230 |

PERSONALIA

Nu putem decât să ne bucurăm că activitatea de bulgaristică începută de J. Venelin este continuată în Rusia de astăzi de compatriotul nostru, lingvistul și colegul nostru apropiat G. Venediktov, care vorbește și scrie frumos în lituaniană.

Aloyzas Vidugiris

DE LA PARTICULE LA ANSAMBLUL SINTAXEI

(Cu prilejul împlinirii a 70 de ani de către profesorul Vitas Labutis)

Activitatea științifică și pedagogică a profesorului Vitas Labutis este diversă și multilaterală. A lucrat zece ani la Institutul de Limbă și Literatură Lituaniană, apoi a predat la Facultatea serală din Kaunas a Universității din Vilnius, iar din 1972 – la Facultatea de Filologie a Universității din Vilnius. Timp de mulți ani a ținut cursul de sintaxă a limbii lituaniene și diverse cursuri speciale, a îndrumat lucrări științifice ale studenților și teze de doctorat. A ocupat diferite funcții administrative. Și, în același timp, a desfășurat o activitate științifică intensă. Bibliografia profesorului cuprinde monografia Lietuvių kalbos sintaksė, câteva manuale și peste o sută cincizeci de articole și articolașe! Vitas Labutis este unul dintre cei mai importanți sintaxiști ai noștri. Totuși, profesorul nu s-a preocupat numai de sintaxă. A scris și despre morfologie, terminologie, onomastică și teoria cultivării limbii. Cu prilejul împlinirii a șaptezeci de ani, omagiindu-l pe profesor, ne-am propus să trecem în revistă cercetările sale cele mai importante privind gramatica limbii lituaniene și numeroasele publicații pe alte teme, lăsând deoparte chestiunile de practică a limbii și de metodică a predării.

***

La începutul activității sale științifice independente, V. Labutis s-a ocupat de o temă de gramatică a limbii lituaniene puțin cercetată pe atunci – particulele. În 1962, în publicația periodică Literatūra ir kalba a fost publicat articolul său „Dalelytės ir jų vieta kalbos dalių tarpe” („Particulele și locul lor printre părțile de vorbire”), prima cercetare consacrată în mod special acestei părți de vorbire în lingvistica lituaniană, redactată într-o perioadă în care nu exista încă o concepție clară privind locul particulelor printre celelalte părți de vorbire și raportul lor cu adverbele și conjuncțiile. Nu exista nici o descriere mai amănunțită a sensurilor și a întrebuințării particulelor.

Studiul analizează interpretarea particulelor în lucrările anterioare de lingvistică lituaniană și descrie trăsăturile lor semantice și sintactice generale. Particulele sunt considerate o parte de vorbire distinctă, în principal pe baza criteriilor de delimitare a părților de vorbire predominante în lingvistica sovietică: ele nu pot fi încadrate în nicio altă parte de vorbire și se raportează la celelalte părți de vorbire ca o clasă de cuvinte de același rang (Labutis 1962: 368). Particulele sunt definite drept „o parte de vorbire neautonomă, care exprimă nuanțe semantice suplimentare ale fenomenelor realității sau ale relațiilor dintre ele și le conferă unor părți de propoziție distincte ori întregii propoziții” (ibidem). Printre altele, particulele exprimă și nuanțe semantice modale, expresive și emoționale. Nu există limite stricte care să separe particulele de celelalte părți de vorbire: unele particule pot funcționa și ca conjuncții, altele sunt greu de delimitat de adverbe, iar altele se transformă în afixe sau în componente ale unor locuțiuni indivizibile. După structură, particulele pot fi simple sau compuse.

PERSONALIA

231

Sensurile și întrebuințarea uneia dintre categoriile de particule – particulele de precizare a cantității, care alcătuiesc un subgrup al unei categorii semantice mai largi de particule, și anume al particulelor logico-semantice – sunt descrise în detaliu în articolul „Lietuvių kalbos kiekio patikslinamosios dalelytės” („Particulele de precizare a cantității din limba lituaniană”) (Labutis 1963a). În gramatica academică apărută opt ani mai târziu, autorul clasifică și descrie aceleași particule în mod similar, însă mai pe scurt, acordând mai puțin spațiu nuanțelor semantice și sinonimiei.

Tema analizată este continuată, constituind parcă a doua ei parte, de articolul „Lietuvių kalbos sudėtinės dalelytės” („Particulele compuse din limba lituaniană”), publicat de profesor un an mai târziu (Labutis 1964a), în care structura și funcționarea lor sunt analizate prin aceleași metode ca în cazul cuvintelor autonome. În funcție de gradul de sudare a componentelor, particulele compuse se împart în particule sudate și locuțiuni de particule. Particulele sudate sunt definite drept „un fel aparte de cuvinte compuse, ale căror componente sunt foste particule autonome” (ibidem: 119). Această parte a lucrării abundă în exemple de întrebuințare terminologică și observații istorice. Este tratată separat accentuarea particulelor sudate. Locuțiunile de particule sunt definite ca particule care, deși nu s-au sudat încă pe deplin din punct de vedere structural, sunt deja indivizibile semantic și formează o unitate lexicală (ibidem: 128). În limba lituaniană asemenea particule nu sunt numeroase. Se folosesc mult mai frecvent combinațiile de particule, ale căror componente sunt mai puțin legate între ele și, prin urmare, mai ușor de separat.

Cam în aceeași perioadă, în articole publicate în revista Kalbos kultūros au fost analizate în detaliu sensurile, întrebuințarea și ortografia particulelor gi, ne (Labutis 1963b, 1964b). În ultima publicație se propune, de altfel, ca conjuncția adversativă rusească же să fie tradusă în lituaniană nu prin particula gi, ci prin conjuncțiile o, bet, tačiau (1964b: 31).

Cercetările profesorului asupra particulelor din limba lituaniană au fost sintetizate în teza de candidat în științe filologice, susținută în 1965, Dabartinės lietuvių kalbos dalelytės. Pe baza tezei a fost elaborată descrierea particulelor ca parte de vorbire distinctă pentru al doilea volum al Lietuvių kalbos gramatikos (Labutis 1971). Deși fundamentele teoretice ale acestui capitol de gramatică sunt foarte apropiate de cele ale gramaticii academice a limbii ruse (cf. Vinogradov, Istrina, ed. 1960), capitolul o depășește prin bogăția materialului autentic și prin minuțiozitatea analizei. Definiția particulelor diferă puțin de cea prezentată în primul studiu, fiind doar ceva mai scurtă; cf.: „Particulele sunt cuvinte neautonome care conferă unor cuvinte distincte, unor sintagme sau întregii propoziții nuanțe semantice suplimentare” (Labutis 1971: 543). Sunt indicate, de asemenea, mai puține trăsături fundamentale ale particulelor: lipsa de autonomie semantică și sintactică, nedeterminarea semantică și de sens (în primul studiu, ambele caracteristici sunt pe bună dreptate indicate ca una singură), precum și invariabilitatea morfologică și simplitatea structurii. O noutate a gramaticii este descrierea aprofundată a sensurilor particulelor. Sensul este considerat chiar principalul criteriu al clasificării lor. Din acest punct de vedere, se disting mai întâi trei grupuri mari de particule: particulele logico-semantice, modale și emoționale și expresive. În funcție de nuanțele semantice exprimate, particulele din fiecare grup sunt împărțite în grupuri mai mici, iar acestea, la rândul lor, în subgrupuri. De exemplu, particulele logico-semantice, care „conferă cuvintelor autonome diverse nuanțe logico-semantice” (ibidem: 45), sunt clasificate în particule de precizare, de izolare și negative. Particulele de precizare sunt subdivizate în continuare în particule de precizare a cantității și gradului, respectiv a duratei. Aproape fiecare particulă este descrisă separat în gramatică: sunt precizate nuanța semantică pe care o conferă și particularitățile întrebuințării sale, fiind oferite exemple de utilizare din literatura beletristică și din graiuri. Gramatica tratează separat folosirea cu valoare de particule a altor părți de vorbire – adverbe, pronume și forme verbale –, precum și accentuarea și structura particulelor. Capitolul oferă numeroase exemple valoroase de utilizare a particulelor.

232 |

PERSONALIA

materialului analizat. Nu s-a rămas în toate cazurile în limitele descrierii sincrone (originea particulelor este tratată într-un paragraf separat), iar adesea au fost depășite granițele limbii standard (în descrierea altor particule interogative și dubitative sunt incluse și particule dialectale begu, bau (ibidem: 558–559) și altele asemenea). În anumite cazuri sunt posibile și alte interpretări ale cuvintelor analizate (cf. Girdenis, Žulys 1973: 205), însă, în ansamblu, analiza semantică a particulelor din gramatică este subtilă și cuprinzătoare.

În gramaticile într-un singur volum ale limbii lituaniene Grammatika litovskogo jazyka (Ambrazas, ed. 1985) și Dabartinės lietuvių kalbos gramatika (Ambrazas, ed. 1994), capitolele despre particule sunt mult mai scurte, iar descrierea este considerabil mai concisă. În ele, definiția particulei este precizată într-o oarecare măsură: aceasta este „o parte de vorbire neautonomă, alcătuită din cuvinte invariabile care conferă altor cuvinte, grupurilor de cuvinte sau propozițiilor nuanțe semantice suplimentare” (Labutis 1994a: 432). O noutate a gramaticilor într-un singur volum o constituie termenii de particule primare și secundare. Acestea sunt împărțite în cele două grupuri în funcție de relația lor funcțională cu alte cuvinte sau, pur și simplu, de origine. O asemenea clasificare nu se potrivește cu tipul ales de descriere sincronică a structurii gramaticale a limbii. În gramatica lituaniană într-un singur volum (Ambrazas, ed. 1994) a fost abandonat termenul de particule compuse – după structură, toate particulele sunt împărțite în trei grupuri: simple, compuse prin contopire și locuțiuni. Descrierea sensurilor particulelor a fost mult scurtată. În funcție de sens, deși în mod convențional, sunt distinse nouă clase de particule: de precizare, de restricție, demonstrative, negative, afirmative, interogative și dubitative, optative, afective și de intensificare. În comparație cu gramatica în trei volume, în această gramatică au fost eliminate clasele semantice ale particulelor comparative și stimulative; particulele corespunzătoare au fost incluse în clasele interogativă și dubitativă, respectiv optativă. În gramaticile într-un singur volum s-a schimbat interpretarea unor particule, iar exemplele de utilizare a lor s-au redus considerabil.

