ACTA LINGUISTICA LITHUANICA

L (2004), 35–53

Propozițiile temporale subordonate din limba lituaniană contemporană

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

Lietuvių kalbos institutas

Articolul oferă o trecere în revistă a propozițiilor temporale adverbiale finite și nefinite din lituaniana standard contemporană și evidențiază asemănările și deosebirile dintre ele. Propozițiile temporale sunt clasificate în funcție de tipurile de relație temporală (simultaneitate sau succesiune) și de marcarea lor gramaticală. Se acordă o atenție deosebită unor trăsături precum: concordanța formelor temporale în propoziția principală și în cea subordonată (caracteristică propozițiilor subordonate finite, în timp ce propozițiile nefinite prezintă o libertate relativă în privința marcării timpului); omiterea obligatorie a subiectului (în propozițiile nefinite, dar și în anumite tipuri de propoziții finite); concordanța formelor de aspect în propoziția principală și în cea subordonată; utilizarea elementelor de subordonare și a altor marcatori sintactici ai subordonării; poziția relativă a propoziției principale și a celei subordonate.

... înțelegerea noastră este întotdeauna determinată istoric și topografic.

(SVERDIOLAS 1996: 258)

0. INTRODUCERE

„Scopul gramaticii este codificarea sensurilor. Fiecare limbă trebuie să îndeplinească un set similar de sarcini. Dintr-un repertoriu universal, populat de tipuri de construcții gramaticale, fiecare limbă își selectează propriile seturi. Datorită caracterului selectiv al acestui proces, tipuri similare de sens pot avea expresii gramaticale diferite în limbi diferite. Însă variațiile nu sunt întâmplătoare. Fiecare tip de construcție are un efect semantic specific și, deși un anumit sens poate fi exprimat prin construcții variate în limbi diferite, acestea vor avea o semantică asemănătoare” (Dixon 1995: 175). Sunt necesare mijloace gramaticale speciale și pentru transmiterea informațiilor despre timp¹: prin folosirea cuvintelor sau a grupurilor de cuvinte care reflectă notarea calendaristică a timpului² și a posibilităților oferite de categoria gramaticală a timpului se exprimă o valoare temporală concretă; valoarea temporală relativă se evidențiază prin compararea relației unei acțiuni³ cu o altă acțiune. Succesiunea acțiunilor / timpul

¹ Se are în vedere timpul lingvistic, urmând propunerea lui Elizabeth Traugott de a distinge, în discuțiile despre timp, cel puțin patru tipuri ale acestuia: fizic, psihic, calendaristic și lingvistic (Traugott 1978: 371).

² Apie laiką nusakančius leksinius darinius ir jų sinonimiką žr. Valiulytė (1998: 177–333).

³ În articol, termenul acțiune desemnează, în sens general, orice situație exprimată printr-un predicat, pentru a păstra tradiția terminologiei gramaticale lituaniene (cf.: Ulvydas 1976; Ambrazas 1994, action – Ambrazas 1997; Vitas Labutis, prezentând utilitatea propozițiilor temporale subordonate, folosește alternativ noțiunea de fapt (Labutis 1998: 291) și noțiunea de acțiune (Labutis 1998: 292)). Termenul situație este ales de Com-

36 |

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

Relațiile pot fi reflectate iconic de însăși ordinea povestirii; pentru redarea lor pot fi folosite construcții care indică încheierea, marcatori de coordonare sau de subordonare (cf. Traugott 1978: 379). Prin utilizarea unor mijloace de subordonare de un nivel sau altul, timpul este exprimat prin propoziții temporale subordonate. O astfel de măsurare a timpului se bazează pe relația asimetrică dintre propoziții⁴⁵.

În descrierea propozițiilor temporale subordonate, articolul se bazează pe următoarele postulate:

• O frază complexă prin subordonare⁶ este o frază alcătuită din două⁷ propoziții⁸ sau componente⁹ sintactic inegale.

• Prin propoziție se înțelege proiecția unei propoziții logice, având drept bază un verb care exprimă predicatul și substantive percepute ca argumente ale predicatului. Structura predicatului și a argumentelor sale (propoziția logică) poate fi completată de circumstanțe, prin care „se exprimă periferia propoziției. [...] O categorie caracteristică circumstanțelor [...] este reprezentată de adverbe” (Holvoet, Judžentis 2003: 116).

rie (1985: 5), Greenbaum (1996: 339–340), naujadarą stevent, kaip bendrą terminą vietoj event ir state, kai nereikia skirti veiksmo nuo būsenos, vartoja Durrell, Brée (1993: 296). Jei reikia detalizuoti, galima kalbėti apie propozicijų sąsają su būsenomis (states), kurios gali būti traktuojamos kaip laikin os ar nuolatinės, su įvykiais / atsitikimais (events), kuriems būdingi pakitimai; veiksmai (actions) gali būti apibūdinami kaip įvykiai, kuriuos atlieka atsakingas veikėjas (agentas), pvz.: „Actions are events for which a responsible agent is identified.“ (Givón 1984: 87).

⁴ Christian Lehman descrie propoziția logică drept corelatul semantic al frazei (clause) (Lehman 1988: 182); Peter Hugoe Matthews o descrie drept afirmația / enunțul exprimat de fraze și arată că același conținut propozițional al unei fraze poate fi exprimat prin fraze diferite (Matthews 1997: 300); Talmy Givón susține că un conținut propozițional (ca nivel al limbii asociat frazei) este un parametru necesar pentru analiza structurii limbii (Givón 1979: 3–4) și numește fraza, sau propoziția logică, unitatea fundamentală a transmiterii informației în limbă (Givón 1984: 239) sau unitatea fundamentală a depozitului mental de informații (Givón 1990: 896); în mod similar, John Lyons descrie propoziția logică astfel: fraze diferite din aceeași limbă pot exprima aceeași propoziție logică (Lyons 1993: 142). Propozițiile logice pot fi evaluate și din perspectiva adevărului – ca adevărate sau false (despre aceasta, Lyons 1993: 38 și urm.) – precum și în funcție de ceea ce reflectă: o relație cauzală în realitate sau în enunț: – ca de re și de dicto (Matthews 1997: 87).

⁵ Despre relația asimetrică – unidirecțională – dintre două propoziții logice într-o frază complexă, vezi Talmy (1978: 625 și urm.).

⁶ Definirea categoriilor gramaticale fundamentale este deosebit de problematică; printre acestea se numără și componentele frazei complexe – principală și subordonată – deoarece nu există o definiție funcțională clară (semantică și/sau pragmatică): potrivit lui William Croft, acestea sunt identificate euristic (Croft 1990: 13); Huddleston (1999: 339) descrie propoziția subordonată, ca categorie care exprimă relații, prin raportare la construcția sintetică din care face parte.

⁷ Vytautas Ambrazas explică astfel alegerea modelului simplificat – cu două componente – de frază pentru analiza frazelor complexe: „Considerăm subordonate frazele alcătuite din două sau mai multe componente cu formă gramaticală de propoziție [...]. Natura relației dintre componente nu depinde de numărul lor, de aceea, în cele ce urmează, când vorbim despre fraze subordonate, ne limităm la frazele alcătuite din două componente” (Ambrazas 1972: 23).

⁸ Apie terminų – pagrindinis, šalutinis sakinys sąlygiškumą žr. Ambrazas (1994: 660). Apie sakinio kaip visumos (sentence) ir sakinio kaip sudėtinio sakinio dėmens / dalies (clause) santykį žr. Huddleston (1999: 331, 341).

⁹ Despre utilizarea în lingvistica lituaniană a termenilor componentă principală și componentă subordonată, vezi Holvoet, Judžentis (2003: 117). Termenul componentă subordonată folosit de Axel Holvoet are un domeniu mai larg decât termenul „propoziție subordonată”, deoarece „propoziția subordonată este integrată în structura frazei complexe împreună cu marcatorul de subordonare, astfel încât componenta subordonată, în sens mai larg, poate fi definită ca ansamblul propoziției subordonate și al marcatorului de subordonare” (Holvoet 2003: 101).

