JÜRGEN UDOLPH

Centrul de cercetare a numelor – Leipzig

Academia de Științe din Göttingen

Domenii de cercetare: lingvistică istorică, hidronime, toponime, nume de familie.

PATRIA ȘI RĂSPÂNDIREA TRIBURILOR INDOEUROPENE ÎN LUMINA CERCETĂRII NUMELOR

Patria și răspândirea triburilor indo-europene în lumina cercetării onomastice

REZUMAT

Dacă dorim să descriem patria și răspândirea indo-europenilor, este mai întâi necesar să stabilim teritoriile inițiale de așezare ale fiecăruia dintre triburile indo-europene. Pe baza hidronimelor și toponimelor, precum și a solurilor fertile și productive, care permit o populare continuă, slavii pot fi localizați pe versantul nordic al Carpaților, germanicii la nord de Harz, iar celții la marginea vestică a Alpilor. Hidronimele care aparțin hidronimiei vechi europene arată, în plus, că din aproape toate teritoriile de așezare pot fi atestate relații străvechi cu Baltica și cu limbile baltice. Prin urmare, Baltica este centrul numelor indo-europene și nimic nu se opune considerării ei drept regiune de origine și patrie a expansiunii indo-europene. O patrie situată în afara hidronimiei vechi europene, fie în sudul Rusiei, în Asia Mică sau în Caucaz, este exclusă.

CUVINTE-CHEIE: indo-europeni, hidronime, slavi, germanici, celți, baltici, hidronimia veche europeană, patrie originară.

ADNOTARE

Dacă dorim să caracterizăm patria și expansiunea popoarelor indo-europene, este esențial, înainte de toate, să identificăm regiunile inițiale de așezare ale fiecăruia dintre triburile indo-europene. Pe baza numelor de râuri și de locuri, precum și datorită solurilor bune și

Stripsniai / Articles

173

JÜRGEN UDOLPH

fertile, care au permis o așezare continuă, se poate localiza așezarea slavilor pe versantul nordic al Munților Carpați, cea a germanicilor la nord de Harz și cea a celților pe marginea vestică a Alpilor. În plus, numele de râuri care pot fi atribuite hidronimiei vechi europene arată că pot fi atestate relații vechi cu țările baltice și cu limbile baltice. Astfel, țările baltice reprezintă centrul numelor indo-europene, iar puține lucruri se opun ideii că această regiune ar fi zona de plecare și patria expansiunii indo-europene. O patrie situată în afara hidronimiei vechi europene, fie în sudul Rusiei, în Asia Mică sau în Munții Caucaz, poate fi exclusă.

CUVINTE-CHEIE: indo-europeni, hidronime, slavi, popoare germanice, celți, baltici, hidronimie veche europeană, patrii originare.

INTRODUCERE

Când ne întrebăm despre patria și expansiunea triburilor indo-europene, ne întrebăm în toate cazurile despre așezare, despre populare și despre mișcările migratorii. Ambele, așezarea și migrația, au loc pe sol, pe pământ. Potrivit definiției generale, o așezare este un loc în care oamenii trăiesc împreună, de obicei în clădiri sau în structuri asemănătoare clădirilor, în scopul locuirii și al muncii. Atunci când oamenii trăiesc împreună în structuri de acest fel, necesitatea de a se orienta în mediul înconjurător îi constrânge să-l denumească. Denumirea îndeplinește o funcție practică și există studii remarcabile, precum cel al lui Horst M. Müller și Marta Kutas (1997), care ajung la concluzia că originile numelor proprii sunt mai vechi decât cele ale limbii.

Dintr-o altă perspectivă, Gottfried Wilhelm Leibniz și Jacob Grim au recunoscut acest lucru încă de timpuriu. Dintr-o perspectivă mai generală, J. Grimm afirmă: „Există o mărturie mai vie despre popoare decât oasele, armele și mormintele, iar aceasta este limbile lor” (1848: 5), iar în alt loc: „Fără numele proprii, în veacurile foarte timpurii, orice sursă a limbii germane ar fi secat; ba chiar cele mai vechi mărturii de care dispunem se întemeiază tocmai pe ele [...]. Tocmai de aceea, cercetarea lor răspândește lumină asupra limbii, obiceiurilor și istoriei strămoșilor noștri” (1848: 133), iar cu privire concretă la numele apelor, G.W. Leibniz afirmă: „Et je dis en passant que les noms de rivieres, étant ordinairement ceux de la plus vieux langage et les anciens habitans, c’est pourquoy ils meritent une recherche particulaire” (1882: 264).

Dacă ne întrebăm despre patria și desprinderea limbilor indo-europene, consider, așadar, că luarea în considerare a numelor geografice este indispensabilă. În primul rând, următoarele aspecte sunt cele care

174

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

importanța deosebită a numelor pentru chestiunile legate de așezările și migrațiile timpurii:

1) Numele de locuri apar abia în urma unei perioade îndelungate de așezare. În general, numele nu este fixat de un eveniment de moment sau de un eveniment deosebit, ci de o convenție care se formează treptat, se dezvoltă tacit și se conturează abia încetul cu încetul între vorbitorii unui dialect (mai exact, ai dialectului care era vorbit în locul respectiv în momentul formării numelui). Acest lucru are mai multe consecințe.

2) Cucerirea și ocuparea temporară a unei țări nu duc la formarea unor nume de locuri în limba cuceritorilor și ocupanților. Popoarele cuceritoare sau nomade, precum hunii și mongolii, lasă foarte rar nume, aproape niciodată nume de ape.

3) Acest lucru este valabil chiar și pentru ocupația și colonizarea romană a Germaniei de sud și de vest. Deși unele nume de locuri pot fi explicate prin latină, precum Köln și Koblenz (Confluentes), numele de ape latine sunt foarte rare.

4) Numele de ape sunt longevive și rezistente. Mai ales în cazul lor se observă un fenomen de cea mai mare importanță pentru întrebarea ce popoare au locuit cândva într-o anumită regiune: în cazul schimbării populației, ele nu dispar de regulă, ci sunt modificate de limba noilor coloniști și adaptate la noul idiom. Se păstrează adesea cu o rezistență extraordinară, fiind semnificativ faptul că, de cele mai multe ori, oamenii care se stabilesc în comunități agricole sunt cei care transmit numele.

5) Datorită longevității lor, numele geografice păstrează adesea apelative care au dispărut de mult din limbile vii. Acesta este, desigur, un fenomen cunoscut din istoria tuturor limbilor, însă, în comparație cu apelativele, identificarea lor în nume oferă avantaje decisive, deoarece astfel aria inițială de răspândire a unui cuvânt poate fi stabilită cu mult mai multă precizie.

6) Trebuie să presupunem că nume de ape au apărut și în perioada formării limbii indo-europene, precum și în perioada dezvoltării și expansiunii acesteia. Identificarea lor este o sarcină a indo-europenisticii.

O altă sarcină a indo-europenisticii este, după cum se știe, încercarea de a stabili, prin compararea cuvintelor, formelor și sintagmelor corespunzătoare din limbile indo-europene individuale, o reconstrucție cât mai convingătoare din punct de vedere lingvistic și istoric a unei baze indo-europene. Se pornește — și nici nu se poate proceda altfel — de la limbile indo-europene individuale.

¹ Reiterat în mod constant de Hans Krahe și Wolfgang P. Schmid.

Straipsniai / Articles

175

JÜRGEN UDOLPH

Totuși, trebuie să urmăm întocmai această cale atunci când vrem să căutăm cele mai vechi zone de așezare presupuse ale triburilor indoeuropene: pornind de la examinarea straturilor de nume ale apelor din limbile indoeuropene individuale, trebuie să încercăm să găsim de acolo drumul către straturile mai vechi de nume. Întrucât numele geografice pot fi analizate și ca indicii ale migrațiilor (Udolph 2008), această metodă promite, într-adevăr, să ducă la progrese. Voi începe cu slava, apoi voi arunca o privire asupra limbilor germanice, baltice și celtice.

RĂSPÂNDIREA LIMBILOR INDOEUROPENE INDIVIDUALE ÎN LUMINA NUMELOR

1. SLAVA

Încercările de a afla mai multe despre cele mai vechi zone de așezare ale slavilor cu ajutorul numelor geografice se bazează, în esență, încă pe „metoda excluderii” a lui Max Vasmer. Acesta a reușit să delimiteze teritoriul inițial slav excluzând toate teritoriile în care se poate identifica un substrat ugric, iranian sau baltic în numele de locuri (Vasmer 1971: 101–202, 203–249, 251–534), metodă completată ulterior de Vladimir N. Toporov, Oleg N. Trubačev (1962) și O. N. Trubačev (1968). Astfel, M. Vasmer a putut demonstra, prin metoda de excludere valabilă și astăzi, că limba slavă trebuie să se fi format, probabil, în regiunea de la sud de Pripet’ și la vest de Dnjepr.