Angliškoje akademinėje lietuvių kalbos gramatikoje (Ambrazas, ed. 1997) V. Labučio pavardės tarp autorių nėra, tačiau dalelyčių skyrius joje (ten pat: 395–403) nedaug tesiskiria nuo ankstesnėse gramatikose Profesoriaus duoto šios kalbos dalies aprašo.

***

Un alt subiect abordat de Profesor încă din perioada în care lucra la Institutul Limbii Lituaniene au fost propozițiile nominative. Acest subiect l-a atras cu totul pe V. Labutis în vârtejul problemelor sintaxei, care nu l-a mai lăsat pe Profesor pe tot parcursul activității sale științifice ulterioare.

Profesorul a analizat propozițiile nominative în articolul cu același titlu, publicat în 1967. Aproape un deceniu mai târziu a apărut al treilea volum al gramaticii academice, în care V. Labutis a redactat capitolele despre propozițiile nominative, eliptice și asindetice.

În articol, propozițiile nominative sunt definite drept „propoziții monomembre alcătuite dintr-un substantiv la nominativ sau dintr-un alt cuvânt folosit substantival” (1967: 117). Propozițiile nominative se caracterizează printr-o intonație aparte. Elementul principal al propoziției nominative nu este considerat nici subiect, nici predicat, ci poate fi comparat cu acestea doar în mod relativ (cf. opinia diferită a lui J. Balkevičius 1963: 148–149). Deși elementul principal al propoziției poate avea determinanți, în opinia profesorului, în astfel de propoziții „este important să se accentueze însăși existența obiectului sau a fenomenului, nu să i se scoată în evidență însușirea” (Labutis 1967: 119). Prin aceasta, propozițiile nominative se deosebesc de cele bimembre eliptice, care pot fi alcătuite tot dintr-un singur substantiv la nominativ. Din punctul de vedere al structurii, propozițiile nominative se împart în neextinse și extinse. Nu sunt considerate nominative propozițiile în care particula care însoțește elementul principal este accentuată în mod deosebit, pusă în evidență (Antai duona, pasi-imk!), precum și cele în care este accentuat cuvântul care exprimă o însușire și însoțește substantivul la nominativ

PERSONALIA

| 233

sau o stare (Rytas puikus; Stori marškiniai, bet savi.). În astfel de cazuri, ordinea cuvintelor nu joacă un rol decisiv (ibidem: 123). În funcție de rolul îndeplinit, articolul distinge trei grupuri de propoziții nominative: propoziții existențiale, care constată existența unui obiect sau a unui fenomen, propoziții cu funcție comunicativă accentuată și propoziții nominative afective sau evaluative. Deosebite de propozițiile nominative existențiale sunt propozițiile bimembre eliptice cu nominativ, legat prin relații predicative clare de verbul din propoziția anterioară, de exemplu: Kadaise, labai seniai, šiame miške dievai gyvenę. Savotiški dievai. Nu sunt considerate nominative nici propozițiile alcătuite din cuvinte cu sens evaluativ (Dildė kaip laikai? Meistras!), din cuvinte modale, saluturi și urări (Gėda. Sveika, teta).

Lietuvių kalbos gramatikoje, propozițiile nominative sunt descrise în mod similar ca în articol. Gramatica menționează că, de regulă, propozițiile nominative introduc sau exprimă o idee nouă. Prin aceasta se deosebesc de propozițiile eliptice, care de obicei continuă ideea din propoziția anterioară (1976a: 625–626). De altfel, propozițiile eliptice, elidate și fără membri sunt descrise tot de V. Labutis în gramatică (1976a: 635–653). În gramatică, propozițiile nominative sunt împărțite, de asemenea, în trei grupuri după funcție și sens: existențiale (sau descriptive și narative), de identificare, de comunicare, demonstrative și de denumire, precum și afective (de uimire). În gramatică, componentele nominative ale frazei sunt analizate mai amănunțit decât în articol (ibidem: 633–635). În gramatica într-un singur volum Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje, N. Sližienė consideră astfel de propoziții propoziții impersonale nominale, în care „nominativul substantivelor este folosit de regulă fără copulă” (Ambrazas, ed. 1994: 617).

Opinia Profesorului cu privire la statutul propozițiilor nominative și la locul lor în sistemul gramatical al limbii s-a schimbat. În articolul „Propoziții nominative” și în Lietuvių kalbos gramatikoje, acestea formează împreună cu propozițiile impersonale grupul propozițiilor monomembre. În aceste lucrări, distincția dintre propozițiile nominative și cele impersonale se baza pe un criteriu formal: nominativul substantivului sau al unui alt cuvânt folosit substantival, care constituie partea principală a propozițiilor nominative, nu putea fi compatibil cu concepția despre propoziția impersonală, a cărei „parte principală, corespunzătoare predicatului <…>, nu poate fi legată de un subiect la nominativ” (Dumašiūtė 1976: 610). În monografia Lietuvių kalbos sintaksė (1994/1998/2002), Profesorul consideră deja propozițiile nominative impersonale (1994: 134–136). Argumentul este că nominativul substantivului care alcătuiește centrul predicativ al propoziției nominative „nu are un indicator explicit al persoanei” (ibidem).

***

Profesorul a dedicat mult timp, în special, examinării problemelor legate de grupurile de cuvinte din limba lituaniană. În primul rând, trebuie menționat aici studiul Žodžių junginių problemos (Labutis 1976c). Împreună cu al treilea volum al gramaticii academice, apărut în același an, acesta este una dintre primele lucrări de sinteză (alături de lucrările lui Br. Kalinauskas, vezi Kalinauskas 1963, 1972) dedicate grupurilor de cuvinte din limba lituaniană. Grupul de cuvinte ca unitate sintactică și nivelul grupurilor de cuvinte ca nivel distinct de analiză a structurii sintactice au început să fie distinse și studiate în lingvistica lituaniană abia după al Doilea Război Mondial, în mare parte sub influența lingvisticii ruse, în special a gramaticii academice a limbii ruse (Vinogradov, Istrina, ed. 1960).

Obiectivul studiului este examinarea problemelor teoretice ale cercetării grupurilor de cuvinte. În opinia autorului, normele de utilizare a grupurilor de cuvinte pot fi precizate numai după clarificarea principiilor de normare sintactică (cf. ibidem: 81). Volumul prezintă pe scurt istoria cercetării grupurilor de cuvinte și descrie principalele ei direcții. Se admite că conținutul și expresia limbii

234 |

PERSONALIA

planurile nu sunt întotdeauna simetrice, iar sarcinile sunt formulate astfel încât fenomenele sintactice să fie descrise sistematic și să se țină seama în mod adecvat de rolul semanticii în sintaxă (ibidem: 16). În continuare, studiul analizează pe larg relațiile dintre cuvinte și conceptul de sintagmă, trecând în revistă structura și semnificația sintagmelor.

Cea mai mare parte a cărții este consacrată relațiilor dintre cuvinte. Acestea sunt analizate pe baza teoriei valenței. Este unul dintre primele exemple de aplicare a acesteia în lingvistica lituaniană (după articolul lui E. Geniu šienė din 1971, care a stârnit un interes deosebit; vezi Geniu šienė 1971). Valența este considerată o proprietate sintactică și semantică a cuvântului (Labutis 1976c: 23). Ea este definită drept „posibilitatea unui cuvânt sau a formei sale de a se combina cu un alt cuvânt sau cu forma corespunzătoare a acestuia” (ibidem: 18). Se disting valența lexicală și cea gramaticală. În continuare este analizată numai cea din urmă. Se disting două niveluri ale valenței gramaticale: formal și relațional (corespunzătoare valenței sintactice și semantice la N. Sližienė). Se disting douăsprezece cazuri principale de valență relațională (cazuri sau funcții semantice). Se subliniază necesitatea de a distinge relațiile dintre formele cuvintelor de relațiile dintre părțile de propoziție. Noțiunilor de „relații dintre cuvinte” și „raporturi dintre cuvinte” li se atribuie sensuri diferite. În carte, relațiile dintre cuvinte sunt clasificate în funcție de modul lor de exprimare, de echivalența sintactică a unităților legate și de direcția relației. Pe lângă tipurile tradiționale de relații dintre cuvinte — acordul, recțiunea și aderența — V. Labutis distinge și un al patrulea tip: coordonarea formelor cuvintelor. Aceasta din urmă este definită drept „folosirea reciprocă posibilă (dar nu obligatorie) a formelor unor cuvinte cu categorii independente” (ibidem: 31). Se pot coordona reciproc formele de nominativ ale subiectului și formele personale ale verbului (J. Balkevičius consideră această relație un caz de acord) sau două forme substantivale (Lietuvių kalbos gramatikoje această relație este numită corelație). V. Labutis definește recțiunea drept „selectarea cazului unui cuvânt substantival pentru o anumită funcție sintactică și semantică, în funcție de sensul altui cuvânt sau de un alt element semantic” (ibidem: 33). Se disting recțiunea puternică și cea slabă, deși se subliniază că între ele nu există o graniță clară. Nici limitele dintre recțiunea slabă și aderență nu sunt bine definite. În funcție de caracterul și direcția relației dintre cuvinte, autorul distinge relația de subordonare, de coordonare și de interdependență. Printre cazurile speciale de subordonare sunt menționate atracția cuvintelor (o anumită relație intermediară între cuvinte, în Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje considerată un caz de acord al atributului predicativ cu subiectul sau complementul) și subordonarea apozițională. Relația de interdependență este numită relația dintre subiectul în nominativ și forma personală a verbului care funcționează ca predicat.

