LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXXIII (1995)

GRAMATIKA IR LEKSIKOLOGIJA

NIJOLĖ SLIŽIENĖ

VALENȚA VERBELOR LIMBII LITUANIENE ȘI PRINCIPIILE DESCRIERII EI

1. Note introductive

1.1. Verbul este centrul propoziției verbale. În jurul lui se grupează celelalte cuvinte ale propoziției, individual sau împreună cu propriile cuvinte dependente, formând diverse structuri sintactice.

Unele cuvinte se leagă destul de liber de verb; ele pot apărea sau nu în propoziție, iar forma și sensul lor nu depind de particularitățile semantice ale verbului, ci doar de cerințele exprimării gândului, adică de ceea ce se dorește a se spune, de exemplu: În această sală, ei cântă în fiecare seară; Ea cântă în fiecare seară; Ea cântă pentru public; Ea cântă cu voce puternică; Ea cântă foarte frumos etc.

Legarea altor cuvinte este determinată de sensul verbului. Fiecare verb are anumite posibilități de combinare, care se realizează în propoziție prin atașarea la acesta a cuvintelor și formelor corespunzătoare. De exemplu, verbul a mânca necesită două cazuri ale substantivului — nominativul și acuzativul: Copilul mănâncă un măr; a da cere trei cazuri — nominativul, acuzativul și dativul: Învățătorul i-a dat elevului o carte, iar verbului a dormi îi este suficient un singur nominativ: Tatăl doarme. Împreună cu aceste cuvinte, verbele formează nucleul propozițiilor verbale, adică anumite modele structurale ale propozițiilor. Aceste posibilități de combinare ale verbelor constituie ceea ce în lingvistica modernă se numește valența verbelor.

Pentru a alcătui o propoziție corectă din toate punctele de vedere, trebuie să se țină seama de proprietățile de valență ale verbului care funcționează ca predicat, adică trebuie să se știe câte cuvinte și ce fel de cuvinte, precum și ce forme ale acestora, trebuie să îl însoțească, care forme sunt obligatorii în propoziție și care pot fi omise, precum și ce sens au acele cuvinte. Pentru a-i ajuta pe oameni să se orienteze mai ușor în această diversitate a utilizării verbelor, se alcătuiesc anumite dicționare ale combinabilității verbelor.

1.2. Dicționarele care indică utilizarea verbelor împreună cu alte cuvinte sunt destul de diverse. Unele dintre ele arată cu ce forme de cuvinte se combină fiecare verb atunci când este folosit cu un sens sau altul. Astfel sunt unele dicționare ale limbii ruse consacrate combinabilității verbelor (sau și a altor părți de vorbire). De exemplu, în dicționarul „Учебный словарь сочетаемости слов русского языка”¹, combinabilitatea verbului лить, cu sensul de „a turna”, este indicată astfel:

¹ Учебный словарь сочетаемости слов русского языка. Под редакцией П. Н. Денисова, В. В. Морковкина. Москва, 1978.

54

A turna ce?: apă, lapte, soluție...

A turna ceva în ce: într-un lighean, într-o găleată, într-un butoi, într-un ceainic, într-o ceașcă, într-un pahar, într-o carafă, într-un balon... A turna ceva pe ce: pe cap, pe mâini, pe podea, pe pământ, pe iarbă... A turna ceva din ce: din stropitoare, din ceainic, din carafă, din găleată...

A turna cum: cu grijă, încetul cu încetul, pe lângă, peste margine...

A deveni, a începe, a continua, a porunci cuiva să toarne ceva, a pune pe cineva să toarne ceva

După aceea este prezentată una sau alta dintre propozițiile ilustrative.

După cum se vede, se încearcă să se prezinte toate formele cuvintelor care pot apărea împreună cu verbul respectiv, fără a se ține deloc seama de ceea ce determină legătura lor: sensul verbului, proprietățile sale valențiale sau capacitatea pur gramaticală, caracteristică unei anumite părți de vorbire, de a atrage alte cuvinte și formele acestora.

În dicționarul ”The Russian Verb”² sunt indicate numai formele cuvintelor guvernate de verbe și unele forme care li se alătură (cazuri, construcții prepoziționale, infinitive); prezența acestora în propoziție este determinată de sensul verbelor și de proprietățile lor valențiale. De exemplu, valența sensului ”a turna” al aceluiași verb лить este indicată într-o formă mult mai restrânsă:

(1) tranzitiv: ce? apă, lichid; încotro? într-o găleată, într-un pahar (în+Ac); pe farfurie, pe podea (pe+Ac); din ce? de la robinet, din cană (din+Gen); cu ce? cu o cană, cu o lingură.

Nu sunt oferite exemple de propoziții.

Alte dicționare sunt dedicate în mod special valenței verbelor. Un astfel de dicționar este, de exemplu, dicționarul valenței verbelor din limba germană elaborat de G. Helbig și W. Schenkel (Helbig—Schenkel 1975). În partea introductivă sunt prezentate pe larg bazele teoretice ale valenței verbelor, după care sunt incluse aproximativ 500 de verbe. Valența acestora este indicată prin modele cu trei niveluri. La primul nivel este precizat numărul actanților valențiali obligatorii și facultativi, la al doilea — formele acestora, iar la al treilea este indicat sensul actanților valențiali și sunt oferite exemple. Sensurile verbelor polisemantice sunt cel mai adesea asociate cu valențe diferite. Iată, de exemplu, cum este prezentată în acest dicționar valența verbului gehen „a se deplasa pe jos, a merge” (Sn — nominativ, pS — construcție prepozițională, I — infinitiv; +Anim — ființă vie, Dir — direcție, Act — acțiune):

I. gehen₁+(1) = 2 II gehen → Sn, (pS / I) III. Sn → +Anim (băiatul, calul merge în grajd.) p = in, an... (prepoziții de direcție). pS → Dir (El merge în oraș.) I → Act (El merge la cumpărături.)

La primul nivel se precizează că verbul are un actant obligatoriu și unul neobligatoriu (facultativ), deci este bivalent. La al doilea nivel

² V. A n d r e y e v a - G e o r g, V. T o l m a c h e v a. The Russian Verb (Prepositional Government). Moscow, 1975.

55

Se indică faptul că argumentul obligatoriu este substantivul la nominativ, iar cel facultativ este o construcție prepozițională sau un infinitiv. În a treia etapă se explică semnificația acestor forme. Substantivul la nominativ desemnează o ființă vie, iar construcția prepozițională exprimă direcția acțiunii, deoarece include prepoziții cu sens direcțional. Infinitivul exprimă o acțiune. Tot aici, fiecare argument este însoțit de exemple de propoziții.

Orice dicționar este util cititorilor, deși diferă prin cantitatea și natura informațiilor prezentate. În lingvistică, dicționarele de valență devin tot mai numeroase în ultima vreme (nu numai pentru verbe, ci și pentru alte părți de vorbire, de exemplu, substantive și adjective).

1.3. În prezent, la Institutul Limbii Lituaniene se pregătește „Dicționarul combinabilității verbelor limbii lituaniene” (vol. I a fost predat la tipar în 1991, vol. II este în curs de redactare). În acesta, combinabilitatea verbelor este stabilită pe baza proprietăților lor valențiale; prin urmare, în esență, este un dicționar de valență al verbelor limbii lituaniene. Spre deosebire de dicționarul lui G.Helbig și W.Schenkel, acesta indică nu numai forma și sensul argumentelor valențiale ale verbului, ci și funcțiile lor semantice (adică valența semantică a verbului).

Combinabilitatea verbelor este descrisă în dicționar pornind de la o anumită concepție asupra valenței verbelor, expusă în lucrările anterioare ale autoarei (1978; 1980; 1985; 1986; 1989; 1990), precum și în introducerea dicționarului aflat în curs de redactare. Aici vom discuta pe scurt doar aspectele principale, pentru a clarifica modul în care este înțeleasă valența în dicționarul aflat în curs de redactare și felul în care aceasta este corelată cu sensul verbelor.

