Page 1ACTA LINGUISTICA LITHUANICA
XLIX (2003), 153–170
PREZENTAREA LUCRĂRILOR NOI
Survey of Recent Publications
LINGVISTICA LITUANIANĂ ÎN ANUL 2002: LUCRĂRI PUBLICATE ÎN LITUANIA
Anul 2002 este amintit ca un an al redresării economiei și al unei activități științifice mai liniștite. În memorie s-au întipărit evenimentele majore din lingvistica lituaniană, care au avut un larg ecou: încheierea ediției academice a Lietuvių kalbos žodyno și împlinirea a 400 de ani de la traducerea în lituaniană a Bibliei de către Jonas Bretkūnas. Au apărut vreo duzină de cărți de lingvistică, dintre care opt sunt discutate în această prezentare. Începem cu monografiile, continuăm cu disertațiile care au luat forma unor monografii, cu o publicație științifică de texte vechi și încheiem cu scrieri alese.
1. Monografia Audronėi Kaukienė Lietuvių kalbos veiksmažodžio istorija, volumul al doilea (Klaipėda: Universitatea din Klaipėda, 2002, 400 p.), continuă studiul verbelor cu rădăcină din limba lituaniană, publicat cu opt ani în urmă (Kaukienė 1994). Acest volum examinează verbele cu tema în a- (sau, istoric, cu tema în ō-) care au în rădăcină vocalele scurte i, u și vocalele lungi y, ū. Cartea cuprinde o prefață, cinci capitole, observații finale (în lituaniană și engleză) și liste de abrevieri. În fiecare capitol sunt studiate mai întâi rădăcinile scurte, apoi cele lungi.
Cartea începe cu un repertoriu etimologic al verbelor analizate, al cărui scop este „să verifice și să selecteze materialul, să-l pregătească pentru analiza ulterioară la diferite niveluri” (p. 3). În repertoriu, verbele sunt împărțite mai întâi în regulate (care exprimă o acțiune activă) și neregulate (mutative și durative), apoi în principale (atestată în dicționarul limbii lituaniene contemporane) și dialectale (cunoscute doar din unele dialecte sau monumente scrise). Se atrage atenția asupra problemei fiabilității unui cuvânt sau a unei forme. Este indicată etimologia verbelor regulate, în timp ce verbele neregulate sunt doar înregistrate. Opiniile diferiților autori cu privire la originea unui verb sau a altuia dintre cele analizate sunt prezentate cu destulă precizie. Nu se evită prezentarea diferențelor dintre explicațiile originii și, uneori, este evaluată și fiabilitatea acestora — ceea ce sporește valoarea cărții.
Capitolul al doilea analizează variantele paralele ale temelor de conjugare ale verbelor cu tema în ō- la prezent și la trecut. Se începe cu formele lituaniene și letone din dialecte (cu tema în iō- și forme cu nazală), apoi se stabilesc variantele comune limbilor baltice răsăritene. În continuare, toate verbele lituaniene sunt comparate cu corespondentele lor din alte limbi, care au aceeași structură a rădăcinii. În examinarea corespondentelor de prezent sunt distinse verbele cu formant zero, cu infix și cu formantul i sau n. În această parte a monografiei, comparația morfologică a formelor înrudite este în esență înlocuită de compararea etimologică a cuvintelor, deoarece corespondentele din alte limbi sunt de regulă indicate ca lexeme (în unele cazuri forma de prezent, în altele doar infinitivul).
Page 2154 |
ARTŪRAS JUDŽĖNTIS
În continuare, cartea examinează alternanța apofonică și derivativă a vocalelor rădăcinii în formele dialectale paralele ale limbii lituaniene și în cuvintele înrudite din alte limbi. Schimbările diacronice ale verbelor cu aceeași rădăcină sunt prezentate ca variante sincrone anterioare; de exemplu, în cazul lui bruka: braukia, apofonia este considerată o alternanță, deoarece „multe asemenea perechi trebuie să fi alcătuit odinioară o singură paradigmă” (p. 119). Acest capitol este strâns legat de cel precedent și repetă unele afirmații formulate anterior; de exemplu, în discutarea alternanței vocalice a verbelor CiC în formele de prezent (p. 122), sunt reluate unele concluzii din analiza formelor temei de prezent (cf. p. 100). Cartea subliniază în repetate rânduri (p. 100 și în alte locuri) că structura verbelor analizate — și a corespondentelor lor din limbile înrudite — este legată de vocalismul rădăcinii; de aceea, decizia de a analiza separat variantele terminațiilor de temă și apofonia este discutabilă.
Al patrulea capitol al monografiei descrie semantica verbelor cu tema în ō-. Autoarea a creat o clasificare semantică a verbelor pe două niveluri: sensurile abstracte cuprind opozițiile acțiune activă: acțiune sau stare spontană și tranzitivitate: intranzitivitate; sensurile concrete sunt împărțite în subgrupuri semantice — verbe de perforare, de mișcare, biologice etc. Analiza istorică a semanticii verbelor se bazează pe sensul rădăcinii primare și pe compararea cu corespondentele din limbile înrudite, nu pe metoda câmpurilor semantice (cf. Karaliūnas 1987: 26 ș.u.). Spre deosebire de Karaliūnas, care acordă prioritate semanticii în raport cu morfo(no)logia (cf.: „constatarea filiațiilor semantice, stabilirea înrudirii sensurilor <...> reprezintă dovada identității etimologice a lexemelor corespunzătoare, adică a celor cu aceeași expresie” 1987: 50), Kaukienė atribuie semanticii verbelor doar un rol auxiliar și amână prezentarea ei până la finalul cercetării. Analiza semantică a verbelor îi permite autoarei să concluzioneze că nucleul semantic al verbelor cu rădăcini scurte îl constituie așa-numitele verbe de contact de tipul kišti, cu o posibilă semă a impactului, iar multe verbe cu vocalism lung se caracterizează prin sema intensității (p. 198–199). Comparând verbele cu temele în ō- și i̯ō-, se concluzionează că „Cu cât diferă mai mult [aria] sensurilor lor, cu atât este mai mare posibilitatea ca verbele celor două tipuri structurale să coexiste la același nivel” (p. 199).
Cartea consacră cel mai mult spațiu (mai mult de o treime din monografie) examinării relațiilor derivative ale verbelor cu derivatele lor. Se consideră că studierea derivatelor este utilă pentru stabilirea originii verbelor de bază (p. 201). Derivatele sunt descrise în funcție de categoriile derivării. Sunt discutate formarea, sensul, vocalismul și accentuarea lor.
Observațiile finale ale cărții încep cu stratul verbal proto-indo-european, deși monografia nu spune aproape nimic despre acesta... În această parte a cărții ar fi fost pe deplin suficient să se sintetizeze evoluția verbelor în perioadele limbii lituaniene, ale limbilor baltice răsăritene și ale limbilor baltice în general.
Monografia conține destule idei noi, însă pare să evite dezbaterea: opiniile altor autori sunt menționate și analizate rareori (excepție face repertoriul etimologic al verbelor). De exemplu, opiniile diferite exprimate în monografia și articolele lui Karaliūnas, de tematică foarte apropiată, privind raportul și evoluția verbelor cu temele în ō- și i̯ō- din limbile baltice nu sunt menționate deloc; opinia sa despre alternanța ei: i și ei: y este menționată doar într-o notă de subsol (p. 130–131) ș.a. În carte sunt amestecate nivelurile sincron și diacron ale cercetării (de exemplu, în capitolul al doilea, date lituaniene de diferite vechimi și grade de fiabilitate sunt comparate cu date de diferite vechimi și grade de fiabilitate din alte limbi indo-europene, uneori chiar cu formele lor reconstruite), precum și aspectele structural și derivativ, structural și etimologic, derivativ și etimologic ale cercetării. Materialul din limbile înrudite a fost cules în principal din dicționare etimologice redactate de diferiți autori și în perioade diferite (acest lucru se vede cel mai bine
Page 3NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
155
(după cum arată lista de literatură și de surse). Cercetările gramaticii limbilor indo-europene, cu atât mai mult cele mai recente (de exemplu, Koch 1990, Jasanoff 1994 și altele asemenea), au fost folosite foarte puțin. Oare asemenea materiale pot constitui o bază suficientă pentru o analiză istorică atât de amplă a verbelor limbii lituaniene din perspectiva morfologiei, morfonologiei și derivării? Într-o lucrare de felul monografiei analizate, un indice de cuvinte și forme ar trebui să fie de la sine înțeles. În pofida unor neajunsuri menționate aici, monografia este, fără îndoială, unul dintre cele mai importante studii asupra istoriei verbului în limbile baltice.
2. Cartea lui Antanas Pakerys Akcentologija 2: Skaitvardis, įvardis, veiksmažodis, prieveiksmis, dalelytė, prielinksnis, jungtukas, jaustukas, ištiktukas (Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 2002, 630p.) continuă monografia publicată cu opt ani în urmă (Pakerys 1994), în care este descrisă accentuarea substantivelor și adjectivelor. În cel de-al doilea volum se respectă aceleași principii de colectare și prezentare a datelor. Se urmărește examinarea cât mai amănunțită a accentuării cuvintelor din limba standard, „fără a omite cazurile mai rare și evidențiind neregularitățile și oscilațiile sistemului” (p. 12). Așadar, cartea este descriptivă; nu trebuie căutate în ea perspective mai profunde, considerații teoretice sau concluzii generalizatoare: autorul promite să le prezinte pe toate acestea într-o lucrare ulterioară, cu caracter de sinteză (p. 12).
Baza materialului analizat, ca și în primul volum, o constituie datele celei de-a treia ediții a Dabartinės lietuvių kalbos žodyno (Keinys, ed. 1993). În prefață este menționată și a patra ediție a acestui dicționar, apărută cu câțiva ani în urmă (Keinys, ed., 2000), care „coincide aproape în întregime cu cea de-a treia ediție a dicționarului” (p. 12). Nu este clar dacă autorul a ținut cont măcar de greșelile și erorile de tipar din ediția a treia care au fost corectate în aceasta: după cum reiese din „Lista corecturilor” (Keinys, ed., 2000: 968), în cea de-a patra ediție a dicționarului au fost corectate și unele greșeli de accentuare. De altfel, în 2002 a apărut o versiune electronică a celei de-a patra ediții a Dabartinės lietuvių kalbos žodyno (Keinys, ed., 2002), de care autorul, se pare, nu a mai apucat să se folosească. Cartea se bazează mult și pe date din alte dicționare, descrieri dialectale și articole, deși nicăieri nu este discutată fiabilitatea acestor materiale, principiile lor de prezentare, gradul de codificare și altele asemenea. Datele limbii vorbite standard sunt utilizate în lucrare doar indirect – prin intermediul rezultatelor unei anchete scrise în rândul studenților. O asemenea metodologie face ca lucrarea să fie mai degrabă una de istorie a codificării accentuării sau de comparare a variantelor dialectale (consemnate în lucrări de lingvistică) și a variantelor codificate decât una de cercetare și descriere a datelor reale ale limbii vorbite.