După examinarea raportului dintre sintagme, propoziție și cuvântul izolat, este oferită următoarea definiție a sintagmei: aceasta ar fi „cea mai mică unitate sintactică și semantică a nivelului relațiilor dintre cuvinte, care exprimă raportul dintre două cuvinte autonome” (ibidem: 45). Spre deosebire de J. Balkevičius, în Dabartinės lietuvių kalbos sintaksėje (Balkevičius 1963: 42), de B. Kalinauskas, în Lietuvių kalbos žodžių junginių sintaksėje (Kalinauskas 1972: 1), și de gramatica academică Lietuvių kalbos gramatikoje (Ul vydas, red. 1976: 9), V. Labutis consideră sintagma nu doar o componentă a propoziției, ci și (în primul rând) o unitate de sinteză a limbii, obținută prin combinarea cuvintelor autonome (în această privință, opiniile profesorului sunt apropiate de cele ale școlii lui F. Fortunatov). La fel ca J. Balkevičius și Br. Kalinauskas (1972: 10), sunt considerate sintagme în primul rând cuvintele legate prin subordonare (ca și în gramatica academică a limbii ruse, cf. Vinogradov, Istrina, red. 1960: 1, 41–44), însă, spre deosebire de gramatica academică a limbii lituaniene, în care A. Valeckienė consideră sintagme și formele cuvintelor legate prin relații predicative și de coordonare, cf. Valeckienė 1976: 9). Formele cuvintelor care îndeplinesc funcțiile de subiect și de predicat și sunt legate printr-o relație predicativă sunt considerate sintagme numai cu mari rezerve; având în vedere trăsăturile lor specifice, se propune să fie analizate separat de toate celelalte sintagme (J. Bal-

PERSONALIA

| 235

kevičius le consideră propoziții). Sunt discutate termenii sintagmă și construcție, precum și raportul lor cu sintagma lexicală. În opinia autorului, pentru a denumi un grup de cuvinte legat prin relații sintactice, cel mai potrivit este termenul construcție sintactică sau structură sintactică. Sunt discutate conceptele de paradigmă, derivare și transformare a sintagmelor. În continuare este analizată structura sintagmelor. Părțile unei sintagme binare sunt numite termeni (cf. komponentus în sintaxele lui J. Balkevičius și Br. Kalinauskas). Se distinge între termenul principal și cel dependent al sintagmei (ca și în Lietuvių kalbos gramatikoje). Sintagmele sunt împărțite în sintagme simple și complexe (pe un temei ușor diferit față de clasificarea lui J. Balkevičius, dar într-un mod asemănător cu cea a lui Br. Kalinauskas, cf. 1972: 11–12). Sintagmele cu un singur cuvânt principal și mai multe relații sintactice cu conținut diferit formează lanțuri de sintagme. J. Balkevičius consideră asemenea unități sintactice sintagme complexe (Balkevičius 1963: 44tt); la fel și Br. Kalinauskas (1972: 12). Structura sintagmelor este analizată folosind modele morfologice — una dintre primele încercări în lingvistica lituaniană de a formaliza astfel descrierea sistematică a unităților sintactice. În capitolul despre sintagmele verbale, V. Labutis analizează, pe baza sensului verbal predominant, și sintagmele cu substantive deverbale în care substantivul păstrează valența verbului de bază (asemenea sintagme sunt clasificate și de J. Balkevičius, cf. 1963: 43; Br. Kalinauskas procedează altfel). În mod similar, substantivele derivate din adjective care păstrează recțiunea acestora și au un termen dependent sunt discutate împreună cu sintagmele adjectivale. Participiile active invariabile și participiile indeclinabile formează sintagme cu verbul numai atunci când nu îndeplinesc funcția unei părți de propoziție distincte. Substantivele care funcționează ca subiecte și cuvintele adjectivale care se corelează cu ele și funcționează ca parte nominală a predicatului nu formează sintagme (A. Valeckienė le consideră sintagme complexe cu atribut predicativ, vezi Valeckienė 1976: 19–20; Br. Kalinauskas le consideră sintagme cu un nominativ de stare care funcționează ca parte nominală a predicatului, Kalinauskas 1972: 73). În funcție de semnificație, sintagmele sunt împărțite în șase grupe: subiective, obiective, circumstanțiale, atributive, completive și predicative (cf. sintagmele predicative, atributive, obiective și relaționale (adverbiale) distinse de Br. Kalinauskas) (Kalinauskas 1972: 16–20). Sintagmele obiective sunt subîmpărțite mai detaliat în sintagme cu obiect direct, de destinatar, instrumental și cu conținut de obiect al acțiunii (stării, fenomenului), în funcție de sensul termenului principal și al celui dependent și de raportul dintre ele. În capitolul despre sintagmele atributive sunt evidențiate sintagmele posesive sau de apartenență. Se atrage atenția asupra faptului că sintagmele atributive pot avea sens subiectiv, obiectiv sau circumstanțial. Sunt numite completive sintagmele al căror „termen dependent exprimă conținutul a ceea ce este exprimat de termenul principal” (Labutis 1976c: 78). Sintagmele tipice de acest fel sunt cele care exprimă o cantitate, de pildă: kilogramas sviesto, pilnas vandens (în Lietuvių kalbos gramatikoje sunt descrise ca sintagme care exprimă raporturi cantitative; Valiulytė 1976: 202–203). Forma personală a unui verb cu sens autonom, fazic sau modal, care intră în alcătuirea unui predicat compus, împreună cu un cuvânt declinabil sau cu un infinitiv legat de ea prin aderență, formează sintagme predicative (caracterul particular al sintagmelor alcătuite din verbe fazice și infinitive este subliniat și de E. Valiulytė, vezi Valiulytė 1976: 175). Br. Kalinauskas (1972: 15, 166–167) nu consideră sintagme grupurile de cuvinte formate din verbe fazice și modale împreună cu infinitive, care alcătuiesc predicate analitice. Se disting două varietăți ale acestor sintagme: cele de stare sau existențiale și cele în care o acțiune este completată de o altă acțiune. În sintaxa lui J. Balkevičius nu este prezentată separat o clasificare a sintagmelor după sens. Întrucât el distinge părți simple și complexe de propoziție, semnificația sintagmelor este descrisă în capitolele corespunzătoare despre părțile de propoziție.

236 |

PERSONALIA

Diversele sintagme de cuvinte au fost analizate de Profesor și în articole științifice și comunicări la conferințe. Probabil, cea mai mare atenție a fost acordată sintagmelor nominale cu genitiv.

În articolul „Unele construcții ale substantivelor deverbale cu genitiv” (1974a) se analizează în ce măsură structura sintactică și semantica construcțiilor cu substantive deverbale depind de diverși factori lexicali și gramaticali. Sunt descrise mai amănunțit trei construcții: transformările N_g N^v, N_g V, VN_g și VN_g. Construcțiile subiective sunt alcătuite cel mai adesea din substantive abstracte provenite din verbe intranzitive cu diverse sensuri lexicale; sensul constituentului dependent nu este relevant în asemenea construcții. Construcțiile obiective sunt alcătuite, de regulă, din substantive abstracte provenite din verbe tranzitive, iar constituentul dependent al acestor construcții este, de obicei, o denumire de obiect neînsuflețit.

În tezele comunicării „Substantivele deverbale din limba lituaniană și valența lor”, prezentate la conferința Probleme de lexic și sintaxă (1974b), se discută mai întâi însăși noțiunea de valență. Se disting valența subiectivă, obiectivă și circumstanțială a substantivelor deverbale. Construcțiile cu astfel de substantive sunt analizate pornind de la expresie și ajungând la sens; cea mai mare atenție este acordată construcțiilor cu genitiv. Sensurile acestor construcții depind de sensul derivativ și lexical al substantivului regent, precum și de forma și sensul gramatical și lexical al cuvântului dependent.

Straipsnyje „Tiesioginio objekto, tikslo ir kiekio kilmininkų valdymas“ (1976) analizuojami keli bendrai kalbai aktualūs kilmininko vartosenos atvejai. Kai neigiamas modalinis veiksmažodis eina su bendratimi, jos valdomas objekto linksnis – kilmininkas arba galininkas – dažnai priklauso nuo atstumo iki neiginio. Su veiksmažodžiu žiūrėti bendrai kalbai teikiamas kilmininkas, nes jis turi tikslo semą: žiūri televizoriaus, kino, spektaklio… Šis siūlymas kitų kalbininkų buvo kritikuotas (žr. Ambrazas 1976, Balkevičius 1976) ir bendrinėje kalboje neprigijo. Su abstrakčios reikšmės daiktavardžiais reikšmė, įtaka, įspūdis, poveikis ir pan. siūloma vartoti kilmininką, kai norima išryškinti neapibrėžto kiekio atspalvį, ir galininką, kai tas atspalvis nesvarbus. Straipsnyje pabrėžiama semantinės motyvacijos svarba norminant sintaksės reiškinius.

Semantica și sintaxa unor construcții legate prin relații paradigmatice, precum Câinele roade un os, Osul este ros de câine, Osul ros de câine, sunt analizate în articolul „Semantica și alegerea formelor în construcțiile active, pasive și substantivale” (1979a). În opinia autorului, fiecare dintre construcțiile menționate trebuie considerată realizarea unui model semantic și gramatical distinct (ibid.: 57), și nu derivată dintr-o singură structură de bază, așa cum procedează reprezentanții gramaticii generative. După ce analizează separat structura semantică profundă și de suprafață a fiecărei construcții și relevă factorii care determină alegerea formelor morfologice, V. Labutis concluzionează că semantica sintactică este un fenomen ierarhic, cu mai multe straturi, și că „trebuie considerată «forța motrice» nu numai la nivelurile așa-zise profunde, ci și la cele de suprafață” (ibid.: 58).

Straipsnyje „Kilmininkas ir savybiniai įvardžiai“ (1980) dėl įvardžių mano, tavo, savo vietos gramatinėje sistemoje polemizuojama su V. Žuliu, kuris juos laiko asmeninių įvardžių kilmininkais (Žulys 1969). V. Labučio nuomone, šias formas įtraukti į įvardžių aš, tu, savęs paradigmas trukdo jų leksinė reikšmė – posesyvumas. Teigiama, kad sintagminiu požiūriu šios formos gali būti laikomos sustabarėjusiais kilmininkais, tačiau semantiniu požiūriu jos esančios savybiniai įvardžiai (Labutis 1980: 56). Autoriaus nurodomos ir silpnosios tradicinės interpretacijos pusės; vis dėlto ji laikoma parankesne praktikos reikalui, mokyklai.

