaccentuați ie, uo. Vocala ū neaccentuată și anteriorizată era uneori redată prin i, iar între consoane erau inserate ocazional vocalele e, i (cf.: Ianizsekiel „Joniškėlis”, Posiwityn „Pašviti­nys”); al doilea element al diftongului ei era omis (Nareykany / Narekany „Nereiko­niai”). Consoana l s-a velarizat în dialect, cel mai probabil în secolul al XVII-lea.

În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, accentul a fost retras în dialectul panevėžiškian, cf.: Typiony < Stipione „Stipinai”, Garnes < Gañnes „Garnys”.

Evoluția fonetică mai detaliată a ariei dialectale mai restrânse (centrale) — a graiului din Linkuva și a graiurilor învecinate — ar fi putut fi următoarea:

PANEVĖŽIŠKIŲ FONETIKOS RAIDA

| 17

1) îngustarea sunetelor de tipul a, e, an, en în jurul secolului al XVI-lea, cf.: Montovovič, Minkunovič 1555 (pe baza arhivelor bisericești);

2) îngustarea vocalei lungi accentuate a· la o· până în secolele XVI–XVII, cf.: Rimeikonis 1555, Labaris / Laboris 1679;

3) velarizarea consoanei l înaintea vocalelor de tipul e și în grupurile lbe, lde în jurul secolului al XVII-lea: *lantà < lentà, Waldeyki 1677 > Valdaikė „Valdeikiai”;

4) retragerea accentului în jurul secolului al XVII-lea, cf. *lantà > *loǹtà > lońt(a);

5) lungirea vocalelor scurte accentuate i, u, e, a;

6) scurtarea vocalelor lungi neaccentuate iː, uː, ēː, oː, eː, aː;

7) deschiderea vocalei i spre ę: Zembiški 1674, Gierbutki 1676, Pezenis 1765;

8) monoftongarea diftongilor neaccentuați ie, uo, îngustarea vocalelor e, o (mai frecvent în partea sudică a subdialectului): Wiendzindzie / Wendzindzie 1677, Woytekunas 1738, Binkiawiczene 1793; Tolminij 1677, Tulminy 1711, Truszkany 1711;

9) transformarea vocalelor neaccentuate anteriorizate ū, ā în i (cf. sęrb'ala „siurbėlė”, vėlnis „velnias”).

A doua etapă a evoluției graiurilor a continuat după ciuma din 1708–1711 (se ține cont și de numeroasele texte dialectale):

1) reducerea calitativă a vocalelor scurte i, u, e, a în silaba finală în secolele XVIII–XX (în numele și prenumele din parohia Lauksodis consemnate în 1860, o treime dintre vocalele scurte dispăruseră deja);

2) inserarea vocalelor ę, ę/ę într-un grup consonantic înainte de l, r, m, n, v în secolele XIX–XX;

3) extinderea ulterioară a vocalei ę (< i) către ọ înaintea unei consoane dure, în secolele XIX–XX.

Graiul s-a format în secolele XVI–XVIII și ulterior s-a schimbat nesemnificativ.

Aceasta este o ipoteză care va stimula cercetările ulterioare³. Pentru a fundamenta pe deplin schimbările mai vechi, datele sunt insuficiente. Unele dintre cele mai vechi particularități dialectale pot fi explicate prin substratul limbii zemgaliene. Granița cu Letonia (Curlanda) a avut o influență redusă asupra graiului tradițional. Ea a stimulat doar contactul dintre limbi.

ABREVIERI

Jnš – Joniškis

Jnšk – Joniškėlis

KĮ – registrul de botez

Klov – Klovainiai

Lnkv – Linkuva

LITERATŪRA

GARŠVA, K. 2000: Šiaurės vakarų panevėžiškių „murmamieji balsiai“. Acta Linguistica Lithuanica 43, 165–175.

GIRDENIS, A. 2000 a: Kalbotyros darbai 1, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

GIRDENIS, A. 2000 b: Kalbotyros darbai 2, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

³ Profesoriaus A. Girdenio nuomone, šiame straipsnyje minimi kai kurie garsų pakitimai turėjo įvykti daug anksčiau.

18

KAZIMIERAS GARŠVA

GIRDENIS, A., PABRĖŽA, J., 2000: Tarmių reikšmė. Žemaičių žemė 1, 6–7.

SALYS, A. 1992: Raštai 4, Roma: Lietuvių katalikų mokslo akademija.

ŠLIAVAS, J. 1996: Žiemgalių pėdsakais, Vilnius: „Žiemgalos“ draugija.

ZINKEVIČIUS, Z. 1994: Lietuvių kalbos dialektologija, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla.

ZINKEVIČIUS, Z. 1999: Žiemgaliai ir jų kalba. Žiemgala. Žiemgalos krašto praeitis 2, Kaunas, 83–88.

Kazimieras Garšva

Lietuvių kalbos institutas

P. Vileišio g. 5, 2055 Vilnius, Lietuva

kgar [email protected]

Gauta 2002 10 01