Monografia analizează și sintetizează un bogat material factual. Acesta este descris, iar exemplele sunt prezentate pe baza criteriilor de frecvență și de răspândire. Aceste criterii sunt respectate chiar cu o consecvență excesivă: ordinea exemplelor enumerate unul lângă altul pare destul de ciudată aštuoni, aštuonios, devyni, devynios, septyni, septynios (p. 15). Încă din prefață se observă anumite contradicții în selecția exemplelor analizate. Întrucât obiectivul declarat este descrierea accentuării cuvintelor din limba standard, este de înțeles că dialectalismele, precum și cuvintele învechite (și nerecomandate) din Dabartinės lietuvių kalbos žodyno nu sunt analizate (p. 11). Totuși, în altă parte autorul subliniază că în ambele părți ale cărții „sunt prezentate numeroase date dialectale și din alte varietăți necodificate ale limbii”, care permit „sesizarea trăsăturilor esențiale ale accentuării dialectale” (p. 13). Într-adevăr, variantele fonetice și de accentuare dialectale ale cuvintelor sunt adesea prezentate în carte ca exemple de limbă necodificată. De exemplu, variantele numeralului dešimt sunt indicate pe baza a trei localități din dicționarul academic Lietuvių kalbos žodyno, a dicționarului graiului Dūnininkai, a dicționarelor dialectale din Druskininkai, Lazūnai și Zietela, la care se adaugă aproape zece trimiteri la publicații ale altor autori (p. 17). Devine neclar atunci de ce sunt eliminate formele dialectale din însuși Da-
Page 4156 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
formele din dicționarul limbii lituaniene contemporane (de exemplu, nu este discutat numeralul ordinal penkiolikis, indicat în acest dicționar cu abrevierea ryt. (p. 538))?
Autorul respectă principiile accentologiei morfologice, sau derivaționale, tradiționale: leagă accentuarea de formarea cuvintelor. De exemplu, în analiza accentuării numeralelor sunt discutate mai întâi numeralele primare, apoi cele derivate, compuse și cele aglutinate invariabile. Totuși, autorul nu reușește să fie pe deplin consecvent, deoarece, pe lângă criteriul derivațional de organizare a materialului analizat, se aplică și criteriul originii cuvintelor (nemenționat în prefață): la sfârșitul capitolului este analizată separat accentuarea numeralelor de origine străină (p. 25). Acest din urmă criteriu are prioritate doar în analiza numeralelor primare de origine străină, în timp ce la analiza derivatelor acestora prioritate primește criteriul derivațional – derivatele cu sufixe de origine străină sunt analizate împreună cu cuvintele autohtone formate prin derivare corespunzătoare: milijardas, -a alături de tūkstantas, -a (p. 20), milijonas, -a alături de šimtas, -a (p. 21). În capitolul despre pronume sunt analizate separat pronumele primare, derivate, compuse, aglutinate, locuționale, cele cu doi constituenți accentuați, pronumele cu forme pronominale și cuvintele pronominalizate. Este evident că, într-un studiu sincronic, nu pot exista capitole precum cel despre pronumele aglutinate și cel despre cuvintele pronominalizate: primele ar putea fi descrise drept primare sau compuse, iar celelalte – drept numerale primare (de altfel, chiar și din perspectivă istorică este greu de demonstrat că acel cuvânt pats este un substantiv pronominalizat, și nu un pronume vechi: Ernst Fraenkel consideră că sensul principal al ide. *potis este ‘sēbst’ (Fraenkel 1962: 552), așadar consideră că utilizarea pronominală este cea primară). De asemenea, nu este consecvent ca secțiunea despre pronumele locuționale – pronumele cu doi constituenți accentuați – să fie analizată separat de celelalte pronume locuționale. În capitolul despre pronume, ierarhia criteriilor de clasificare nu este clară. Cuprinsul o face și mai confuză: titlurile „Pronume locuționale”, „Pronume accentuate pe primul constituent”, „Pronume accentuate pe al doilea constituent” și „Pronume cu doi constituenți accentuați” apar ca fiind de același nivel (p. 6). În capitolul despre particule, cuvintele aglutinate și particulele compuse (locuționale), judecând după dimensiunea titlurilor, sunt considerate subcategorii ale cuvintelor devenite particule sau ale combinațiilor acestora, deși la începutul capitolului se scrie: „Separat [de celelalte?] trebuie menționate particulele compuse (locuționale) și cele de origine străină” (p. 581). Inconsecvențe similare se întâlnesc și în alte capitole ale cărții.
În monografie se acordă un spațiu relativ amplu datelor obținute din ancheta expresivă în rândul studenților: aproape fiecare subcapitol se încheie cu o discuție despre tendințele de accentuare ale studenților. Sunt prezentate statistici comparative privind accentuarea normativă și variantele obținute prin anchetă. Totuși, metodologia anchetei și prelucrarea datelor acesteia nu sunt descrise suficient, ceea ce ridică îndoieli cu privire la fiabilitatea lor. De exemplu, potrivit datelor anchetei, studenții accentuează întotdeauna aštuoni (49: 0), însă fiecare dintre noi a auzit și variantele aštuoni, net aštuoni, care nu se reflectă deloc în datele anchetei (poate din cauza caracterului ei expresiv, poate fiindcă au fost intervievați doar studenți la filologie?).
Din când în când apar termeni folosiți inconsecvent. Astfel, în analiza accentuării particulelor, termenul cuvinte primare (simple) este opus nu termenilor cuvinte derivate, compuse (ca în partea anterioară a cărții), ci termenului cuvinte devenite particule: semnificația sa derivațională este înlocuită de una istorică (cf.: „în această lucrare se încearcă distingerea particulelor primare de cele apărute prin gramaticalizarea unor cuvinte izolate sau a unor combinații de cuvinte” (p. 581)).
Munca amplă depusă de Pakerys, care a necesitat multă minuțiozitate și răbdare (lista lucrărilor și surselor utilizate este impresionantă!), va fi, fără îndoială, de folos cercetărilor viitoare asupra accentuării în limba lituaniană (nu doar în limba standard).
Page 5NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
| 157
3. În cartea lui Juozas Abaravičius Stilistica punctuației (Vilnius: Institutul de Editare Științifică și Enciclopedică, 2002, 288 p.) sunt analizate posibilitățile stilistice oferite de punctuație și folosirea stilistică a semnelor de punctuație (cf. p. 7). Aceasta este prima monografie de acest fel din lingvistica lituaniană. Autorul fundamentează punctuația pe segmentarea gramaticală, semantică și intonațională a textului și a unităților sale (p. 8). Această concepție asupra punctuației este apropiată de opiniile lui A. Valeckienė (cf. Slizienė, Valeckienė 1992: 128–129; Morkūnas, red., 1999: 585–586) și diferă de concepția pur sintactică a lui K. Gaivenis și S. Keinys (cf. Gaivenis, Keinys 1990: 186). Cartea acordă cea mai multă atenție fundamentului semantic (mai ales emoțional și expresiv) și intonațional al punctuației. Stilistica este, în esență, identificată cu folosirea stilistică a unităților lingvistice, ceea ce îi conferă o valoare propedeutică. Urmând o perspectivă similară, probabil ar fi posibil să se distingă și „stilistici” ale ortografiei (folosirea literelor mici și mari, scrierea legată și separată etc.), prozodiei (accentuarea cliticelor, intonația propoziției etc.) și altele. În lingvistica occidentală, stilistica punctuației este considerată parte a grafostilisticii (cf. Bußmann, red., 2002: 265).
Fundamentul teoretic al monografiei îl constituie lucrările unor autori ruși (se recurge mai ales frecvent la studiile lui N. S. Valgina și L. G. Vedenina). Deși în bibliografie sunt menționați mai mulți autori vest-europeni care au abordat probleme de punctuație, opiniile acestora sunt, de regulă, doar amintite; lucrările lor sunt utilizate și citate mai ales în discutarea aspectelor istorice ale punctuației.
Cartea este alcătuită din două părți. Prima examinează relația dintre punctuație și stilistică, definește conceptele fundamentale și trece în revistă funcțiile semnelor de punctuație. Este, într-un fel, o introducere în studiul ulterior al semnelor de punctuație din limba lituaniană, care constituie a doua parte a cărții.
Monografia discută pe larg funcțiile semnelor de punctuație. Acestea, numite funcții semiologice, sunt clasificate, urmând clasificarea lui R. Makarova, în nu mai puțin de șaisprezece categorii: delimitativă, izolatoare, adversativă, explicativă, de legătură, avertizatoare, de atașare, enumerativă, de marcare a limitelor, de marcare a întregului, de marcare a incompletitudinii, de marcare a elipsei, emoțional-expresivă, modală, compozițională, emblematică... (p. 12 și urm.). Funcțiile clasificate nu se situează toate la același nivel și au întinderi diferite. Funcțiile individuale nu sunt definite suficient, iar relațiile dintre ele nu sunt stabilite. De exemplu, funcția de marcare a incompletitudinii este doar o parte a funcției emoționale și/sau expresive; funcțiile izolatoare, de legătură, de marcare a limitelor și poate și altele sunt părți ale funcției compoziționale etc. În continuare, cartea examinează punctuația facultativă, punctuația autorului (și cea autorală), precum și textele fără semne de punctuație (punctuația fără semne). Din punct de vedere teoretic, noțiunea de punctuație a autorului (autorală) este discutată, probabil, cel mai atent (p. 37–47), însă relația ei cu punctuația facultativă rămâne totuși neclară (în ambele capitole se vorbește despre semnele autorului etc., cf. p. 26 și urm., 38 și urm.). Originile și evoluția punctuației vest-europene sunt trecute în revistă pe scurt și într-o manieră captivantă.
În a doua parte, care alcătuiește cea mai mare parte a cărții, sunt discutate folosirea semnelor de punctuație și posibilitățile lor stilistice. În limba lituaniană se disting zece semne de punctuație. Folosirea fiecărui semn este descrisă separat: mai întâi sunt prezentate pe scurt aspectele esențiale, apoi acesta este analizat mai detaliat. Sunt folosite numeroase exemple din literatura beletristică.
Concluziile monografiei, destul de ample (p. 245–253), ar fi mai potrivit să fie numite rezumat: nu conțin sinteze teoretice.