PERSONALIA

237

Folosirea genitivului de cantitate și a celui partitiv este descrisă în articolul „Regența și semantica așa-numitelor genitive de cantitate” (1981a). Atât genitivul de cantitate, cât și cel partitiv apar în aceleași poziții sintactice de subiect și complement direct. În sintagmele cu substantive sau adverbe care exprimă cantitatea, genitivul care indică conținutul cantitativ este regent de către acestea, rangul său în structura sintactică a propoziției fiind, parcă, „retrogradat”. Cuvântul care exprimă obiectul nu este individualizat, ci reprezintă o clasă de obiecte. Genitivul partitiv fără un cuvânt care să indice cantitatea este caracterizat drept termenul marcat al opoziției. El se folosește atunci când „dorim să arătăm că acțiunea privește o parte a obiectului direct, nu întregul” (ibid.: 197). Folosirea genitivului partitiv în poziția de complement direct este limitată de diverși factori, încă neelucidați pe deplin, iar în poziția de subiect genitivul partitiv „apare numai în propoziții existențiale și în unele propoziții care exprimă mișcarea” (ibid.: 198). Articolul polemizează, de asemenea, cu privire la concepția despre categoria determinării și nedeterminării.

***

În numeroase publicații, V. Labutis a analizat probleme specifice ale sintaxei limbii lituaniene și chestiuni de metodologie a cercetării sintactice.

Profesorul a scris mult despre relațiile sintactice dintre cuvinte, în special despre acord și recțiune. Tema a fost abordată în unele dintre publicațiile menționate deja (1974b, 1976, 1981a; vezi și 1982). În plus, Profesorul a redactat un scurt articol despre acord pentru glosarul de termeni lingvistici publicat în revista Limba noastră (1974c). Acordul este definit acolo drept „adaptarea formelor cuvintelor cu categorii nesubstantive la formele altor cuvinte” (ibid.: 45). În limba lituaniană, adjectivele, participiile, numeralele adjectivale și pronumele se acordă cu substantivele sau cu alte cuvinte folosite substantival. Autorul subliniază că acordul nu presupune o asemănare completă a formelor și că în limbă sunt frecvente și cazurile așa-numitului acord parțial. De acord se distinge ajustarea formei numelui predicativ la subiect — pentru care se propune termenul de coordonare sau corespondență (în Sintaxa limbii lituaniene acesta se numește corelare), iar relația apoziției cu termenul determinat este numită paralelism formal (ulterior, autorul numește această relație opoziție). Coordonarea formelor subiectului și ale predicatului exprimat printr-un verb personal este de alt tip: aceste forme se acordă numai în privința categoriei numărului (ibid.: 47). Ulterior, autorul a folosit materialul articolului la redactarea unor lucrări mai ample — studiul Probleme ale sintagmelor (cf. Labutis 1976c: 28–30) și monografia Sintaxa limbii lituaniene (1994: 30–33).

Cercetările privind recțiunea substantivelor deverbale au stimulat interesul pentru teoria valenței. Profesorul a discutat noțiunile de valență sau de combinabilitate a cuvintelor în cărțile sale (1976, 1994), iar acestea sunt examinate într-o măsură mai mare sau mai mică și în alte publicații (de exemplu, 1974b).

În tezele comunicării „Valența – rolurile semantice – structura semantică a propoziției”, prezentate la Conferința Internațională a Baltologilor (1985a), aceste trei fenomene sunt descrise drept strategii gramaticale distincte, deși interconectate, care acționează în sistemul limbii. Valența este considerată proiectul interacțiunii sintagmatice a cuvântului ca unitate lexicală a sistemului limbii, proiect care prevede numărul și conținutul interacțiunilor necesare, probabile sau doar posibile ale cuvântului, precum și reperele pentru realizarea lor prin elemente lingvistice. Rolurile semantice sunt definite ca reflectarea pozițiilor tipizate ale elementelor realității cunoscute în anumite situații. Structura semantică a propoziției este o schemă a unui anumit tip de propoziție. Lingvisticii diacronice i se atribuie sarcina de „a determina în ce măsură și în ce fel pot evolua, de-a lungul secolelor, proiectele valențiale ale lexemelor individuale într-o anumită limbă

238 |

PERSONALIA

nu numai în ceea ce privește expresia formală, ci și conținutul, ce posibile deplasări ale regularităților de reprezentare a rolurilor semantice există” (ibidem: 66).

Minėtina ir N. Šližienės Lietuvių kalbos veiksmažodžių junglumo žodyno (Šližienė 1994) pirmojo tomo recenzija (Labutis 1995). Joje atidžiai išnagrinėta knygos sandara, skirtingų lygmenų valentingumo pateikimas ir kai kurios teorinės nuostatos. Argumentuotai svarstomas žodyno paskirties ir veiksmažodžių atrankos kriterijų neapibrėžtumas, nurodomi semantinių funkcijų skyrimo, žodžių reikšmių atrankos ir nusakymo trūkumai, nepakankamas leksinio valentingumo pateikimas. Recenzento pabrėžiama išsamaus nagrinėjamų veiksmažodžių reikšmės aprašymo svarba, siūloma pirma pateikti semantinį veiksmažodžių valentingumą, o tik po jo – sintaksinį, keliami būtinųjų ir fakultatyviųjų valentinių palydovų atribojimo sunkumai.

Cercetările relațiilor sintactice sunt direct legate de domeniul semanticii sintactice. Interacțiunea dintre sintaxă și semantică, rolul semanticii în cercetarea sintaxei sunt subliniate de Profesor în numeroase publicații (cf. 1979a, 1980, 1981a, 1981b).

În comunicarea „Semantica și selectarea formelor cuvintelor”, prezentată la conferința Chestiuni de sintaxă și semantică (1982), relațiile dintre cuvinte sunt împărțite în două tipuri, în funcție de strategiile de selectare a formelor cuvintelor. Tipul gramatical formal se bazează pe clasele lexicale și morfologice ale cuvintelor și pe categoriile lor flexionare; acestui tip îi aparțin acordul și corelarea. În cazul strategiei formale semantice, formele cuvintelor sunt selectate în funcție de semantica ce reflectă relațiile dintre elementele realității și de structura gramaticală a limbii; relațiile dintre cuvinte de acest tip sunt recțiunea și juxtapunerea.

Necesitatea de a se baza pe semantică în cercetarea sintaxei și de a porni nu numai de la expresie spre sens, ci și în direcția opusă, este subliniată și în comunicarea prezentată la conferința Norma limbii și stilurile funcționale, „Некоторые особенности синтаксической нормы падежных конструкций”. În rezumatele conferinței (1984) este arătată complexa interdependență dintre unitățile sintaxei și ale semanticii și sunt dezvăluite premisele formării sinonimelor sintactice. Este evidențiată necesitatea unui dicționar al combinabilității cuvintelor din limba lituaniană.

Apžvalginiame straipsnelyje „Sintaksinė semantika (semasiologija)“ (1983) ši kalbotyros kryptis apibūdinama kaip „sintaksės tyrimas pagal tiesioginį kalbos vienetų ryšį su jais žymimais tikrovės daiktais, procesais, reiškiniais“ (1983: 11–12), nusakomi pagrindiniai jos principai.

Articolul scris împreună cu G. V. Maksimova, „Некоторые типы синтагм с количественным значением в русском и литовском языках” (Maksimova, Labutis 1985), analizează acordul semantic (din punctul de vedere al cantității) al verbelor de aspect perfectiv cu complementele lor directe. Sunt cercetate mai îndeaproape sintagmele din limbile lituaniană și rusă alcătuite din verbe care au în structura semantică ideea logică a pluralității (de exemplu: a prinde păsări, a tăia sălcii etc.). Spre deosebire de limba rusă, în lituaniană sensurile de pluralitate și partitivitate sunt exprimate nu numai prin prefixe ale verbelor cu rădăcina corespunzătoare, ci și prin sufixe iterative (-yti, -inėti etc.).

În lucrările mai recente se observă interesul viu al Profesorului pentru o altă teorie a cercetărilor gramaticale contemporane – gramatica funcțională. Specificul abordării funcționale a limbii, scopul gramaticii funcționale și unele chestiuni metodologice sunt explicate în articolul „Practica limbii și gramatica funcțională” (1994c).

Profesorul predă până în prezent cursul de gramatică funcțională a limbii lituaniene masteranzilor Universității din Vilnius, astfel încât se pot aștepta și alte lucrări ale sale în acest domeniu.

PERSONALIA

239

Începând aproximativ de la sfârșitul anilor șaptezeci, Profesorul abordează tot mai des problemele propoziției.

În comunicarea „Predicativitatea și sintagma”, prezentată în 1979 la conferința Probleme actuale de lingvistică, se susține că tocmai predicativitatea delimitează propoziția de sintagmă. Nu ar trebui să se distingă un tip separat de sintagme predicative, deoarece astfel s-ar desființa granița dintre sintagmă și propoziție, ceea ce, în opinia profesorului, este o etapă deja depășită în știința sintaxei (1979b: 49).

Articolul „Posibilitățile și sarcinile descrierii sintaxei” (1981b), publicat în Lingvistică în 1981, poate fi numit programatic. El ilustrează diversitatea metodologiei descrierii sintactice și complexitatea fenomenului descris. Sunt analizate concepțiile despre noțiunile fundamentale ale sintaxei – propoziția și sintagma. Se subliniază încă o dată importanța corelării sintaxei cu semantica: în opinia autorului, „în semantica sintactică, cele mai importante sunt semnificațiile relațiilor sintagmatice (sau sintactice) <…> și semnificațiile categoriilor legate de predicativitatea propoziției” (ibidem: 57). Sintaxa poate fi descrisă pe deplin numai prin îmbinarea a două direcții opuse de cercetare: atât pornind de la sens spre formă, cât și invers, de la formă spre sens. În opinia autorului, este necesar să se distingă două niveluri ale analizei sintactice – formele cuvintelor și sintagmele, respectiv propoziția. Sunt privite cu scepticism încercările de „a uni concluziile unor cercetări sintactice întemeiate pe principii diferite, uneori chiar opuse” (ibidem: 59). La finalul articolului sunt formulate cele mai actuale sarcini ale științei sintaxei limbii lituaniene: „1) perfecționarea și aprofundarea științei tradiționale a sintaxei limbii lituaniene contemporane; 2) asumarea cercetării serioase a sintaxei presupuse <…>; 3) crearea unei sintaxe istorice a limbii lituaniene <…>; 4) compararea tipologică a faptelor sintactice din limba lituaniană cu cele din alte limbi <…>; 5) cercetarea și descrierea nivelurilor sintaxei limbii lituaniene din diverse direcții, potrivit unor principii și aspecte variate; 6) cercetarea structurii sintactice semantice (a semanticii sintactice); 7) participarea la dezbaterile privind chestiuni teoretice de sintaxă” (ibidem: 59). Profesorul însuși s-a ocupat în activitatea sa științifică de aproape toate aceste sarcini.