Progresul decisiv care depășește această metodă a lui M. Vasmer îl datorăm cercetărilor lui H. Krahe, deși acesta s-a ocupat foarte puțin de materialul onomastic slav. El a înțeles însă care sunt principiile fundamentale ale denumirii apelor — iar această constatare nu privește doar numele anterioare individualizării limbilor, cărora H. Krahe le-a acordat o atenție deosebită, ci numele apelor în general, din toate limbile: „Din punctul de vedere al semasiologiei și al etimologiei, stratul de nume primitiv și, fără îndoială, cel mai vechi pornește de la așa-numitele «cuvinte pentru apă», adică de la denumiri pentru «apă (curgătoare)», «izvor», «pârâu», «râu» (respectiv «a curge»), «curs de apă» (respectiv «a curge» și altele asemenea, cu nenumărate nuanțe mai fine și

176

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

subtile ale sensului, de care omul din vechime dispunea din belșug datorită observației sale atente asupra naturii [...]” (1964: 4). Iar în completare, H. Krahe spune următoarele în legătură cu întrebarea cum pot fi stabilite mai precis vechile sălașuri ale unui popor: „Căci acolo unde se găsesc în număr mare nume de locuri aparținând unei anumite limbi, acolo trebuie să se fi vorbit și limba respectivă, acolo trebuie să fi trăit membri ai poporului care vorbea acea limbă” (1949–1950: 25)

H A R T A 1. Rusia în ultimele secole înainte de Chr. (M. Vasmer²)

Dacă aplicăm aceste idei întrebării privind patria și expansiunea triburilor slave, ajungem la concluzii clare și, după părerea mea,

² Vasmer 1971: 96–97.

Straipsniai / Articles

177

JÜRGEN UDOLPH

răspunsuri fără echivoc. Am publicat deja în mai multe locuri observațiile care urmează³, așadar ofer în continuare doar o selecție din colecțiile ample și cartografierile realizate.

Înainte de toate, o observație referitoare la întrebarea dacă, din perspectivă arheologică, se poate afla ceva despre patria și răspândirea slavilor. Această problemă este legată de o altă întrebare, și anume în ce măsură se poate vorbi despre triburi slave în perioada din jurul nașterii lui Hristos și chiar înainte de aceasta. Cum pot fi recunoscute sau, mai exact, cum se poate defini „slavii”, „slav” pentru această perioadă? Dacă am înțeles corect studiul lui Sebasian Brather (2004), din perspectivă arheologică este extrem de dificil, dacă nu chiar imposibil, să identifici un trib, un grup etnic pe baza culturii materiale sau să-i găsești ori să-i descrii așezările și migrațiile. Și din perspectiva lingvisticii trebuie avut în vedere că este, de fapt, imposibil de descris unde s-au stabilit triburile slave înainte de era noastră. Motivul este că înainte de nașterea lui Hristos nu exista încă o limbă pe care am putea-o numi „slavă”. „Slava”, adică trăsăturile lingvistice comune ale unei comunități lingvistice care s-a format dintr-o zonă dialectală probabil indo-germanică (sau indo-europeană), trebuia mai întâi să apară. Acesta a fost un proces care a durat cu siguranță câteva secole. Prin urmare, privesc cu mare scepticism încercările de a determina, din perspectivă arheologică, cu ajutorul cercetării genetice, al etnologiei sau al istoriografiei, ceva despre un popor care, în cele din urmă, poate fi definit numai cu ajutorul limbii. Pe scurt: din punctul meu de vedere¹, problema patriei și expansiunii triburilor slave poate fi abordată în mod rodnic numai ținând seama de argumente lingvistice, de lingvistică și, mai ales, de onomastică. Cu alte cuvinte: patria triburilor slave trebuie căutată acolo unde, într-o zonă dialectală a vorbitorilor indo-germanici, s-au dezvoltat de-a lungul unui proces care a durat secole concordanțe lingvistice proprii numai acelei zone dialectale. Astfel, urmez o concepție veche a lui M. Vasmer, care era convins că „patria primitivă slavă poate fi stabilită în primul rând [...] prin cercetări aprofundate asupra cuvintelor împrumutate și a numelor de locuri și prin luarea în considerare cât mai completă a tuturor surselor istorice și geografice vechi” (1971: 71 [retipărire din 1930!]).

Revenind la „cuvintele pentru apă” ale lui H. Krahe, din perspectiva slavă: cum se poate delimita, din fostul și actualul teritoriu de așezare slav, care a cuprins și cuprinde un teritoriu vast, acea zonă,

³ În sfârșit, Udolph 2016, 2016a.

178

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Patria și răspândirea triburilor indo-germanice în lumina cercetării onomastice

HARTA 2. Sinteză sinoptică a 37 de hărți ale răspândirii cuvintelor slave pentru apă (după Udolph 1979: 322, harta 40)

care ar putea fi punctul de plecare al expansiunii slave, a cărei amploare i-a uimit deja pe cronicarii bizantini? Marea răspândire a slavilor, observată de specialiști și de contemporani (potrivit unei surse bizantine, în anul 577 ar fi năvălit 100.000 de slavi în Tracia și Iliria), trebuie să fi avut undeva punctul de plecare. Acest lucru nu se putea petrece decât la nord de Carpați, așadar într-o zonă care nu era neapărat cunoscută surselor antice.

O cartografiere sintetică a patru duzini de cuvinte slave pentru apă și a aparițiilor lor în hidronime, toponime și nume de terenuri (harta 2) arată limpede că zona poate fi delimitată destul de bine: întrucât teritoriul de la sud de Carpați și Beskizi este exclus, conform unei opinii unanime⁴, grupările din Ucraina și Polonia au o importanță deosebită.

⁴ Pentru teza lui O.N. Trubačev, potrivit căreia trebuie luată în considerare și Pannonia, vezi Udolph 1988.

Straipsniai / Articles

179

JÜRGEN UDOLPH

Există o opinie larg răspândită potrivit căreia hidronimia slavă prezintă o anumită uniformitate. Întrucât structura și formarea numelor de ape slave s-au dezvoltat după aceleași criterii ca în vocabular, acest lucru este pe deplin de înțeles, deoarece în aceste limbi predomină într-o mare măsură derivarea, adică formarea cu sufixe. Următoarele elemente sunt larg răspândite în numele de ape (pentru detalii, vezi Udolph 1979: 539–599): formații cu *-(j)-ač-, extinse cu ajutorul lui -ov- sau -in-, cf. Vod-ač, Il-ač, Gnil-ov-ač, Il-in-jač; *-(j)ak, inclusiv sub formele -ъn-ak-, -in-ak- ș.a., apare, de exemplu, în Solot-in-ak, Gnil-ak, Bagn-ak, Glin-ak, Vod-n-jak, -at-, adesea extins ca -ov-at-, de exemplu în Il-ov-at, Schyl-ov-at, Hlin-ov-at; tipic pentru hidronimia slavă este -ica, extins frecvent și ca -av-ica, -ov-ica, -in-ica, -sk-ica; numeroase sunt formațiile cu -(ь)n-ica, cf. Bar-ica, Glin-ica, Kal-ica, Vod-ica, Vir-ica, Topolica, Blat-n-ica, Dubr-ov-n-ica, Lis-n-ica, Izvor-st-ica; destul de frecvent este și -ik-, extins parțial ca -(ь)n-ik-, -ov-ik-, de exemplu în Brn-ik, Bar-n-ik, Brus-n-ik, Glin-ik, Il-n-ik, Jam-n-ik, Lip-n-ik, Il-ov-ik; formațiile cu -in-, -ina-, -ino- sunt, în general, de origine adjectivală, ca în Berlin, Schwerin, Genthin, și apar, de exemplu, și în nume de ape: Ozer-in, Bolot-in, Vod-in-a, Bar-n-in, Bab-in-a, Dobr-in, Radot-in-a, Slatina, extinse cu -ev- și -ov- în Bobr-ov-a, Buk-ov-a, Dub-ov-a, Kalin-ov-a, Lip-ov-a, Vugr-in-ov-o; nume de ape cu -isk- se găsesc aproape exclusiv în limbile slave occidentale: Wodz-isk-a, Bagn-isk-a, Zdro-isk-o; în rest predomină *-iskjo, care apare în slavă răsăriteană ca -išč-, iar în alte părți și ca -išt-: Ples-išče, Zleb-išče, Ric-išče, Gnoj-išča, Bar-ište, Lokv-išta; -ev-/-ov- apare uneori și ca mijloc de formare toponimică, de exemplu în Duna-ev, Il-ov, Borl-ov, Sopot-ov-i, Bagn-iev-o; foarte frecvent este *-ьc-, extins parțial cu -in-, -ov-, -a- și alte elemente, cf. Izvor-ec, Strunin-ec, Jezer-ec, Blat-ce, Bar-in-ec, Mor-in-cy, Il-ov-in-ce, Hlin-ov-ec, Strug-ov-ec, Brnj-av-ac; același lucru este valabil și pentru -ъk-/-ьk-, cf. Potoc-ek, Vir-ok, Dunaj-ek, Ozer-ok, Bagn-ko, Bolot-ki, Vod-n-ev-ka, Il-av-ka, Ozer-ov-ka, Bar-ov-ka, Sigl-in-ka, Zvor-n-ky, Hnoj-en-ki, Klucz-ev-at-ka, Gnil-ič-ko, Kal-n-ic-ki, Reč-ul-ka; sunt frecvente și formațiile adjectivale cu *-ъn-, -na, -no: Bar-na, Brez-na, Les-na, Sol-na, Sopot-na, Svib-no, Slatin-ny, Rzec-ny, Hnoj-ny, Il-na, Glin-na, Kal-ne, Zdro-no.