2. Trei niveluri ale valenței: valența sintactică, semantică și lexicală

2.1. Valența verbelor este considerată proprietatea determinată de sensul lor de a deschide un anumit număr de poziții libere, ocupate în propoziție de cuvinte (sau echivalente ale acestora) cu anumite sensuri și forme. Valența este legată de trei niveluri: unul abstract, al semanticii logice, și două niveluri concrete ale limbii — sintaxa și semantica lexicală. La nivelul abstract se stabilește numărul pozițiilor libere ale verbului și funcțiile semantice ale cuvintelor care le pot ocupa (agent, pacient etc.), iar la nivelurile concrete ale limbii se selectează cuvintele și formele care pot ocupa aceste poziții și pot funcționa drept argumente valențiale ale verbului. La nivelul sintactic se stabilesc forma gramaticală a argumentelor și caracterul lor obligatoriu sau facultativ, iar la nivelul semanticii lexicale — semantica lor (adică din ce clase semantice pot face parte cuvintele care pot fi argumente ale verbului respectiv). Astfel, la nivelul semanticii logice se stabilește valența semantică a verbului, la nivelul sintactic — valența sintactică, iar la nivelul semanticii lexicale — valența lexicală. Acestea sunt trei aspecte ale valenței, inseparabil legate între ele și dependente de sensul verbului. În dicționar, ele sunt indicate astfel³:

³ În articol sunt folosite următoarele simboluri pentru notarea valenței sintactice și lexicale: Nom — nominativ (al substantivului sau al echivalentului său), Gen — genitiv, Dat — dativ, Acc — acuzativ, Instr — instrumental, AdvLoc — argument adverbial care exprimă locul, plur — plural; Hum — persoană (precum și un colectiv de persoane, o instituție etc.), +Anim — ființă vie, —Anim — obiect neînsuflețit, Abstr — entitate abstractă. Simbolurile pentru notarea valenței semantice și explicațiile lor sunt prezentate mai jos, vezi 2.4.

56

a răsplăti, ~tește, ~tit₃

Nom Acc Instr [A₁ P Con] – valență sintactică și semantică

Nom Hum

Acc Hum

Instr ±Anim valență lexicală

2.2. Pentru a putea stabili valența unui verb, trebuie să-i cunoaștem sensul. Sensul verbului se clarifică de obicei în propoziție, unde în jurul verbului se grupează celelalte cuvinte ale propoziției. Sensul este alcătuit din anumite elemente (numite seme), care cer o completare corespunzătoare. De aici decurg potențialitățile combinatorii ale verbului, realizate în propoziție de cuvintele care se atașează verbului — argumentele sale valențiale. Aceste cuvinte contribuie și la clarificarea sensului verbului. De exemplu, în propoziția Omul merge peste câmp, verbul a merge înseamnă deplasarea pe un drum dintr-un punct în altul, iar în propoziția Ceasul merge desemnează doar funcționarea unui anumit mecanism. Aceste diferențe de sens sunt legate de numărul și forma cuvintelor care apar împreună cu verbul, precum și de sensul lexical al acestor cuvinte.

2.3. Verbul împreună cu argumentele sale valențiale (adică nucleul propoziției) reprezintă o anumită situație. Omul o percepe ca pe o structură de obiecte, de însușiri ale acestora sau de relații. Aceasta este o structură abstractă a gândirii, căreia îi corespunde predicatul unei propoziții verbale, împreună cu un anumit număr de argumente. În propoziție, predicatului îi corespunde verbul, iar argumentelor — cuvintele atașate verbului, care funcționează drept argumente valențiale ale acestuia.

2.4. Relațiile dintre predicat — verbul — și argumentele lexicalizate sunt percepute ca anumite funcții semantice (în literatura de specialitate, de exemplu în lucrările lui Ch.J.Fillmore și ale altora, acestea se mai numesc și cazuri semantice). Numărul și natura lor diferă considerabil de la un cercetător la altul, ceea ce depinde în parte de orientarea acestor lucrări și de obiectivele urmărite. În dicționarul aflat în curs de redactare, la indicarea valenței semantice a verbelor se disting următoarele funcții semantice.

A g e n t₁ [A₁] — inițiatorul și executantul acțiunii (omul ară); a g e n t₂ [A₂] — executantul (cauzatorul) neînsuflețit, imaterial al acțiunii, lipsit de inițiativă (trenul sosește, soarele apune); agent [A] — funcția generală de agent; a g e n t c [A꜀] — agentul cauzat, adică participantul care efectuează acțiunea la inițiativa altei persoane (ea se tunde la un frizer bun); p a c i e n t [P] — participantul afectat de acțiune sau purtătorul unei stări fizice (cineva a spart paharul, paharul s-a spart, florile miros); p a c i e n t r e z u l t a t i v [Pᵣₑz] — rezultatul acțiunii (ei construiesc o casă, a izbucnit o revoltă); p e r c i p i e n t [Pcp] — cel care trăiește o stare psihică (copilul vrea să doarmă, pe Jonui îl preocupă munca); b e n e f i c i a r [B] — destinatarul, receptorul, posesorul (el i-a arătat fiului o barză, Petras a primit o scrisoare, părinții au o grădină); c a u z a t o r [C] — inițiatorul unei acțiuni sau stări (domnul a defrișat pădurea, tatăl unge roțile); c a u z a t i v [Caus] — cauza unei acțiuni sau stări (ei se temeau pentru viitor, începutul întârzie munca); c o n t r a a g e n t [CA] — forța care acționează împotriva agentului și i se opune (lupul s-a apărat de câini, de foame; oamenii luptă împotriva dăunătorilor); c o m i t a t i-

57

vas [Com] – un agent secundar, pacient, percepient, beneficiar (Jonas ginčijasi su Petru, jis sukiršino brolį su seseria, Marcė susipyko su Pramu, tėvas padalijo turtą Jurgiui su Antanu); rezultat [R] – rezultatul transformării unui obiect sau al devenirii a ceva (vanduo pavirto į ledą, ledą, ragana pavertė jį akmeniu); contentiv [Con] – conținutul unei acțiuni sau stări (girdžiu balsus, žmonės laukia giedros, jam reikia pinigų, sūnus mokosi stalium, krantas apaugo alksniais, kambarys priėjo dūmų); sursă [O] – originea acțiunii sau stării, materialul inițial (starea inițială) (gavau iš brolio laišką, jis krečia iš molio tvartą, iš vaikų pasidaro žmones); motiv [M] – temeiul acțiunii sau stării (atsilyginau jam už darbą, ji nubaudė už vagystę, atidirbau už brolį); instrument [I] – mijlocul acțiunii (įsidūriau su adata, važiuoju su dviračiu, pagaląsk peilį į akmenį, jis joja ant arklio); comparativ [Comp] – standardul comparației (kopija atitinka originalą, sūnus lygiuojasi į tėvą, Agnė skiriasi nuo kitų vaikų); retributiv [Rt] – compensarea pentru ceva (pirkau (pardaviau) knygą už du rublius, atsilyginau jam darbu); finitv [Fin] – scop, destinație (katė tyko pelės, ieškau pelio, dalį pinigų skyrė kelionėms); cuantitiv [Q] – cantitate (volum, greutate, capacitate, preț al obiectelor, durata acțiunii etc.) (paskaita truko dvi valandas, duona sveria kilogramą); modus [Mod] – calitatea, modul acțiunii (jis gražiai elgiasi, gerai gyvena; darbą vertino teigiamai, jis jaučiasi pavargęs, atrodo ligonis, arklius laiko supančiotus); locativ [L] – locul acțiunii sau stării (kambaryje bilda, jie gyvena netoli, knyga guli ant stalo); directiv [Dir] – funcția generală de direcție a acțiunii, cu trei variante: a) punctul de plecare [Ab] (išėjo iš namų, atsikėlė nuo kėdės, nurišo tvarstį nuo galvos); b) traseul [Via] (žmonės eina keliu, per lauką; vaikai laksto po koridorių, lipa laiptais, eina pro šalį); c) punctul final [Ad] (parėjome namo, įėjau į kambarį, priėjau prie lango).