***

Activitatea științifică și pedagogică de mulți ani a Profesorului este încununată de lucrarea monumentală Sintaxa limbii lituaniene. Aceasta nu este doar un manual universitar, ci și o monografie științifică, o sinteză a cercetărilor anterioare, care cuprinde întregul spectru al fenomenelor sintactice. În mai puțin de un deceniu au apărut deja trei ediții ale acestei cărți (1994, 1998 și 2002).

Sintaxa relațiilor și a sintagmelor dintre cuvinte este considerată în monografie una dintre principalele ramuri ale științei sintaxei și este analizată într-un capitol separat. În monografie, noțiunea de valență este întrucâtva diferită de cea din studiul Problemele sintagmelor: valența este considerată din perspectiva determinării lexicale a relațiilor sintagmatice (1994: 23). În opinia autorului, valența nu poate dezvălui structura propoziției, deoarece „nu are o legătură directă nici cu orientarea însușirii predicabile spre actul de vorbire (predicativitatea propoziției), care determină esența propoziției, nici cu intonația acesteia” (ibidem). Această concepție diferă de cea prezentată de N. Sližienė și V. Ambrazas în Gramatica limbii lituaniene contemporane (cf. Ambrazas, ed. 1994: 587 ș.u.). Monografia distinge combinabilitatea cuvintelor de valență, ca noțiune mai cuprinzătoare. Relațiile sintagmatice sunt delimitate de relațiile semantice: primele sunt stabilite între cuvinte și formele lor ca cazuri de relaționare semantică directă, iar cele din urmă – între unitățile constitutive ale propoziției. Din păcate, această distincție nu este expusă suficient de clar (cf. ibidem: 42, nota 2). În noua carte, relația dintre partea nominală a predicatului și atributul predicativ, pe de o parte, și verbul, pe de altă parte, este considerată nu o atracție a cuvintelor, ci o varietate de juxtapunere (acolo

240 |

PERSONALIA

tot: 37). În monografie, relațiile formale dintre formele cuvintelor sunt distinse la fel ca în studiul Žodžių junginių problemos, doar că termenul coordonare a fost înlocuit, probabil preluându-se din gramatica academică, cu cel de corelare (sau corelație). Conceptul acestei relații a rămas în esență același ca înainte, însă în manual sunt distinse mai multe tipuri ale sale; de exemplu, corelația este identificată și între forme invariabile ale cuvintelor care îndeplinesc funcțiile de subiect și predicat: Sunku šieną vežti; Gyventi – tai ne duoną kepti (ibid.: 41–42). Conceptul de regim este ușor precizat în monografie: în definirea acestei relații sintactice se arată că pot fi regizate nu doar cazurile, ci și construcțiile prepoziționale. Pot intra în relație de aderență și formele cuvintelor flexibile: nu doar atributele predicative (sau predicative) și părțile nominale ale predicatului, ci și nominativele cu valoare circumstanțială și părțile de propoziție comparative (expresiile): Kas rytas bėgo su kitais vaikais į mokyklą; Per kitas dvi pamokas jis sėdėjo kaip medinis (ibid.: 37–38). Formele cuvintelor legate prin relația de conexiune bilaterală sunt incluse mai clar în monografie în clasa grupurilor de cuvinte decât în Žodžių junginių problemose, deși sunt considerate grupuri de cuvinte specifice (ibid.: 45–47). Formele cuvintelor legate prin relația de coordonare sunt considerate, ca și înainte, părți omogene ale propoziției, care formează anumite construcții, dar nu grupuri de cuvinte (ibid.: 46). În monografie este definită mai clar relația dintre conceptele de construcție gramaticală și grup de cuvinte: cel din urmă este mai restrâns; grupurile de cuvinte sunt considerate construcții binare cu un anumit grad de autonomie sintactică și semantică (ibid.: 44). Grupurile de cuvinte sunt clasificate pe baza criteriilor structurale, formale și semantice.

În capitolul despre grupurile verbale apar grupuri noi cu participiu și grupuri copulative. Acestea din urmă sunt alcătuite dintr-un verb cu sens autonom redus (o copulă), împreună cu un cuvânt care îndeplinește funcția de parte nominală a predicatului și o formă de cuvânt cu funcția de subiect. Grupurile alcătuite din substantive verbale sunt descrise în monografie nu în capitolul grupurilor verbale (ca înainte), ci în cel al grupurilor nominale. În funcție de sens se disting cinci tipuri de grupuri; grupurile completive nu constituie un tip aparte – ele sunt analizate acum în capitolul grupurilor obiectuale (ibid.: 84).

În manual, propoziția este definită din punct de vedere semantic, formal și al structurii predicative. Cele mai importante proprietăți ale sale sunt considerate predicativitatea și intonația distinctă (ibid.: 108). Este subliniată funcția comunicativă a propoziției (ibid.: 109). Propozițiile sunt construite după schemele structurii formale și semantice și se caracterizează prin anumite tendințe privind ordinea cuvintelor (ibid.: 107). Din punctul de vedere al structurii, în funcție de numărul centrelor predicative, propozițiile se împart în simple și compuse, iar în funcție de numărul membrilor centrului predicativ – în propoziții bimembre, unimembre și fără membri (sau nesegmentabile). În funcție de legătura centrului predicativ cu categoria gramaticală a persoanei, atât propozițiile bimembre, cât și cele unimembre se împart în personale și impersonale. Prin aceasta, monografia se deosebește de alte descrieri ale structurii sintaxei limbii lituaniene. Sunt considerate propoziții personale unimembre propozițiile cu un agent nedefinit sau necunoscut și generalizat – așa-numitele propoziții nedeterminate și generalizatoare (ibid.: 126–127). Propozițiile personale determinate sunt cele cu agentul acțiunii exprimat – ele sunt considerate propoziții bimembre (ibid.). În manualele lui J. Balkevičius și V. Sirtautas și Č. Grenda, personale determinate sunt numite propozițiile al căror subiect nu este exprimat, deși poate fi dedus din persoana predicatului sau din context (vezi Balkevičius 1963: 133–134; Sirtautas, Grenda 1988: 22–23) – în manualele lor, aceste propoziții sunt considerate unimembre. Propozițiile impersonale cu subiect, care, în opinia profesorului, „este atras semantic în centrul predicativ” (Labutis 1994: 125), sunt considerate bimembre, deși cu unele rezerve. Formele cuvintelor care alcătuiesc centrul predicativ al propozițiilor impersonale indică absența legăturii cu categoria gramaticală a persoanei (ibid.: 127–128). Autorul împarte propozițiile impersonale în patru tipuri: obișnuite-

PERSONALIA

241

obișnuite, infinitivale, nominative și propoziții fără membri. În manualul lui Sirtautas și Grenda, numai primele sunt considerate impersonale. Balkevičius consideră impersonale și propozițiile infinitivale, iar gramatica academică este, în această privință, cea mai apropiată de lucrarea profesorului.

Centrul predicativ al propozițiilor impersonale obișnuite este alcătuit cel mai adesea din verbe impersonale sau din forme de gen neutru ale adjectivelor (ibid.: 128). Sunt analizate separat trei tipuri problematice de propoziții impersonale obișnuite. În primul rând, o propoziție impersonală poate avea un subiect formal exprimat prin infinitiv, de exemplu: Draudžiama nuvažiuoti autotransportui nuo asfalto. Un asemenea infinitiv, folosit după o formă de gen neutru, „tinde mai mult spre predicat”, astfel că, în opinia autorului, este oportun ca asemenea propoziții să fie considerate impersonale (ibid.: 131). În al doilea rând, sunt considerate impersonale propozițiile care au un subiect în genitiv, iar predicatul lor este exprimat printr-un participiu de gen neutru, de exemplu: Suprato ji, kad čia ateinama žmogžudžių (ibid.: 132). Asemănătoare propozițiilor impersonale sunt și cele cu verbe în centrul predicativ care exprimă existența, apariția, procesul de diminuare sau sporire a ceva, precum și cu genitivul cantitativ nedefinit, cu conținut de cantitate și cu negație, de exemplu: Ir buvo gi triukšmo; O pas mus purvo aukščiau kelių (ibid.: 132–133). În al treilea rând, sunt considerate impersonale propozițiile al căror predicat este „infinitivul verbelor care exprimă senzații, însoțit de o formă verbală personală facultativă”, iar obiectul lor este exprimat printr-un caz oblic sau printr-o propoziție subordonată, de exemplu: Vėjo malūnų tame krašte visai nebuvo regėti (ibid.: 132).

Propozițiile infinitivale sunt considerate impersonale, deoarece infinitivul „nu indică direct legătura cu categoria gramaticală a persoanei” (ibid.: 132). Se atrage atenția asupra unor propoziții al căror infinitiv „nu este în relație sintagmatică cu dativul subiectului și [ele] pot fi reconstruite nu ca propoziții impersonale, ci mai degrabă ca propoziții bimembre: Dėdė treptelėjo koja: – Gult! (J. Mikel.) Šitokį berną paleist iš rankų! (J. Balt.)” (ibid.: 133).