Dacă se caută în inventarul numelor de ape slave formații cu aceste elemente, se observă distribuții diferite chiar și în cazul cuvintelor pentru ape formate cu ajutorul lor, frecvente și larg cunoscute în limbile slave; se conturează însă și centre care necesită interpretare. Iată câteva exemple:

Pentru a desprinde tipurile mai vechi din abundența numelor de ape slave, se pot stabili, după cum s-a putut constata în ultimii ani (Udolph 1997,

180

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

KARTE 3. Distribuția numelor de locuri care conțin cuvântul slav reka „râu”. Cercurile negre reprezintă formații directe; cercurile albe, formații sufixate; mărimea simbolurilor este proporțională cu numele de ape, de locuri și de terenuri (după Udolph 1979: 257, harta 26).

1998), mai multe criterii caracteristice formațiilor vechi și mai vechi.

1) Conțin sufixe arhaice, care nu mai sunt productive astăzi.

2) Sunt de dată mai veche atunci când derivă din apelative care astăzi nu mai sunt productive.

3) Se întorc la straturi derivaționale diferite, ale căror arii se suprapun însă parțial.

4) Sunt derivate cu sufixe slave din hidronime preslave, adică vechi europene.

Având în vedere distribuția actuală a limbilor slave și hărțile de distribuție a numelor de ape slave prezentate mai sus (hărțile 2–4), sunt deosebit de interesante anumite părți ale Rusiei și Belarusului, Ucraina, Slovacia și Polonia.

Straipsniai / Articles

181

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 4. Răspândirea numelor de locuri care conțin slavul pok «pârâu». Cercurile negre reprezintă formații directe; cercurile albe, formații cu sufix; dimensiunea simbolurilor indică diferențiat numele de ape, numele de locuri și numele de terenuri (după Udolph 1979: 251, harta 25)

Pentru fiecare dintre aceste puncte ofer în cele ce urmează material suplimentar, inclusiv cartografieri.

1) Numele conțin sufixe arhaice, care nu mai sunt productive în prezent. Mai întâi trebuie menționat aici sufixul hidronimic tipic -ava, -awa, pe care îl întâlnim, de exemplu, în Vir-ava, Vod-ava, Il-ava, Glin-awa, Breg-ava, Lut-awa, Mor-ava, Orl-awa și în alte nume. Este probabil sufixul slav vechi tipic în hidronimie și are legături evidente cu formarea numelor indo-europene din perioada preindividualizării limbilor (Lupawa, Mora-March-Mähren, Orava, Widawa). Uneori nu este posibilă o delimitare sigură (pentru detalii privind culegerea materialului, vezi Udolph 1979: 555–558).

Cartografierea acestor nume (vezi harta 5) arată că răspândirea acestor nume vechi cuprinde mai ales teritoriul de la nord de Carpați, exact spațiul care atrăsese deja atenția prin pok, reka (hărțile 2 și 3).

182

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Patria și răspândirea triburilor indo-europene în lumina cercetării numelor

HARTA 5. Răspândirea numelor slave de ape formate cu sufixul -ava (după Udolph 1997: 51, harta 3).

Cuvintele și numele slave foarte arhaice sunt așa-numitele teme în -ū, care apar de cele mai multe ori ca -ev- sau -va (nu ca -ava). Din inventarul discutat pe larg în altă parte (Udolph 1997: 35–47), menționez aici doar Buga, Moka, Golva, Mosta, Polka, Branev/Brnev, Maia Padava/ Malapane. Trebuie menționat că aceste nume pot fi adesea puse în legătură cu cuvinte slave, dar o parte dintre ele nu, adică nu se poate stabili nicio legătură cu vocabularul slav. Aceasta înseamnă că unele dintre ele ar putea fi mai vechi. În favoarea acestei ipoteze pledează și faptul că în inventarul baltic al numelor de ape apar formații cu sufixe foarte asemănătoare, precum -uv-, -iv- și -(i)uvē, -(i)uvis; voi menționa aici, pe scurt, doar Daug-uvā, Lank-uvā, Alg-uvā, Ān-uvā, Gārd-uvā, Lat-uvā, Mīt-uvā, Ring-uvā, Týt-uvā, Vad-uvā, Vārd-uvā, Gil-uvē, Aud-uvīs, Med-uvīs, Dit-uvā.

Straisnia / Articles

183

JÜRGEN U DOLPH

HARTA 6. Răspândirea numelor slave de ape și de locuri; ● = așa-numitele teme în -ū (arhaice) din numele geografice; ○ = slavul Ponikla, Ponikva, Po-nikiew și altele similare, «râu care dispare, râu subteran».

Răspândirea numelor (cele baltice au rămas în afara acestei arii) arată (harta 6) că, din nou, o bandă care se întinde de la vest la est pornește din Polonia centrală, traversează sudul Poloniei și ajunge până în zona de la est de Kiev, fără a depăși Carpații spre sud.

Am inclus pe hartă și numele derivate din slavul ponik, ponikva «râu care dispare, curs de apă subteran» (tratat pe larg la Udolph 1979: 239–245), care reflectă, într-adevăr, și ele o temă în -ū-, dar sunt totuși de origine mult mai recentă. Acest lucru este documentat și de cartografiere, întrucât în centru se află formațiile arhaice în -ū- (parțial transparente din punct de vedere etimologic), în timp ce ponik(va) se întâlnește mai ales în teritorii atinse mai târziu de slavi, precum Slovenia (unde este un termen al peisajului carstic), Polonia centrală și occidentală și Belarus. Din nou, zona nord-carpatică se dovedește a fi un vechi spațiu de așezare slav.

184

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 7

HARTA 8

HARTA 7. Răspândirea numelor de locuri care conțin slavul bagno^' „mlaștină, smârc”; cercurile umplute cu negru = formații nemijlocite; cercurile albe = formații sufixate; simbolurile sunt dimensionate în funcție de hidronime, nume de locuri și nume de terenuri (după Udolph 1979: 334, harta 42).

2) Hidronimele slave au o vechime mai mare atunci când sunt derivate din apelative devenite astăzi neproductive. Cu alte cuvinte, limba din care au fost create hidronimele respective trebuie să fi păstrat încă termenul ascuns în nume. Este, așadar, fără îndoială vorba despre nume slave mai vechi. Dintre numeroasele cazuri atestate, am selectat câteva.

Impresionantă este aici răspândirea unor nume precum Bagno, Bahnec, Bagie-nice, Bagienek, precum și numele de familie Baginski, atestat și în Germania, care se leagă de ucraineanul bahno, polonezul bagno „mlaștină, turbărie, smârc” etc. Cuvântul lipsește de multă vreme din limbile slave de sud; se pare că a dispărut devreme din acest areal (pentru detalii, inventarul lexical din limbile slave și numele derivate din acesta, vezi Udolph 1979: 324–336). După cum arată harta 7, nume corespunzătoare se găsesc mai ales în arealul slav de vest.

Cu atât mai remarcabilă este extinderea spre sud-est, clar delimitată de versanții nordic și estic ai Carpaților (cf. harta 8), până când, aproximativ în sudul actual al României, cuvântul dispare din vocabularul activ, iar ultimele nume formate cu ajutorul lui și-au lăsat urmele la Porțile de Fier. Această răspândire indică limpede una dintre căile de pătrundere a slavilor de sud, ajunși mai târziu în Balcani.

O altă observație importantă, decisivă pentru întrebarea privind vechile locuri de așezare ale triburilor slave, este legată de faptul că

Straipsniai / Articles

185

JÜRGEN UDOLPH

arealul lingvistic slav este astăzi separat de Austria, Ungaria și România: de secole nu mai există contacte strânse între slavii de vest și cei de est din nord și slavii de sud din sud. Separarea celor două areale de așezare slave a dus, firește, la apariția unor particularități ale limbilor slave de sud, necunoscute limbilor slave de la nord de Carpați. Există cazuri în care această discrepanță lexicală este evidentă, însă inventarul de nume oferă o imagine diferită.

Există apelative, inclusiv termeni legați de apă, specifice numai limbilor slave de sud, care — și acesta este aspectul decisiv — apar și în nume la nord de Carpați. Înainte de a propune o interpretare a acestui fenomen, voi prezenta materialul relevant.

Forma de bază, îndelung controversată, a familiei slave de cuvinte reprezentate de sârba veche brna „noroi, pământ”, bulgara-bisericească brъnije „noroi, argilă”, slavona veche brъna „noroi”, slovena brn „mâl de râu” etc. poate fi stabilită fără echivoc prin includerea materialului onomastic (pentru detalii, vezi Udolph 1979: 499–514; Udolph 1987: 473–479). Se propune adesea o reconstrucție *bъrn-, însă hidronimele slave de vest și, mai ales, cele slave de est, precum Brynica, Brenica, Branica și Bronica, Bronica, Brono, contrazic această ipoteză. În plus, în inventarul de nume de la nord de Carpați se poate atesta, pe lângă reconstrucția menționată *bъrn- < *brъn-, și varianta cu ablaut *bъyn- < *brъn- (Brynica, Brynówka, Brynec). Slavicul *bъyn- presupune o formă *b(h)rūn- și corespunde fără dificultate cu germanicul *hrūn-, din care provin joasa germană brūn- și germana de sus braun.