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI | 37

• Se consideră cuvânt de legătură orice cuvânt folosit ca marcă a conectării elementelor componente ale unei propoziții complexe (Holvoet, Judžentis 2003: 122). Cuvintele de legătură¹⁰ [...] fac parte din propoziția subordonată (Ambrazas 1994: 659–660).

• În funcție de relația sintactică, propozițiile subordonate pot fi clasificate în propoziții regente sau modificatoare (Holvoet, Judžentis 2003: 119–120).

• În funcție de formele verbale din subordonată, propozițiile subordonate se împart în finite, al căror nucleu îl constituie formele personale ale verbului, și nefinite, al căror nucleu îl constituie formele nepersonale ale verbului (cf. Holvoet, Judžentis 2003: 120).

În acest articol, propozițiile temporale subordonate din limba lituaniană contemporană sunt descrise cu accent special pe asemănările și deosebirile dintre propozițiile finite și nefinite, deoarece în lingvistica lituaniană, prin propoziții subordonate se înțeleg în mod tradițional numai propozițiile introduse prin conjuncție, al căror predicat este exprimat printr-o formă verbală personală. Desigur, această abordare a fost urmată și în descrierea propozițiilor temporale subordonate, cf.: „Sunt trecute în revistă [...] propozițiile cu conjuncții subordonatoare de circumstanță temporală” (Drotvinas 1962: 249); „dintre propozițiile temporale subordonate trebuie incluse numai acelea în care relațiile temporale sunt exprimate gramatical” (Ambrazas 1972: 31). Deși a fost menționată posibilitatea de a folosi construcții participiale, gerunziale și cu participiu în -damas „ca echivalente ale propozițiilor subordonate de timp, cauză, condiție etc.” (Ambrazas 1976: 527), s-a evitat să fie numite propoziții¹¹. În opinia lui Vytautas Ambrazas, „multe circumstanțiale exprimate prin participiu, gerunziu sau participiu în -damas ocupă, prin funcția lor, o poziție oarecum intermediară între părțile de propoziție și propozițiile subordonate” [...] și sunt adesea folosite „ca sinonime ale propozițiilor subordonate. Ele se deosebesc însă de propozițiile subordonate prin faptul că nu au un predicat propriu și sunt mai strâns legate de propoziție” (Ambrazas 1976: 533). Totuși, în descrierile gramaticale se discuta asemănarea dintre funcția propoziției/subordonatei temporale și cea a circumstanțialului de timp (Ambrazas 1976: 844) și se sublinia că „poziția liberă a unei construcții temporale poate fi ocupată nu numai de o propoziție constitutivă, ci și de nominalizarea acesteia [...], de o construcție cu participiu [...] sau de un alt circumstanțial de timp” (Ambrazas 1972: 33)¹².

¹⁰ Dar apie jungiamuosius žodžius žr. Ambrazas (1999: 284).

¹¹ Cu excepția lui Jablonskis, care împărțea propozițiile subordonate în complete și reduse, numind ultimele grupuri de cuvinte participiale, gerunziale și cu participiu în -damas (Jablonskis 1957: 515), dar a mărturisit el însuși că făcuse acest lucru „doar din vechiul obicei” (!) (Jablonskis 1957: 518).

¹² Elena Valiulytė numește variante sintactice circumstanțialul simplu de timp și construcțiile participiale — circumstanțialul de timp exprimat prin participiu, gerunziu sau participiu în -damas —, precum și elementul unei propoziții complexe subordonate introdusă prin conjuncții temporale specializate (Valiulytė 1995: 68). Vitas Labutis formulează astfel: „Timpul faptului exprimat prin predicat poate fi evidențiat printr-un alt fapt. În acest scop sunt potrivite construcțiile participiale, gerunziale și cu participiu în -damas, precum și elementele predicative subordonate (propozițiile subordonate)” (Labutis 1998: 291).

38 |

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

1. SENSURILE PRINCIPALE ALE PROPOZIȚIILOR TEMPORALE

Propozițiile temporale subordonate¹³ MODIFICĂ¹⁴ predicatul propoziției principale: ele precizează circumstanțele realizării acțiunii — exprimă relația de simultaneitate sau de succesiune dintre acțiunile din propoziția principală și cea subordonată. Propozițiile temporale subordonate pot accentua simultaneitatea continuă/totală (1) sau parțială (2) dintre acțiunile din subordonată și din principală, de exemplu:

(1) Mama fredonează cântecelul [cât timp este supărată].

(2) [În timp ce călătoream] s-a întunecat;

sau succesiunea, de exemplu:

(3) Mama începe să cânte [când se înfurie].

(4) Fratele, [după ce și-a primit salariul], și-a achitat datoria.

Prin propozițiile temporale subordonate se pot exprima, alături de sensurile de succesiune sau simultaneitate, și alți parametri hiponimici¹⁵ ai noțiunii generale de timp: momentul, durata, repetarea (Van der Auwera 1999: 11). Exprimarea parametrilor temporali hiponimici¹⁶ este determinată de alegerea corespunzătoare a predicatelor din propoziția principală și din cea subordonată — relația reciprocă dintre formele timpurilor gramaticale¹⁷, compatibilitatea sensurilor aspectuale ale predicatelor cu semantica cuvântului de legătură, precum și de alte particularități ale structurii propoziției¹⁸.

Uneori, un singur model de exprimare gramaticală poate avea un sens dublu: propozițiile temporale subordonate pot indica nu numai localizarea în succesiune a acțiunilor pe axa timpului, ci și o legătură cauzală¹⁹ între acțiuni.

¹³ „Propoziții ale căror relații semantice cu propoziția principală se bazează pe coincidența circumstanțelor temporale [...] ale ambelor propoziții” (Holvoet, Judžentis 2003: 154).

¹⁴ În lingvistica lituaniană, termenul mai uzual este „juxtapunere”, definită ca „un procedeu de subordonare a cuvintelor bazat numai pe relații logice, care nu implică schimbări de formă” (Balkevičius 1963: 35); ca „subordonarea unui determinant invariabil [...], reflectând anumite relații semantice între componentele grupului” (Balkevičius 1998: 40); ca relația cea mai caracteristică dintre adverbe și celelalte cuvinte din propoziție (Ulvydas 1971: 427). Despre modificare, vezi Holvoet, Judžentis (2003: 134).

¹⁵ Apie hiponimiją žr. Lyons (1993: 291–295).

¹⁶ În opinia lui Traugott, acest lucru este legat de alte categorii lingvistice: exprimarea referinței la timpul viitor este legată de modalitate, succesiunea — de calcul / numerotare, iar aspectul — de repetare și frecvență (Traugott 1978: 372).

¹⁷ Leonardas Drotvinas a descris propozițiile temporale subordonate din limba lituaniană în funcție de relațiile reciproce dintre timpurile și aspectele verbelor care îndeplinesc funcția de predicate (Drotvinas 1962: 249–265). În opinia lui Vytautas Ambrazas, o trăsătură caracteristică a propozițiilor temporale subordonate este corelarea planurilor temporale sintactice (Ambrazas 1976: 845 și urm.) și corelarea timpurilor verbelor-predicat din componente, precum și relația dintre aspectele acestora (Ambrazas 1994: 680).

¹⁸ Despre paralelismul dintre structura sintactică și semnificație și despre faptul că semnificațiile relevante sintactic se reflectă în structura propozițiilor, vezi Ambrazas (1972: 30). Relațiile dintre componente sunt exprimate, pe lângă conjuncții și intonație, și prin cuvinte corelative, ordinea componentelor, forma gramaticală și semnificația cuvintelor care îndeplinesc funcția de predicate (uneori și de alte părți ale propoziției) (Ambrazas 1994: 658).