Propozițiile fără membri sunt considerate enunțuri gramatical „nesegmentabile, alcătuite dintr-un cuvânt care nu îndeplinește funcția unei părți de propoziție sau dintr-o îmbinare foarte strânsă de asemenea cuvinte” (ibid.: 137). Ele mai sunt numite cvazipropoziții, deoarece nu au un model structural caracteristic propoziției. Faptul că propozițiile fără membri sunt considerate impersonale reiese doar din diagramă (ibid.: 138). De propozițiile fără membri se disting și sunt analizate separat propozițiile incomplete. Ele corespund unei părți de propoziție sau unui constituent al unei propoziții compuse. O trăsătură caracteristică a acestor propoziții este dependența de context sau de situație, fără de care ele pur și simplu nu sunt inteligibile. Dacă propozițiile incomplete sunt puțin legate de context, avem o varietate specială a acestora – propozițiile eliptice (ibid.: 142). Conceptul și clasificarea propozițiilor fără membri și incomplete la profesorul V. Labutis sunt apropiate de cele prezentate în manualul lui J. Balkevičius (cf. Balkevičius 1963: 151–155). Ele diferă mai mult de descrierea corespunzătoare din manualul lui V. Sirtautas și Č. Grenda: în acesta din urmă, propozițiile eliptice nu sunt considerate o subclasă a celor incomplete; de cele incomplete sunt deosebite (pe baza funcției) și discutate separat propozițiile adăugate (parce­lația) (Sirtautas, Grenda 1988: 28–29). Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje propozițiile incomplete și alte segmente de enunț sunt considerate cazuri de realizare în vorbire a formei gramaticale a propoziției; ele nu constituie tipuri distincte de structură a propoziției și, prin urmare, ar trebui să fie obiectul cercetării textului, nu al sintaxei – gramatica se delimitează de ele (Ambrazas, red. 1994: 476).

În carte, propoziția compusă este definită drept „o unitate complexă de comunicare (enunț), alcătuită din două sau mai multe structuri predicative, care transmite două sau mai multe situații și relația dintre ele” (Labutis 1994: 145). Propozițiile compuse sunt clasificate și descrise în mod asemănător ca în Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje: mai întâi se disting propozițiile cu conjuncție și cele fără conjuncție; apoi primele sunt împărțite în subordonate și coordonate, iar celelalte sunt grupate în funcție de constituenți

242 |

PERSONALIA

natura relațiilor semantice. În monografie, drept cuvinte de legătură sunt considerate nu doar pronumele relative, ci și anumite particule care îndeplinesc funcția conjuncțiilor (ibid.: 150). Sunt analizate separat propozițiile compuse cu două sau mai multe componente. Cartea prezintă o clasificare structurală și funcțională a propozițiilor subordonate. După structură, se disting propozițiile subordonate disociate (cu o propoziție subordonată reprezentată de o componentă a întregii propoziții) și incluse (cu o propoziție subordonată reprezentată de o componentă a unui cuvânt). Acestea din urmă sunt împărțite în propoziții explicative și completive. Componenta subordonată a propozițiilor explicative lămurește conținutul verbelor, adjectivelor sau substantivelor abstracte din propoziția principală. Componenta subordonată a propozițiilor completive poate fi relativă, determinativă sau atributivă. Componentele introduse printr-un pronume relativ sau un adverb și care au în propoziția principală un cuvânt corelativ sunt numite relative sau descriptive (ibid.: 159). Propozițiile determinative încep cu conjuncțiile kad, jog, prin intermediul cărora „se precizează mai pe larg ceea ce în propoziția principală este exprimat incomplet printr-un adjectiv sau un adverb însoțit de un pronume care semnalează această incompletitudine, toks, tas, ori de adverbele taip, tiek” (ibid.: 159). Astfel de componente subordonate pot fi legate direct și de pronume sau adverb. Spre deosebire de Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje, Profesorius consideră determinative și anumite propoziții comparative, „a căror componentă subordonată este legată de un adjectiv sau de un adverb, mai ales de forma lor de comparativ” (ibid.: 159–160). Componentele subordonate atributive exprimă o caracteristică a obiectului, sunt legate de un substantiv din propoziția principală și încep cel mai adesea cu pronumele kuris (ibid.: 160). Propozițiile subordonate disociate sunt apoi clasificate în funcție de rolul componentei subordonate în raport cu întreaga propoziție. Se susține că respectivele componente ale propozițiilor subordonate sunt adesea sinonime și concurează cu părțile corespunzătoare de propoziție. Subiectele, complementele și predicatele exprimate în forme obișnuite nu au sinonime clare între componentele subordonate (ibid.: 162). În general, clasificarea structurală a propozițiilor subordonate corespunde în esență celei prezentate în gramatica academică Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje.

Propozițiile coordonate sunt împărțite structural în propoziții cu structură deschisă și închisă, flexibilă și rigidă. În funcție de conținutul interacțiunii dintre componente, se disting patru tipuri de propoziții coordonate: copulative, disjunctive, adversative și explicative. Spre deosebire de gramatica academică, V. Labutis nu distinge un tip separat de propoziții coordonate atributive. Componentele legate prin conjuncția o pot forma propoziții coordonate copulative sau adversative (ibid.: 166, 169). Ca și în gramatica academică, propozițiile asindetice sunt analizate separat de cele conjuncționale. Ele sunt grupate după structură (deschise și închise) și după natura relațiilor semantice pe care le exprimă. Profesorul consideră că propozițiile asindetice cu un singur subiect nu sunt propoziții compuse, ci propoziții simple cu grupuri de cuvinte omogene (ibid.: 175). În manual, adaosul (ca și inserția) este considerat un tip distinct de relație sintactică și este opus atât subordonării, cât și coordonării, inclusiv coordonării asindetice (ibid.: 175). Sunt considerate propoziții compuse cu adaos propoziții de structură destul de variată: atât cele ale căror componente sunt legate prin conjuncția ir (nepatinka, ir tiek), prin cazurile pronumelui kas și prin adverbul kaip (ele corespund propozițiilor adăugate subordonate din Dabartinės lietuvių kalbos gramatikos), cât și cele ale căror componente sunt legate prin particulele ypač, tik, bent, nebent (Koks ponas, toks tarnas, – tik prekių ieško), precum și anumite propoziții asindetice (Bet jam neišeina taip kaip tėvui, net visai nepanašu). Propozițiile compuse cu mai multe componente sunt analizate în monografie, asemenea propozițiilor asindetice cu structură complexă și propozițiilor mixte din gramatica academică, în funcție de modalitățile de îmbinare (structură).

A doua parte a cărții este dedicată părților de propoziție. În opinia Profesorului, „O concepție sintactică ce ocolește oricare dintre părțile de propoziție nu dezvăluie pe deplin acele fenomene sintactice pe care le abordează teoria părților de propoziție”

PERSONALIA

| 243

(ibid.: 192). Cea mai importantă caracteristică a unei părți de propoziție este considerată funcția sa sintactică în propoziție. Partea de propoziție este definită ca „un cuvânt, o formă a cuvântului, combinația lor sau un grup de cuvinte care îndeplinește în propoziție o anumită funcție în raport cu întreaga propoziție și se află în relație directă, semantică și gramaticală, cu un alt element al propoziției de același nivel” (ibid.: 197). De exemplu, în concepția lui V. Ambrazas, partea de propoziție este considerată o unitate a structurii propoziției, distinsă pe baza relațiilor sintactice dintre formele cuvintelor (Morkūnas, red. 1999: 546). După structură, părțile de propoziție se împart în simple și compuse. Spre deosebire de Lietuvių kalbos gramatika și de V. Sirtautas (Sirtautas, Grenda 1988: 53), părțile de propoziție formate din grupuri de cuvinte sunt considerate simple. Subiectul și predicatul sunt considerate părți principale ale propoziției, de același rang. Complementul sau circumstanțialul legat de întreaga propoziție este numit situant (ibid.: 204). Se subliniază că, din cauza specificului fenomenelor sintactice, în cazuri concrete nu este întotdeauna posibilă identificarea fără echivoc a unei părți de propoziție. Adesea este chiar mai important „să se arate calea identificării sale, prezentându-și argumentele” (ibid.: 210).

V. Ambrazas definește subiectul drept o parte de propoziție legată de predicat printr-o relație sintactică de interdependență (Ambrazas 1999). În terminologia lui V. Labutis, subiectul este partea principală a propoziției „care, împreună cu predicatul, formează centrul predicativ al propoziției și denumește obiectul sau lucrul căruia, prin alcătuirea propoziției, i se atribuie o caracteristică orientată în funcție de situația de comunicare” (Labutis 1994: 211). În opinia Profesorului, definiția subiectului nu poate fi întemeiată pe nominativ, deși acesta este forma de bază a subiectului. În propozițiile personale, subiectul poate fi exprimat nu numai prin nominativ și grupuri de cuvinte cu nominativ, ci și prin genitivul unei cantități nedefinite sau al unei părți, precum și prin genitivul plural colectiv, de exemplu: Rudenį atvažiuodavo į girią vyrų; Cinoko dar neišvirė, o Baltaragio jau sėdo valgyti. Sunt considerate personale propozițiile cu verbele būti, atsirasti, kilti, didėti, mažėti și altele asemenea, folosite la persoana a treia, și cu un subiect la genitiv, de exemplu: Kiekvienoje dirvoje yra kūkalių; Tuoja ant stalelio atsirado visokių valgių ir gėrimų. Argumentul invocat este posibilitatea de a folosi, cu aceeași formă verbală, nominativul sau un grup de cuvinte care conține un nominativ. Subiectul la genitiv poate desemna și purtătorul unei caracteristici, de exemplu: Senosios būta šnekios. În opinia lui V. Labutis, și propozițiile impersonale pot avea subiect. Acesta poate fi exprimat prin infinitiv sau printr-o construcție infinitivală, de exemplu: Išeiti į gatvę jai vienai buvo uždrausta; prin forme de gen neutru, de exemplu: Viena teb uvo aišku...; prin pronumele kas, viskas, niekas, de exemplu: Bet kas buvo įsakyta, tai turėjau atlikti (ibid.: 223). Sunt considerate impersonale și propozițiile cu diateză pasivă și complement la genitiv, de exemplu: Ar ir ten žmonių gyvenama? (ibid.: 224). Propozițiile cu adjectiv acordat în funcția de nume predicativ și cu un genitiv pot fi considerate personale sau impersonale, de exemplu: Sesers būta labai gražios (ibid.). Sunt considerate impersonale și propozițiile cu verbele rūpėti, parūpti sau altele asemenea și cu subiect la nominativ, de exemplu: Mergoms tik ištekėti rūpi, daugiau nieko (ibid.). Propozițiile cu verbul negativ būti și genitiv, de exemplu: Tokių žmonių, kaip buvo Jurgaitis, jau nebėra, sunt considerate impersonale, deoarece „Fără a modifica predicatul, genitivul nu poate fi înlocuit aici, fiindcă este impus de negație” (ibid.: 220). Funcția de subiect în propoziție poate fi îndeplinită și de o componentă predicativă — o propoziție subordonată. În carte, propozițiile subordonate subiective sunt analizate ca una dintre modalitățile de exprimare a subiectului.