2.5. Structura predicativă (F(x) sau xRy....) cu funcțiile semantice definite ale argumentelor este structura semantică a propoziției și, totodată, structura valenței semantice (SemVS) a verbului cu rol de predicat.

Pentru a putea stabili SemVS a verbului, trebuie să avem propoziții construite cu acesta. Numai în propoziție devin clare sensul verbului și modul în care este interpretată situația pe care o percepem. De exemplu, propoziția (1) Monika nukraustė indus nuo stalo descrie o situație cu trei participanți (referenți): persoana care strânge (agentul), vasele strânse (obiectele asupra cărora se acționează, adică pacientul) și masa de pe care au fost strânse (locul în care a început acțiunea și de care s-au îndepărtat obiectele afectate, adică punctul de plecare). Structura semantică a acestei propoziții este alcătuită dintr-un predicat și trei actanți (adică argumente cu funcții semantice definite) – agentul, pacientul și punctul de plecare –, care corespund pe deplin rolurilor referenților din situația pe care ne-o imaginăm; așadar, în acest caz, structura semantică este o reprezentare directă a situației respective. Dar propoziția

58

(2) Monika nukraustė stalą descrie aceeași situație într-un mod diferit. Aici predicatul are doar doi actanți — agentul și pacientul — iar aceștia nu corespund rolurilor referenților din situația pe care ne-o imaginăm. Masa de pe care sunt strânse vasele este tratată în această propoziție ca pacient (adică obiectul asupra căruia se acționează), ceea ce scoate în evidență relevanța acestui participant la situație, în timp ce obiectele strânse devin cu totul irelevante și nu au niciun corespondent nici în propoziție, nici în structura ei semantică. Cele două propoziții diferă din punct de vedere al semnificației: prima spune ce s-a făcut cu vasele, iar a doua — cu masa. Așadar, structura semantică a propoziției (precum și valența semantică a verbului) prezintă numai anumite aspecte ale situației pe care o percepem (cf. Starosta 1978: 512–518, 522–523). Diferitele interpretări ale situației se reflectă în structuri diferite ale valenței semantice a verbului: (1) [A₁ P Ab], (2) [A₁ P]. Acestor diferențe de valență le corespund anumite diferențe de sens ale verbului: în primul caz, verbul înseamnă „a lua, a îndepărta ceva de pe ceva”, iar în al doilea — „a face să fie gol, a goli”.

Așadar, ținând seama de sensul verbului în propoziție și de modul în care este interpretată situația descrisă, putem anticipa funcțiile semantice ale complementelor verbului și stabili SemVS a verbului.

2.6. Pe de altă parte, SemVS a verbului poate fi dedusă și din forma gramaticală a complementelor sale. Complementele verbului sunt corespondentele sintactice ale actanților predicatului. Între cazuri (singure sau cu prepoziții, adică așa-numitele construcții prepoziționale), care sunt formele cele mai caracteristice ale complementelor verbului, și funcțiile semantice ale actanților există o anumită legătură, deși nu există o corespondență completă (1:1). Unele funcții semantice au o exprimare destul de regulată. De exemplu, nominativul corespunde de obicei agentului pe lângă verbele cu sens de acțiune (de pildă: vaikas verkia, musė skraido po kambarį), iar pe lângă verbele cu sens de stare sau proces corespunde pacientului (de pildă: vaikas miega, stiklinė sudužo), beneficiarului (pe lângă verbele cu sens de posesie, de pildă: tėvai turi namą, brolis išlošė televizorių) sau percepientului (pe lângă verbele de percepție, de pildă, vanagas mato grobį). Acuzativul corespunde cel mai adesea pacientului pe lângă verbele cu sens de acțiune (de pildă, kiškiai apgraužė medelius) și, frecvent, contentivului (conținutul acțiunii, de pildă, berniukai žaidžia krepšinį), iar pe lângă verbele cu sens de stare sau proces corespunde cel mai adesea contentivului (conținutul stării, de pildă: girdžiu triukšmą, komanda laimėjo rungtynes), mai rar pacientului (alături de beneficiar, de pildă: jie [B] gavo butą, mes [B] turime sodą). Dativul corespunde beneficiarului atât pe lângă verbele cu sens de acțiune, cât și pe lângă cele cu sens de stare sau proces (cf.: tėvas parodė sūnui gandrą, Jonui sekasi, namas atiteko broliui), iar percepientul este exprimat de acesta numai pe lângă verbele de stare (percepție) (de pildă, Rimui patinka rožės).

2.7. În dicționar, SemVS a verbului se notează indicând funcțiile semantice ale argumentelor. De exemplu, valența semantică a verbului duoti se marchează astfel: [A₁ P B]. Așadar, sensul acestui verb este înțeles ca o relație între agent, pacient și beneficiar, iar verbul este trivalent. SemVS a verbului sirgti se notează [P]; sensul său este înțeles ca o caracteristică a pacientului (singurul actant), prin urmare verbul este monovalent.

59

SemVS indică numărul și natura actanților verbului la nivelul abstract al semanticii logice și arată câți sateliți valențiali are verbul la nivelul sintaxei de suprafață și care sunt funcțiile lor semantice. Forma gramaticală a sateliților depinde de formele cuvintelor cu care se combină verbul în propoziție, adică de capacitatea sa combinatorie. De exemplu, să comparăm verbele de percepție a se teme și a se bucura: SemVS ale amândurora este [Pcp Con], dar unul se folosește cu genitivul (se teme de lup), iar celălalt cu instrumentalul (se bucură de primăvară). Verbele aparțin aceluiași grup semantic, dar capacitatea lor combinatorie diferă. Structura de valență sintactică (SinVS) a unuia dintre ele este — Nom Gen, iar a celuilalt — Nom Instr.

Sateliții verbului sunt numai acele forme de cuvinte dependente de acesta care corespund actanților din SemVS-ul verbului respectiv. Cunoscând SemVS-ul verbului, SinVS-ul său poate fi dedus, cel puțin parțial, deoarece, după cum am văzut mai sus (cf. 2.6), există o anumită corespondență, deși incompletă, între formele sateliților și funcțiile semantice ale actanților.

2.8. Funcțiile semantice ale actanților sunt strâns legate de sensurile lexicale ale sateliților verbului; de acestea depinde în mare măsură ce clase semantice de cuvinte pot fi sateliții verbului respectiv. De exemplu, agentul, recipientul, beneficientul și cauzatorul sunt de obicei asociați cu o ființă vie, astfel încât în propoziție le corespund cel mai adesea substantive concrete care denumesc ființe vii; contentivul este foarte frecvent asociat cu lucruri abstracte și corespunde în propoziție substantivelor abstracte, propozițiilor subordonate, infinitivelor etc. Totuși, un rol important îl au și sensul lexical al fiecărui verb și posibilitățile sale de combinare semantică cu alte cuvinte. De aceea, de exemplu, spunem latră câinele, miaună pisica, nechează calul, iar porcul grohăie. Capacitatea verbului de a se combina cu cuvinte cu un anumit sens, adică posibilitățile sale de combinare semantică reciprocă cu alte cuvinte, se numește de obicei valență lexicală.

Valența lexicală determină întregul mediu al verbului în propoziție, adică distribuția lexicală (toate cuvintele care se pot atașa verbului), în timp ce sateliții săi valențiali constituie doar o parte a acesteia: acele cuvinte și forme cerute de sensul verbului și care intră în nucleul propoziției. Numai această parte a valenței lexicale este relevantă pentru descrierea valenței verbelor.