¹⁹ Despre suprapunerea semnificațiilor propozițiilor temporale subordonate / adverbiale, vezi Van der Auwera (1999: 11); despre propozițiile temporale cu funcție mixtă, vezi Edgren (1971: 224–226) sau cu o altă funcție (non-

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI

39

2. TRĂSĂTURILE GRAMATICALE ALE PROPOZIȚIILOR TEMPORALE

În analiza propozițiilor temporale subordonate, este important să se acorde atenție trăsăturilor lor gramaticale, care reflectă relația asimetrică²⁰ dintre componenta propoziției principale și cea a propoziției subordonate:

• necesitatea de a corela timpul gramatical al predicatelor din ambele componente;

• elipsa obligatorie a subiectului în componentele subordonate nefinite și în unele componente finite (când sunt descrise relațiile temporale dintre subiectul exprimat în propoziția principală și o altă acțiune efectuată de același subiect);

• folosirea cuvintelor de legătură;

• combinațiile posibile dintre valorile aspectuale ale cuvintelor de legătură și ale predicatelor;

• relația componentei subordonate cu componenta principală — directă sau mediată;

• posibilitățile de poziționare a componentei subordonate față de componenta principală.

2.1. Predicatele propozițiilor

Predicatul propoziției principale dintr-o frază complexă cu subordonare poate fi exprimat numai prin forme personale ale verbului, în timp ce predicatul propoziției subordonate poate fi exprimat atât prin forme personale, cât și prin forme nepersonale ale verbului (Halliday 1994: 222; Huddleston 1999: 338). Pe baza acestei trăsături formale, propozițiile temporale subordonate se împart în propoziții temporale finite și nefinite – participiale, gerunziale și cu participiu activ –.

Valoarea temporală a formelor personale ale verbului este în general înțeleasă ca absolută, momentul vorbirii fiind luat drept punct de referință (vezi Comrie 1985: 122, 1999: 365; Šlიზienė 1994: 293), deoarece categoria gramaticală a timpului (tense), la fel ca categoria gramaticală a persoanei, precum și adverbele de timp și de loc sunt înțelese deictic²¹ (Lyons 1981: 170) – semnificația lor depinde de un punct de referință, care este vorbitorul sau momentul vorbirii.

În frazele complexe cu subordonare temporală, formele personale ale verbelor dobândesc o valoare relativă (Šlიზienė 1994: 293) prin compararea circumstanțelor temporale (iar aspectele semantice ale acestei comparații sunt determinate și evidențiate de semantica elementului de legătură, care permite ignorarea succesiunii acțiunilor dictate de dispunerea liniară naturală a propozițiilor într-o frază fără conjuncții; cf. Haiman 1985: 18), însă compararea circumstanțelor temporale face ca verbul propoziției temporale subordonate și verbul propoziției principale să fie la același timp gramatical (cf. Ambrazas 1997: 738), de exemplu:

(5) Stăm de vorbă [cât timp / când luăm prânzul].

temporal) funkcija žr. Edgren (1971: 227–234). Specialių – aplinkybinių – prieveiksminių sakinių porūšį išskiria Greenbaum (1996: 342).

²⁰Legătura asimetrică a propoziției subordonate cu propoziția principală se reflectă în structura gramaticală a propoziției subordonate: în aceasta se pot folosi și forme nepersonale ale verbului sau cuvinte speciale – elemente de legătură –, se poate schimba ordinea cuvintelor ori se pot omite anumite elemente (Huddleston 1999: 337).

²¹Categoria gramaticală a timpului poate fi numită cea mai răspândită formă de referință temporală: „the most pervasive aspect of temporal deixis is ‘tense’“ (Levinson 1999: 134). Pentru mai multe detalii despre deixis, vezi Levinson (1999).

40 |

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

(6) Am stat de vorbă [cât timp / când luam prânzul].

(7) Stăteam de vorbă [cât timp / când luam prânzul].

(8) Vom sta de vorbă [cât timp / când vom lua prânzul].

Formele verbale nepersonale se caracterizează prin faptul că valoarea lor temporală este întotdeauna relativă (Ambrazas 1976: 533), adică depinde de timpul gramatical din propoziția principală, ceea ce determină compatibilitatea lor în parte liberă (Haiman 1985: 228): propozițiile cu participiu activ (9), gerunziu (10) și participiu (11) pot fi la fel de potrivite pentru toate variantele de timp gramatical din propoziția principală, de exemplu:

(9) Stăm de vorbă / Am stat de vorbă / Stăteam de vorbă / Vom sta de vorbă [luând prânzul].

(10) [În timp ce vecinii își lămureau cu pasiune relațiile reciproce], noi luăm / am luat / luam / vom lua prânzul în liniște.

(11) [După ce a vorbit la telefon cu mama], el poate / putea / obișnuia să poată / va putea lucra în liniște.

2.2. Exprimarea subiectului propoziției subordonate

Propozițiile temporale finite pot exprima simultaneitatea sau succesiunea unor acțiuni diferite efectuate de același actor, ori simultaneitatea sau succesiunea unor acțiuni efectuate de actori diferiți. În propozițiile temporale finite subordonate, subiectul este omis numai în primul caz — atunci când se exprimă raportul dintre două acțiuni diferite ale aceluiași actor pe axa timpului. De regulă, unul dintre subiectele complet identice (cu aceeași exprimare gramaticală) este eliminat, de exemplu:

(12) [Când Ø deschise ușa], Jonas rămase uluit.

În propoțiile în care subiectele propoziției principale și ale celei subordonate sunt identice doar semantic (adică desemnează același actor, dar au realizări sintactice diferite: unul este exprimat prin dativul cerut de anumite verbe, iar celălalt prin nominativ sau este „ascuns” în terminația verbului personal), una dintre variantele sintactice ale subiectului poate fi omisă, ca în propozițiile (13) sau (14), dar, pentru a evita ambiguitatea, ambele pot fi și păstrate, ca în propoziția (15):

(13) Când va reuși să coacă un tort gustos, atunci va veni și Ø.

(14) Când Ø va reuși să coacă un tort gustos, atunci va veni și el.

(15) Când lui îi va reuși să coacă un tort gustos, atunci va veni și el.

Propozițiile temporale nefinite se caracterizează prin exprimarea nulă a subiectului: propozițiile temporale cu participiu și cu gerunziu indică o altă acțiune a actorului exprimat în propoziția principală²², subliniind legătura dintre aceste acțiuni pe axa timpului. Subiectul absent al propoziției subordonate nefinite este interpretat ca fiind coreferențial cu subiectul care este exprimat

²² Apie identišką subjektą prijungiamųjų dalyvinių konstrukcijų atveju žr. Haiman (1985: 221).

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI | 41

pagrindiniame dėmenyje (Blake 1994: 111). Tokia giminės, asmens ir skaičiaus koreferencija pagrindinio sakinio veiksniui yra užfiksuota pačių dalyvių²³ ir pusdalyvių formose²⁴. Neišpildžius bent vienos koreferentiškumo sąlygos, sakiniai taptų negramatiški, pvz.:

(16) *[După ce a vorbit la telefon cu mama], Jonas va putea lucra liniștit.

(17) *Ei stau de vorbă, [în timp ce iau prânzul].

Construcțiile cu gerunziu se caracterizează prin faptul că cer un singur argument obligatoriu, exprimat prin dativ²⁵; de aceea, coreferențialitatea agentului din propozițiile temporale cu gerunziu cu agentul din propoziția principală este posibilă numai în cazurile în care și agentul din propoziția principală este exprimat prin dativ²⁶; acest caz este cerut de anumite verbe cu sensul de nevoie, destin, dorință, încredere etc., de exemplu:

(18) Lui i-a trebuit/ i-a fost necesar/ a fost nevoit/ i-a venit să/ i-a plăcut și să se plângă, [pentru a-i câștiga bunăvoința].

Dar, cel mai adesea, propoziția principală și propoziția temporală subordonată cu gerunziu denotă acțiuni efectuate de agenți diferiți, de exemplu:

(19) [În timp ce vecinii continuau să se certe], noi luam prânzul.

(20) Am venit [la apusul soarelui].