Acest exemplu este important din două puncte de vedere. În primul rând, se vede limpede că este vorba despre un grup lexical slav de sud, care lipsește din vocabularul slav de la nord de Carpați, dar și-a lăsat acolo urme clare în inventarul de nume. Există două posibilități de a explica acest lucru. Pe de o parte, se poate presupune că familia de cuvinte s-a dezvoltat separat în limbile slave de sud, după care grupuri slave de sud au migrat spre nord, lăsând în nume particularitățile lor lingvistice. Este o ipoteză extrem de complicată, mai ales având în vedere faptul că numele brn-, bron-, bryn- sunt larg răspândite și la nord de Carpați. A doua posibilitate este să considerăm existența numelor la nord de Carpați drept dovadă că termenii aflați la baza lor erau cunoscuți în vocabularul slavilor care locuiau acolo și că numele au fost create din acești termeni. Din aceasta nu se poate deduce decât că numele atestate la nord de Carpați nu provin dintr-o singură limbă slavă — nici măcar din limbile slave de sud — ci

186

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Patria și răspândirea triburilor indo-europene în lumina cercetării numelor

HARTA 9. Răspândirea numelor slave care conțin brn- < *brъn- și bryn- < bьrъn- („mlaștină, smârc, noroi”); simbolurile indică evoluția diferită în limbile slave actuale (brn-, brьn-, bron-, bryn-), mărimea simbolurilor diferențiind numele de ape, de localități și de terenuri. Conturul delimitează aria în care apare varianta cu vocală lungă brn- (după Udolph 1997: 58, harta 8).

unei etape premergătoare tuturor limbilor slave, adică slavonei vechi sau comune propriu-zise.

Acest lucru este confirmat în mod concludent de faptul că formele *brъn- și *bьrn- sunt reflexe ale unei vechi apofonii (alte exemple vor urma mai jos), care trebuie, de asemenea, să provină doar dintr-o veche etapă a limbii slave.

Dacă adăugăm acum și răspândirea numelor și observăm că ambele variante apofonice coexistă în inventarul toponimic numai într-o anumită zonă a limbilor slave, obținem un alt argument sigur că aici — vorbind în linii mari: în sudul Poloniei și

Straipsniai / Articles

187

JÜRGEN UDOLPH

în vestul Ucrainei (în Boemia, Moravia, Slovacia și Slovenia se găsește doar o singură variantă) — trebuie căutate patria și zona de origine a expansiunii slave.

3) Numele vechi slave ale apelor pot fi identificate în continuare urmărind urmele apofoniei. Fenomene apofonice există în aproape toate limbile indo-europene; menționez aici doar sing – sang – gesungen, bieten – bot – geboten; engleză sing – sang – sung; lituaniană žìas „verde” – žõle „iarbă”; greacă lego – logos; slavă tek- „a curge” – tok „curent” (și în potok, vezi mai sus).

Totuși, urmele apofoniei în slavă — spre deosebire, de pildă, de germanică — mai pot fi identificate doar într-o mică măsură, astfel încât și în hidronimie trebuie să ne așteptăm la puține relicte. Acestea au însă o valoare cu totul deosebită și, prin urmare, apariția și răspândirea lor ar trebui luate în considerare în mod special. Am discutat deja mai sus despre *brъn- > brъn-, *brъn- > byrn-. Urmează alte cazuri importante.

Pentru protoslavă se poate postula un cuvânt *jbz-vorъ, cu sensul aproximativ de „izvor, depresiune, vale de pârâu, fântână, vârtej”, care se păstrează, printre altele, în rusă veche izvor „izvor”, ucraineană izvir „pârâu montan mic”, sârbă și croată izvor „izvor, fântână, vârtej”. Acest cuvânt conține o compunere arhaică, deoarece slava cunoaște verbul vьrěti „a țâșni”, dar nu și un *vor- autonom (pentru materialul lexical și onomastic, vezi Udolph 1979: 163–170, cf. și Schmid 1994: 260f.).

De aceea, răspândirea numelor (harta 10) are o importanță deosebită. Având în vedere apofonia moștenită din etapa premergătoare indo-europeană, trebuie exclusă ipoteza că prezențele din zona Carpaților și a Beskizilor ar fi prelungiri ale unei denumiri sud-slave mai recente. Numele din zona Nistrului și a Sanului provin, dimpotrivă, dintr-o etapă lingvistică în care apelativul de bază era încă cunoscut. Aceasta nu putea fi decât o etapă premergătoare limbilor slave individuale, cu alte cuvinte, un strat lingvistic comun sau protoslav.

În plus, comparată cu răspândirea numelor Bagno (harta 7), această hartă arată că slavii de sud de mai târziu nu au folosit doar o rută de-a lungul arcului carpatic (cf. harta 8), ci au ajuns în sudul Balcanilor și pe diverse rute traversând teritoriul României de astăzi.

La fel ca în cazul lui *brъn-/*byrn-, sunt răspândite nume care poartă urme clar recognoscibile ale unei vechi apofonii. Este vorba despre belarusa krynica „lac mic; curs de apă care izvorăște din pământ, izvor”, ucraineana krynica „izvor”, poloneza krynica, krenica „izvor, fântână”, care continuă o formă de bază *krъnica (pentru detalii, vezi Udolph 1994: 367–374). Este vorba de așa-numitul grad lung, care apare în ucraineană (dialectală) krynycja, kenýc’a „izvor”,

188

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 10. Răspândirea numelor de locuri care conțin slava *jьz-vorb „izvor, fântână”; cercurile și triunghiurile simbolizează evoluția diferită din limbile slave (izvor, respectiv zvor), diferențiate ca mărime în funcție de numele de ape, de localități și de terenuri (după Udolph 1994: 169, harta 13).

Poloneza veche krnica „râu” și slovena krnica „loc adânc în apă, vârtej de apă, adâncime a albiei” au corespondentul cu vocală scurtă *krūn-. Dacă examinăm răspândirea numelor krnica, care acoperă un teritoriu vast, și o comparăm cu distribuția variantei cu ablaut vocalic scurt (harta 11), se conturează o zonă în care ambele variante apar una lângă alta. Teritoriul care se conturează astfel trebuie, cu siguranță, considerat o veche zonă de așezare slavă.

Stripsnai / Articles

189

JÜRGEN U DOLPH

HARTA 11. Răspândirea numelor de locuri care conțin formele slave *krun > krьn- sau *krūn > kyn (forme derivate), cu sensul „izvor, fântână, pârâu”; cercurile negre pline = formații directe; cercurile albe = formații cu sufix; dimensiunea simbolurilor este proporțională cu numele de ape, de localități și de terenuri. Hașurarea indică zona în care apare numai varianta cu vocală scurtă *krŭn-/krьn- (după Udolph 194: 169, harta 13).

Versuche, die Ethnogenese des Slavischen in das Oka-Gebiet (Gołąb 1992), nach Asien (Kustmann 1996) oder auf den Balkan (Trubačev 1983, dagegen Udolph 1988, 1999) zu verlegen, müssen an diesen Verbreitungen scheitern. Es wäre nötig, sich intensiver mit diesen Fakten auseinander zu setzen, zumal sich ähnliche Erscheinungen auch für die Frage nach Germanenheimat und -expansion nachweisen lassen (dazu s. unten). Ganz ähnlich liegt der nächste Fall.

Pe lângă apelativul rusesc binecunoscut grjaz „murdărie, excrement, noroi”, care are corespondențe, între altele, în belarusa hrjaz „loc înmuiat pe un drum, mlaștină, murdărie”, în ucraineana hrjaz „mlaștină, băltoacă, noroi” și în slovena grẽ̂ „turbărie, noroi”, și presupunând o formă proto-slavă *grěz-, slava cunoaște și gradul vocalic *grǫz-, de exemplu în ucraineana hruz „mlaștină, turbărie, teren mlăștinos”, în belarusa hruzá-la, hruzalo „loc murdar, loc mlăștinos”, în poloneza grąz, -grzęzu „mlaștină noroioasă” (discuție detaliată la Udolph 1994: 142–152). Trebuie observat deja aici că slavona sudică nu cunoaște gradul vocalic *grǫz- și, prin urmare, nu participă la această variantă de ablaut proto-slavă.

190

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 12. Răspândirea numelor de locuri care conțin formele slave *gręz-/*grǫz- (forme cu ablaut) „noroi, mâl, mlaștină”; pătratele = *gręz-; triunghiurile = *grǫz-; dimensiunea simbolurilor este proporțională cu numele de ape, de localități și de terenuri; hașurarea indică zona în care apare numai varianta *grǫz- (după Udolph 1997: 59, harta 9).

Răspândirea numelor corespunde într-adevăr acestei distribuții (harta 12): numele sunt larg răspândite, iar o productivitate deosebită se observă în slavona răsăriteană; slavona sudică participă numai la varianta *gręz-.

Astfel, o patrie a slavilor în Balcani poate fi exclusă fără echivoc (este vorba aici de variante proto-slave de ablaut, a căror productivitate și efect trebuie plasate cu mult înainte de pătrunderea în Balcani). Pe baza acestor fapte, slava nu s-a putut dezvolta decât la nord de Carpați.