În carte, predicatul este considerat „partea principală a propoziției care determină centrul predicativ al acesteia și prin care se exprimă o caracteristică atribuită cuiva, orientată în funcție de actul de vorbire” (ibid.: 226). Noțiunea de predicat este legată de cea de subiect; de aceea, în propozițiile impersonale și nominative, termenul principal este considerat predicat doar cu anumite rezerve. După structură, predicatele pot fi simple și compuse. Primele sunt împărțite, ca la V. Sirtautas și Č. Grenda, în predicate simple (cf. predicatele propriu-zise ale lui Sirtautas și Grenda), grupate și analitice. Acestea din urmă sunt alcătuite din forme verbale compuse — timpuri compuse și diateza pasivă-

244 |

PERSONALIA

o categorie. Se susține opinia că, într-un asemenea predicat, subiectului i se atribuie o singură trăsătură, iar „cei doi constituenți ai săi sunt legați la nivel morfologic, între ei neexistând o relație sintagmatică” (ibid.: 231). Predicatele compuse sunt împărțite în predicate complexe și predicate nominale, potrivit tradiției care datează de la J. Jablonskis. Componenta nominală a predicatului nominal se numește predicativ. În manualul lui Sirtautas și Grenda (1988: 91–92), termenul atribut predicativ (sau predicatic) este înțeles mai restrâns decât în gramaticile academice (Ulvydas, ed. 1976: 437–454; Ambrazas, ed. 1994: 490): nominativul unui cuvânt adjectival legat de un verb autonom este considerat al doilea predicat, complementar (Labutis 1994: 250–252). Capitolul despre predicat tratează și propozițiile subordonate predicative. Limita dintre expresiile comparative și propozițiile subordonate predicative de tip comparativ este trasată altfel decât în gramaticile academice: ultimele sunt identificate atunci când „comparația este alcătuită din cel puțin una dintre părțile principale ale propoziției” (ibid.: 255). Astfel, comparația kaip Mykolas din propoziția Aš noriu būti toks mokytas, kaip Mykolas. este considerată și ea o propoziție subordonată incompletă. În descrierea relațiilor dintre formele predicatului și formele subiectului, noțiunilor derinimas (pentru cuvintele adjectivale) și koreliacija (pentru cuvintele substantivale și formele personale ale verbului) li se atribuie sensuri diferite.

Pe baza poziției subiectului în transformarea pasivă, numai genitivele de negație și de cantitate nedefinită sunt considerate de Profesor complement direct, alături de acuzativ (ibid.: 268). Genitivul folosit cu verbe care exprimă aspirație, lipsă, teamă și altele asemenea este considerat complement indirect (spre deosebire de Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje, cf. Ambrazas, ed. 1994: 488). În funcție de relația cu predicatul se disting nu numai complemente directe și indirecte, ci și complemente secundare. Acestea „sunt de obicei complemente suplimentare, secundare — apar alături de predicate care au deja un complement direct sau indirect, uneori și un alt complement secundar” (Labutis 1994: 274). Complementele compuse cu gerunziu sau participiu, care alcătuiesc un al doilea centru predicativ (construcții cu cazuri duble), sunt numite de autor complemente complexe (termenul lui J. Jablonskis). Același capitol analizează și propozițiile subordonate de complement direct, indirect și secundar.

În funcție de sens, se disting circumstanțiale de loc, de timp, de cauză, de condiție, concesive, de scop, de calitate și de cantitate, precum și propoziții subordonate corespunzătoare. Sunt descrise în detaliu subgrupurile semantice și exprimarea fiecărui tip de circumstanțial și de propoziție subordonată. De exemplu, propozițiile subordonate de calitate se împart în două subgrupuri: directe de calitate și comparative. După structură, propozițiile subordonate directe de calitate se subdivid în completive, sau substitutive (Voi trăi așa cum n-a mai trăit nimeni), descriptive (Nu toate s-au desfășurat așa cum li se pare lor) și relative (Cum muncește, așa are). Circumstanțialele dezvoltate exprimate prin participiu, gerunziu și supin sunt analizate separat; este discutată problema autonomiei lor în propoziție (și, prin urmare, a punctuației).

Înțelegând noțiunea de inserție într-un sens larg, autorul distinge trei grupuri: inserții legate gramatical de părțile propoziției și inserții fără o asemenea legătură; sunt analizate tot ca un tip de inserție și adresările.

Un capitol separat tratează chestiunile legate de vorbirea autorului și de cea non-autorală, în raport cu structura propoziției. În monografie atrage atenția distincția consecventă dintre analiza structurală și cea sintactică. În întreaga carte se acordă multă atenție punctuației și aspectelor practice ale limbii. Principiile punctuației sunt prezentate separat, în capitolul final al cărții.

***

Profesorul s-a interesat și de istoria cercetărilor privind sintaxa limbii lituaniene. Astfel, articolul „Sintaxa în gramatica lui D. Klein” (1990) analizează structura și noțiunile principale ale părții de sintaxă din prima noastră gramatică tipărită. Sunt formulate observații valoroase privind traducerea acestei gramatici latine-

PERSONALIA

|245

ce în limba lituaniană. În opinia autorului, D. Klein poate fi considerat „inițiatorul descrierii utilizării cazurilor și a unor forme ale limbii lituaniene, care a scos în evidență fapte interesante și încă importante în acest domeniu și a indicat direcțiile interpretării lor științifice” (ibid.: 117). Nu se poate să nu fim de acord nici cu importanța subliniată în articol a examinării descrierilor anterioare ale structurii gramaticale a limbii lituaniene: „Fără să analizăm în detaliu și să evaluăm pe deplin toate gramaticile noastre, chiar și capitolele lor individuale, nu vom avea o adevărată istorie a științei limbii lituaniene. Iar fără aceasta, știința gramaticală actuală adesea «descoperă» lucruri cunoscute de mult sau trage concluzii neîntemeiate” (ibid.: 118).

Istoriei lingvisticii noastre îi este dedicat și articolul omagial „Gramatica limbii lituaniene — o sută de ani” (2001). Acesta trece în revistă împrejurările apariției primei gramatici a lui J. Jablonskis, concepțiile teoretice, structura, definițiile importante și terminologia ei. Este evidențiat caracterul normativ al gramaticii, pe care V. Labutis l-a apreciat drept „o lucrare care a pus bazele științei noastre gramaticale tradiționale, a trasat mai multe principii fundamentale ale acestei științe și nu și-a pierdut nici astăzi valoarea în ceea ce privește utilizarea, clarificarea și consacrarea normelor pentru numeroase aspecte particulare ale limbii” (ibid.: 14).

***

Profesorul V. Labutis a publicat recenzii la numeroase lucrări de lingvistică lituaniană.

S. Krinickaitės knygelė Kalbų raiškos savitumas (1984) recenzento vertinama kaip bandymas užpildyti lietuvių kalbos gretinimų su kitomis kalbomis spragą (1985c). Tačiau grožinės literatūros originalų ir vertimų lyginimai, Profesoriaus nuomone, „nėra labai patikimas kelias pereiti prie kalbų raiškos savitumų ir net prie būdingų kalbos modelių“ (ten pat: 29). Lietuvių ir rusų kalbų gretinimo vaizdas būtų tikresnis, jeigu savitumai autorės būtų rodomi bendrybių ir panašumų fone. Knygelėje kartais nedaroma skirtumo tarp meninės kalbos faktų ir kalbos sistemos savitumų, kliūva pernelyg platūs apibendrinimai.

Recenzijoje „Žodžių dažnio žodynus panagrinėjus“ (1999a) aptariami Laimos Žilinskienės ir Vidos Grumadienės parengti dažniniai dabartinės rašomosios lietuvių kalbos žodynai mažėjančio dažnio (1997) ir abėcėlės (1998) tvarka, daugiausia dėmesio skiriama pastarajam. Žodyne pasigendama buitinio stiliaus leksikos, daugelio kasdien vartojamų žodžių: buitinių realijų, augalų bei gyvūnų pavadinimų, kultūros srities ir su intelektine veikla susijusių žodžių, abejojama dėl tekstų atrankos principų. Dėl šių priežasčių siūloma jį laikyti ne dabartinės lietuvių kalbos, o keturių funkcinių stilių žodynu (p. 108). Recenzuojamame žodyne pasigendama žadėtų tikrinių žodžių dažnio duomenų. Neaiškūs kalbos dalių nustatymo kriterijai, todėl kalbos dalių statistikos lentelės nekelia pasitikėjimo. Su rūpesčiu konstatuojama, kad žodyne gausu nenorminių žodžių, todėl norminimo reikalui, V. Labučio nuomone, žodynas „labiau tiktų kaip klaidų šaltinis“ (p. 112). Recenzijoje daroma išvada, kad žodyno sudarymo principai autorių nepakankamai apmąstyti, pats „žodynas ir jo atramos taškai, deja, dažniau nuvilia nei džiugina“ (p. 113).

J. Balkevičiaus Lietuvių kalbos predikatinių konstrukcijų sintaksė (1998) trumpai apžvelgiama Gimtosios kalbos žurnale (Labutis 1999b). Jame paskutinis žymiojo sintaksininko veikalas ypač vertinamas kaip „savita sintaksės mokslo studija, kurioje nuosekliai plėtojama vientisa verbocentrinio sakinio pamato koncepcijų visuma“ (1999b: 14). Kiek išsamiau ši studija ir kiti J. Balkevičiaus darbai aptarti Baltistikoje paskelbtame drauge su B. Stundžia parašytame nekrologe (Labutis, Stundžia 2001).

246 |

PERSONALIA

Într-o singură prezentare este greu să cuprinzi întreaga diversitate a lucrărilor științifice ale Profesorului. Nici acesta nu este scopul acestui eseu. S-a dorit măcar să se schițeze direcțiile și metodele cercetărilor întreprinse de Profesor asupra structurii gramaticale a limbii lituaniene și să se dezvăluie evoluția concepțiilor sale științifice. Analiza și evaluarea detaliată a lucrărilor lui V. Labutis rămân o sarcină pentru viitor.