2.3. Cuvinte de legătură

Acceptând premisa că sinonimia absolută este greu de conceput și că formele diferite au funcții comunicative diferite (Haiman 1985: 19), precum și că diferențele existente dintre forme trebuie să reflecte anumite diferențe de sens (Haiman 1985: 71), se poate afirma că propozițiile temporale nefinite pot fi sinonime cu propozițiile finite (cf. (9) cu (5), (6), (7), (8)), însă ordinea succesiunii acțiunilor descrise prin propoziții temporale finite poate fi exprimată într-un mod ceva mai subtil²⁷ decât prin cele nefinite, deoarece unele aspecte ale sensului temporal sunt evidențiate de un cuvânt de legătură obligatoriu (de exemplu, când indică simultaneitatea, iar cât timp

²³ „Formele de nominativ ale participiilor semipredicative sunt folosite cel mai adesea pentru a diferenția acțiunea principală și cea secundară, sau subordonată, asociate aceluiași subiect. Acțiunea pe care dorim să o scoatem în evidență este exprimată printr-o formă verbală personală, iar acțiunea mai puțin accentuată, legată de acțiunea principală prin relații de timp, cauzalitate etc., este exprimată prin nominativul participiului” (Ambrazas 1979: 68).

²⁴ Pentru observația că însăși folosirea participiului sau „forma participiului în sine” marchează subordonarea acțiunii pe care o denotă față de acțiunea exprimată printr-o formă verbală personală, a se vedea Ambrazas (1979: 68).

²⁵ Apie absoliutinių konstrukcijų periferiskumą (Haiman 1985: 220) ir skirtingus (retais atvejais tapačius) subjektus (Haiman 1985: 221).

²⁶ Astfel de cazuri de folosire a circumstanțialelor cu gerunziu în propoziții impersonale sunt descrise ca echivalente ale circumstanțialelor cu participiu sau cu participiu semipredicativ din propoziții personale cu sens asemănător (Ambrazas 1976: 532).

²⁷ Cf.: „prin aceste propoziții se poate exprima un timp mult mai complex decât prin circumstanțialele unei propoziții simple” (Sirtautas, Grenda 1988: 165).

42 |

J Ū R A T Ė P A J Ė D I E N Ė

cu un predicat pozitiv marchează nu numai simultaneitatea, ci accentuează și limita temporală a acțiunii). Majoritatea propozițiilor temporale nefinite nu au marcă de subordonare²⁸. Nesubordonarea constituentelor nefinite este determinată de însăși forma verbală nepersonală, iar nesubordonarea propozițiilor temporale finite – de folosirea obligatorie, de cele mai multe ori antepusă, a cuvântului de legătură (Ambrazas 1994: 660). Cuvintele de legătură nu sunt doar un indicator extern al subordonării, ci conferă propoziției subordonate și anumite²⁹ aspecte ale semnificației temporale. Alegerea aspectului formelor verbale trebuie să fie în concordanță cu sensurile cuvintelor de legătură. Cuvintele de legătură care pot accentua simultaneitatea sau succesiunea temporală (în funcție de alegerea predicatelor) sunt cele care exprimă, în general, sensul temporal kai, kada, kuo-met. Durata acțiunii și limitele acesteia pot fi indicate cu kol, iki, ligi. Cuvintele de legătură kai tik, kaip tik, tik, vos, vos tik ajută la accentuarea numai a succesiunii nemijlocite (Ambrazas 1994: 683; 1997: 741) a acțiunilor și a caracteristicilor momentane ale acestora.

2.4. Combinații de cuvinte de legătură și aspecte verbale

2.4.1. PROPOZIȚII FINITE. Pentru exprimarea relațiilor de simultaneitate totală pot fi folosite cuvintele de legătură cu sens temporal general kai, kada, kuomet sau cuvintele de legătură cu sens de durată–limită kol, ligi, iki, dacă în propoziția subordonată există un verb cu aspect durativ, iar în propoziția principală un verb cu aspect durativ, de exemplu:

(21) [Kai / Kada / Kuomet / Kol / Ligi / Iki trece prin curte,] se uită în jur.

Dacă în propoziția principală există un verb cu aspect punctual, simultaneitatea acțiunilor este parțială:

(22) [Kai/Kada/ Kuomet/ Kol/Ligi/ Iki trece prin curte,] se uită în jur.

Pentru exprimarea relației de succesiune sunt potrivite nu numai combinațiile cuvintelor de legătură cu sens temporal general (23), ci și combinația cuvintelor de legătură care accentuează momentul (24) cu un verb cu aspect punctual în propoziția subordonată, dacă și în propoziția principală există un verb cu aspect punctual, de exemplu:

(23) [Kai / Kada / Kuomet (eu) am tăcut,] ei au vorbit.

(24) [Kai(p) tik / Lig tik / Tik / Vos / Vos tik (eu) am tăcut,] ei au vorbit.

Cuvintele de legătură care exprimă durata nu sunt potrivite în cazurile în care în ambele propoziții – atât în cea subordonată, cât și în cea principală – există verbe cu aspect punctual (fără negație), de exemplu:

²⁸ Apie šią nefinitinių prijungiamųjų sakinių ypatybę žr. Biber (2000: 838), Halliday (1994: 229, 240).

²⁹ Cf.: „Conjuncțiile semantice indică subordonarea și, în același timp, exprimă relația semantică dintre propoziții” (Ambrazas 1997: 721); „funcția propozițiilor [temporale] este determinată de obicei de anumite conjuncții – temporale – sau de cuvinte de legătură corespunzătoare: kai, kada, kol, iki, ligi” (Valeckienė 1998: 105).

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI | 43

(25) * [Până când / până să / până la momentul în care am tăcut], au început să vorbească și ei.

Cu cuvintele de legătură care exprimă durata și limita, verbul de acțiune cu valoare momentană desemnează acțiunea nu ca punct, ci ca interval, în care nu trebuie să se încadreze acțiunea exprimată prin predicatul propoziției principale sau momentul începerii acesteia (potrivit lui Croft, folosirea aspectului punctual permite concentrarea atenției asupra punctului final al evenimentului și asupra efectului său asupra pacientului, în timp ce verbele de aspect durativ focalizează atenția mai mult asupra acțiunii efectuate de agent decât asupra consecințelor acțiunii, vezi Croft 1990: 162), adică intervalele nu ar trebui să se suprapună, iar intervalul și punctul nu ar trebui să aibă puncte de contact. Nu mai este posibilă interpretarea acestor acțiuni ca intervale care se suprapun în timp atunci când verbele din ambele propoziții sunt folosite cu negație, deoarece până când/până să/până la + un verb cu valoare momentană la forma negativă schimbă domeniul semantic al acțiunii, dintr-o marcarea punctual-momentană într-o marcare a intervalului-duratei, cu o limită finală a acțiunii strict stabilită, iar negația atașată predicatului propoziției principale accentuează succesiunea acțiunilor:

(26) [Până când / până să / până la momentul în care n-am tăcut], nici ei n-au început să vorbească.

Proprietatea elementului negativ sau a unui element care exprimă negația de a deveni segmentul informațional cel mai proeminent (Croft 1990: 170) poate conferi nuanțe semantice diferite propozițiilor în care negația este folosită cu verbe de aspect punctual cu valoare rezultativă, fără ca acestea să aibă însă sensul negării predicatului, ca, de exemplu, în propoziția:

(27) Ei bine, [până să se întâmple nenorocirea],

ci marchează doar limita acțiunii din propoziția principală, de exemplu:

(28)? L-a bătut [până l-a omorât].

(29) * A scris [până când / până să n-a terminat / n-a scris].

Propozițiile în care verbul negativ din subordonată repetă verbul din principală sunt considerate în mod obișnuit incorecte și străine limbii standard (Ambrazas 1994: 683), deoarece subordonata pare să infirme propoziția principală³⁰. S-ar putea explica, oare, existența lor prin elipsa unui modificator de calitate? Potrivit lui Talmy Givón, domeniul funcțional al negației cuprinde trei componente semantice parțial interconectate: cea a semanticii propoziționale (inversarea adevărului propoziției/valorii afirmației), cea a certitudinii subiective (sau a certitudinii intermediare — vorbitorul poate marca prin afirmația sa că evenimentul/starea despre care se vorbește nu a avut loc) și cea discursiv-pragmatică (actul de vorbire al infirmării, realizat prin subtipuri de propoziții clar stabilite/definite în actul de vorbire) (Givón 1984: 322). Inversarea valorii adevărului propoziției subordonate-

³⁰ Existența propozițiilor de acest tip este explicată cel mai adesea prin influența limbii ruse, deoarece, în cazul propozițiilor temporale subordonate din limba rusă, particula ne din conjuncția/cuvântul de legătură poka folosit(ă) pentru formarea lor este considerată un element structural al cuvântului de legătură în sine, fără valoare/sarcină negativă, vezi Belousov (1989: 560).