În sprijinul acestei concluzii stă, pe scurt, nu numai perechea de cuvinte discutată mai sus grązъ/hr̥z, ci și, în mod convingător, grupurile discutate anterior din jurul formelor izvor/vorъti, krynica și, mai ales, brъn-/brъn-, ancorat suplimentar în lexicul proto-slav prin legătura sa sigură cu un cuvânt germanic pentru culoare.

4) Descoperirea că, sub un strat lingvistic specific fiecărei limbi de nume de ape din Europa (indiferent dacă este vorba de germanică, celtică, slavă sau baltică), se află o rețea de nume prelingvistice = vechi europene = indo-europene, oferă noi

Stripsni / Articles

191

JÜRGEN UDOLPH

Posibilități de determinare a regiunii în care s-a dezvoltat o limbă indo-europeană.

Pe teritoriul slav, acest lucru se poate observa mai ales în câteva cazuri, puține, dar importante: este vorba despre sufixe slave arhaice, adăugate unor rădăcini, nume sau baze indo-europene pre-slave. Important și decisiv este atunci să aflăm unde se găsesc asemenea nume.

Cel mai mare fluviu al Poloniei, Wisła, în germană Weichsel, poartă un nume în mod clar pre-slav, indiferent de felul în care l-am explica (în acest sens, cel mai recent, Udolph 1990: 303–311; Babik 2001: 311–315; Bijak 2013: 34). Pentru problema care ne preocupă aici și acum, sunt de mare importanță afluentul Sanului, Wisłok, lung de aproximativ 220 km, și afluentul Vistulei, Wisłoka, lung de aproximativ 165 km.

Cu același sufix sunt formate Sanok, localitate situată pe San, la sud-vest de Przemyśl; Sanoka, nume de curs de apă astăzi necunoscut, atestat în 148 ca per fluvium Sanoka, lângă localitatea Sanok, precum și, cu sufix diminutival atașat la -ok-, un afluent al Sanului, numit Sanoczek (pentru detalii, vezi Rymut, Majtán 1998: 222; Udolph 1990: 264–270). Și în cazul Sanului se știe cu certitudine că este vorba despre un nume pre-slav. Diferitele interpretări etimologice nu schimbă acest lucru (pentru o scurtă sinteză recentă, vezi B. Czopek-Kopciuch 2016: 48, în: Nazwy miejscowe Polski 13, Kraków). Cu varianta de sufix -oč se încadrează aici și Liwocz și Liwoczka, nume de râuri de lângă Cracovia; Długosz menționează și un lanț muntos din Beskizi sub numele Lywocz.

Toate numele se află în sudul sau sud-estul Poloniei, exact în regiunea care s-a conturat limpede, prin cuvintele și numele slave discutate până acum, ca parte a teritoriului de așezare proto-slav. Potrivit Słownik Prasłowiański (1974: 92), sufixul -ok- reprezintă un arhaism proto-slav. El apare, de exemplu, în formele apelative swědok, snъbok, vidok, edok, irok, inok și altele; caracterul său arhaic se vădește, printre altele, și prin faptul că se atașează unor teme atematice arhaice. Trebuie subliniat că existența unor nume pre-slave, vechi europene, în presupusul vechi sau cel mai vechi teritoriu de așezare al triburilor slave, contrar opiniei adesea susținute în trecut, nu se opune ipotezei că acesta s-ar fi aflat acolo, ci este consecința necesară a faptului că limbile indo-europene individuale nu s-au dezvoltat dintr-un spațiu gol, ci s-au format pe o bază indo-europeană largă, pornind de la un strat de nume vechi europene — ba chiar se poate spune că au fost nevoite să se formeze astfel.

Întrucât -ok- este un sufix arhaic, numele menționate aici pot fi atribuite unei etape mai vechi. Prin urmare, ele sunt în acord cu

192

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Patria și răspândirea triburilor indo-europene în lumina cercetării numelor

HARTA 13. Expansiunea triburilor slave în lumina numelor geografice (schiță)

cu mare probabilitate, ca verigă de legătură între hidronimia veche europeană și cea slavă.

Concluzii – patria triburilor slave

Concluzia mea privind cercetarea numelor de ape, în legătură cu problema celor mai vechi teritorii de așezare ale triburilor slave, este următoarea: premisele solicitate pentru această problemă din punct de vedere lingvistic, al lingvisticii și al cercetării numelor sunt îndeplinite de toate numele de locuri și de ape analizate în raport cu o posibilă arie dintr-o regiune foarte precisă: este vorba despre teritoriul dinaintea hărților. Într-o cartografiere simplă am reunit rezultatele privind distribuția numelor slave de ape și a numelor de ape (harta 13). Nucleul expansiunii este o regiune situată la nord de hărți, aproximativ între Cracovia și Bucovina. Trebuie însă spus foarte clar că limitele nu pot fi indicate cu aceeași precizie

Straipsniai / Articles

193

JÜRGEN UDOLPH

și claritate pe care pare să o sugereze harta. Este o încercare de a reprezenta simplu nucleul cartografierilor. Cartografierea fiecărui nume de loc sau de apă diferă; aproape că nu există două hărți ale căror centre sau periferii să coincidă. Totuși, consider că această cartografiere este utilă. Motivul este că există un alt aspect, pe care nu l-am menționat până acum, alături de arheologie, genetică, lingvistică, onomastică și istorie: mă refer la știința solului.

Știința solului, calitatea solului și distribuția numelor geografice

La începutul acestui articol am subliniat că doresc să contribui în primul rând din perspectiva lingvisticii și a cercetării numelor. În ultimii ani însă, nu numai în ceea ce privește culegerea și interpretarea numelor slave, s-a vădit tot mai clar că există un alt aspect, care aparent nu are legătură cu numele geografice, dar care, după câte știu, are o importanță decisivă pentru așezările timpurii: calitatea solului.

Încă din anii douăzeci și treizeci ai secolului trecut s-a încercat asocierea anumitor nume de locuri cu calitatea diferită a solului. De fapt, de atunci au apărut în repetate rânduri publicații dedicate acestei teme. Renunț aici la enumerarea literaturii de specialitate și menționez doar lucrarea lui Otto Schlüter (1952–1958). În ultima vreme am întâlnit din nou afirmații care arată că trebuie considerată certă existența unei legături între calitatea solului și anumite tipuri de toponime slave. Am insistat asupra acestui aspect într-o recenzie (Udolph 2015) și citez aici câteva fraze de Walter Wenzel: „În Lusația Superioară am putut constata că aceste patru tipuri [de nume de locuri] apăreau numai în regiunile centrale cu loess, cu solurile cele mai fertile, unde se stabiliseră mai întâi imigranții [...]. Evoluția așezărilor depinde în mod decisiv [...] și de calitatea solului, care în Lusația Inferioară poate varia considerabil chiar și pe distanțe scurte.” Iar în altă parte, și mai explicit: Acest lucru poate fi „confirmat cu ajutorul unor valori concrete ale solului din Atlasul istoriei și geografiei regionale a Saxoniei [...]. Dacă comparăm distribuția acestui nume [...] cu harta solurilor realizată de W. Stams [(1998)], legătura cauzală dintre calitatea solului și tipul de nume este imposibil de trecut cu vederea” (Wenzel 2014). Am la dispoziție harta menționată și este impresionant să vezi cum fâșia de teren netedă, cu sol fertil, de la Kamenz, prin Bautzen, până la Görlitz, se suprapune peste cartografierile vechilor nume slave de locuri. În acest context joacă

194

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 14. Distribuția loessului în estul Poloniei și în Ucraina. Mi. = Minsk, Ki. = Kiev, gri închis = loess cu o grosime de peste 5 m (după Haase și colab. 2007).

un rol important și faptul dacă solurile respective sunt ușor sau greu de lucrat. Întâmplările aleatorii sunt excluse aici.

Să încercăm să transpunem aceste constatări, deloc noi, la solurile Poloniei și Ucrainei. Deosebit de util este aici un „Atlas al loessului” publicat în 2007 (Haase et al. 2007), din care prezint aici un fragment.

Nu este deloc dificil să pui distribuția loessului din teritoriul dinaintea hărților în concordanță cu vechile nume slave de ape reunite în această contribuție.

Desigur, trebuie să avem în vedere și faptul că solurile loessoide nu sunt întotdeauna ușor de lucrat. Încercarea mea prudentă de a lua în considerare, în legătură cu această problemă, concluziile cercetărilor privind vechile așezări m-a condus la câteva studii, din care aș dori să selectez doar câteva pasaje. Fiind nespecialist în domeniul cercetării solului, este recomandabil să fim foarte precauți. Totuși, observațiile de mai jos susțin în esență ideile mele. Astfel, Fritz Scheffer (1978: 16–17) scrie: „Începând din neolitic, în Europa Centrală s-a produs o restrângere considerabilă a suprafețelor care, la acea vreme, erau potrivite pentru așezări

Straipsniai / Articles

195

JÜRGEN UDOLPH

… avuseseră loc în arealele preferate de soluri cernoziomice [..]. Până în prezent, solurile grele din regiunile cu loess, din peisajele cu morene glaciare recente, din poldere și din regiunea munților de altitudine medie au fost considerate mai favorabile pentru producția agricolă decât solurile ușoare, deoarece dețin rezerve mai mari de nutrienți pentru plante [..]“. Și, la câteva pagini mai departe, Brunk Meyer (198: 119) consideră că solurile grele, bogate în K[alium], au fost preferate în perioadele medievale de defrișări, în pofida dificultății prelucrării lor.