Autorul a alcătuit un „Index al termenilor, conceptelor și caracterizărilor mai importante” destul de detaliat (p. 271–284). Din păcate, acesta își îndeplinește rolul doar parțial, deoarece este organizat nu alfabetic, ci sistematic: indexul însuși ar mai avea nevoie de un index sau cel puțin de un cuprins...
Cartea este scrisă într-o limbă colocvială vie, bogată în figuri retorice și în punctuație marcată stilistic. Un asemenea limbaj este foarte potrivit pentru o lucrare de popularizare, poate și pentru un manual (potrivit au-
Page 6158 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
(autoarea, al cărei fundament îl constituie cursul de prelegeri ținut pentru studenții la limba și literatura lituaniană), însă este o monografie științifică neobișnuită. După cum se arată în prefață, cartea este rezultatul cercetării punctuației din perspectiva stilului, dar nu este destinată comunității științifice, ci profesorilor, studenților, redactorilor, specialiștilor în stilistică și autorilor (p. 6). Această natură duală a cărții nu reprezintă un avantaj al ei...
4. Cartea lui Kazimieras Gaivenis Lietuvių terminologija: teorijos ir tvarkybos metmenys (Vilnius: editura LKI, 148 p.) s-a dezvoltat pornind de la articole scrise în perioade diferite și pe teme diverse (cf. Gaivenis 1979, 1983, 1985, 1994, 1996a, 1996b, 1997, 2000 etc.). Totuși, nu este o culegere de articole: publicațiile anterioare au fost revizuite și adaptate pentru a deveni părți ale unei lucrări de mai mare amploare.
Cartea are caracter de sinteză, încununând activitatea științifică de patru decenii a autorului în domeniul terminologiei. Însuși autorul o descrie astfel în prefață, subliniind că „nu este nici un manual de terminologie, nici vreo publicație de cercetare științifică” (p. 11). Genul neprecizat al lucrării, scopul și publicul-țintă neclare îi dăunează considerabil cărții. În cea mai mare măsură, ea are trăsăturile unui manual, întrucât prezintă aspecte elementare, fundamentale ale terminologiei. Expunerea nu este însă suficient de coerentă și bine gândită. De exemplu, nu am găsit nicăieri în cărticică o definiție a termenului, deși tocmai acestui subiect îi este dedicat primul capitol. În locul unei definiții sunt indicate câteva trăsături esențiale ale conceptului de «termen» și se discută despre înțelegerea restrânsă (sunt citați S. Šalkauskis și E. Jakaitienė) și cea largă a termenului (este citată Lietuviškoji tarybinė enciklopedija). Încă din primul capitol al cărții (p. 17) sunt folosiți termenii nedefiniți intensionalo, implikacionalo, iar noțiunea de intensiune a termenului este explicată abia în capitolul al treilea (p. 28t). Se creează impresia că autorul se ascunde în spatele citatelor și referințelor, evitând să-și exprime opinia și să-și expună ideile în mod direct și precis.
Gaivenis consideră terminologia o ramură a lexicologiei, deși subliniază și că aceasta depinde foarte mult de alte științe și le servește (19). Această concepție „lingvistică” asupra terminologiei, consacrată în Lituania, a fost influențată direct de lucrările terminologilor ruși de orientare similară (de exemplu, V. Danilenko) și este apropiată de concepțiile terminologilor din Praga și Canada (cf. Laurén, Picht, Hrsg. 1993: 533t). Ea se deosebește net de concepțiile dominante în prezent în Europa Occidentală, aparținând școlii vieneze și terminologilor din țările nordice, potrivit cărora terminologia este o ramură științifică autonomă, aflată la intersecția dintre lingvistică, logică, ontologie, informatică și științele de specialitate (Wüster 1974/2001:131t), sau o constelație de științe de specialitate, lingvistică, teoria generală a științei și filosofie (Laurén, Myking, Picht 1998: 47). Deosebirile sunt esențiale și în privința relației dintre termen și concept, precum și a raportului dintre terminologie, cultura limbii și normare (cf. Laurn, Picht, Hg. 1993: 493t).
Cartea examinează separat cerințele impuse termenilor (în primul capitol) și principiile creării și normării terminologiei (în capitolul al patrulea). Deși autorul însuși consideră cerințele generale impuse termenilor drept criterii de evaluare a acestora și vede între noțiunile de «principiu» și «criteriu» o relație de coordonare, nu de subordonare (Gaivenis 1996a: 75–76), legătura dintre ele nu poate fi negată. Tratarea lor în locuri diferite a dus inevitabil la repetiții și la o anumită confuzie. Astfel, principiul corectitudinii se dovedește a nu fi altceva decât cerința de corectitudine a termenilor, iar autorul oferă chiar o trimitere la pagina relevantă din celălalt capitol. Principiul sistematicității nu este tratat deloc în acest capitol al cărții (se indică doar relația lui cu corectitudinea) – este evident că nu poate fi altceva decât criteriul sistematicității impus termenilor, discutat în primul capitol. În aceste cazuri, denumirile criteriilor și principiilor coincid. Ele pot însă și să difere: din explicația principiului economiei („Principiul economiei afirmă,
Page 7NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
159
că trebuie preferate unitățile lingvistice mai scurte”, p. 96) reiese că acesta coincide cu cerința de concizie impusă termenilor. Multe dintre cerințele impuse termenilor (corectitudine, precizie, sistematicitate, concizie, neutralitate stilistică) corespund cerințelor pe care terminologii sovietici le impuneau termenilor. Noțiunea de «pragmatică a termenilor» provine însă din terminologia occidentală (autorul îi menționează pe Cabré și Gajdos). Ce conținut are această noțiune? Într-un articol cu același titlu, concepția despre pragmatica termenilor este restrânsă la cerințele de fiabilitate și precizie impuse termenilor (Gaivenis 2000: 7). În cartea examinată, pragmatica termenilor este explicată doar ca fiabilitate a termenilor, iar precizia acestora este tratată ca o cerință separată. Această încercare superficială de a armoniza tradiții lingvistice diferite nu pare reușită. Fiabilitatea termenilor ar putea fi legată și de principiul autorității: nu întâmplător, în ambele secțiuni se discută despre termenii standardizați și aprobați de instituțiile guvernamentale (cf. p. 33 și 94t).
Al doilea capitol discută sursele terminologiei lituaniene. Acolo sunt dezvoltate concepțiile lui S. Šalkauskis (cf. p. 51, 57–58). Opinia autorului diferă întrucâtva de sursele terminologiei indicate de S. Keinas – dicționarul limbii literare, termenii populari, derivarea cuvintelor, împrumutarea termenilor și calcurile (cf. Keinys 1980: 60–96).
Istoria terminologiei lituaniene este examinată mai amănunțit în al treilea capitol al cărții, ca istorie a terminografiei. În capitolul al cincilea, „Direcții, școli și cercetători de seamă în terminologie”, ea este caracterizată doar în linii generale. Acest capitol descrie pe scurt și destul de adecvat particularitățile terminologiei lituaniene postbelice: constrângeri ideologice, dependența de terminologia rusă și lipsa literaturii teoretice străine. Aceste împrejurări se reflectă parțial și în lucrarea examinată. Teoriile lui E. Wüster și H. Felber sunt descrise excesiv de succint, oprindu-se la aspecte generale. Monografia lui S. Gajda Wprowadzenie do teorii terminu este discutată ceva mai temeinic. Teoriile terminologilor sovietici – D. Lotte, T. Kandelaki, V. Danilenko, S. Superanskaja, N. Podolskaja și N. Vasil’eva – sunt analizate mult mai detaliat. Secțiunea despre teoria terminologică a lui S. Šalkauskis se bazează pe un articol publicat după slăbirea controlului ideologic asupra științei (Gaivenis 1983). De altfel, cartea arată influența concepțiilor lui Šalkauskis asupra autorului; în mai multe privințe, acesta ar putea fi considerat continuatorul ideilor lui Šalkauskis: sunt identificate aceleași surse fundamentale ale terminologiei (chiar și ierarhia lor în carte este aceeași ca în lucrările lui Šalkauskis), sunt evidențiate principiile generale ale purității, stabilității și comodității de formare a terminologiei și sunt examinate extensiunea și intensiunea termenilor. Cartea dezvăluie influența considerabilă asupra autorului a terminologilor din fosta Uniune Sovietică (în special Lotte și Danilenko): analiza raportului dintre profesionalisme și terminologie, cele patru modalități principale de formare a termenilor și evaluarea normativă a terminologiei. În rarele cazuri în care sunt prezentate concepțiile terminologilor occidentali, se recurge doar la surse secundare (cf. p. 16, 19, 22, 110–112). Probabil, singura excepție este monografia lui S. Gajda. În bibliografie am găsit doar patru publicații ale terminologilor occidentali (fără a socoti lucrarea lui J. Hawthorn, tradusă în lituaniană, Moderniosios literatūros teorijos žinyno). Astăzi, aceasta este o lacună serioasă într-o monografie (și, în general, în terminologia lituaniană?), care trebuie remediată cât mai curând. De altfel, modul de prezentare a datelor bibliografice nu este uniform în lista bibliografică; mi-au lipsit lucrările autorului însuși. Numele lingviștilor străini sunt redate inconsecvent în carte. Un indice tematic i-ar fi fost foarte util.
Cartea, privită în ansamblu, îl îndreaptă pe cititor spre trecutul terminologiei, spre ceea ce s-a întâmplat și cum s-a întâmplat, nu spre viitor: nu formulează sarcinile cu care se confruntă terminologia lituaniană, nu-i indică punctele slabe și aproape că nu discută problemele dificile. Este o sinteză a drumului deja parcurs de terminologia lituaniană.
Page 8160 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
5. Jolantos Gelumbeckaitės cartea Sintaxa construcțiilor de caz și a celor cu prepoziții în Evanghelia după Luca din Biblia lui Jonas Bretkūnas (Vilnius: Editura Institutului Limbii Lituaniene, 2002, 300 p.) Institutul Limbii Lituaniene inaugurează o nouă serie, „Opera linguistica Lithuanica”, în care urmează să fie publicate monografii elaborate pe baza unor teze de doctorat susținute. Seria urmărește să facă cercetările valoroase ale tinerilor lituaniști mai accesibile comunității științifice. Monografia lui Gelumbeckaitė a fost elaborată pe baza tezei susținute în 1999 (coordonatorul lucrării – V. Ambrazas). După cum se menționează pe coperta interioară a cărții, aceasta este „o teză revizuită doar în mică măsură”.