În dicționar, valența lexicală a verbelor este caracterizată prin indicarea claselor semantice de cuvinte care pot fi sateliții valențiali ai verbului respectiv. De exemplu, SinVS-ul verbului a se teme este Nom Gen, iar valența sa lexicală este caracterizată astfel: Nom + Anim, Gen ± Anim, Abstr; aceasta înseamnă că forma de nominativ este ocupată de cuvinte care denumesc ființe vii, iar forma de genitiv — de cuvinte care denumesc atât ființe vii, cât și obiecte neînsuflețite și lucruri abstracte (de exemplu: copilul se teme de câine, de curea, de întuneric). În anumite cazuri, de exemplu când realizarea lexicală a unui satelit este foarte limitată sau când verbele sinonime diferă numai prin exprimarea lexicală a unui satelit, sunt indicate și cuvinte concrete (de pildă, în poziția de acuzativ după verbul a depune, când este vorba despre păsări, șerpi și unele animale, poate apărea numai substantivul ou).

60

3. Sateliții obligatorii și facultativi ai verbului

3.1. Sateliții verbului care nu pot fi omişi din propoziție, iar omiterea lor face ca propoziția să devină incompletă și negramaticală, se numesc obligatorii. Sateliții care pot fi omiși din propoziție fără ca aceasta să înceteze să fie gramaticală se numesc facultativi.

Obligativitatea sau caracterul facultativ al sateliților se stabilește prin utilizarea transformării de eliminare: omisând pe rând câte un constituent al propoziției, se determină care dintre ei sunt obligatorii și care sunt facultativi.

3.2. Numărul actanților obligatorii nu depășește trei, însă cel mai adesea sunt unul sau doi.

Într-un context mai larg, propozițiile pot fi folosite și fără actanții obligatorii, dacă informația pe care o furnizează este oricum clară, cunoscută și, desigur, menționată anterior. În dialog, omiterea actanților obligatorii este uneori chiar necesară pentru a evita redundanța comunicativă, de exemplu: „Jurgaičiai și-au cumpărat un televizor nou.” — „Și noi vom cumpăra” (este clar că un televizor).

Necesitatea structurală în propoziție a actanților valențiali ai verbelor diferă de necesitatea comunicativă a celorlalți constituenți ai propoziției. Un cuvânt sau altul poate fi necesar verbului numai într-o anumită propoziție; dacă este omis, propoziția devine lipsită de sens, de exemplu:

(3) Tu îmi vei ține locul tuturor comorilor lumii.

(4) O găină bună ține loc și de gâscă.

Dacă se omite cuvântul man, propoziția (3) (Tu vei ține locul tuturor comorilor lumii) ar avea un sens diferit.

3.3. Actanții facultativi, asemenea celor obligatorii, corespund actanților din structura semantică a verbului și intră în numărul valențelor sale — la stabilirea valenței cantitative, se numără împreună cu actanții obligatorii. De exemplu, în propoziția (5) Vyrai iš pakulų veja virves, verbul vyti are trei actanți, deci este trivalent, deși construcția prepozițională este facultativă și poate fi omisă: (6) Vyrai veja virves. La reprezentarea modelelor sintactice de valență, actanții facultativi se pun între paranteze. În acest caz, structura sintactică a verbului vyti este Nom Acc (iš Gen).

Propozițiile fără actanți facultativi înseamnă aproximativ același lucru ca cele care îi conțin (cf. Храковский 1974: 350; Helbig 1971: 276; 1977: 65; 1979: 70; Viehweger 1977: 350), deoarece prin ele este descrisă o anumită parte a situației pe care o percepem. Interpretată semantic, aceasta devine parte a structurii semantice a verbului și intră, într-o formă foarte generală, în semnificația verbului. De exemplu, auzind propoziția (7) Tėvas [A₁] pardavė arkļį [P], știm deja că cineva a cumpărat acel cal și că s-a plătit pentru el o anumită sumă de bani. Actanții facultativi descriu partea situației mai puțin relevantă pentru semnificația verbului. Când această informație devine importantă pentru vorbitor, ea este precizată prin menționarea actanților facultativi, de exemplu:

(8) Tatăl a vândut calul vecinului [B].

(9) El a vândut calul cu două mii de litai [Rt].

Într-o propoziție personală pot lipsi pronumele personale de persoana I sau a II-a la nominativ, deoarece sensul acestor pronume este implicat în formele verbale de persoana I și a II-a, cf.: Eu vând calul — Vând calul; Dumneavoastră mergeți acasă — Mergeți

61

acasă. În alte cazuri, nominativul subiectului este obligatoriu în propoziție, iar propozițiile fără acesta sunt tratate ca modele autonome de propoziții impersonale. Acuzativul complementului este facultativ destul de rar, deoarece prin el, la fel ca prin nominativ, sunt exprimate de regulă în propoziție aspectele cele mai importante ale situației descrise. Nominativele și acuzativele tautologice (plouă o ploaie, a trudi o trudă) sunt redundante în propoziție și nu sunt considerate determinanți facultativi.

4. Membri liberi

4.1. Cuvintele din propoziție care nu sunt nici determinanți obligatorii, nici facultativi ai verbului sunt membri liberi. Prezența lor în propoziție este determinată nu de sensul verbului, ci de capacitatea sa pur gramaticală de a se combina cu cuvinte, proprie lui ca unei anumite părți de vorbire. Membrii liberi pot fi adăugați sau omişi destul de liber în propoziție, dar se ține seama de compatibilitatea semantică dintre ei și verb. De exemplu, nu se spune se întinde brusc, doarme, râde sau a sărit, a înfulecat, a ucis mult timp, deoarece aici sensurile de momentaneitate și durată nu sunt compatibile.

Spre deosebire de determinanții facultativi, membrii liberi nu au ca suport SemVS-ul verbului; de aceea, când sunt eliminați din propoziție, informația pe care o aduc dispare imediat (cf. Храковский 1974: 9). În structura predicativă a propoziției, ei corespund nu argumentelor predicatului, ci unor predicate distincte; de aceea, la nivel sintactic pot fi tratați ca propoziții reduse și înlocuiți cu propoziții subordonate din fraze, cu construcții participiale și gerunziale, cu propoziții autonome etc. De exemplu: (10) Vom merge acasă seara ← Vom merge acasă când va fi seară/la venirea serii; Vom merge acasă. Va fi seara.

Membrii liberi sunt menționați în dicționarul de valență numai în unele cazuri, când sunt folosiți foarte frecvent cu un anumit verb, când par să țină locul determinanților valențiali ai verbului, de exemplu:

(11) Am auzit cu totul altfel (cf. altceva).

(12) Așa (cf. asta) a vrut tatăl.

(13) Lui Aldutei nu i-a plăcut la grădiniță (cf. grădinița) .

(14) În Anglia, la mină (cf. minei) și-a dat toată sănătatea (LKŽ).

(15) Familia s-a așezat la micul dejun (cf. la masă, la masă).

Totuși, nici în astfel de cazuri membrii liberi nu sunt incluși în modelele sintactice, ci sunt prezentați în note secundare.

4.2. Nici așa-numitul dativ liber nu intră în SinVS-urile verbelor; deși, în general, este necesar în propoziție, deoarece este cerut semantic de un alt substantiv. Între ele există o relație de parte și întreg (posesivă), care în alte cazuri este exprimată prin genitiv, cf.:

(16) Mâinile mele îngheață.

(17) Îmi îngheață mâinile.

Folosirea dativului, și nu a genitivului, arată că forma de dativ este determinată aici de verb, nu de substantiv. Așadar, dativul este legat în propoziție printr-o dublă relație: de substantiv este legat semantic, iar de verb — sintactic. De aceea, unii cercetători îl consideră un argument verbal va-

62

lentiniu palydovu (Erben 1968: 120). Iš tikrųjų tam nėra pagrindo, nes naudininkas, matyt, yra ne veiksmažodinio sakinio branduolio, o viso sakinio sintaksinės struktūros elementas, reiškiantis veiksmu suinteresuotą asmenį, rečiau daiktą, kuriam kas nutinka (beneficientą). Valentingumo požiūriu jis laikomas laisvuoju nariu ir dėl to veiksmažodžių junglumo žodyne tarp valentinių palydovų nenurodomas⁴. Tačiau visada reikia prisiminti, kad sakinyje normaliomis, įprastinėmis sąlygomis jis būtinas, jeigu kuris nors veiksmažodžio palydovų yra visumos dalį reiškiantis daiktavardis.