Totuși, aș dori să exprim aici o idee legată de aceasta, pe care am desprins-o dintr-o discuție purtată cu Kirstin Casemir (Göttingen/Münster) despre solurile cu loess și vechimea numelor de localități. O analiză mai atentă a răspândirii numelor de localități (de exemplu, în estul Saxoniei Inferioare; din perspectiva studiului numelor, vezi în special Casemir 2003) poate conduce la concluzia că cele mai vechi nume de localități germanice, adică, de pildă, formațiile cu sufix, „nu se aflau în zonele centrale ale depresiunilor cu loess, cele mai vechi spații de așezare fără îndoială, [..] ci la marginile acestora” (Casemir 2003: 40, după Müller 1952: 144). O opinie similară îi aparține lui Gerhard Obeck (citat după Casemir 1997: 49, nota 12), potrivit căruia preferința pentru solurile de calitate inferioară în așezările mai vechi se explică prin posibilitățile „tehnice” ale coloniștilor în prelucrarea solului. Solurile fertile, dar totodată grele, de felul celor întâlnite în majoritatea localităților în -būtel, pot fi lucrate numai cu unelte îmbunătățite. Din acest motiv, solurile mai bune ar fi fost utilizate puțin la început și populate abia mai târziu.

Dacă aplicăm acest lucru la răspândirea loessului în vestul Ucrainei și în sud-estul Poloniei, este foarte izbitor faptul că centrul numelor vechi slave se află în zona în care răspândirea loessului se „destramă” treptat (fig. 14), adică aproximativ în regiunea de la vest de Kiev, între Cracovia, în vest, și Winn ycja și Moldova, în est.

Pe scurt: răspândirea solurilor fertile coincide cu cea a numelor slave arhaice. Dacă acest lucru este corect, putem presupune că în regiunea de la poalele Carpaților s-a aflat un nucleu — mai bine spus, probabil, un peisaj central — al așezării slave. Existența unor nume preslave, dar indo-europene, precum și a unor nume de ape a căror structură arată că s-au format pornind de la o bază indo-europeană, dar care au dezvoltat apoi și particularități slave, ¹ poate fi înțeleasă acum — așa cum s-a spus deja mai sus — numai în sensul că aici, într-un proces desfășurat de-a lungul unui mileniu, s-a format dintr-o zonă dialectală indo-europeană grupul lingvistic pe care astăzi îl numim slav.

196

Acta Linguistica Lithuanica xxvi

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

Întrucât se pare că solul bun ar fi putut juca un rol în acest proces, aș dori să supun dezbaterii următoarea ipoteză: solurile bune duc la recolte mai bogate, reduc mortalitatea generală și mortalitatea infantilă și provoacă o creștere excesivă a populației, care poate fi atenuată numai prin extinderea treptată a activităților de așezare. Același lucru se poate constata și în cazul problemei patriei de origine și al expansiunii triburilor germanice, la care voi reveni imediat.

Studiul intensiv al numelor geografice din Europa de Est și Centrală conduce la concluzia că limba slavă trebuie să se fi dezvoltat dintr-un dialect indo-european (hidronimia veche-europeană și concordanțele balto-germanico-slave joacă aici un rol) într-un spațiu relativ restrâns, între cursul superior al Vistulei și Bucovina; că nu poate să fi existat o etapă intermediară balto-slavă; că au avut loc contacte timpurii, aproape neîntrerupte, cu triburile baltice și germanice; și că, printr-o expansiune puternică, s-au atins regiunile locuite ulterior de popoarele slave de est, de vest și de sud. Expansiuni foarte asemănătoare au fost observate în cazul triburilor celtice și germanice, însă acestea au precedat expansiunea slavă.

2. PATRIA DE ORIGINE ȘI EXPANSIUNEA COLONIȘTILOR GERMANICI, POTRIVIT MĂRTURIEI NUMELOR

Dezvoltarea ramurii lingvistice germanice dintr-o etapă indo-europeană anterioară trebuie datată, probabil, mai devreme decât în cazul limbii slave. În jurul anului 500 d.Hr., în cadrul limbilor germanice se disting deja clar diferențe de structură lingvistică, de exemplu între germanica de est (gotica), germanica de nord (runele, nordica veche) și germanica de vest. Potrivit opiniei majorității lingviștilor, formarea germanicii ca ramură de sine stătătoare, observabilă, printre altele, prin efectele primei mutații consonantice (germanice), poate fi datată aproximativ în jurul anului 500 î.Hr. Efectele acesteia — spre deosebire, de exemplu, de rezultatele celei de-a doua mutații consonantice (germana de sus) — par să se fi manifestat foarte uniform, fără diferențe majore, în toate ramurile limbilor germanice. Susțin opinia că acest proces trebuie să se fi desfășurat într-o zonă geografică relativ restrânsă, căci, în caz contrar, s-ar fi produs cu siguranță diferențe mai mari între reflexele mutației consonantice. Se pare că nu este cazul. Se pune întrebarea dacă teza potrivit căreia germanica

Straipsniai / Articles

197

JÜRGEN UDOLPH

să se confirme că „patria originară” trebuie căutată într-o regiune geografică relativ restrânsă, cu ajutorul celor mai arhaice tipuri de nume de locuri și de ape germanice.

Când ne ocupăm de vechile nume de locuri germanice și de formarea lor, ajungem curând la o afirmație veche, dar încă valabilă, a lui Jacob Grimm (1826: 403). Cu aproape 200 de ani în urmă, el subliniase: „Este tendința de necontestat a limbii mai târzii să renunțe la formațiunile derivate și să le înlocuiască prin compuneri”. Cu alte cuvinte, derivările, adică formațiunile cu sufixe, sunt în general mai vechi în numele de locuri germanice decât compusele sau formațiunile prin compunere. Prin urmare, o cercetare dedicată vechilor așezări ale triburilor germanice ar trebui să se concentreze mai ales — chiar dacă nu exclusiv — asupra formațiunilor sufixale.

Într-un studiu amplu despre numele de ape, numele de locuri și numele de microtoponime de origine germanică (Udolph 1994), am abordat această problematică în ansamblul ei; la scurt timp după aceea, formațiunile derivate s-au aflat în centrul altor contribuții (Udolph 2004, 2010). Pentru Saxonia Inferioară trebuie luate în considerare și studiile lui Reinhold Möller (1992, 2000).

Culegerile și hărțile de răspândire ale cuvintelor germanice pentru apă, precum hor „mlaștină, teren mocirlos”. mar(sk) „lac interior, mlaștină”, Riede „pârâu, curs de apă”, ale formațiunilor sufixale cu -ithi-, -ing-/-ung-, -st-, -str- și ale elementelor de bază din numele de locuri, precum -hude „vad, loc de acostare la apă”, *-sējanez/-sēt[j]ōz „coloniști”, kot „așezare”, tun „oraș, așezare”, tie „loc de adunare, de judecată”, sel(e) „locuință, sat, așezare”, klint „deal, povârniș”, wedel „vad” și multe altele arată limpede că limba germanică s-a dezvoltat continuu, în spațiul germanic continental — mai precis, în sudul Saxoniei Inferioare, vestul Saxoniei-Anhalt și părți ale Turingiei — pornind de la un substrat indo-european bine identificabil.

Pentru a păstra această contribuție în limite rezonabile, am ales doar câteva hărți de răspândire și le-am însoțit de un scurt comentariu.

Din această regiune centrală se pot identifica relații timpurii atât spre vest (Westfalia, Flandra, nordul Franței, Anglia), cât și spre nord (Danemarca, Suedia și mai departe, Norvegia). Iată câteva exemple, mai întâi privind relațiile spre vest.

a) germanic *fani/-ja „mlaștină, turbărie”

O denumire veche pentru „mlaștină, turbărie”, dar și pentru „pajiște situată la mică altitudine” se regăsește în familia germanică de cuvinte din jurul goticului fani „noroi”; de obicei, se reconstruiește forma *fanja. Există sute de nume cu elementul Fenn; în Germania, de exemplu, Ackerfenne, Fanhusen, Fehn, Fehnhusen, Venusberg din Bonn, precum și Venusbruch și Venushügel lângă Wernigerode, Vienenburg, atestat în 1306 ca Vineburch. De asemenea

198

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 15. Germ. *fanja în nume de localități și de terenuri⁵

tipuri morfologic mai vechi, precum Finne în Turingia, atestat în 1106 ca silva Vin etc.; Vining și Vineberg lângă Lüneburg; derivare în -r în Fiener Bruch lângă Genthin, atestat în 1178 ca palustri silva, que Vinre dicitur; Vinnen (Hümmling), în jurul anului 1000 Vinum, Finnum; cu forme în -str-: Vinster (Oberlahnkreis), în 893 (copie din 122) Veneter, Wenestre, Uenestre, atestat în 1312 și ulterior ca Vinstern, aparțin acestei categorii.