44 |

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

negației propoziției subordonate, care creează o opoziție față de afirmația propozițională a propoziției principale și, prin urmare, generează o opoziție ilogică în enunțuri precum (28) și (29), ar fi eliminată dacă în propoziția subordonată ar apărea un modificator de calitate, de exemplu:

(28a) L-a bătut [până l-a omorât].

(29a) A scris [până / până când a scris așa cum a vrut să scrie].

În aceste enunțuri, odată cu apariția modificatorului de calitate, negația devine un indicator segmental suplimentar, iar accentele semantice sunt distribuite diferit față de enunțurile cu structură analogă, dar fără negație, cf. (30) și (31), deoarece, datorită negației, cel mai important element (focalizarea)³¹ devine propoziția subordonată, prin care este accentuată valoarea calitativă a rezultatului acțiunii; acest lucru este indicat și de posibilitatea de a atașa modificatori de mod în enunțurile (28a) și (29a), în timp ce enunțurile analoge fără negație (30) și (31) accentuează durata procesului, fără a evalua însă calitatea rezultatului obținut:

(30) L-a bătut [până l-a omorât].

(31) A scris [până / până a scris / a terminat].

Givón susține că argumentele circumstanțiale ale propoziției, opționale/liber alese, constituie de cele mai multe ori focalizarea informației noi (focalizează în sine informația nouă) și presupune că temeiul logic al acestui comportament constă în faptul că atașarea unui argument facultativ la propoziție (clause) trebuie să fie relevantă ca nucleu al informației noi din punct de vedere comunicativ (vezi Givón 1984: 260).

2.4.2. PROPOZIȚII NEFINITE.

În variante sinonime ale propozițiilor subordonate finite și nefinite se pot folosi forme verbale analoge, de aspect durativ sau de aspect punctual:

(32) [Când / când / când / cât timp / până când e liniște], ei vorbesc.

(33) [În timp ce eu tac], ei vorbesc.

(34) [Când eu tac], ei vorbesc.

(35) [După ce am tăcut], ei vorbesc.

O propoziție temporală nefinita poate fi inserată într-o propoziție temporală finită, de exemplu între conjuncție și predicat, și poate preciza simultaneitatea acțiunilor (38) (39) sau succesiunea lor (40), dar în asemenea cazuri propoziția subordonată nefinita (care îndeplinește funcția unui circumstanțial de timp ce precizează sensul conjuncției), inserată într-o propoziție subordonată finită, nu este suficientă pentru ca enunțul să fie complet, deoarece ambele indică acțiuni subordonate, iar relația temporală dintre ele se poate clarifica numai prin raportare la propoziția principală, cf.:

(36) S-a înecat cu mâncare când [râzând în timp ce mesteca prima îmbucătură] s-a înecat.

³¹ Pentru legătura inteligibilă din punct de vedere cognitiv dintre conceptul de focalizare și negație ca impuls, precum și pentru posibilele introduceri ale parametrilor de calitate, vezi Lawler, Hoek.

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI | 45

(37) Când [luăm masa la rude], noi facem gălăgie, iar mama este nemulțumită.

(38) Când [după ce vezi mașina] te hotărăști să o cumperi, sună-mă.

Unii conectori care subliniază valoarea temporală punctuală³² pot fi utilizați în propoziții temporale finite și nefinite sinonime, cf.:

(39) [De-abia / Numai ce tac eu,] ei încep să vorbească.

(40) [De-abia / Numai după ce tac eu] ei încep să vorbească.

Dintre conectorii cu valoare temporală, înainte se remarcă prin posibilitățile sale de combinare: acesta se folosește numai în propoziții temporale nefinite cu forme participiale active sau pasive și le nuanțează sensul: prin utilizarea acestui conector în subordonată, acțiunea din propoziția principală devine anterioară, cf.:

(41) [Înainte de a merge la dentist] s-a schimbat.

(42) Ei au sosit [înainte de răsăritul soarelui].

Acțiunea exprimată printr-o propoziție cu participiu activ sau pasiv, care nu are conectorul înainte, redă o relație de simultaneitate cu acțiunea din propoziția principală, cf.:

(43) [În timp ce se ducea la dentist] domnul Bean s-a schimbat în mașină.

(44) Ei au sosit [la răsăritul soarelui].

Pentru a sublinia că succesiunea acțiunilor se apropie de simultaneitate, se poate alege locuțiunea chiar înainte de:

(45) Și-a găsit ochelari cu lentile fumurii [chiar înainte ca soarele să apună].

(46) El mergea spre sală [chiar înainte să se stingă luminile] / [chiar înainte de stingerea luminilor].

Mai frecvent, pentru a denumi situații similare de succesiune „limită”, se alege o construcție nominalizată (substantivală), cf.: chiar înainte de apusul soarelui, chiar înainte de stingerea luminilor.

32 În propozițiile nefinite, cuvintele auxiliare folosite pentru precizarea valorii temporale au fost evaluate diferit în lingvistica lituaniană: Jablonskis, oferind exemple de propoziții condensate care pot „avea conectori de propoziții subordonate” ([...] De îndată ce apare soarele, îi simți imediat puterea razelor [...]), afirmă că, în propozițiile condensate, „cuvinte precum: lig, ligi, kol... [..] sunt doar așa-numite particule de vorbire”, deoarece „rolul lor aici este doar să ajute o parte a propoziției, exprimată prin alte cuvinte, să fie marcată mai precis” (Jablonskis 1957: 518). Ambrazas le atribuie statutul de conector: „Pentru a defini mai precis valoarea temporală se folosesc conectorii iki, ligi, ligi tik, prieš și alții, plasați la începutul construcțiilor cu forme pasive, active sau participiale. [...] De remarcat că conectorii iki, ligi modifică în mod evident valoarea temporală a construcției” (Ambrazas 1976: 534).

46 |

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

2.5. Relația propoziției subordonate cu propoziția principală

Propoziția subordonată care modifică întreaga propoziție principală sau verbul acesteia (și nu un element de sprijin special, care îndeplinește funcția de circumstanțial de timp în propoziția principală) este legată de aceasta printr-o relație asimetrică, de exemplu:

(47) Nu voi pleca [până când nu va plăti].

(48) Voi pleca [atunci când va plăti].

Propoziția subordonată care modifică propoziția principală nu direct, ci prin intermediul unui cuvânt corelativ, este legată de acesta printr-o relație simetrică, de exemplu:

(49) Nu voi pleca decât [până când nu va plăti].

(50) Voi pleca numai atunci, [când va plăti].

Prezența unui cuvânt corelativ, care poate fi un adverb temporal cu valoare deictică generală atunci, până atunci, după aceea, până în acel moment, în acel moment (sunt posibile combinații ale acestora cu particulele numai, chiar), reduce considerabil autonomia gramatical-semantică a propoziției principale – pentru acestea, modificatorul este indispensabil. Cuvântul corelativ ocupă poziția sintactică de circumstanțial de timp. Locul antecedentului adverbial în propoziția principală poate varia, deși se poate observa ușor tendința de a deplasa cuvântul corelativ la sfârșitul propoziției principale antepuse, deoarece atunci antecedentul este urmat imediat de propoziția temporală, necesară semantic:

(51) Voi veni numai atunci, [când nu va fi acel grituoklis la voi].

(52) Am înțeles sensul cuvintelor mele abia atunci, [când ea m-a tras de mine].

(53) Te vei saluta cu necunoscuții după aceea, [când ți-i vor prezenta gazdele].

(54) O asemenea stare de incertitudine va continua până [când se vor stabili proprietarii de drept].