Tema de cercetare aleasă de autoare este interesantă și de actualitate, deoarece până în prezent există puține studii de sintaxă în lingvistica lituaniană care să se bazeze pe analiza textuală a relațiilor dintre traducere și original (sau originale). Nu este de mirare că monografia a primit deja o recenzie pozitivă (vezi Švambarytė 2003). Cartea cuprinde o introducere, două capitole („Complementul” și „Circumstanțele”), concluzii, o listă a surselor și a bibliografiei, explicații ale abrevierilor și un rezumat în germană. Introducerea și ambele capitole încep cu citate din scrisorile Sfântului Ieronim.
Lucrarea își propune să cerceteze sinonimia construcțiilor cazuale și prepoziționale și, prin compararea traducerii cu originalele, să stabilească apariția acestor modele sintactice și tendințele lor de evoluție (cf. p. 11 și urm.). În introducere, autoarea afirmă că a acordat cea mai mare atenție „relației dintre construcțiile cazuale și prepoziționale dependente de verb, înlocuirii cazurilor cu construcții prepoziționale și viceversa” (p. 13), adică sinonimiei sintactice. Deși unitățile sintactice sunt interpretate în continuare semantic, semantica sintactică nu constituie domeniul acestei lucrări. Autoarea a avut nevoie de un anumit punct de sprijin la nivel semantic pentru a grupa variantele de exprimare sintactică și a le examina relațiile reciproce. În acest scop ar fi fost pe deplin suficient să se ia în considerare sensul verbelor care guvernează cazurile sau construcțiile prepoziționale, adică semantica lexicală (de altfel, materialul analizat este grupat chiar de autoare în acest fel). Recurgerea la teoria valenței și introducerea în lucrare a termenilor pentru funcții semantice par inutile și nemotivate, atât în raport cu materialul cercetat, cât și cu obiectivele propuse (de remarcat că în concluziile lucrării aproape că nu mai apar concepte semantice). În plus, acest lucru provoacă și o anumită confuzie, deoarece conceptele de la nivelul semantic al limbii sunt amestecate fără discernământ cu cele de la nivelul sintactic, în vreme ce necesitatea de a le distinge riguros a fost subliniată în repetate rânduri chiar de conducătorul lucrării, Vytautas Ambrazas (cf.: „distincția dintre nivelul sintactic și cel semantic în prima etapă a analizei este necesară <...> pentru a putea defini mai precis relațiile dintre acestea” (Ambrazas 1986: 29)). De exemplu, conceptul sintactic de complement este definit nu numai pe baza unei trăsături sintactice (este legat de predicat printr-o relație de subordonare), ci și a unor relații semantice – „este un constituent obligatoriu al acestuia [al predicatului!]” (p. 15); relațiile dintre unitățile sintactice – predicat și complemente – sunt, de asemenea, stabilite „în funcție de valența semantică a verbelor” (p. 15) etc. Cf. și următoarea confuzie între funcțiile semantice, funcțiile sintactice (părțile de propoziție) și sensurile cazuale: „În Vulgata, construcțiile prepoziționale de+abl. au funcția de complement instrumental (folosite ca sinonime ale ablativului instrumental și având o nuanță de genitiv partitiv [...])” (p. 81).
În monografie, autoarea tratează drept variante echivalente construcțiile sintactice ale lui Bretkūnas și ale revizorilor operei sale (textul principal și corecturile). Astfel, sunt amestecate laolaltă elemente specifice unor idiolecte diferite (poate chiar unor dialecte diferite). Lucrarea ar fi fost mai valoroasă dacă limba lui Bretkūnas însuși și variantele acesteia ar fi fost analizate separat de limba revizorilor traducerii.
În primul capitol al monografiei este analizată exprimarea funcțiilor semantice obiectuale în sursa aleasă. Interpretarea unor pasaje din traducere conține inexactități. De exemplu, în exemplul din Lc 2,26 (tabelul 2, p. 38), acuzativul Chriſtų este guvernat nu de un participiu negativ, așa cum se afirmă, ci de participiul afirmativ regėjęs; particula net din această propoziție este o conjuncție, nu o particulă negativă (același lucru este valabil și pentru nota de subsol 56
Page 9NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
161
de la p. 40). În propoziția din Lc 14, 24 (p. 39), acuzativul după verbul a gusta este explicat prin valența acestui verb. Explicația este pe deplin corectă, însă exemplul nu este deloc potrivit pentru a fi discutat alături de acuzativele negației, deoarece verbul din el (ca și în textele latine și germane) nu este negat! Forma dufches din propoziția Lc 14,26 (p. 39) este considerată un acuzativ al negației, folosit într-o poziție îndepărtată de verbul care îl guvernează și care este negativ. Totuși, ar fi mai justificat să fie considerată un genitiv singular (dufche: dufches), deoarece și în originalul latin (precum și în cel german) formele corespondente sunt la singular; în plus, Gallus a înlocuit acest cuvânt cu fsziwata, care, fără îndoială, este un genitiv singular (autoarea nu a semnalat și nu a discutat această corectură). Cuvântul neg din propoziția Lc 22,68 (tabelul 3, p. 41) trebuie considerat nu o particulă negativă, ci o conjuncție; forma verbală care îl urmează este afirmativă. În discuția cuvintelor care guvernează complemente cu funcție de conținut sunt menționate și „grupuri nominale cu adjective care exprimă o stare psihică, respectiv fizică, plin, viu” (p. 48). Cel mai probabil, autoarea a avut în vedere aici predicate nominale, pe care copula a fi le formează împreună cu adjectivele menționate (cf. p. 62); ele ar putea fi considerate și grupuri, dar nu nominale, ci verbale. Instrumentalul care apare cu verbul a sătura în Lc 15,16 și cu expresia a fi sătul în Lc 16,21 este considerat instrumental de mijloc (p. 81). Totuși, există mai multe temeiuri pentru a-i atribui aici funcția semantică de conținut, cu atât mai mult cu cât în sursa latină nu îi corespunde un ablativ, ci construcții cu prepoziția de.
În al doilea capitol, care constituie cea mai mare parte a monografiei, sunt analizate funcțiile semantice adverbiale. În acest capitol, circumstanțele sunt pur și simplu identificate cu funcțiile semantice (cf. p. 84–85), însă nicidecum toate ocupă poziții de argument deschise de predicate. Conform clasificării tradiționale a circumstanțelor, se disting funcțiile semantice de loc, timp, mod, cauză și scop.
Funcția semantică locativă este subdivizată în loc interior și loc noninterior. Locul dintre anumite elemente este considerat o subclasă a locului interior, pe baza sensului construcției sintactice sau al cuvântului dependent (p. 116). La rândul său, locul interior este împărțit în loc într-un spațiu delimitat, loc pe o suprafață și loc într-un mediu (p. 86). Se ia în considerare semantica lexicală: substantivele concrete care denumesc locuri (cer, patrie etc.) sunt încadrate în prima categorie (p. 88), iar cele abstracte (întuneric) și substantivele care denumesc persoane – în a treia categorie (p. 106); substantivele care denumesc suprafețe (pat) (în fond, o subclasă a substantivelor concrete) sunt separate într-o a treia categorie (p. 104). În plus, printre locurile interioare este inclusă funcția de stare interioară. Se iau în considerare sensurile cuvântului nominal dependent, ale verbului regent sau ale construcției (p. 110–111). Funcția de acțiune în conștiință este identificată pe baza sensului verbului regent (verba dicendi, sentiendo, cogitandi) și al cuvântului nominal dependent (de regulă, un pronume personal) (p. 114). Locul noninterior este subdivizat în loc pe o suprafață, dedesubt sau lateral. După cum se vede, această clasificare destul de complexă se bazează pe criterii diferite și nu este foarte coerentă. Sensul de stare interioară se poate deosebi de acțiunea în conștiință numai prin sensul verbului regent; de aceea, exemplul din Fapte 19, 21 (p. 111), cu verbul cogitandi nudumoio, ar trebui probabil încadrat în cea din urmă categorie. Nici granița dintre substantivele concrete și cele abstracte nu este clară, astfel că exemplul din Mt 4,16 (a sta în umbră) (p. 107) nu diferă prea mult de cel din Lc 23,25 (a fost legat în temniță) (p. 92). Probabil ar fi fost suficient să se distingă o singură funcție semantică locativă și să se examineze efectul opozițiilor semantice „interior”: „noninterior”; „concret”: „abstract”; „viu”: „neviu”; „om”: „nonom” asupra exprimării sintactice în traducere și în originale. O problemă mai gravă este eterogenitatea criteriilor de clasificare: la unul și același nivel de clasificare se iau în considerare sensul cuvântului dependent (locul interior și subclasele acestuia, parțial starea interioară) și/sau al celui regent (parțial starea interioară,
Page 10162 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
(acțiunea în conștiință) prin semnificația cuvântului. În acest din urmă caz, nu mai sunt analizate funcțiile semantice ale actanților, ci predicatele înseși.
Funcția semantică a timpului este împărțită în două subclase – un interval de timp definit și un timp limitat. Termenii sunt prea apropiați, iar autoarea propune sinonime mai potrivite pentru ei (p. 185). Exprimarea funcției temporale este influențată de opozițiile „moment”: „perioadă” (cantitate de timp), „noțiunea de timp”: „non-noțiune de timp”, care ar fi putut fi discutate sintetic într-un singur loc.
În capitolul despre circumstanțialele de timp, autoarea depășește în câteva rânduri limitele temei alese pentru disertație și discută exprimarea timpului prin adverbe (p. 196, 197; tabelele 27 și 30). Astfel de cazuri confirmă că autoarea a cules materialul pentru lucrare având în vedere și textul latin, nu doar pe cel lituanian (cf. p. 85). Desigur, nu este o greșeală – textul devine doar mai interesant de citit și mai util.
Concluziile monografiei (p. 227–249) sunt excesiv de extinse. În ele se reia, într-o ordine oarecum diferită și în funcție de relația traducerii cu originalul, ceea ce a fost expus în partea principală. Este mai degrabă un rezumat al lucrării decât o secțiune de concluzii; nu întâmplător tocmai această parte a lucrării constituie baza rezumatului în limba germană (Zusammenfassung!), adăugându-se și câteva chestiuni discutate mai pe scurt în lucrare. În concluzii nu este potrivit să se repete aspecte metodologice generale (capitolele 1 și 2), deoarece acestea sunt doar premisele cercetării. Noutatea acestui capitol al monografiei este tipologia relațiilor dintre traducere și sursele acesteia propusă de autoare (secțiunea 3). Fiecare tip de relație este discutat separat. Abia prin examinarea acestor tipuri și subtipuri sunt evaluate circumstanțele și amploarea influenței originalelor latine și germane (p. 245).
Valoarea monografiei constă în acumularea tematică a datelor, prezentarea lor sistematică (cartea cuprinde nu mai puțin de 33 de tabele!), stabilirea sinonimiei dintre cazurile și construcțiile prepoziționale din traducere, compararea consecventă a traducerii cu originalele și evidențierea influenței acestora asupra sintaxei traducerii.