Cu prilejul împlinirii a șaptezeci de ani, dorim să-i urăm respectatului Profesor încă mulți ani rodnici de creație – ad multos annos!

LITERATŪRA

AMBRAZAS, V. 1976: [Diskusijos]. Mūsų kalba 4, 30–31.

AMBRAZAS, V., red. 1985: Грамматика литовского языка, Вильнюс: Мокслас.

AMBRAZAS, V., red. 1994: Dabartinės lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla.

AMBRAZAS, V., ed. 1997: Lithuanian Grammar, Vilnius: Baltos lankos.

AMBRAZAS, V. 1999: Veiksnys. Morkūnas, K., red. 1999: Lietuvių kalbos enciklopedija. Parengė..., Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 698.

BALKEVIČIUS, J. 1963: Dabartinės lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla.

BALKEVIČIUS, J. 1976: [Diskusijos]. Mūsų kalba 4, 32–33.

BALKEVIČIUS, J. 1998: Lietuvių kalbos predikatinių konstrukcijų sintaksė, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

DUMAŠIŪTĖ, Z. 1976: Vienanariai sakiniai. Beasmeniai sakiniai. Ulvydas, K., red. Lietuvių kalbos gramatika 3. Sintaksė, Vilnius: Mokslas, 608–625.

GALKINA-FEDORUK, E. M., 1960: Частицы. Vinogradov, V. V., Istrina, E. S., red. Грамматика русского языка 1. Фонетика и морфология, Москва: Издательство Академии Наук СССР, 637–649.

GENIUŠIENĖ, E. 1971: Lietuvių kalbos veiksmažodžių sintaksinė klasifikacija. Kalbotyra 23(1), 7–16.

GIRDENIS, A., ŽULYS, V. 1973: [Rec.], Lietuvių kalbos gramatika 1–2. Baltistica 9 (2), 203–214.

GRUMADIENĖ, L., ŽILINSKIENĖ V. 1997: Dažninis dabartinės rašomosios lietuvių kalbos žodynas (mažėjančio dažnio tvarka), Vilnius.

GRUMADIENĖ, L., ŽILINSKIENĖ V. 1998: Dažninis dabartinės rašomosios lietuvių kalbos žodynas abėcėlės tvarka, Vilnius.

KALINAUSKAS, Br. 1963: Žodžiai ir žodžių junginiai sakinyje. Dobrovolskis, B., sud. Kai kurie gramatikos ir stilistikos klausimai, Kaunas: Valstybinė pedagoginės literatūros leidykla, 3–23.

KALINAUSKAS, Br. 1972: Lietuvių kalbos žodžių junginių sintaksė, Vilnius.

KRINICKAITĖ, S. 1984: Kalbų raiškos savitumas, Vilnius: Mokslas.

LABUTIS, V. 1962: Dalelytės ir jų vieta kalbos dalių tarpe. Literatūra ir kalba 6, 354–370.

LABUTIS, V. 1963a: Lietuvių kalbos kiekio patikslinamosios dalelytės. Lietuvos TSR mokslų akademijos darbai, serija A, 2 (15), 215–226.

LABUTIS, V. 1963b: Dalelytės ne funkcijos ir rašyba. Kalbos kultūra 5, 46–52.

LABUTIS, V. 1964a: Lietuvių kalbos sudėtinės dalelytės. Lietuvių kalbos morfologinė sandara ir jos raida (Lietuvių kalbotyros klausimai 7), 119–131.

LABUTIS, V. 1964b: Dalelytės gi reikšmės, vartojimas ir rašyba. Kalbos kultūra 6, 28–33.

LABUTIS, V. 1967: Nominatyviniai sakiniai. Lietuvių kalbos gramatinė sandara (Lietuvių kalbotyros klausimai 9), 117–131.

LABUTIS, V. 1971: Dalelytė. Ulvydas, K., red. Lietuvių kalbos gramatika 2, Vilnius: Mintis, 543–576.

LABUTIS, V. 1974a: Kai kurios veiksmažodiniu daiktavardžių konstrukcijos su kilmininku. Kalbotyra 26 (1), 25–36.

PERSONALIA

| 247

LABUTIS, V. 1974b: Lietuvių kalbos veiksmažodinių daiktavardžių ir jų valentingumas. Leksikos ir sintaksės klausimai. Tarpmokyklinės mokslinės konferencijos pranešimų tezės, Šiauliai: Šiaulių K. Preikšo pedagoginis institutas, 140–145.

LABUTIS, V. 1974c: Derinimas. Mūsų kalba 6, 45–48.

LABUTIS, V. 1976a: Nominatyviniai sakiniai. Nepilnieji sakiniai. Eliptiniai sakiniai. Benariai sakiniai. Ulvydas, K., red. Lietuvių kalbos gramatika 3. Sintaksė, Vilnius: Mokslas, 625–653.

LABUTIS, V. 1976b: Tiesioginio objekto, tikslo ir kiekio kilmininkų valdymas. Mūsų kalba 4, 4–10.

LABUTIS, V. 1976c: Žodžių junginių problemos, Vilnius: Vilniaus universitetas.

LABUTIS, V. 1979a: Semantika ir formų parinkimas aktyvinėse, pasyvinėse ir substantyvinėse konstrukcijose. Kalbotyra 30 (1), 57–62.

LABUTIS, V. 1979b: Predikatumas ir žodžių junginys. Aktualiosios kalbotyros problemos. Mokslinės konferencijos pakvietimas-programa ir tezės. 1979 m. kovo 28–29 d., Vilnius: Vilniaus V. Kapsuko universitetas.

LABUTIS, V. 1980: Kilmininkas ir savybiniai įvardžiai. Baltistica 16 (1), 53–57.

LABUTIS, V. 1981a: Vadinamųjų kiekio kilmininkų valdymas ir semantika. Baltistica 17 (2), 194–199.

LABUTIS, V. 1981b: Sintaksės aprašymo galimybės ir uždaviniai. Kalbotyra 32 (1), 54–61.

LABUTIS, V. 1982: Semantika ir žodžių formų parinkimas. Sintaksės ir semantikos klausimai. Respublikinės mokslinės konferencijos, skirtos TSRS įkūrimo 60-mečiui, pranešimų tezės, Šiauliai: Šiaulių K. Preikšo pedagoginis institutas, 31–33.

LABUTIS, V. 1983: Sintaksinė semantika (semasiologija). Mūsų kalba 3, 9–12.

LABUTIS, V. 1984: Некоторые особенности синтаксической нормы падежных конструкций. Языковая норма и функциональные стили. Программа-приглашение и тезисы докладов республиканского симпозиума. 3–4 октября 1984 г., Vilnius: Vilniaus universitetas, 20–22.

LABUTIS, V. 1985a: Valentingumas – semantiniai vaidmenys – semantinė sakinio struktūra. Tarptautinė baltistų konferencija 1985 m. spalio 8–12 d. Pranešimų tezės, Vilnius: Vilniaus valstybinis V. Kapsuko universitetas, 65–66.

LABUTIS, V. 1985b: Частица. Ambrazas, V., red. Грамматика литовского языка, Вильнюс: Мокслас, 357–362.

LABUTIS, V. 1985c: [Rec.], Stasė Krinickaitė. Kalbų raiškos savitumas. Mūsų kalba 4, 28–30.

LABUTIS, V. 1990: Sintaksė D. Kleino gramatikoje. Baltistica 26 (2), 114–118.

LABUTIS, V. 1994a: Dalelytė. Ambrazas, V., red. Dabartinės lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla, 432–437.

LABUTIS, V. 1994b/1998/2002: Lietuvių kalbos sintaksė. [Cituojama pagal antrąjį pataisytą leidimą], Vilnius: Vilniaus universiteto leidykla.

LABUTIS, V. 1994c: Kalbos praktika ir funkcinė gramatika. Gimtoji kalba 1, 1–5.

LABUTIS, V. 1995: [Rec.], Pirmasis lietuvių kalbos valentingumo žodynas. Kalbotyra 44 (1), 101–104.

LABUTIS, V. 1999a: [Rec.], Žodžių dažnio žodynus panagrinėjus. Kalbos kultūra 72, 107–114.

LABUTIS, V. 1999b: [Rec.], J. Balkevičius. Lietuvių kalbos predikatinių konstrukcijų sintaksė. Gimtoji kalba 5, 13–14.

LABUTIS, V. 2001: „Lietuviškos kalbos gramatikai“ – šimtas metų. Kalbos kultūra 74, 8–14.

LABUTIS, V., STUNDŽIA, B. 2001: Jonas Zemvaldas Balkevičius (1923–2000). [Nekrologas], Baltistica 35(2), 2000, 260–263.

MAKSIMOVA, G. V., LABUTIS, V. V. 1985: Некоторые типы синтагм с количественным значением в русском и литовском языках. Baltistica 21 (2), 176–183.

SIRTAUTAS, V., GRENDA, Č. 1988: Lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Mokslas.

SLIŽIENĖ, N. 1994: Lietuvių kalbos veiksmažodžių junglumo žodynas 1: A–M, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla.

ULVYDAS, K., red. 1976: Lietuvių kalbos gramatika 3. Sintaksė, Vilnius: Mokslas.

248 |

PERSONALIA

Valeckienė, A. 1976: Sintaksiniai žodžių junginiai. Ulvydas, K., red. Lietuvių kalbos gramatika 3. Sintaksė, Vilnius: Mokslas, 9–20.

Valiulytė, E. 1976: Veiksmažodiniai junginiai. Daiktavardiniai junginiai. Ulvydas, K., red. Lietuvių kalbos gramatika 3. Sintaksė, Vilnius: Mokslas, 20–234.

Vinogradov, V. V., Istrina, E. S., red. 1960: Грамматика русского языка 2. Синтаксис, 1–2, Москва: Издательство Академии Наук СССР.

Žulys, V. 1969: Vadinamųjų nekeičiamųjų įvardžių vieta lietuvių kalbos gramatinėje sistemoje. Baltistica 5(2), 167–177.

Artūras Judžentis