4.3. În cadrul valenței semantice a verbelor (SinVS) este inclus acel dativ pe care verbele îl guvernează și care corespunde pacientului în structura semantică a propoziției, cf.:

(18) a. Pe mine [P] m-a înțepat o albină. b. Albina m-a înțepat pe mine [B] în frunte [P].

(19) a. Stăpânul a plesnit calul [P] cu biciul. b. El a plesnit calul [B] peste crupă [P].

În propozițiile (18) a și (19) a, dativul este un actant obligatoriu al verbelor, deoarece preia funcția de pacient de la construcțiile prepoziționale guvernate de verbe, care desemnează o parte a întregului afectată direct. În propozițiile b, dativul este un constituent liber, deoarece pacientul se realizează prin construcții prepoziționale. Acestea din urmă, deși nu au autonomie semantică, satisfac valența verbului, iar predicația propoziției pare completă. Astfel, verbele care pot guverna fie dativul, fie o construcție prepozițională sunt folosite conform a două modele de valență sintactică, de exemplu:

(18) a. Nom Dat [A₁ P] b. Nom înAcc [A₁ P]

După cum vedem, structurile valenței semantice ale verbului a înțepa sunt identice în ambele propoziții; diferă doar corespondentele lor sintactice. În asemenea cazuri, modelele sintactice diferite sunt adesea reunite în dicționar într-un singur model cu forme alternative, de exemplu: Nom Dat/înAcc [A₁ P].

5. Semnificația verbelor și valența lor: reflectarea relației dintre acestea în dicționarul de combinabilitate verbală

5.1. Deoarece valența verbelor depinde de semnificația lor, același verb, folosit cu sensuri diferite, trebuie să aibă de fiecare dată o valență diferită, fie ea sintactică, semantică sau cel puțin lexicală. Sarcina dicționarului de combinabilitate este să arate cum se raportează semnificațiile verbului la valența acestuia. Să vedem cum se procedează în acesta la prezentarea unor verbe concrete⁵.

góbti, ~ia, ~ė

1. gobti (ap-, už-)₃ a acoperi, a înveli cu ceva

Nom Acc (Instr) [A₁ P Con].

⁴ Plačiau apie laisvąjį naudininką, taip pat literatūrą šiuo klausimu žr. Slizienė 1986: 60—62.

⁵ Abrevierile surselor care apar în exemplele ilustrative de mai jos sunt cele folosite în dicționarul academic „Lietuvių kalbos žodynas” (titlul dicționarului este abreviat LKŽ). Simbolurile de notare a valenței sintactice și lexicale sunt explicate în nota 3, iar cele de notare a valenței semantice — în lista funcțiilor semantice (vezi 2.4).

63

Nom Hum | Femeile înfășoară mireasa în văl; Înfăș-

Acc ±Anim | înfășoară-mi capul; Înfășoară copilul călduros;

Instr −Anim | În pat e frig, învelește-mă în blănuri

2. a înfășura (a acoperi)₃ a înveli, a înfășura, a lega (pe ceva)

a) Nom Acc Dat [A₁ P B]

b) Nom Acc antGen [A₁ P Ad]

Nom Hum | a) Femeile înfășurau mireasa în văl; Tu înfășurai greșit-

Acc −Anim | îmi înfășurai o basma; b) Femeile înfășurau mireasa pe

Dat Hum | cap cu un văl; Înfășoară-mi blănurile pe umeri

antGen −Anim |

3. a fi acoperit (a învălui)₂ a fi învăluit; a acoperi

Nom Acc [Con P]

Nom −Anim | Părul ei des, bogat îi acoperea capul; Copilul era învelit în blănuri calde

Acc ±Anim | negre; Un nor negru a acoperit soarele

Fiecare sens al verbului „a înfășura” este asociat cu o valență sintactică, semantică și lexicală diferită.

a atrage atenția, atrage, a atras

1. a se întoarce, a întoarce, a orienta

Nom Acc înAcc [A₁ P Ad]

Nom +Anim | Fata și-a întors spre ea chipul inundat de lacrimi (Grigienė)

Acc ±Anim | Krėv; Tigrul și-a întors spre noi fălcile rânjite; Pakin-

įAcc ±Anim | îndreptați căluții și întoarceți-i [pe ei] spre porți JV

2. a se concentra, a focaliza (atenția etc.)

Nom Acc înAcc [A₁ P Ad]

Nom +Anim | Țăranii și-au îndreptat atenția spre cânepă, spre cultivarea cânepii

Acc Abstr |; Îndreptați-vă privirea spre acest armăsar de rasă;

įAcc ±Anim, | Câinele și-a îndreptat imediat atenția spre foșnetul de dincolo de ușă

Abstr

3. a atrage asupra sa (atenția celorlalți etc.)

Nom Acc (înAcc) [C/Caus P Ad]

Nom ±Anim, | Dar în aceeași clipă, atenția tuturor a atras-o asupra sa

Abstr | Einžukas [C] Simon; Un comportament atât de ciudat al său

Acc Abstr | [Caus] a atras atenția tuturor; Privirea mea atrage spre

înAcc spre sine | cei doi pini care stau dincolo de gardul grădinii [Caus]

Se disting trei sensuri ale verbului, deși valența sintactică este complet identică în primele două cazuri, iar în al treilea caz diferă numai prin caracterul facultativ al construcției prepoziționale. Primele două sensuri nu diferă nici din punctul de vedere al valenței semantice; diferențele dintre ele țin doar de valența lexicală. Al treilea sens diferă mai mult: în acest caz, pe lângă valența sintactică, sunt diferite și valența semantică, și cea lexicală.

5.2. Nu ar trebui să se creadă că o valență sintactică diferită arată deja că verbul este folosit cu un alt sens. Departe de a fi întotdeauna așa.

64

Cf. (20) a și b, unde verbul atsikratyti este folosit cu același sens, însă SinVS sunt diferite în ambele cazuri:

(20) a. Senis [B] atsikratė posūnio [Con]. Nom Gen

b. Bătrânul [B] s-a debarasat de fiul vitreg [Con]. Nom Instr

În acest caz, valența semantică și cea lexicală, la fel ca sensul verbului, sunt identice. SinVS diferite funcționează ca modele paralele. Totuși, astfel de cazuri sunt rare. Mai frecvent, verbul este folosit cu același sens în structuri sintactice diferite, deoarece situația pe care o percepem este interpretată semantic în mod diferit, iar într-un caz este scos în prim-plan un participant la situație, iar în celălalt — un altul. Cf. (21) a și b:

(21) a. Sigutė [Pcp] prisiminė vaikystę [Con]. Nom Acc

b. Sigurăi [Pcp] și-a amintit de copilărie [Con]. Nom Dat

În prima propoziție, cazul nominativ o scoate mai mult în evidență pe Sigutė [Pcp], iar în a doua — copilăria [Con], subliniind totodată într-o mai mare măsură caracterul spontan al stării.

Se întâlnesc și verbe a căror utilizare conform unor modele diferite de valență sintactică este legată de nuanțe de sens destul de subtile, deoarece situația descrisă este aceeași, iar interpretarea ei semantică este identică. Cf. (22) a și b:

(22) a. Jurgis [Pcp] abejoja savo draugais, jų pažadais [Con]. Nom Instr

b. Jurgis [Pcp] se îndoiește de fiu, de pământ [Con]. Nom dėlGen

În prima propoziție se dorește să se spună că Jurgis nu are încredere în prietenii săi și în promisiunile lor, iar în a doua — că nu știe cum să procedeze cu fiul și cu pământul.