6. Studiul Daivei Atkočait ytės Prozodia și vocalismul graiului raseiniškiai din Samogiția de Sud (Vilnius: Editura Institutului de Limbă Lituaniană, 2002, 224 p.) este a doua carte din seria „Opera Linguistica Lithuanica”, elaborată pe baza disertației doctorale susținute de autoare în 2000. Cartea este un bun exemplu al lucrărilor școlii lui Aleksas Girdenis, conducătorul disertației. O leagă de alte lucrări ale acestei școli tematica, orientările teoretice generale, terminologia, metodologia cercetării și numeroasele trimiteri la lucrările mentorului și ale altor reprezentanți ai școlii. Lista bibliografică (p. 191–197) este, de asemenea, destul de caracteristică: aproape că nu cuprinde lucrări teoretice ale lingviștilor străini din domeniul respectiv.
Autoarea a cules materialul în mod independent și l-a cercetat amănunțit, prin metode experimentale. Rezultatele cercetării sunt sintetizate în nu mai puțin de 44 de tabele și 56 de figuri, iar cele 12 concluzii finale sunt formulate. Independența este reflectată și de structura cărții, care diferă într-o măsură oarecum semnificativă de structura altor lucrări ale aceleiași școli, redactate pe teme similare (cf. Bacevičiūtė 2001, Leskauskaitė 2001, Mažiulienė 1996, Murinienė 2000). Textele în graiul raseiniškiai din Samogiția de Sud, adăugate la sfârșitul cărții (p. 205–217), sunt valoroase. Indicele de toponime alcătuit de Violeta Meiliūnaitė va ajuta la găsirea faptelor lingvistice necesare (p. 219–220).
Cartea lui Atkočait ytė a primit deja o recenzie mai amplă din partea lui Vytautas Vitkauskas (Vitkauskas 2003), motiv pentru care nu este analizată în detaliu în această prezentare.
7. În al treilea volum al seriei „Bibliotheca Archivii Lithuanici”, înființată de revista „Archivum Lithuanicum” și pregătită de Giedrius Subačius, Gramatica limbii lituaniene a lui X.D.K.P.S.: începutul secolului al XIX-lea (Vilnius: Institutul de Editare a Științei și Enciclopediilor, 2002, 368) publică o gramatică manuscrisă a limbii lituaniene, redactată în polonă, Prawidła lęzyka Litewskiego Czyli Grammatyka Litewska.
Page 11NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
163
Cartea cuprinde o prefață, două articole analitice, o scurtă prezentare a principiilor de editare a textelor gramaticale, textele gramaticii propriu-zise, în facsimil și în transliterare, traducerea gramaticii, cuprinsul gramaticii alcătuit de editor pe baza titlurilor din manuscris, un index al cuvintelor lituaniene și un index tematic.
Subačiaus straipsnis „X.D.K.P.S. gramatika (apie 1820–1830)“ (p. 10–49) remiasi, kaip pats autorius nurodo, jo monografijos „Žemaičių bendrinės kalbos idėjos. XIX amžiaus pradžia“ septintuoju skyriumi (Subačius 1998, 313–331). Šioje knygoje jis paredaguotas ir papildytas nauja medžiaga apie rankraštį ir jo istoriją. Pastaroji straipsnyje aprašyta ypač išsamiai (skyrius sudaro ketvirtadalį straipsnio). Gyvas pasakojimas skaitytoją intriguoja, kartais net įgauna detektyvo bruožų. Palyginti su monografija, gerokai papildytas skyrius apie gramatikos autoriaus problemą. Jis baigiamas svarbia išvada, kad skelbiamosios gramatika esanti „seniausioji, arba pirmoji, išlikusi žemaitiška lietuvių kalbos gramatika“ (p. 2). Specialiai šiai publikacijai parašytas skyrius apie gramatikos sandarą. Tačiau jis per daug trumpas ir bendras. Nuo pačios gramatikos nagrinėjimo greit nuslystama prie to meto kultūros konteksto (svarstomos galimos įtakos). Skyriuje „Kalbos ypatybės. Tarmės pasirinkimo intencijos“ daromos išvados, kad gramatikoje „ryškios tendencijos rašyti žemaitiškai“ (p. 32) ir „autorius orientavosi į žemaičius“ (ten pat). Tolesniems gramatikos kalbos studijoms svarbus skyrius apie jos aprašymo įvairovę. Silpniausi atrodo baigiamieji straipsnio skyriai, kuriuose autoriaus nagrinėjamos vadinamosios „mąstymo apie bendrinę kalbą kategorijos“ (Subačius 1998: 27t): gramatikos paskirtis ir jos autoriaus bendrinės kalbos samprata, rašomosios ir šnekamosios bendrinės kalbos skyrimas, taisyklių ir vartosenos santykis gramatikoje. Šių temų imtis autorių greičiausiai paskatino Petro Joniko studija (plg. Jonikas 1972: 25t). Šioje straipsnio dalyje daug spėlionių, neapibrėžtų, net neįrodomų teiginių, pavyzdžiui: „Tikriausiai autoriaus sąmonėje garsinis požymis turėjo metonimišką reikšmę – kaip dalis vietoj visumos atstovavo visiems sinkretiškai tesuvokiamiems požymiams“ (p. 40), „Tikėtiniausia, kad autorius turėjo būsimosios bk teritoriją įsivaizduoti sutampančią su Didžiosios Lietuvos lietuviškais etniniais plotais, neišskirti atskirai vien Žemaičių“ (p. 38).
În articol mi-au lipsit datele despre formatul manuscrisului: fără acestea nu se poate stabili dacă dimensiunea fotocopiilor corespunde originalului (în explicarea principiilor de editare a textelor gramaticale (p. 88) nu se amintește nimic despre acest lucru). Nu este exact să se explice că „în paradigma autorului, cazul al șaselea este locativul” (p. 37). De exemplu, în paradigma substantivului brolis cazul al șaselea este instrumentalul (p. 111); în prima paradigmă de declinare a adjectivelor, cazul al șaselea singular este, de asemenea, instrumentalul, nu locativul (p. 123), așadar autorul gramaticii confundă locul acestor cazuri în paradigmă. În articol, ortografia numelor proprii de persoană variază nejustificat, cf. Sienkiewiczius (p. 15); Kamolowa, Rutkowskis (p. 17) și Malevskis, Čartoriskiui (p. 15); Sobolevskis (p. 16). La lectură, uneori deranjează stilul autorului (de exemplu, aspectul fonetic ar putea stârni dorința de a întreba, p. 39) sau ordinea expunerii ideilor (de exemplu, Se poate spune că autorul a crezut că începe o anumită tradiție nouă, un început, un nucleu – deși încă nu pretindea nici exhaustivitate, nici obligativitate universală, p. 37). Este inutil să se indice de două ori toate datele bibliografice ale lucrărilor citate sau menționate: atât în notele de subsol, cât și în bibliografia de la sfârșitul articolului. Cel mai mult mi-au lipsit din articol o descriere consecventă și sistematică a materialului lingvistic lituanian din gramatică (există doar analiza unor trăsături fonetice selectate) și examinarea structurii gramaticii și a aparatului teoretic (definiții, termeni), precum și comparația cu alte gramatici ale epocii.
Articolul interesant și util al Halinei Karaś, „Particularitățile limbii poloneze din gramatica X.D.K.P.S.” (p. 50–87), este o lectură plăcută: cercetările asupra limbii poloneze din Lituania și asupra interacțiunii acesteia cu limba lituaniană
Page 12164 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
sunt puțin folosite în lingvistica și filologia lituaniană, ceea ce lasă impresia că pur și simplu nu sunt cunoscute. Articolul examinează ortografia, fonetica, morfologia și unele particularități sintactice ale limbii poloneze folosite de autorul gramaticii, precum și cuvintele care diferă de polona actuală. Se pare că autoarea își propusese și „să caracterizeze terminologia gramaticală folosită în lucrarea X.D.K.P.S.” (p. 50), dar, din păcate, nu am găsit nimic despre acest subiect în articol. După examinarea limbii poloneze din gramatică, autoarea formulează concluzia importantă că „gramatica este scrisă în varianta žemaițiană a dialectelor de la marginea nordică a limbii poloneze” (p. 84). Articolul lui Subačius este tradus destul de bine; doar una-două chestiuni atrag atenția. De exemplu, în locul termenului categoria obiectelor animate („acesta este un exemplu de extindere a categoriei obiectelor animate <…>”, p. 71), pare mai potrivit categoria animatului; în loc de regionalism (p. 75 și urm.), regionism. Traducerea nu respectă principii uniforme de scriere a numelor proprii, cf.: Franciszko Mickeviciaus (p. 60), Franciszko Mickiewicziaus (p. 62) și Franciczeko Zabockio, (p. 61, nota 30); Adomo Mickevičiaus (p. 82), Kraševskio (ibid.), dar Słowackio (ibid.) etc. Informația din notele articolului nu se repetă în bibliografie – astfel se economisesc atât spațiu, cât și timpul cititorilor.
Fotocopiile gramaticii tipărite în carte sunt de o calitate destul de bună. Originalul a fost transcris cu grijă și atenție: după ce am parcurs câteva zeci de pagini, am observat o singură greșeală evidentă: Męskego (=Męskiego), p. 113. Gramatica a fost tradusă în lituaniană de Subačius destul de bine. Totuși, în traducere au rămas pasaje de revizuit, de exemplu: „sunt numite excepționale” …<…> și „participiile active ale timpului prezent” (=pasive) participii (p. 298, nota 80); persoana a treia a verbelor lituaniene se exprimă la fel atât la singular, cât și la plural. [Persoanele] (=[Numărul]) sunt exprimate [=este exprimat] prin substantive, pronume sau particule pronominale (p. 299); totuși, orice pronume lituanian (=prepoziție), adăugat înainte, elimină s sau es final (p. 314), cf. w litewskim zaś dodany poprzednio jakikolwiek Przyimek; usuwa końcowe s. lub es. (p. 217); ar trebui începută această observație cu cuvântul „întoarce-te”? Cu un substantiv, un pronume (=prepoziție), sau cu un adverb? (p. 317). În multe cazuri au fost alese echivalente potrivite pentru termenii polonezi, de exemplu separator (cf. Scrierea lituaniană are aceiași separatori ca cea poloneză, p. 279) și pronume demonstrative, p. 290t (cf. ukazujące Zaimki, p. 139t): acestea din urmă corespund doar parțial pronumelor demonstrative din limba noastră. Aș propune înlocuirea termenului formă, folosit foarte frecvent în gramatică, cu termenul paradigmă, de exemplu, traducerea lui Pięć Form Regularnych na Imiona Litewkie Rzeczowne (p. 109) ca Cinci forme regulate ale substantivelor lituaniene (=paradigme) (p. 281); iar termenul Kon|trukcya (p. 231t) l-aș înlocui cu sintaxă, așa cum s-a procedat în indexul tematic (p. 366).