(55) Această modalitate de plată va fi valabilă până atunci, [până când va începe aplicarea legii].

Propoziția temporală subordonată poate fi legată printr-o relație simetrică și de un cuvânt de legătură cu un sens temporal mai larg³³ sau de o sintagmă care exprimă noțiuni temporale, de exemplu:

(56) O vizita rar, [numai când primise o primă].

(57) Senzația de succes se risipise complet în dimineața zilei următoare, [când capul îi crăpa de durere].

³³ Cf.: „În propozițiile cu când, când [...] propozițiile subordonate sunt uneori legate de substantive care denumesc concepte de timp [...]” (Ambrazas 1972: 42–43). Despre posibilitatea interpretării în două moduri a unor astfel de propoziții — ca circumstanțiale de timp de gradul al doilea, explicative, sau ca propoziții relative: „propozițiile al căror element subordonat precizează substantivele cu funcție de circumstanțial de timp [...] au, de regulă, structura internă caracteristică propozițiilor cu subordonare semantică” (Ambrazas 1972: 43). Interpretarea unor astfel de propoziții omonime este determinată de funcția cuvântului de contact în propoziția principală, deoarece propoziția subordonată precizează sensul cuvântului de contact.

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI

47

Eliminând propoziția subordonată temporală, propoziția principală nu-și pierde autonomia semantică, cf.:

(56a) O vizita rar.

(57a) Sentimentul de succes se evaporase complet în dimineața zilei următoare.

În funcție de poziția cuvântului corelativ sau de contact / a grupului de cuvinte și a propoziției subordonate, propozițiile pot fi descrise ca:

ANAFORICE³⁴

(58) Ea privea pe fereastră până [când s-a întunecat de tot].

(59) Ea a privit pe fereastră până când s-a lăsat întunericul

sau CATAlFORICE³⁵

(60) [Până când și-a văzut aleasa], nu și-a revenit.

2.5.1. PREDICATUL PROPOZIȚIEI PRINCIPALE CARE RECLAMĂ MAI INSISTENT O INDICAȚIE TEMPORALĂ. În anumite cazuri, propozițiile temporale sunt integrate ceva mai strâns în frază chiar și în absența unui cuvânt corelativ, dacă situația descrisă de propoziția principală necesită, din punct de vedere semantic, o indicație mai specifică ce exprimă sensul temporal — durata (lungimea intervalului) sau momentul (punctul) —, de exemplu:

(61) Copiii mă însoțesc [până ajungem la gardul lui Bartkienė].

(62) De obicei, el se întoarce acasă [spre sfârșitul verii].

(63) Fratele ar trebui să se simtă puternic [când va crește].

(64) Așa i se întâmpla, [de îndată ce unchiul beat trecea pragul].

(65) Iunie e deja la jumătate, [până când vorbele]. (A. Marčėnas)

În aceste situații și în altele similare, propoziția principală necesită o completare semantică (acest lucru depinde nu numai de anumite particularități semantice și gramaticale ale verbului, ci și de particularitățile structurii întregii propoziții principale) – propoziția temporală ajută la precizarea sensului prea general al propoziției principale.

Indicația de durată este cu atât mai necesară când predicatul propoziției principale este exprimat prin formele verbelor laukti, trukti, de exemplu:

(66) De obicei, el așteaptă [până se termină pauza mare].

(67) El așteaptă [până se ridică stăpâna], abia atunci îndeamnă calul.

³⁴ Anafora este relația dintre un pronume și un alt element aflat în aceeași propoziție sau într-o propoziție anterioară (Matthews 1997: 18). Un pronume anaforic este un pronume sau un alt element similar, care poate fi înțeles numai prin relația cu antecedentul său. Anafora este definită ca referire la ceea ce a fost spus anterior (Lyons 1993: 659).

³⁵ Katafora vadinama nuoroda į tai, kas yra / bus pasakyta vėliau (Lyons 1993: 659). Katafora – tai santykis tarp anaforinės frazės ir jos antecedento, kuris eina vėliau (Matthews 1997: 48), arba dar vadinama atgalinė anafora (backward anaphora) (Matthews 1997: 34).

48

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

(68) Lecția va dura [până când copiii vor reuși să-și mențină atenția].

(69) Luptele durează de obicei [până când furnicile îi prind pe astfel de luptători].

Propozițiile al căror predicat principal este exprimat prin formele verbului laukti, iar propoziția subordonată începe cu cuvântul de legătură kol (V_fin laukti + kol...), se disting și prin faptul că interpretarea lor depinde de combinația timpurilor gramaticale ale verbelor din propoziția principală și din cea subordonată: ele pot fi interpretate ca propoziții temporale subordonate atunci când timpul gramatical al predicatelor din ambele propoziții este același/sincronic:

(70) Așteaptă [până se termină lecțiile].

(71) Aștepta [până s-au terminat lecțiile].

(72) Aștepta de obicei [până se terminau lecțiile].

(73) Va aștepta [până se vor termina lecțiile].

În cazurile în care în propoziția principală și în cea subordonată sunt folosite verbe la timpuri gramaticale diferite, adică un verb la prezent sau la trecut (simplu/imperfect habitual³⁶) în propoziția principală, dar un verb la viitor în propoziția subordonată, este mai probabil ca propoziția subordonată, care are formal caracteristicile unei propoziții temporale, să fie interpretată ca o propoziție completivă, de exemplu:

(74) Aștepta/ aștepta de obicei/ așteaptă [până se vor termina lecțiile]³⁷.

Propozițiile cu forme verbale la viitor în ambele propoziții (V_FIN futurum laukti, kol V_FIN futurum) par să poată fi interpretate, în funcție de context, atât ca propoziții subordonate temporale, cât și ca propoziții completive, de exemplu:

(75) Jonas va aștepta [până se vor termina lecțiile].

³⁶ Despre faptul că timpul trecut iterativ este doar „„o anumită variantă a timpului trecut, considerată, din tradiție, un timp distinct”, deoarece „repetarea este o semnificație nu a timpului, ci a tipului de acțiune”, vezi Šlizienė (1994: 291).

³⁷ Pentru comparație, încă câteva exemple de propoziții (V_fin A AȘTEPTA, PÂNĂ CÂND + verb la viitor) din corpusul de texte al limbii lituaniene contemporane al Centrului de Lingvistică Computațională al Universității Vytautas Magnus din Kaunas:

Există unele care își depun ouăle în cuiburile altora, așteaptă până când părinții adoptivi le clocesc, iar apoi le îngrijesc și le hrănesc ele însele. Altele așteaptă până când puiul de cuc crește, părăsește cuibul și abia atunci încep să-l educe în felul lor. Aștepta până când va fi chemat, respirând greu. Așteaptă până când neamțul va dormi destul. Nu trebuie să așteptăm până când Lituania va deveni o țară bogată. Trebuie să avem răbdare și să așteptăm până când aceste întreprinderi își vor reveni și vor restitui creditele. Însă conducătorii corporației așteaptă cu nerăbdare până când vor fi încheiate acordurile dintre Lituania și Rusia privind anumite mărfuri. Așadar, nu se va mai aștepta până când datoriile vor depăși cu mult posibilitățile. Tatăl stă doar în colț și așteaptă până când se va usca sacoul vopsit în negru, până când cariile se vor sătura și vor părăsi cândva casa noastră.

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI

49

De obicei, un astfel de model este perceput ca o propoziție temporală (cât timp va aștepta Jonas?), deoarece formele sincrone ale timpului gramatical ale predicatelor din ambele propoziții evidențiază foarte puternic relațiile temporale. Răspunsul la întrebarea: Ce va aștepta Jonas? ar fi exprimat, cel mai probabil, doar printr-o construcție nominală: Jonas va aștepta sfârșitul lecțiilor.