Unele verbe sunt folosite cu același sens conform a două (sau mai multe) modele de valență sintactică, asociate cu valențe lexicale diferite, care corespund anumitor diferențe între situațiile descrise, de exemplu:

a mângâia, ~o, ~ė (pa-)₂

Nom Acc/perAcc [A₁ P]

Nom Hum Copiii mângâie pisica; Cu mânuța sa [Severiutė] mângâia

Acc ±Anim pe Mykoliuką; peste față Vaižg; Tatăl a mângâiat copilul

perAcc –Anim capul; Juozapas o mângâia cu mâna peste cap Žem

Conform modelului cu construcția perAcc, verbul este folosit numai atunci când este vorba despre mângâierea unui obiect neînsuflețit (de obicei, o parte a corpului). Modelele diferite de valență sintactică, corespunzătoare aceleiași structuri de valență semantică, sunt de regulă reunite în dicționar într-un singur model, cu actanți alternativi între care se scrie o bară oblică (/).

În esență, aceeași semnificație este uneori posibilă și atunci când diferă atât valența sintactică, cât și cea semantică. În dicționar, în astfel de cazuri, două sau mai multe modele de valență sunt prezentate la un singur punct, lângă o singură definiție a sensului, de exemplu:

a rămâne₁(₂) a dăinui, a nu dispărea, a nu pieri

a) Nom [P]

65

b) Nom (din)Gen [P O]

c) Nom AdvLoc [P L]

Nom ±Anim, Abstr | a) Dijmașul a rămas ca odinioară Myk-Put; Urme rămase ale evenimentelor; b) Din toată comoara mi-au rămas doar ochelarii (din)Gen ±Anim, Abstr Sruog; Dar câini rămăseseră doar trei (câini); Din astfel de cuvinte, acum abia dacă a mai rămas câte unul; Acum îi rămăsese un singur fiu; c) Doar pe câmpul gol au rămas câțiva pini strâmbi Baran; Aici i-au rămas doar urmele; Numele lor vor rămâne mereu în memoria poporului AdvLoc

Deși a fost formulată o semnificație comună tuturor celor trei cazuri, anumite nuanțe de sens țin de diferențele de valență semantică și depind de o perspectivă oarecum diferită asupra situației descrise.

5.3. Așa cum diferența de valență sintactică nu arată încă faptul că verbul este folosit de fiecare dată cu un sens diferit, tot astfel valența sintactică identică nu arată că el este folosit cu același sens. Conform unui anumit model de valență sintactică, un verb poate fi folosit cu cel puțin câteva sensuri, legate de diferențe de valență semantică sau lexicală și prezentate, de regulă, în dicționar la intrări separate. De exemplu:

1. a chinui până la moarte (nu-)₂ a face să fie fără viață, mort; a nimici

Nom Acc [A P]

Nom ±Anim, Abstr | Bolile îi chinuie până la moarte pe oameni; Pisica s-a jucat până a omorât șoarecele; Hârtia aceea omoară muștele; Umezeala chinuia ușor plămânii sensibili ai copiilor rš; Toamna vestejește florile Acc +Anim, −Anim (plante, părți ale animalelor)

2. a veghea (nu-)₂ lângă un muribund, a-i purta de grijă

Nom Acc [A₁ P]

Nom Hum | Unchiul meu a vegheat-o pe bătrână, a vegheat-o, iar ea doar s-a făcut bine LKŽ; Fiul și-a vegheat mama până la moarte, ținând-o în brațe Acc Hum

3. a marinti, a însufleți

Nom Acc [C P]

Nom Hum | Mamă, chiar ai de gând să ne ții acum și pe noi la masă? Cv Acc +Anim

Notă. În propoziție, instrumentalul redundant badu este frecvent, de exemplu: Din cauza zgârceniei sale, a chinuit de foame și animalele, și familia.

4. a cuprinde, a învinge (despre somn)

Nom Acc [A₂ P]

Nom somn | După-amiază, pe toți i-a cuprins somnul; Abia s-a așezat Ilgis, că un somn dulce l-a răpus Krėv Acc Hum

5. marinti (nu-)₂ a atenua, a domoli

Nom Acc [A₁ Con]

66

Nom Hum Te îmblânzește, domolește foamea; Am potolit setea; Tu ai Acc Abstr de înfrânat propriile vicii

În toate cazurile prezentate aici diferă atât valența semantică, cât și cea lexicală a verbului.

Când valența sintactică este aceeași, iar sensurile verbului sunt atât de apropiate încât pot fi descrise în același mod, din rațiuni de economie de spațiu, în unele locuri ale dicționarului modelele diferite de valență semantică sunt prezentate alăturat, în același articol, sau sunt reunite într-unul singur prin alternanță. Modelele de valență lexicală sunt, de asemenea, reunite într-unul singur atunci când este necesar, de exemplu: ling uoti a se legăna, a oscila

Nom a) [P]; b) [A₁] Nom a) ± Anim balanța limba începe să se balanseze rs; Mulțimea [...] b) +Anim se balansează și zumzăie Bil; b) Ce făceai balansându-te în timp ce dansai?

Într-un caz (a) este vorba despre starea unui obiect, iar în celălalt (b) — despre acțiunea unei ființe vii. Aceste diferențe de sens sunt indicate de modele diferite de valență semantică.

gaišinti (iš-, nu-)₂ (de foame) a omorî de foame, a epuiza; a ucide

Nom Acc [A/C P] Nom ±Anim, Tu [C] cu o astfel de hrană vaci le înfometezi (le vei înfometa, le vei omorî de foame); Cineva [A₁] ne-a omorât de foame câinele; Buretele otrăvitor prăjit Acc +Anim înfometează muștele; Foamea și bolile [A₂] înfometează oamenii

Totuși, în astfel de cazuri, dicționarul indică mai adesea chiar în același loc și diferențele de sens asociate cu valența diferită a verbului, de exemplu:

mainyti (at-, pa-)₂ a) a face diferit, a schimba; b) a deveni diferit

Nom Acc a) [A P]; b) [P Con] Nom ±Anim, a) Mikas își schimbă intenționat vocea; Vălul alb îi schimbă chipul; Nenorocirea îl schimbă pe om; b) Se părea că și clopotele și-au schimbat glasul rs; Sturzul cu cap roșu își schimbă iarna culoarea

Nu doar valența sintactică, ci și cea semantică a verbului poate fi aceeași, iar diferențele de sens pot fi legate numai de valența lexicală diferită. Cf.:

1. bėgti (pra-)₁ a merge, a se scurge (despre timp)

Nom [P] Nom Abstr Timpul trece; Au trecut vara, un an, două zile, tinerețea

2. a curge a) a fi spart, a lăsa să treacă lichidul; b) (a se-) a da în clocot, lichidul revărsându-se peste margini

Nom [P] Nom −Anim a) Acea găleată curge; acoperișul șopronului curge; nasul copilului curge; b) Oala dă în foc, acoper-o; Oalele au dat în foc și au stins focul

67

În primul caz, forma de nominativ apare la substantive abstracte care indică timpul, iar în al doilea — la substantive care denumesc obiecte neînsuflețite. Trebuie remarcat și faptul că, în aceste cazuri, diferă și folosirea verbului cu prefixe cu valoare de aspect perfectiv: într-un sens, verbul se folosește cu un prefix, în celălalt — cu altul sau numai fără prefix.

Uneori, când sensurile unui verb diferă numai prin valența lexicală, ele sunt prezentate la un singur punct; în acest caz, diferențele de valență lexicală sunt indicate într-un singur loc (structurile cu valență lexicală diferită sunt reunite într-una singură), de exemplu:

³a planta de jur împrejur a avea grijă: a) ca cineva să planteze ceva de jur împrejur, b) ca ceva să fie semănat peste tot

Nom Acc Instr plural [C P Con]

Nom Hum a) Vom planta masa întreagă cu musafiri; Bătrânica au înconjurat-o cu doamne de vază; b) Am umplut toate băncile și scaunele cu musafiri

Acc a) ± Anim

b) — Anim

Instr Hum

Uneori, valența nu este uniformă numai din punct de vedere sintactic și semantic, ci, la prima vedere, și din punct de vedere lexical; atunci, sensurile diferite ale verbului pot fi asociate cu deosebiri destul de subtile de valență lexicală, care sunt de obicei indicate în definiția sensului verbului sau în structura valenței lexicale. De exemplu, compară a curge 2 menționat mai sus cu a curge 3: 3. a curge (a se-) a) a se topi, a dispărea (despre zăpadă); a rămâne fără zăpadă; b) a se desira, a cădea (despre ochiurile dantelei)

Nom [P]

Nom — Anim a) Zăpada deja se topește (s-a topit); Drumul se topește (zăpada de pe el se topește); b) ochiurile ciorapului se desiră (s-au desirat)

De altfel, în aceste din urmă sensuri (vezi a curge 3), verbul se folosește și cu un alt prefix cu valoare de aspect perfectiv (în comparație cu a curge 1 și a curge 2).