Cuprinsul gramaticii alcătuit de Subačius (p. 329–333) ajută la înțelegerea gramaticii ca întreg, a structurii și proporțiilor capitolelor și este foarte util cititorului. Este bine că alcătuitorul a adăugat câte un exemplu de cuvânt corespunzător la titlurile capitolelor de flexiune. În mod similar, se putea explica pe scurt și conținutul observațiilor, pe care autorul gramaticii doar le-a numerotat, de exemplu: Nota 4 [Formele principale ale verbelor].
Găsirea cuvântului lituanian necesar sau a formei sale este mult ușurată de indexul de cuvinte alcătuit de Subačius (p. 334–362). Principiile alcătuirii lui nu sunt explicate în carte; de aceea, un cititor care caută, de exemplu, verbe reflexive sau substantive cu terminații de temă diferite poate pierde mai mult timp. Formele cuvintelor sunt prezentate în index cu ortografia originală, iar formele de bază sunt transcrise.
Formele cu teme diferite ale aceluiași substantiv sunt prezentate în index în articole separate, sub cuvinte-titlu diferite. De exemplu, formele Akmenis nom. sg. 13, akmeny gen. sg. 13, akmeney nom. pl. (nu sg.!) 13 și Akmeniui gen. pl. 13 sunt consemnate la articolul akmenis
Page 13NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
165
(în privința transpunerii, vezi mai jos), iar formele akmow nom. sg. 13, akmenis nom. pl. 13 — în articolul akmuo (p. 336). Astfel, formele prezentate creează impresia că este vorba nu de un singur cuvânt, ci de mai multe: pare că autorul gramaticii a separat substantivele akmuo și akmenis, care au același sens, dar se declină diferit. Urmând în mod consecvent principiul ales, și forma Žmones nom. pl. 72, indicată la articolul žmogus (p. 362), ar trebui să apară la un alt articol decât forma Žmoneys nom. pl. 15, 16.
Formele pronumelor personale de persoana întâi și a doua, la singular și plural (aš ir mes, tu ir jis), sunt date într-un singur articol, de parcă ar fi formele de singular și plural ale acelorași pronume (cf. p. 337 și 359). Acest mod de prezentare a pronumelor personale este adânc înrădăcinat în lexicografia lituaniană (cf. Girdenis, Girdenienė 1997: 72t și 336t). Totuși, după lucrările lui V. Žulys și A. Rosinas, ar fi greu de justificat o asemenea decizie (vezi Žulys 1969: 174–175, Rosinas 1995: 35t).
Transpunerea unor forme-titlu din indice a stârnit, de asemenea, îndoieli. Forma de nominativ singular a substantivelor care au aceeași formă grafică — terminația -is — este transpusă inconsecvent: în unele cazuri cu -is scurt, în altele cu -ys lung, cf.: aulys Aulis nom. sg. 87, kadagys Kadagis nom. sg. 91, vėžys Wiežis nom. sg. 99; dar brolis Bralis nom. sg. 39, Brolis nom. sg. 6, 10 etc. Transpunerea unor forme este discutabilă, de exemplu: din Eyta nom. sg. 89, Eyra [=Eyta] nom. sg. 90 a fost transpus eilė (=eila), p. 342 (cf. eilā, Vitkauskas 1976: 84); din forma verbală Ketu praes. 1 sg. 91 a fost transpusă forma cu sufix ketinti (=ketėti), p. 347 (cf. ketėti, kėta, -ėjo, LKŽ 5: 649); din Kurtas nom. sg. m. 91 — kurčias, -a (=kurtas, -a), p. 347 (cf. kurtas, -à; 2 kurtùs, -à, LKŽ 6: 973); din Mądrus nom. sg. m. 93, Mądresnis nom. sg. m. comp. 77 — mandras, -a (=mandrus, -i), p. 348 (cf. mandrùs, -ì, Vitkauskas 1976: 187) și altele asemenea. Se întâlnesc greșeli și în trimiterile formelor din indice, de exemplu: akis, la articolul 14 akis (p. 336), este nom. pl., nu acc. pl.; Akmeney, la articolul 13 akmenis (p. 336), este nom. pl., nu nom. sg.; cuvântul arba (p. 336) nu este prepoziție (praep.), ci conjuncție (conj.) etc.
La sfârșitul cărții este tipărit un indice tematic al gramaticii (p. 363–366). Ca și cuprinsul gramaticii, acesta este alcătuit după titlurile manuscrisului. Oare va căuta cititorul în indice teme precum adjective naționale, adjective speciale, modul conjunctiv și altele asemenea? Probabil că ar fi fost mai util un indice alcătuit pe baza echivalentelor actuale ale descrierii structurii gramaticale.
Munca amplă și complexă realizată de Subačius merită, din multe puncte de vedere, o apreciere favorabilă. Sunt deosebit de demne de laudă transcrierea manuscrisului, prezentarea lui și trecerea în revistă a istoriei sale, precum și procurarea articolului lui Karas. Acum această gramatică manuscrisă a limbii lituaniene este ușor accesibilă cercetătorilor, ceea ce ne îndreptățește să sperăm că va face obiectul unor studii speciale.
8. Zigmo Zinkevičiaus Rinktinių straipsnių În primele două volume (I: Lietuvių kalbos kilmė ir ryšiai su kaimynų kalbomis. Istorinė gramatika. Tarmių kilmė. Dialektologija. Rašomosios kalbos kilmė, Vilnius: Lietuvių Katalikų Mokslo Akademija, 2002, 646 p.; II: Valstybė ir kalba. Senųjų raštų kalba. XVIII–XIX a. rašomoji kalba. XX amžius. Rytų Lietuva, Vilnius: Lietuvių Katalikų Mokslo Akademija, 2002, 624 p.) sunt republicate articole științifice apărute în diverse publicații de-a lungul a patru decenii, precum și texte scrise pe teme de actualitate pentru publicul larg. De exemplu, alături de articolul „Dėl lietuvių rašomosios kalbos kilmės” (Despre originea limbii literare lituaniene), publicat în Baltisticoje (I: 516–525), este inclus un articol de popularizare pe aceeași temă, apărut în revista Mokslas ir gyvenimas, „Kaip atsirado lietuvių raštų kalba” (Cum a apărut limba scrierilor lituaniene) (I: 499–502), precum și un articol în limba franceză, pregătit pe baza ambelor: „Quelques remarques sur les sources de la langue des écrits lituaniens au
Page 14166 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
XVIe et au XVIIe siècles” (I, p. 503–508). Este de înțeles că într-o asemenea culegere nu pot fi evitate repetițiile; autorul nici nu și-a propus acest lucru (cf. I, p. 7), însă trebuie să recunoaștem că criteriile de selecție a publicațiilor nu au fost nici riguroase, nici clar formulate. Ideea de bază a lucrării, scopul și publicul căruia i se adresează sunt neclare. Emblema Academiei Catolice de Științe din Lituania, consiliul editorial și comitetul editorial, formatul și designul sobru indică un volum științific, academic (asemenea articole constituie cea mai mare parte a primelor volume). Publicațiile de popularizare destinate publicului larg ar fi putut alcătui o lucrare separată sau cel puțin un volum distinct al acestei lucrări. Stârnește îndoieli și decizia autorului de a include în culegere declarații publice pe care nu le-a scris el însuși, ci „doar le-a completat sau modificat, iar în cazuri rare doar le-a semnat” (II, p. 5). Decizia este justificată prin dificultatea de a distinge în asemenea publicații textul scris de autor și prin apropierea ideatică a gândurilor prezentate de opiniile autorului. Cu toate acestea, declarațiile publice ar fi putut fi separate de articolele științifice (de exemplu, incluse în volumul prevăzut al discuțiilor cu reprezentanții presei).
În prefața primului volum, autorul afirmă că „textele nu sunt, în general, editate din nou, ci sunt reproduse așa cum au fost publicate atunci” (I, p. 8), „pe alocuri au fost doar uniformizați întrucâtva termenii lingvistici” (ibidem), iar „greșelile de tipar au fost corectate” (I, p. 9). Aceste afirmații nu sunt exacte: textele republicate au fost revizuite cu atenție de experimentata editoare Agota Striubienė. De exemplu, o comparație între articolul „Rytietiškoji XVII a. lietuvių raštų kalba, jos kilmė ir išnykimas” (Limba scrierilor lituaniene răsăritene din secolul al XVII-lea, originea și dispariția ei) (I, p. 477–499), republicat în primul volum, și prima sa publicare în revista Baltisticos (Zinkevičius 1972) a identificat un număr destul de mare de corecturi privind ortografia, punctuația și utilizările neconforme cu normele actuale ale limbii.
La actualizarea ortografiei, scrierea împreună sau separată a particulei galbūt (I, p. 481, 484) și a expresiei šiaip jau (I, p. 486, 487, 488, 491x2, 492 etc.) a fost modificată sistematic. În prezent, denumirile rugăciunilor se scriu cu majusculă, de exemplu Viešpaties maldos (Rugăciunea Domnului) (I, p. 489), Tikėjimo išpažinimo (Crezul) (ibidem). S-a mers prea departe scriind cu minusculă iki spalio revoliucijos (până la Revoluția din Octombrie) (I, p. 490, nota 80): în primul rând, este vorba despre denumirea unei revoluții; în al doilea rând, titlul cărții a fost corectat.
În multe cazuri, punctuația a fost revizuită. Nu mai sunt izolate prin virgule antai (I, p. 487, 494), apskritai (I, p. 479), galbūt (I, p. 481, 484), greičiausiai (I, p. 486), taigi (I, p. 481, 488, nota 68). Dimpotrivă, matyt (textele manuscrise cele mai timpurii <...> au fost scrise, se pare, înainte de formarea limbii literare, I, p. 481) și be abejonės (fără îndoială) (autorul textului provine, fără îndoială, din zona t(v), d(v) > c(v), dz(v), I, p. 484) sunt considerate inserții și delimitate prin virgule la republicare. Nu mai sunt izolate prin virgule sau nu mai sunt separate circumstanțialele dezvoltate cu participiu și cu participiu invariabil: Acest dicționar a avut o mare importanță în standardizarea limbii scrierilor răsăritene (I, p. 478), Mergând spre sud, izofona nernyškė dispare treptat în zona sulenki (I, p. 486; cf. și I, p. 490, 496). Există și cazuri contrare, de pildă, o circumstanțială explicativă a fost izolată la republicare: După 72 de ani, adică în 1977, la Vilnius a fost publicat un al doilea catehism răsăritean (I, p. 479). Nu mai sunt separate expresiile comparative (I, p. 477, 485, 494), de exemplu: reformatorii nu au apreciat limba lituaniană ca mijloc de a-și atinge scopurile (I, p. 493). A fost eliminată liniuța dintre numeralele po vieną du (câte unul sau doi), I, p. 484. În unele cazuri punctuația ar fi putut fi simplificată și mai mult, de exemplu, în propoziția Trebuie să presupunem că, după înființarea episcopiilor de Vilnius (1387), iar mai târziu și a celei de Samogiția (1417), existau deja rugăciuni traduse în lituaniană (I, p. 491).