Sunt frecvente și atestările corespunzătoare în Țările de Jos, Belgia și nordul Franței: Bakeveen; Berken; Diepenveen, printre acestea nume cu apa Venep, în jurul anului 960 Vanapan, Venapen, Venep, în 1138–53 Uene, în 1144 Vene; vezi și Venlo.

Sunt la fel de numeroase atestările din Anglia: Blacken, Broadans, Bulphan, Coven, Fambidge, Fan, Fanns, Fann’s, Fen, Fenn, Fennes, Fulfen, Gladen, Orsett Fen, Redfern’s, Stringock Fen, Vange, Fencote; sunt frecvente numele de localități de tipul Fenton, atestat în 1086 ca Fentone etc.

⁵ Din Udolph 194: 315, harta 31.

Stripsni / Articles

199

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 16. *hor- în nume de localități de pe continent și din Anglia⁶

Harta arată o răspândire accentuată în nord-vestul Germaniei, pe cursul inferior al Rinului, în Flandra și în Anglia. Schleswig-Holstein și Iutlanda sunt reprezentate doar într-o mică măsură. Se constată din nou că ocuparea teritoriului de către triburile germanice de vest trebuie să fi avut loc dincolo de Canalul Mânecii.

b) Până acum s-a acordat puțină atenție unui cuvânt bine atestat în germană, neerlandeză și engleză: înaltul german vechi hor „noroi, terci, murdărie, excremente, pământ”, germana medie înaltă hor, hore „sol mlăștinos, sol noroios, excremente, murdărie, noroi”, saxona veche hor „excremente, murdărie”, frizona veche hore „noroi, excremente”, neerlandeza medie hore, hor „lut; mâl”, engleza veche hoh, horu „murdărie, murdar”.

⁶ Aus Udolph 1994: 328, Karte 32.

200

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 17. *mar- și *mar-sk- în toponime și nume de terenuri de pe continent și din Anglia⁷

Toponime germane precum Haarbach, Haarhausen, Hamke, Horbach, Harbrücken, Harburg lângă Hamburg, Horb, Horburg, Horchheim, Hordorf conțin cuvântul.

Din Țările de Jos, Belgia, Luxemburg și Franța fac parte următoarele: Althorn lângă Saargemünd, 783 Horne; Hoerenkreek (Zeeland); Hoorebeke lângă Oudenaarde, Flandra de Est, 1090 Horenbeca; Horsik în Gelderland și multe altele.

Anglia are o pondere mare a ocurențelor în toponime: Harborne; Harlick; Hamers; Harpole, 1086 Harpol; Harwood Gate; Harton, 1249 Horton; Hawley; Hollowmoor; Holyport, 1220 Hoport; Horbling, 1086 Hebeling; Horbury, 1086 Here; Horcott, −feld, −wod; Le Hornede; Horemestel; Horeput; Horfield, 1086 Horefele; Horham, ca. 950 Horham; Horish (Wood); Horley, 1374 Horlawene; Great, Little Horned, 1086 Hornede; 1243–64 Horne, cu numele de teren Horits și Horyt; Horlake; Horel; Horsell, vechi Horse, Horsel, legat de ae. horsela; Horwell; Horwood, 1086 Horewode; Warpole; Whaley; Worley’s Fm. Numeroasele compuse cu −ton din Horton, 1086 Hortune; 1086 Hortona; 946 (copie din sec. al XIII-lea) hore tunge sunt marcate pe hartă cu un simbol special.

⁷ Aus Udolph 1994: 375, Karte 33.

Stripsni / Articles

201

JÜRGEN UDOLPH

Harta distribuției arată că legăturile decisive de la Rinul de Jos spre Anglia trec prin sudul Țărilor de Jos și Belgia, precum și peste Canalul Mânecii.

c) Un cuvânt germanic vechi, ascuns în toponime și cu corespondente și înrudiri în alte limbi indo-europene, este -mar-, înrudit cu latinescul mare și slavul more (Pomore/Pomern), atestat și în toponime celtice precum Aremorica. Se află în alternanță apofonică cu germanul Meer < *mari și germanul Moor < *mōra (o așa-numită formație de tip vṛddhi); în Germania se găsește în numeroase toponime din nordul și centrul țării, precum Behmer, Betmar, Bleckmar, Bothmer, Dilmar, Ditmer, Eschmar, Fletmar, Friemar, Geismar, Gelmer, Gittmar, Görmar, Hadamar, Heumar, Hörstmar, Horsmar, Horstmar, Homar, Hükesmere, Koor, Leitmar, Lohmar, Ostmar, Palmar, Rethmar, Rettmar, Riethmar, Ringmar (cf. toponimul englez Ringmer, vechi Hringara), Rottmar, Schötmar, Schöttmar, Vellmar, Villmar, Versmar, Voßmar, Wechmar, Weidmar, Weimar, Weitmar, Wethmar, Wichmar, Widmar, Wiedemar, Wismar, Wißmar, Wismar, Wittmar, Wolmar, Wudmar, Wymeer. A se compara distribuția de pe harta 17.

La vest de Germania găsim cuvântul în Aalsmeer, Alkmaar, Alsmar, Bederme, Bommer, Dossmer, Echemi, Gaasmeer (132 Germ.), Hetere, Hoeme, Homee, Purmer, Schermer, Spilmeri, Wormer, Zonnemere, 119 Sutmera.

Este, de asemenea, foarte frecvent în Anglia: Badesmere, Blakemere, Boldmere, Bradmore, Bulmer, Colmere, Cuckmere, Dodmore, Falmer, Grasmere, Holmer, Homer, Keymer, Marton, Minsmere, Ringmer, Rugmere, Sledmere, Stanmer.

Distribuția arată că două mari teritorii sunt legate între ele peste Canalul Mânecii: nordul Germaniei, Țările de Jos și Flandra, pe de o parte, și Anglia, pe de alta. Schleswig-Holstein nu joacă niciun rol.

d) Un cuvânt nord-germanic al Mării Nordului, referitor la apă, a cărui distribuție și etimologie au fost tratate deja de mai multe ori, este Riede, în germana de jos ride, rīde, ren „curs natural de apă, râu mic, șuvoi pe terenul mlăștinos de la reflux”, în germana de jos mijlocie rīde, rē, rīge (ride, rije, rige) „pârâu, curs mic de apă, șanț”, în saxona veche ritha, rithe „curs de apă, pârâu mic”; în frizonă riede „canal, râu mic în zona mlăștinoasă de la reflux”, ryt, ryd(e) „șanț lat”, în frizona de nord rīde, riet; în frizona veche red „pârâu mic” și rīth „pârâu”; în neerlandeză rijt „curs de apă”, rijt, riet „canal în terenurile din afara digurilor”, „apă din spatele digurilor, în regiunile de coastă cu sol argilos marin”, în neerlandeza mijlocie rijt f., în franconiana veche de jos rīth „tornes”.

Apare foarte timpuriu în engleză, încă din engleza veche rīd, rīde „râu mic”, rīde „pârâu, vale joasă, alungită și îngustă, albie veche de pârâu”, rīd, rīde,

202

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

K A R T E 18. Riede, ride, rithe, riet, rid în denumiri geografice⁸

rīdġ un râu mic, în engleză rithe, ride «râu mic, format de ploaie», rigat «un canal mic format de ploaie dintr-un curs de apă», rithe, ride «un pârâu mic».

În Germania există numeroase denumiri, în parte și recente, precum Achel- riede, Aschriehe, Bargriede, Bassriede, Bickenriede, Bleckriede, Bollriede, Borgrie, Boterriede, Brandriehe, Bruchriehe, Brunriehe, Diekriehe, Eilenriehe, Ellerie, Jachelriehe, Janien, Midel Rie (Midels Rie), Exerie, Feldriehe, Feldrie, Flehmanns Rieh, Flamischen Rie, Weckenlands Rie, Fliesenrie, Fluthrie, Fohlenrien, Fuhlenrie, Fuhenrie, Fule Rie, Die Große Rie, Grotr, Haferrie, Hauenrie, Holtrie și multe altele.

Tipuri mai vechi sunt 726 (copie din jurul anului 122) Aride (lângă Köln), Brücher lângă Ebe- len, 876 Boratrie, 1290 Bruchrie, de asemenea Burchtrie, Borntrie; atestare corveyană din cca 826–876 Hrihem (cu H- neetimologic).

În Țările de Jos, Belgia, Luxemburg și nordul Franței am găsit Bruggerijt, Dieprijt, het Dikke Riet, Munnikenzijlster, Ekkersrijt, Houtrijt, Jutesriet, Peelrijt, Pieperij, Riet, Rijit, Segerijd și altele; unele sunt formații recente.

⁸ Nach Udolph 1994: 393, Karte 34.

Straipsniai / Articles

203

JÜRGEN U DOLPH

Anglia are numeroase denumiri, unele dintre ele foarte vechi, precum Aberd; Be- verley Brook, 693 (copie din sec. al XI-lea) beferdi; Blackrith; 972 (copie din 1050) Bordrödig; Chaureth, 1086 Ceuride; Childrey; Coldrey, 973/4 (copie din sec. al XII-lea) (to) coride; Coleread; Cropredy; Cotered, 1086 Clodre; 1228 Ealdnereth; Eelrthe, 680 d.Hr. Aelrithe; Efferdy; Erith; Fingrith, 693 nume de curs de apă Fuglerdie; Fulredy; Ful- rithe; Goosery; Henred, 984 Henna rid; 774 Hwelridig; Landrith; Shotery, 699–709 (copie din sec. al XI-lea) Scottärd și multe altele.