Totuși, trebuie spus că subtilitățile valenței lexicale nu sunt întotdeauna indicate în dicționar, iar atunci cititorul este lăsat să le deducă singur din enunțurile ilustrative furnizate, de exemplu:

a se ține₂ a) a sta ferm, a atârna, a fi prins de ceva; b) a se afla undeva, a locui, a sălășlui

Nom AdvLoc [P L]

Nom ±Anim a) Abia mă țin pe picioare; Cămașa nu se mai ține pe spate; Tabloul stă în cui; Bărbatul s-a ținut ferm în șa; Secara abia se mai ține în spice; b) Maimuțele fără coadă trăiesc în munți, pe stânci rš; Părinții locuiesc la fiica lor; Ce se găsește pe uscat și în apă? rš

Diferența dintre sensurile indicate ale verbului ține de deosebiri foarte subtile în exprimarea lexicală a constituentului cu sens locativ. În al doilea caz, spre deosebire de primul, acest constituent desemnează un loc, un teritoriu de aflare, de locuire, mai mult sau mai puțin stabil.

68

5.4. Așadar, relațiile dintre sensurile verbului și valența acestuia sunt destul de complexe. Valența sintactică, cea care îi sare în primul rând în ochi utilizatorului limbii, nu indică de una singură nici identitatea, nici deosebirea sensurilor verbului. Sensurile distincte ale verbului sunt mai strâns legate de valența sa semantică decât de cea sintactică; în plus, ele sunt legate foarte strâns de valența lexicală a verbului. Când valența semantică diferă, verbul este folosit de obicei cu sensuri diferite, însă adesea, în asemenea cazuri, se observă doar diferențe de natură semnificativă, apărute ca urmare a interpretării semantice diferite a situației descrise.

După cum am văzut din exemplele prezentate, dicționarul prezintă sensurile distincte ale verbelor și indică, în fiecare caz, valența sintactică, semantică și lexicală a verbului. De regulă, se evidențiază anumite deosebiri de valență: dacă valența sintactică este aceeași, diferă valența semantică sau valența semantică și cea lexicală; dacă atât valența sintactică, cât și cea semantică sunt aceleași, diferă cel puțin valența lexicală. Foarte adesea diferă valența sintactică, semantică și lexicală deopotrivă.

5.5. La stabilirea valenței verbelor și, prin aceasta, la clarificarea combinabilității lor, dicționarul se bazează pe descrierile sensurilor verbelor din „Dicționarul limbii lituaniene actuale” (ediția a II-a, suplimentară, 1972) și din dicționarul academic „Lietuvių kalbos žodynas” (vol. 1—15). În unele locuri, distincția dintre sensuri sau formularea descrierii lor este ușor ajustată.

6. Despre structura dicționarului

6.1. Verbele sunt prezentate în dicționarul aflat în curs de redactare în ordine alfabetică, indicându-se trei forme principale: infinitivul, timpul prezent și timpul trecut. Dacă verbul are un singur sens sau este prezentat doar cu sensul său cel mai uzual, indicele de valență este notat imediat după ultima formă și, de regulă, nu se oferă nicio descriere a sensului. Pe rândul următor se înscrie structura valenței sintactice, iar alături, între paranteze drepte — structura valenței semantice. Pe rândul următor se indică exprimarea lexicală a actanților verbului, adică apartenența cuvintelor care funcționează ca actanți la anumite clase semantice generale (valența lexicală). Alături sunt prezentate propoziții ilustrative. De exemplu:

apkálti, àpkala, àpkalė

Nom Acc Instr [A₁ P Con]

Nom Hum Partea de jos a corăbiilor au căptușit-o cu foi subțiri de plumb;

Acc —Anim Meșterii au căptușit coliba cu scânduri

Instr —Anim

După formele principale ale unui verb polisemantic sunt prezentate, una după alta, sensurile distincte ale verbului și, în fiecare caz, este indicată valența. Verbul este scris la infinitiv, după care se indică indicele de valență și se prezintă descrierea sensului. În continuare, ca și după formele unui verb monosemantic, se înscriu structurile valenței sintactice și semantice și se indică exprimarea lexicală a actanților verbului. De exemplu:

atkasti, àtkasa, àtkasė

1. a dezgropa² a scormoni, a răscoli; a curăța săpând

69

Nom Acc [A₁ P]

Nom +Anim Câinele a dezgropat osul; Copiii au dezgropat o râmă mare; Paznicul

Acc ±Anim a dezgropat cărarea

2. a dezgropa a îndepărta săpând (pământul, nisipul, zăpada)

Nom Acc de la Gen [A₁ P Ab]

Nom Hum Paznicul a îndepărtat zăpada de pe cărare

Acc −Anim

nuoGen −Anim

Complementele facultative sunt indicate între paranteze în structurile valenței sintactice. În secțiunile cu exemple, caracterul facultativ este ilustrat prin propoziții cu și fără complemente facultative sau prin complemente facultative trecute între paranteze.

Simbolurile care indică funcțiile semantice sunt prezentate în structurile valenței semantice în aceeași ordine ca formele actanților corespunzătoare acestor funcții în structurile valenței sintactice.

6.2. Verbele fără prefix și acele verbe cu prefix care se deosebesc de cele corespunzătoare fără prefix nu numai prin aspect, ci și prin sensul lexical sunt prezentate în dicționar în ordine alfabetică (de exemplu, važiuoti, atvažiuoti, išvažiuoti, pervažiuoti, suvažiuoti; kalti, apkalti, atkalti, užkalti etc.). Verbele cu prefix care se deosebesc de cele fără prefix doar prin aspect sunt prezentate împreună cu acestea (de exemplu, padaryti împreună cu daryti, išmaškyti împreună cu maišyti etc.).

Prefixele sunt indicate între paranteze după forma de infinitiv, lângă sensurile individuale, deoarece un verb folosit cu sensuri diferite este foarte adesea corelat, din punctul de vedere al aspectului, cu verbe diferite cu prefix sau, pentru unele dintre sensurile sale, nu are deloc corespondente perfective. De exemplu:

gélti, gélia, gėlė

1. a înțepa (į-)₂ a-și înfige acul, a înțepa

Nom (Acc/Dat/în Acc) [A₁ P]

Nom +Anim Pe mine mă înțeapă țânțarii; Albina a înțepat calul; Viespea m-a înțepat

Acc +Anim în picior; Înainte de ploaie țânțarii înțeapă foarte tare

Dat +Anim

înAcc −Anim

2. gelti₁ a avea capacitatea, a avea obiceiul de a înțepa

Nom [P]

Nom +Anim Albinele, țânțarii, șerpii înțeapă

3. gelti (su-)₁ a durea

Nom/Acc/AdvLoc [P]

Nom −Anim Toate oasele (toate oasele) mă dor; Ei i s-a înțepenit după

Acc −Anim pieptul (în abdomen)

AdvLoc

Prefixele sunt indicate în definițiile sensurilor atunci când sunt prezentate împreună două sau mai multe sensuri asociate cu corespondente prefixale diferite ale aspectului evenimentului, de exemplu:

70

a rade a) (nu-) răzuind a face gol; b) (iš-) a curăța (coșul de fum); c) (į-, už-) a aprinde (un chibrit)