În multe cazuri, la republicare s-a urmărit îmbunătățirea stilului, de exemplu: J. Jaknavičius, care provenea și el dintr-o localitate (<loc) situată mai departe de izofona an || un I, p. 483; care variază considerabil și în funcție de accent și de intonație (<în funcție de accent și de intonație) I, p. 484; Desigur, nu are rost să căutăm aici originile limbii scrierilor care ne interesează (<nu este cazul) I, p. 484; împrejurimile apropiate ale Vilniusului (< împrejurimile) înainte de sulenkinimas probabil (<cel mai probabil) aparțineau zonei II, I, p. 486; unde
Page 15NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
167
Nu are rost, după cum am văzut, să căutăm originile limbii scrierilor din secolul al XVII-lea (<nu se mai pune problema) I, p. 486; polonizarea (<procesul de polonizare) îi afectase deja I, p. 492; în viața publică a statului (<în viața statului) I, p. 493; iezuiții, apreciind importanța răspândirii adevărurilor religioase (<religioase) într-o limbă accesibilă tuturor locuitorilor țării (<păturilor mai largi ale populației) I, p. 493; Autorii și traducătorii cărților proveneau din păturile privilegiate ale locuitorilor Vilniusului (< erau reprezentanți ai păturilor privilegiate ale locuitorilor Vilniusului) I, p. 493; limba catehismului este relativ uniformă (< unitară) I, p. 495; Gradul ei de unitate (<uniformitate) era determinat (<dictat) de condițiile vremii I, p. 495; ele indică gradul ridicat de polonizare (<gradul de polonizare) a preoților lituanieni din acea perioadă, care au scris textele respective I, p. 497; se întâlnesc și corecturi în sens opus: majoritatea (<majoritatea) clericilor, mai ales cei de rang superior, erau polonezi I, p. 492.
Au fost corectate formarea și utilizarea unor forme. S-a simplificat formarea gradului comparativ al adjectivelor: „mai timpuriu” > „anterior” (I, p. 479, 497), „mai târziu”>„ulterior” (I, p. 479, 483x2, 484 și în alte locuri); totuși, au fost păstrate „în cea mai timpurie” (I, p. 490), „în cele mai timpurii” (I, p. 495), „în cele mai târzii” (I, p. 495, nota 101). În mod similar, a fost corectată formarea adverbelor, de exemplu: Aici toate sunt folosite facultativ (<în mod facultativ) (I, p. 486). Formele adjectivale de gen neutru la superlativ au fost înlocuite cu adverbe corespunzătoare: În orașul Vilnius <...> pe atunci, cel mai probabil (<cel mai probabil) se oscila excesiv între č, dž și c, dz I, p. 485; cel mai probabil (<cel mai probabil) aceasta se extindea în partea de nord-vest a împrejurimilor apropiate ale Vilniusului I, p. 486. Formele de gen masculin au fost înlocuite cu cele de gen feminin, de exemplu: aici sunt foarte răspândite (<răspândiți) și formele corespunzătoare ale altor părți de vorbire cu flexiune pronominală, cu jot I, p. 484–485. S-a corectat folosirea cazurilor: nu există <...> în multe texte scurte (este posibil să nu fi ajuns din întâmplare la acestea (<la ele)) I, p. 487; scriau în graiurile lor materne, amestecate cu trăsături ale altor dialecte (<cu trăsături) I, p. 497;
Sunt remarcate următoarele corecturi lexicale: ici și colo apăreau <se iveau elemente izolate ale graiului matern (I, p. 481x2; corecturi similare și la I, p. 495); nici <niciuna dintre subdialectele dialectului actual al lituanienilor de est I, p. 482; Pe de altă parte <din cealaltă perspectivă<a detecta, se pare că nu există deloc persoane care să se opună originii vilniene a limbii scrise analizate, cel puțin până acum nu s-a reușit identificarea vreuneia, I, p. 488; Nu identificăm dragostea pentru limba lituaniană <...> în scrierile lituaniene răsăritene <nu o putem detecta I, p. 493–494; cărțile religioase erau destinate în cea mai mare parte nu direct <nemijlocit poporului I, p. 494; În primele <mai timpurii<...> existau mult mai multe variații lingvistice decât în scrierile ulterioare <mai târzii I, p. 494; ei foloseau <utilizau<...> cărți cu conținut religios I, p. 496.
Deși textul a fost corectat cu atenție, au rămas totuși unele aspecte discutabile din perspectiva normei actuale, cf.: despre aceasta se va vorbi mai jos I, p. 483; spre deosebire de zonele menționate mai sus I, p. 485; după cum am văzut, nu are rost să căutăm în această regiune originile limbii scrierilor din secolul al XVII-lea I, p. 487, nota 67; limba scrierilor lui K. Sirvydas <...> nu diferă în esență cu nimic de limba întregii literaturi orientale a secolului al XVII-lea I, p. 488.
Unele corecturi ale redactorului modifică întrucâtva sensul textului, cf.: diferențele lingvistice (toate sunt (<cu totul) nesemnificative) I, p. 481; În primele (<timpurii) texte scurte I, p. 483; în ediția din 1616 a „Agenda parva” (<în publicație) I, p. 488, nota 69 (o corectură similară și în I, p. 497, nota 112); Primele rugăciuni „Tatăl nostru” trebuiau rostite (<traduse) în dialectul lituanienilor de est din zona de câmpie (<dialect) I, p. 490; a crescut în el numărul reprezentanților altor dialecte <...> (< elementul reprezentanților <...>) I, p. 490 (propoziția a rămas neclară); [texte manuscrise] au rămas înscrise (<legate) pe o pagină albă a cărții tipărite I, p. 492; limba acestei literaturi <...> este relativ coerentă (<unitară) I, p. 494; Persoana care a scris rugăciunile „Tatăl nostru” <...> ar putea fi identificată greșit (<identificabilă) ca provenind din zona de la nord-est de Vilnius I, p. 494.
Page 16168 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
În mai multe cazuri a fost schimbată ordinea cuvintelor autorului, de exemplu: autorul, după ce a cercetat din punctul de vedere al dialectologiei limba catehismului din 1605, a stabilit I, p. 481, cf. autorul, după ce a cercetat limba catehismului din 1605 din punctul de vedere al dialectologiei, a stabilit Zinkevičius 1972: 83; a predicat în lituaniană orășenilor timp de 10 ani chiar și în biserica Sf. Ioan și în alte biserici I, p. 488, cf.: a predicat timp de 10 ani chiar și în lituaniană orășenilor în biserica Sf. Ioan și în alte biserici Zinkevičius 1972: 90. Ordinea cuvintelor a rămas necorectată: aici sunt foarte răspândite (<răspândiți) <...> formele cu jot: baltój, baltiej > balčiej, baltuoj I, p. 485–486.
Citatele nu au fost verificate și corectate la pregătirea articolului pentru republicare. De exemplu, citând articolul lui K. Jablonskis încă din 1972, limba comună a fost înlocuită cu limba standard (Zinkevičius 1972: 91; cf. I 490), pentru păturile mai largi – cu „pentru păturile cele mai largi” (ibid.); la republicarea articolului citatul a fost apoi reformulat: Acest dialect <...> nu a fost, desigur, identificat; dialectul central a devenit de la sine acel dialect (<el) (I, p. 490).
A fost corectat întrucâtva și rezumatul în engleză al articolului, I 498–499: în titlu, rise, „origine”, a fost înlocuit cu origin; Great Dukedom of Lithuania a fost peste tot înlocuit cu Grand Duchy of Lithuania, au fost corectate câteva construcții sintactice, precum și câteva cazuri de folosire a prepozițiilor și articolelor.
La republicare au fost corectate greșeli de tipar, de exemplu: ultimii (<ultimii, greșit tipărit) (I, p. 485, nota 59); Gwagnini (<Gwagnin) (I, p. 494, nota 98), ortodocșilor (<provoslavilor, greșit tipărit) (I, p. 490). Au rămas și lucruri necorectate: Merkinės (dialectul Turgelių (>Turgelio) I, p. 489; clar (>în mod clar) I, p. 494; acele texte, mai ales în secolul al XVIII-lea, abundau în polonisme I, p. 497.
Așa cum se întâmplă adesea, la republicare au apărut greșeli noi. De exemplu, cablul nu era prezent și nu era necesar în nota 52 (I, p. 484); titlul lucrării lui J. Otrębskis este scris cu literă mică în nota 34 (I, p. 480); în nota 18 (I, p. 479), în titlul traducerii catehismului lui R. Belarmino a apărut un cablu inutil (după cuvântul Anno).
În prefața autorului se stabilește să nu se uniformizeze ortografia numelor de familie străine și a numelor proprii străine, deoarece aceasta „a fost schimbată neîncetat în Lituania și nu s-a remarcat prin consecvență” (I, p. 8). Totuși, uniformizarea ortografiei numelor proprii la retipărirea publicațiilor apărute în perioade diferite nu ar fi fost foarte dificilă, iar volumul ar fi devenit mai unitar și mai ușor de folosit.
În volum nu a fost uniformizată modalitatea de prezentare a datelor bibliografice ale publicațiilor menționate în note și în bibliografii. Au rămas și erori în referințe. Iată, la p. 489, în nota 76, este indicată referința K. Jablonskis, Senoji lietuviška knyga, Kaunas, 1947, 104–105. În realitate, K. Jablonskis nu este autorul cărții menționate și nici măcar editorul ei (editorul responsabil a fost V. Mykolaitis) – în acest volum este inclus articolul său „Mažvydo gyvenimas ir aplinka”, care ar fi trebuit indicat în notă. Aceeași greșeală se repetă și în notele 90 și 93 ale articolului. Au rămas erori și în indicarea titlurilor vechilor scrieri lituaniene. De exemplu, în titlul lucrării lui K. Sirvydas Punktų sakymų (p. 478, nota 8): kazan (>kazan), Jezykiem (>Językiem), după cuvântul Litewſkiem este omis cuvântul Przez, W Wilne (>W Wilnie), iar scrierea și omiterea mai multor semne diacritice ridică semne de întrebare.