2.6. Poziția³⁸ față de propoziția principală

Poziția propozițiilor temporale subordonate față de propoziția principală este destul de liberă³⁹, astfel încât pare că alegerea locului nu influențează aproape deloc relațiile semantice: propoziția subordonată care indică o acțiune anterioară poate apărea și după propoziția principală care indică relații ulterioare pe axa timpului, deoarece relația dintre semnificații este determinată nu de poziția propoziției subordonate în enunț, ci de relația semantică dintre cuvintele de legătură și formele verbale finite și nefinite care stau la baza propoziției principale și a celei subordonate, precum și de combinarea aspectului verbal cu formele timpului gramatical în propoziția complexă. Ordinea propozițiilor dintr-o propoziție complexă⁴⁰ poate ajuta la evidențierea centrelor de focalizare dorite (despre structura focalizării – Grote 1998: 22), deoarece ordinea elementelor reflectă ordinea prezentării informației în funcție de importanța / relevanța acesteia în discurs⁴¹. Propoziția temporală subordonată poate apărea înaintea propoziției principale (76), după aceasta (77) sau se poate intercala în ea (78), dacă aceasta conține un cuvânt corelativ sau un circumstanțial de timp care trebuie precizat:

(76) [Când dormeam,] ei au intrat pe furiș în luminiș.

(77) Ei au intrat pe furiș în luminiș, [când dormeam.]

(78) Chiar atunci, [când dormeam,] ei au intrat pe furiș în luminiș.

Subiectul propozițiilor temporale finite este omis atunci când este identic cu subiectul propoziției principale. O astfel de elipsă a subiectului propoziției subordonate îi oferă propoziției temporale mai multe posibilități de poziționare, dacă propoziția principală este extinsă; astfel, o asemenea propoziție temporală subordonată poate modifica nu doar verbul (sau sintagma verbală)⁴², ci și întreaga propoziție principală sau unii dintre constituenții ei, de exemplu:

(79) Mama, [cât timp a lucrat la spital], mergea des în vizită la mătușa ei.

³⁸ Apie labilią prieveiksminių konstrukcijų poziciją (Sanders 1978); apie tai, kad mobilesnę poziciją gali nulemti tekstiniai ir pragmatiniai faktoriai (Biber 2000: 131); apie laisvą dėmenų tvarką laiko sakiniuose (Ambrazas 1976: 844).

³⁹ Despre faptul că multe propoziții subordonate din limba engleză pot fi mutate destul de liber într-o altă poziție (împreună cu conjuncția lor subordonatoare), formând astfel fie o propoziție complet sinonimă, fie cel puțin una gramaticală, vezi Haiman (1985: 40–41)

⁴⁰ „Deoarece propoziția care constituie fundalul este, în principiu, exprimată întotdeauna printr-o propoziție subordonată cu un marcator explicit de subordonare, nu este necesar ca statutul ei să fie evidențiat printr-un mijloc suplimentar precum ordinea propozițiilor” (Holvoet 2003: 107), „dispunerea fundalului și a figurii în propozițiile subordonate este gramaticalizată” (Holvoet 2003: 106).

⁴¹ Apie ikoniškumo principą, žr. Croft (1990: 194), apie ikoniškumo principus sintaksėje ir biologinį ikoniškumo kodų pagrindą, žr. Givón (1990: 966–984).

⁴² Un adverb de propoziție poate fi legat semantic nu doar de verb, ci și de întreaga propoziție, vezi Matthews (1997: 338).

50

JŪRATĖ PAJĖDIENĖ

(80) Mama mergea des la mătușă [cât timp lucra la spital].

(81) Mama mergea des la mătușă, [cât timp lucra la spital].

(82) [Cât timp lucra la spital], mama mergea des la mătușă.

Statutul de circumstanțiale al propozițiilor temporale determină legătura lor relativ liberă cu verbul pe care îl modifică. Anumite tipuri de informație ocupă poziții specifice, caracteristice utilizării lor, deoarece vorbitorul, dorind să faciliteze procesul de înțelegere al ascultătorului, plasează informația focală / importantă acolo unde ascultătorul se așteaptă să o găsească (Luchjenbroers 1996: 149). Referința temporală este de obicei considerată importantă⁴³, prin urmare propozițiile temporale pot părea să se distingă de alte propoziții subordonate cu funcție circumstanțială / adverbială⁴⁴ printr-o integrare oarecum mai puternică în structura propoziției principale. Potrivit unor cercetători, referințele temporale pot fi percepute ca elemente cu statut egal cu cel al elementelor nucleului⁴⁵. Este posibil ca acest „coeficient de importanță” să depindă de poziția instabilă a construcției cu funcție circumstanțială / adverbială, definită în termenii funcțiilor sintactice de nivel superficial⁴⁶. Limitându-se formal la funcția de modificator, propozițiile temporale subordonate pot reuși să transmită importanța informației atunci când sunt inserate în mod neașteptat în propoziție sau sunt plasate la începutul acesteia.

3. CONCLUZII

Propozițiile temporale subordonate exprimă relații de succesiune a acțiunilor sau de simultaneitate. Propozițiile temporale finite cu subiect neexprimat (adică un subiect identic cu cel al propoziției principale și, prin urmare, elidat) se remarcă prin posibilități mai ample de modificare — ele pot focaliza nu numai verbul, ci și argumentele acestuia sau chiar întreaga propoziție. Propozițiile finite cu subiecte diferite sunt potrivite pentru indicarea unei relații temporale generale, atunci când referința temporală trebuie prezentată ca simultaneitate sau succesiune a acțiunilor. Conectorii pot evidenția aspecte temporale suplimentare, de exemplu, pot sublinia nu numai simultaneitatea, ci și durata (Se uita la emisiune [în timp ce mânca]), pot evidenția nu numai succesiunea imediată ([Intrând în magazin], izbucni în plâns), ci și momentul ([Imediat ce intră în magazin], izbucni în plâns).

⁴³ În opinia lui Edgren, adverbele de loc și de timp transmit informații importante, iar acestea pot constitui partea cea mai importantă a informației din propoziția principală, însă, în propoziția temporală subordonată, valoarea informațională a grupului adverbial este mai redusă (Edgren 1971: 239–240).

⁴⁴ Pentru discuții despre corespondența dintre propoziția subordonată și adverbe, precum și despre transformările stilistice care au loc atunci când se schimbă poziția propozițiilor, vezi Haiman (1985: 41).

⁴⁵ Luchjenbroers, descriind particularitățile informației transmise de nucleu și modificatori pe baza unor exemple din limba engleză, afirmă că 27% dintre cazurile analizate se caracterizau prin faptul că referințele temporale erau percepute ca elemente cu statut egal cu cel al elementelor nucleului (Luchjenbroers 1996: 149–150).

⁴⁶ Gerald A. Sanders formulează funcțiile sintactice de nivel superficial prin următoarele universalii: în toate limbile, propozițiile pot începe cu grupuri adverbiale; toate limbile au propoziții în care grupurile adverbiale pot apărea și într-o poziție neinițială; iar în aproape toate limbile, poate chiar în toate, poziția neinițială în propoziție este mai obișnuită (nemarcată) pentru construcțiile adverbiale (Sanders 1978: 72–74).

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI

51

O parte dintre propozițiile temporale nefinite – cele cu participiu adverbial și cu participiu absolut – se remarcă prin posibilitatea de a se lega de un cuvânt de legătură înainte, cu care nu se pot lega formele verbale finite conjugate în propozițiile temporale finite și nici participiile de trecut în propozițiile temporale nefinite participiale: propozițiile temporale cu participiu adverbial și cu participiu absolut, cu cuvântul de legătură înainte, indică o acțiune anterioară, în timp ce variantele fără conjuncție ale acelorași propoziții exprimă relații de simultaneitate a acțiunilor.

Modelul propoziției subordonate, al cărei termen principal conține forme conjugate ale verbelor a aștepta sau a dura, se distinge de celelalte printr-o cerință mai puternică de completare semantică, pentru indicarea circumstanței de timp. Ca și în cazul tuturor propozițiilor temporale subordonate, și propozițiilor al căror nucleu al termenului principal este constituit de forma conjugată a verbului a aștepta le este caracteristică folosirea unei forme a timpului gramatical sincronizate cu verbul termenului principal. Dacă predicatul termenului principal V_FIN a aștepta este exprimat prin forme de prezent sau de trecut (perfect simplu ori imperfect), iar predicatul termenului subordonat are forma de viitor (cât timp + V_{FIN FUTURUM}), astfel de propoziții subordonate îndeplinesc de regulă funcția de propoziții completive, deși, după structura gramaticală a termenului subordonat, sunt identice/omonime cu propozițiile temporale subordonate.