Nom Acc [A₁ P]

Nom Hum a) Copilul rade (răzuiește) nuiele și i le dă bunicului; Acc —Anim b) El curăță bine coșurile de fum (le curăță prin răzuire); c) Rade (răzuiește, trasează) un chibrit, aprinde-l

Prefixele care se potrivesc tuturor sensurilor sau unui verb prezentat cu un singur sens sunt indicate după forma de perfect simplu, ultima dintre formele de bază ale verbului, de exemplu:

a se înmulți, ~ja, ~jo (pa-)₁

a înmulți, ~a, ~o (pa-)

1. a înmulți a face să fie mai mult, a spori

2. a înmulți a efectua operația de înmulțire

6.3. Verbele reflexive care se folosesc în paralel, fără diferență de sens, cu verbele nereflexive corespunzătoare sunt prezentate împreună cu acestea în dicționar, de exemplu:

a-și aminti, își amintește, și-a amintit₂; a-și aminti, își amintește, și-a amintit₂

a se teme, se teme, s-a temut

1. a se teme (pa(si-))₂ a simți, a încerca frică față de cineva

2. a se teme (pa(si-))₂ a se înfricoșa, a se neliniști din cauza a ceva

3. a nu putea suporta (pa-)₂ a nu putea îndura, a nu putea suporta

Verbele reflexive care se deosebesc de cele nereflexive corespunzătoare doar prin sensul reflexiv direct sau indirect, adică indică faptul că acțiunea este îndreptată asupra agentului însuși sau este efectuată în folosul acestuia (cf.: Mama spală copilul — Mama se spală; Ea a cules (pentru mine) o floare — Ea și-a cules o floare), de regulă nu sunt incluse în dicționar. Această deosebire față de verbele nereflexive este regulată, prin urmare nu este relevantă în descrierea valenței.

6.4. În dicționar se prevede includerea a aproximativ 2000 de verbe. Se încearcă selectarea celor cu o utilizare mai variată și mai complexă, ținând cont totodată de variațiile acesteia, de greșelile comise etc.

În propozițiile ilustrative, predicatul este exprimat prin forma personală a verbului descris sau prin infinitivul acestuia (mai rar, prin participiul activ al perfectului simplu trecut), împreună cu forma personală a unui verb fazic sau modal (dirba, pradėjo dirbti, liovėsi dirbęs, gali dirbti). Se adoptă opinia potrivit căreia verbul fazic sau modal doar modifică sensul acțiunii desemnate de infinitiv; prin urmare, infinitivul nu este un complement valențial al acestora, ci formează, împreună cu forma personală a verbului, centrul verbal al propoziției.

7. Observații finale

7.1. Scopul „Dicționarului de combinabilitate al verbelor limbii lituaniene”, aflat în curs de elaborare, este de a prezenta informații de bază despre folosirea verbelor împreună cu alte cuvinte și construcții. Prin aceasta, el se deosebește atât de „Dicționarul limbii lituaniene contemporane”, cât și de „Dicționarul limbii lituaniene” academic, în care se urmărește să se explice cât mai bine sensul verbelor, în timp ce combinabilitatea lor

71

se lămurește într-o măsură mai mare sau mai mică doar prin exemplele oferite. Dicționarul academic indică tranzitivitatea sau intranzitivitatea verbelor, însă acest lucru nu este întotdeauna suficient pentru a folosi corect un anumit verb și a construi cu el propoziții impecabile.

7.2. Combinabilitatea verbelor este descrisă în dicționarul menționat pe baza valenței acestora. În descrierea fiecărui verb sunt prezentate trei structuri de valență ale sale — sintactică, semantică și lexicală. Din acestea reiese ce forme și ce sensuri au cuvintele care sunt complemente valențiale ale verbului respectiv, cu care acesta formează nucleul verbal al propoziției, care dintre aceste complemente sunt obligatorii în propoziție și care sunt facultative, precum și care sunt funcțiile lor semantice.

7.3. Majoritatea verbelor prezentate sunt polisemantice. Dicționarul indică sensurile principale ale verbelor, cele mai frecvent folosite în limba standard, și evidențiază legătura lor cu toate cele trei niveluri ale valenței (valența sintactică, semantică și lexicală). Diferențele de sens pot fi legate de toate cele trei tipuri de valență sau doar de unul ori două dintre ele.

„Dicționarul de combinabilitate al verbelor limbii lituaniene”, elaborat pe baza principiilor menționate, ar trebui să dezvăluie diversitatea și normele de utilizare a verbelor limbii lituaniene.

LITERATŪRA

1. E r b e n J. Deutsche Grammatik. Frankfurt am Main, 1968.

2. H e l b i g G. (Hrsg.). Beiträge zur Valenztheorie. Halle (Saale), 1971.

3. H e l b i g G. Zur semantischen Charakteristik der Argumente des Prädikats. — In: Probleme der Bedeutung und Kombinierbarkeit im Deutschen. Leipzig, 1977, S. 40—92.

4. H e l b i g G. Zum Status der Valenz und der semantischen Kasus. — Deutsch als Fremdsprache. H. 2, 1979, S. 65—78.

5. H e l b i g G., S c h e n k e l W. Wörterbuch zur Valenz und Distribution deutscher Verben. Leipzig, 1975.

6. S l i ž i e n ė N. Veiksmažodžių valentingumo klausimu. — Kn.: Lietuvių kalbotyros klausimai, T. 18, 1978, p. 107—123.

7. S l i ž i e n ė N. Subjektyvimo ir objektinimo vaidmuo nustatant lietuvių kalbos veiksmažodžių sintaksinį valentingumą. — Lietuvos TSR mokslų akademijos darbai. A serija, T. 1(70), 1980, p. 93—105.

8. S l i ž i e n ė N. Lietuvių kalbos veiksmažodžių valentingumas ir sintaksinė klasifikacija. — Kn.: Lietuvių kalbotyros klausimai. T. 25, 1986, p. 45—96.

9. S l i ž i e n ė N. Lietuvių kalbos veiksmažodžių reikšmė ir valentingumas. — Baltistica. III (2) priedas, 1989, p. 414—420.

10. S l i ž i e n ė N. Rašomas veiksmažodžių junglumo žodynas. — Kalbos kultūra. Nr. 59, Vilnius, 1990, p. 73—77.

11. S t a r o s t a S. The One Per Cent Solution. — In: Abraham W. (ed.). Valence, Semantic Case and Grammatical Relations. Amsterdam, 1978, p. 459—575.

12. V i e h w e g e r D. u. a. Probleme der semantischen Analyse, als: Studia Gramatica XV. Berlin, 1977.

13. С л и ж е н е Н.К. К вопросу о переменной валентности глаголов литовского языка. Кн.: Baltu valodas senāk un tagad. Rīgā, 1985, c. 167—174.

14. Х р а к о в с к и й В.С. Пассивные конструкции. — В кн.: Типология пассивных конструкций. Диатезы и залоги. Ленинград, 1974, с. 5—45.

72

LITHUANIAN VERB VALENCE AND PRINCIPLES OF ITS DESCRIPTION

Summary

The present article deals with principles and methods of investigating verb valence and its description in a Dictionary of Lithuanian Verb Valence the first volume of which has already been finished and at present is in print, the second one is still in preparation. The aim of this dictionary is to present general information about the use of Lithuanian verbs with other words and constructions. This information is necessary to ensure the grammatically and syntactically correct use of the particular verb in the sentence.

Verbs ability to take words and constructions in this dictionary is described on the ground of their valence. Syntactic, semantic and lexic valence structures are given. They indicate the right grammatical form and the semantic meaning of the words to be taken as certain complements by the particular verb, distinction between obligatory and optional complements is also made and their semantic functions are defined. All the three valence structures are furnished with examples.

The majority of the verbs presented are polysemantic. The dictionary reveals links between the meanings of verbs and differences in syntactic, semantic and lexic valence.

The dictionary is assumed to include about 2000 verbs.

73