În note par ciudate mențiunile se tipărește care însoțesc articole ale autorului publicate cu mult timp în urmă și chiar republicate în același volum (cf. I, p. 479, 482, 490, 494, 496...). A fost păstrată și trimiterea la viitoarea monografie a autorului, Limba lituaniană din Vilnius în secolul al XVII-lea (I, p. 494, nota 97), care, după câte știu, nu a fost publicată până în prezent... (probabil se avea în vedere cartea Antroponimia lituaniană. Numele personale lituaniene din Vilnius la începutul secolului al XVII-lea, Vilnius: Mokslas, 1977).
În alte privințe lipsesc, de asemenea, observațiile autorului și legăturile dintre articolele apărute în perioade diferite. De exemplu, în notele 58 și 100 ale articolului „Limba scrierilor lituaniene orientale din secolul al XVII-lea, originea și dispariția ei”, publicat în primul volum, sunt clarificate aspecte dintr-un articol apărut anterior și retipărit în al doilea volum-
Page 17NAUJŲ DARBŲ APŽVALGA
169
Afirmațiile din articolul „Despre dialectul catehismului din jurul anului 1605” (I, p. 485, 495), însă în locul corespunzător din acest articol aceleași afirmații nu sunt precizate, nici măcar nu se fac trimiteri la articolul ulterior, publicat în primul volum al culegerii (cf. II, p. 48, 115). Astfel de cazuri și altele ridică îndoieli cu privire la ordinea de dispunere a articolelor din culegere. Articolele publicate în ultimul capitol al primului volum, „Originea limbii scrise”, sunt strâns legate de articolele retipărite în capitolul „Limba vechilor scrieri” din al doilea volum; de aceea, ar fi fost convenabil să fie incluse în același volum.
Antologia de articole a lui Zinkevičius este o carte utilă pentru fiecare lingvist (și baltist). Observațiile prezentate în această recenzie cu privire la pregătirea publicației nu diminuează în niciun fel valoarea articolelor înseși.
În încheierea recenziei, se cuvine să menționăm, fie și pe scurt, lucrările de lingvistică apărute în 2002 și neanalizate aici. Este vorba despre dicționare: în primul rând, volumul final, al douăzecilea, al Lietuvių kalbos žodyno (litera Ž, redactor-șef Vytautas Vitkauskas, Vilnius: Lietuvių kalbos instituto leidykla, XXII, 1158 p.), a doua ediție revizuită a Sinonimų žodyno de Antanas Lyberis (redactor Jonas Paulauskas, Vilnius: Lietuvių kalbos instituto leidykla, XIV, 586 p.) și versiunea electronică a celei de-a patra ediții a Dabartinės lietuvių kalbos žodyno (redactor-șef Stasys Keinys, Vilnius: Lietuvių kalbos institutas). Marile aniversări ale lingvisticii sunt evocate de culegerea de articole aniversare alcătuită de Zita Šimėnaitė și Jolanta Zabarskaitė, Dvidešimt Lietuvių kalbos žodyno tomų (Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 48 p.), precum și de catalogul expoziției internaționale alcătuit de Ona Aleknavičienė și Jolanta Zabarskaitė, Biblijos vertėjas Jonas Bretkūnas (Vilnius: Lietuvos dailės muziejus, 159 p.). Kazys Morkūnas și Klementina Vosilytė au alcătuit o carte frumoasă despre lexicografa Bronė Vosylienė (Bronė Vosylytė: kelias į didįjį Žodyną, Vilnius: Lietuvių kalbos instituto leidykla, 198 p.).
LITERATŪRA
AMBRAZAS, V. 1986: Lietuvių kalbos sakinio sintaksinės ir semantinės struktūros vienetai. Lietuvių kalbotyros klausimai 25, 4–44.
BACEVIČIŪTĖ, R. 2001: Šalių šnektos fonologinė sistema: prozodija ir vokalizmas. Daktaro disertacija, rankraštis, Vilnius: Vilniaus pedagoginis universitetas.
BALČIKONIS, J. 1955/1978: Surastas kalbos mokslo dokumentas. Rinktiniai raštai I, sudarė Aldonas Pukis, Vilnius, 246–249.
BUSSMANN, H., Hrsg. 2002: Lexikon der Sprachwissenschaft, Dritte, aktualisierte und erweiterte Auflage, Stuttgart: Alfred Kröner Verlag.
FRAENKEL, E. 1962: Litauisches etymologisches Wörterbuch I: A – привѣкиuoti, Heidelberg: Carl Winter, Universitätsverlag.
GAIVENIS, K. 1979: Bendrieji lietuvių terminijos kūrimo ir norminimo principai. Lietuvos TSR MA darbai A 3 (68), 77–86.
GAIVENIS, K. 1983: S. Šalkauskio terminologijos teorija. Lietuvių kalbotyros klausimai 22: Lietuvių kalbos specialioji leksika, 128–136.
GAIVENIS, K. 1985: Lietuvių kalbos profesionalizmai. Lietuvos TSR MA darbai A 4 (93), 74–80.
GAIVENIS, K. 1994: Tarptautinių terminologijos principų taikymas mūsų terminijai. Lietuvių kalbotyros klausimai 31, 11–17.
GAIVENIS, K. 1996a: Apie du terminų norminimo principus. Lituanistica 1 (25), 75–79.
GAIVENIS, K. 1996b: Kalbiniai ir loginiai terminų reikalavimai. Terminologija 3, 26–38.
GAIVENIS, K. 1997: Terminologizacija ir determinologizacija. Terminologija 4, 4–7.
GAIVENIS, K. 2000: Terminų pragmatika. Terminologija 7, 5–8.
GAIVENIS, K., KEINYS, S. 1990: Kalbotyros terminų žodynas, Kaunas: Šviesa.
Page 18170 |
ARTŪRAS JUDŽENTIS
GIRDENIS, A., GIRDENIENĖ, D. 1997: 1795 metų „Ziwato“ indeksas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.
JASANOFF, J. H. 1994: Aspects of the Internal History of the PIE Verbal System. Früh-, Mittel-, Spätindogermanisch, Akten der IX. Fachtagung der Indogermanischen Gesellschaft 1992 in Zürich, hrsg. von G. E. Dunkel, G. Meyer, S. Scarlata, Chr. Seidl, Wiesbaden, 149–168.
JONIKAS, P. 1972: Lietuvių bendrinės rašomosios kalbos kūrimasis antrojoje XIX a. pusėje, Čikaga: Pedagoginis lituanistikos institutas.
KARALIŪNAS, S. 1987: Baltų kalbų struktūrų bendrybės ir jų kilmė, Vilnius: Mokslas.
KAUKIENĖ, A. 1994: Lietuvių kalbos veiksmažodžio istorija I, Klaipėda: Klaipėdos universitetas.
KEINYS, S. 1980: Terminologijos abėcėlė, Vilnius: Mokslas.
KEINYS, S., red., 1993: Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, trečias pataisytas ir papildytas leidimas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla.
KEINYS, S., red., 2000: Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, ketvirtas leidimas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.
KEINYS, S., red., 2002: Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, elektroninis ketvirto leidimo variantas, Vilnius: Lietuvių kalbos institutas.
KOCH, CH. 1990: Das morphologische System des altkirchenslavischen Verbums I–II, München.
LAURÉN, C., PICHT, H., Hrsg. 1993: Ausgewählte Texte zur Terminologie, Wien: TermNet.
LAURÉN, C., MYKING, J., PICHT, H. 1998: Terminologie unter der Lupe. Vom Grenzgebiet zum Wissenschaftszweig, Wien: TermNet.
LESKAUSKAITĖ, A. 2001: Pietvakarių pietų aukštaičių vokalizmas ir prozodija: fonologinis ir eksperimentinis tyrimas. Daktaro disertacija, rankraštis, Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, Vytauto Didžiojo universitetas.
MAŽIULIENĖ, I. I. 1996: Centrinės šiaurės žemaičių tarmės prozodija. Instrumentinis ir sociolingvistinis tyrimas. Kalbotyra 45 (1), 30–115.
MORKŪNAS, K., par. 1999: Lietuvių kalbos enciklopedija, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.
MURINIENĖ. L. 2000: Akmenės šnektos fonologinė sistema: vokalizmas ir prozodija. Daktaro disertacija, rankraštis, Vilnius: Vilniaus universitetas.
PAKERYS, A. 1994: Akcentologija 1: Daiktavardis ir būdvardis, Kaunas: Šviesa.
ROSINAS, A. 1996: Lietuvių bendrinės kalbos įvardžiai: funkcija ir semantika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla.
SLIŽIENĖ, N., VALECKIENĖ, A. 1992: Lietuvių kalbos skyryba ir rašyba, Vilnius: Mokslas.
SUBAČIUS, G. 1998: Žemaičių bendrinės kalbos idėjos. XIX amžiaus pradžia, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.
ŠVAMBARITĖ, J. 2003: [Rec.:] Jolanta Gelumbecaitė, Linksnių ir prielinksnių konstrukcijų sintaksė Jono Bretkūno Biblijos Evangelijoje pagal Luką. Opera linguistica Lithuanica 1. Vilnius: Lietuvių kalbos instituto leidykla, 2002, 296 p. – Archivum Lithuanicum 5, 2003, 311–314.
VITKAUSKAS, V. 1976: Šiaurės rytų dünininkų šnektų žodynas, Vilnius: Mokslas.
VITKAUSKAS, V. 2003: [Rec.:] Daiva Atkočaitytė. Pietų žemaičių raseiniškių prozodija ir vokalizmas. Vilnius: Lietuvių kalbos instituto leidykla, 2002, 222 p. – Acta linguistica Lithuanica 48, 185–187.
WÜSTER, E. 1974/2001: Die Allgemeine Terminologielehre – Ein Grenzgebiet zwischen Sprachwissenschaft, Logik, Ontologie, Informatik und den Sachwissenschaften. Terminologie und Wissensordnung. Ausgewählte Schriften aus dem Gesamtwerk von Eugen Wüster, hrsg. von H. Picht, K.-D. Schmitz, Wien: TermNet, 131–174.
ZINKEVIČIUS, Z. 1966: Lietuvių dialektologija, Vilnius: Mintis.
ZINKEVIČIUS, Z. 1972: Rytietiškoji XVII a. lietuvių raštų kalba, jos kilmė ir išnykimas. Baltistica 8 (1), 79–100.
ŽULYS, V. 1969: Vadinamųjų nekaitomųjų įvardžių vieta lietuvių kalbos gramatinėje sandaroje. Baltistica 5 (2), 167–177.
Artūras Judžentis