LITERATŪRA

AMBRAZAS, V. 1972: Lietuvių kalbos prijungiamųjų sakinių struktūriniai tipai. Baltistica 8 (1), 23–48.

AMBRAZAS, V. 1976a: Padalyvinės, pusdalyvinės ir dalyvinės aplinkybės. Ulvydas, K., red., Lietuvių kalbos gramatika 3: Sintaksė, Vilnius: Mokslas, 527–540.

AMBRAZAS, V. 1976b: Prijungiamieji sakiniai. Ulvydas, K., red., Lietuvių kalbos gramatika 3: Sintaksė, Vilnius: Mokslas, 789–916.

AMBRAZAS, V. 1979: Lietuvių kalbos dalyvių istorinė sintaksė, Vilnius: Mokslas.

AMBRAZAS, V. 1994a: Sudėtinis sakinys. Prijungiamieji sakiniai. Ambrazas, V., red., Dabartinės lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla, 658–696.

AMBRAZAS, V. 1994b: Veiksmažodžio neasmenuojamosios formos. Ambrazas, V., red., Dabartinės lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla, 354–385.

AMBRAZAS, V., ed., 1997: Lithuanian Grammar, Vilnius: Baltos lankos.

AMBRAZAS, V., red., 1999: Lietuvių kalbos enciklopedija, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

AUWERA, J. van der, 1999: Adverbs and adverbials. Brown, Miller, eds., 1999, 8–12.

BALKEVIČIUS, J. 1963: Dabartinės lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Mintis.

BALKEVIČIUS, J. 1998: Lietuvių kalbos predikatinių konstrukcijų sintaksė, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

BELOUSOV, V. N., KOYTUNOVA, I. I., KRUČININA, I. N. ir kt. 1989: Kratkaja russkaja grammatika, Moskva: Russkij jazyk.

BIBER, D. et. al. 2000: Longman Grammar of Spoken and Written Language, London: Longman.

BLAKE, B. J. 1994: Case, Cambridge: University Press.

BROWN, K., MILLER, K. 1996: Syntax: A Linguistic Introduction to Sentence Structure, London and New York: Routledge.

BROWN, K., MILLER, J., eds., 1999: Concise Encyclopedia of Grammatical Categories, Amsterdam: Elsevier.

COMRIE, B. 1985: Tense, Cambridge: University Press.

COMRIE, B. 1999: Tense. Brown, Miller, eds., 1999, 363–368.

CROFT, W. 1990: Typology and Universals, Cambridge: University Press.

52 |

JŪRATĖ PAJEDIENĖ

Dixon, R. M. W. 1995: Complement clauses and complementation strategies. Palmer, F. R., ed., Grammar and Meaning. Essays in Honour of Sir John Lyons, Cambridge: University Press, 175–220.

Drotvinas, L. 1962: Apie dabartinės lietuvių literatūrinės kalbos laiko konstrukcijas. Lietuvos TSR MA darbai. Serija A, 1 (12), 249–265.

Durrell, M., Brée, D. 1993: German temporal prepositions from an English perspective. Zelinsky-Wibbelt, C., ed., The Semantics of Prepositions. From Mental Processing to Natural Language Processing, Berlin–New York: Mouton de Gruyter, 295–325.

Edgren, E. 1971: Temporal clauses in English, Uppsala: Academia Upsaliensis.

Givón, T. 1979: On Understanding Grammar, New York, San Francisco, London: Academic Press.

Givón, T. 1984. 1990: Syntax. Vols. 1, 2, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins.

Greenbaum, S. 1996: The Oxford English Grammar, New York, San Francisco, London: Oxford University Press.

Greenberg, J. H., Ferguson, Ch. A., Moravcsik, E. A., eds., 1978a: Universals of Human Language 3. Word Structure, Stanford: Stanford University Press.

Greenberg, J. H., Ferguson, Ch. A., Moravcsik, E. A.,eds., 1978b: Universals of Human Language 4. Syntax, Stanford: Stanford University Press.

Grote, B. 1998: Representing temporal discourse markers for generation purposes. In: Proc. of the COLING-ACL workshop on Discourse Markers and Discourse Relations, Montreal.

Haiman, J. 1985: Natural Syntax, Cambridge: University Press.

Halliday, M. A. K. 1994: An introduction to functional grammar. 2nd edition, London: Arnold.

Haumann, D. 1997: The Syntax of Subordination, Tübingen: Niemeyer.

Holvoet, A. 2003: Sujungiamieji ir prijungiamieji sakiniai formos bei funkcijos požiūriu. Holvoet, A., Judžentis, A., red., Sintaksinių ryšių tyrimai, Vilnius: Lietuvių kalbos institutas (Lietuvių kalbos gramatikos darbai, 1), 99–114.

Holvoet, A., Judžentis, A. 2003: Sudėtinio prijungiamojo sakinio aprašymo pagrindai. Holvoet, A., Judžentis, A., red., Sintaksinių ryšių tyrimai, Vilnius: Lietuvių kalbos institutas (Lietuvių kalbos gramatikos darbai, 1), 115–172.

Huddleston, R. H. 1999: Sentence types and clause subordination. Brown, Miller, eds., 1999, 329–343.

Jablonskis, J. 1911/1957: Lietuvių kalbos sintaksė. Jablonskis, J., Rinktiniai raštai 1. Sudarė J. Palionis, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 435–549.

Labutis, V. 1998: Lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Vilniaus universiteto leidykla.

Lawler, J., Hoek, K. K. Space, Time, and Polarity (Or, Negs in Space!). <www.personal.umich.edu/~jlawler/negsinspace.doc>

Lehman, Ch. 1988: Towards a typology of clause linkage. Haiman J., Thompson, S. A., eds., Clause Combining in Grammar and Discourse, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins, 181–225.

Levinson, S. 1999: Deixis. Brown, Miller, eds., 1999, 132–136.

Lyons, J. 1981: Language and Linguistics, Cambridge etc.: Cambridge University Press.

Lyons, J. 1993: Semantics. Vols. 1, 2, Cambridge: University Press.

Luchjenbroers, J. 1996: Diskursyvinį analizį a schematičeskaja struktura. Voprosy jazykoznanija 1996 (2), 141–155.

Matthews, P. H. 1997: The Concise Oxford Dictionary of Linguistics, Oxford–New York: Oxford University Press.

Sanders, G. A. 1978: Adverbial constructions. Greenberg, Ferguson, Moravcsik, eds., 1978b, 51–84.

Sirtautas, V., Grenda, Č. 1988: Lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Mokslas.

Sližienė, N. 1994: Veiksmažodžio laikas. Ambrazas, V., red., Dabartinės lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla, 290–304.

Sverdiolas, A. 1996: Steigtis ir sauga, Vilnius: Baltos lankos.

LIETUVIŲ KALBOS PRIJUNGIAMIEJI LAIKO SAKINIAI | 53

Talmy, L. 1978: Figure and ground in complex sentences. Greenberg, Ferguson, Moravcsik, eds., 1978b, 625–649.

Traugott, E. C. 1978: On the expression of spatio–temporal relations in language. Greenberg, Ferguson, Moravcsik, eds., 1978a, 367–400.

Ul vydas, K., red., 1971: Lietuvių kalbos gramatika 2: Morfologija, Vilnius: Mintis.

Ul vydas, K., red., 1976: Lietuvių kalbos gramatika 3: Sintaksė, Vilnius: Mokslas.

Valeckienė, A. 1998: Funkcinė gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

Valiulytė, E. 1995: Sintaksinė laiko raiška. Lituanistica 22, 68–81.

Valiulytė, E. 1998: Dabartinės lietuvių kalbos sintaksiniai sinonimai, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

Jūratė Pajėdienė Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva [email protected]

Gauta 2004 03 23