Cartografierea (v. harta 18) arată că aceste denumiri se întâlnesc mai ales în nordul Germaniei, în Țările de Jos, Belgia și Anglia. Se pare că acești coloniști au emigrat în Anglia traversând Canalul Mânecii.

e) Un cuvânt vechi care leagă mai ales nordul Germaniei de Anglia este germ. Hude. Un vorbitor de germană îl mai cunoaște doar din denumiri de localități, mai ales din Buxehude, Fischerhude, Harvstehude și din Steinhuder Meer. Pentru vorbitorul de astăzi, însă, sensul acestui cuvânt rămâne necunoscut. Hude apare în nordul Germaniei mai ales în denumiri de așezări situate lângă ape; în germana de jos mijlocie este încă atestat ca hūde «loc de depozitare a lemnului, loc de stivuire la o cale navigabilă, loc de trecere cu bacul». Nici în engleza actuală nu este cunoscut, dar este încă atestat în engleza veche: hyð «loc care primește o corabie la acostare, un țărm jos potrivit, un port mic».

Este interesantă distribuția denumirilor de localități. Din Germania am adunat, printre altele: Altenhude; Aschenhude; Billerhude; Dockenhuden, 1184 Dockenhude; Dodenhude; 1346 Eckhude; Fischerhude, 1124 Wicheshude; Flemhude; Frauenhude; Grönhude; Harnhude; Harvstehude; Heenhude; Huden bei Meppen, 1037 -huhun în atestarea Hlaresuhun; Hodenhagen, 1168 (copie din sec. al XVIII-lea) de Hode și în alte atestări; Hude (frecvent), și cu umlaut Üde; Huen, în jurul anului 920 Huhun; Huda; Hudemühlen; Kayhude; Nedernhude, Obenhude; Pahlhude; Ritterhude; Stapelhude, 1258 in loco qui dicitur Stapelhude; Steinhude am Steinhuder Meer, a doua jumătate a sec. al XIV-lea To der Steinhude; Tespehude; Winterhude.

Și în Țările de Jos se întâlnesc denumiri de localități: Oude Hide in Seeland; Coxde, 1270 de Coxhde; Coxde (Koksie); Hude, 1405 Hude; Hude dries; Hudestra- te; 1359 le Hyde lângă Dün kirchen; Nieuwe Yde lângă Nieuwpoort/Oostduinkerke, 1277 Noua Hide; Raversijde, 1401 Wilraues hyde; Lombartside, 1408 Lombardsyde; Yde, 1331 in die Hide.

Denumirile de localități din Anglia sunt importante și vechi: Adreth, 1169–1172 Alre- heð(a), -hūda; Bablok Hythe; Bladeney, 712 (copie din sec. al XIV-lea) ad portam que dicitur Bladenithe; Bolney, 1086 Bolhede; Bulverhythe; Chelsea, 785 Cealchyð, Celchyð, 801 Caelichyð; 1275 Colleshethe; Claythe; Coweithe; Creek- sea, 1086 Criceseia; Downham Hythe, 1251 Dunham hythe; Earith, 124 Her- heth; Erith, 695 Eardhy; Fishythe; Frecnythe; Glanty, 675 (copie din sec. al XIII-lea) Glenthe;

204

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 19. germ. hude, engl. hyð etc. în nume de locuri⁹

Greenhithe; Heath (de mai multe ori); Hidden, 984 (K. pe la 1240) (innan) Hydene; Hithe Bridge; Hive, 959 (K. pe la 1200) Hyðe; Hive, 1306 atte hethe; Horsith, 1249 Horsyth(e); Hyde, 1333 atte Hithe; Horseway, 1238 Hors(e)hythe; Hullasey, 1086 Hunlafesed; Huyton, 1086 Hitune; Hythe (Surrey), 675 (K. sec. XIII) huþe; Hythe (Cambridge), 1221 Hethelod; Hythe (Kent), 1052 (on) Hype; Hythe (Hampshire), 1248 (la) Huthe; Knaith, 1086 Cheneide, < cneoyþ; Lakenheath, pe la 945 æt Lacingahið; Lambeth, 1041 Lambhyð; Maidenhead, 1202 Maideheg; Prattshide, pe la 1250 Pratteshithe; Rackheath, 1086 Racheitha; Rotherhithe, pe la 1105 Rederheia; Sawtry, 974 Saltrei’am; Small Hythe, sec. XIII Smalide; Stepney, pe la 1000 Stybbanhyþe; Swavesey pe la 1080 Suauesheda; Welshithe, chipurile 675 Weales hūðe.

Răspândirea numelor (v. harta 19) arată limpede că nimic nu susține ipoteza că coloniști ar fi venit în Anglia din Schleswig-Holstein sau Iutlanda. Dimpotrivă, trebuie luate în considerare numele de locuri din Flandra, care par să constituie puntea dintre numele germane și cele englezești.

Încă de acum o sută de ani, Hermann Jellinghaus observase că numele în -hude „constituie o mărturie puternică în favoarea originii populației din sudul Angliei din câmpia saxonă de jos”¹⁰.

⁹ Nach Udolph 1994: 472, Karte 44.

¹⁰ In: Anglia 20 (1898) 290.

Straipsniai / Articles

205

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 20. Răspândirea elementului hauga- în nume geografice (după Bischoff 1975, anexă)

Hărțile răspândirii din Germania arată, așa cum am remarcat deja mai sus, și legături clare cu nordul. În trecut, acestea au fost aproape întotdeauna interpretate drept expansiuni ale triburilor germanice din patria lor nord-europeană către sud. Se poate însă arăta limpede că este mult mai plauzibil să presupunem o patrie inițială în zona germanică continentală (pentru detalii, vezi Udolph 1994: 830–918).

206

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 21. Răspândirea elementului klint în nume geografice¹¹

a) Datorăm unui studiu al lui Karl Bischoff (1975; vezi și Udolph 1994: 859–863) cunoștințe mai precise despre răspândirea cuvântului *haugaz în limbile germanice; acesta este atestat, printre altele, în nordica veche haugr «deal, tumul», iar în sensuri asemănătoare se pot observa și islandeza hau gur, feroeza heyggjur, heygur, norvegiana haug, suedeza hög, daneza veche høgh și daneza høj. Cuvântul apare însă și în nume de locuri din Germania; o hartă a răspândirii este oferită de Bischoff (1975: anexă).

b) În mod foarte asemănător este răspândit și klint, un cuvânt atestat ca apelativ mai ales în nord:

Danezul klint «țărm marin abrupt», suedezul klint «vârful unui deal», forma secundară asimilată în dialectul suedez klett, dialectul norvegian klett «culme de munte, țărm marin abrupt», nordica veche klettr «stâncă izolată», forma apofonică în dialectul norvegian klant «margine de stâncă, vârf de munte» și danezul klunt «butuc, bulgăre, persoană butucănoasă».

Însă în repertoriul numelor, „cimitirul cuvintelor”, acesta apare într-o măsură considerabilă și în zona germanică continentală, după cum arată harta 21. În această privință, răspândirea sa seamănă foarte mult cu cea a elementului hauga-

¹¹ Nach Udolph 1994: 868–881, mit Karte 68.

Straipsniai / Articles

207

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 22. Răspândirea elementului –leben/–lev în nume geografice¹²

Aici se include și elementul de bază –leben, nord-germanic –lev, tratat și citat adesea, atestat în aproximativ 200 de nume de localități, de exemplu Uhrsleben, Erxleben, Eilsleben, Eimersleben; Aschersleben, Oschersleben, Eisleben, Barleben, Roßleben, precum și în Danemarca și sudul Suediei sub formele Bind­slev, Jerslev, Roslev, Falslev, Tinglev și altele.¹²

La bază stau got. laiba «rămășiță, rest», ahd. leiba, asax. lēva «rest, moștenire, succesiune», friz. veche lāva «ceea ce este lăsat în urmă, moștenire, drept de moștenire», engleză veche lāf «ceea ce este lăsat în urmă, moștenire», nordică veche leif «rămășiță», daneză veche kununglef «domeniu al coroanei». În primul element apare întotdeauna un nume de persoană la genitiv singular¹³.

¹² Nach Udolph 1994: 503, Karte 47.

¹³ Pentru cele mai recente informații, vezi Winkler 2009.

208

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 23. Răspândirea elementelor –wedel–/*wadil– în nume geografice ¹⁴

Răspândirea neobișnuită a numelor (cf. harta 22) a fost adesea discutată, însă cartea amplă și cea mai cuprinzătoare despre aceste nume a fost aproape ignorată (Bathe). Dacă o luăm în considerare, există mai multe argumente în favoarea unei migrații de la sud spre nord decât în direcția opusă (cf. Udolph 1994: 497–513).

Un ultim exemplu de legături onomastice între continent și nordul scandinav: în numele de localități din nordul Germaniei se presupune existența cuvântului din germana medie de jos wedel, saxonă veche widil «vad», înrudit cu nordica veche vadhell, vadhall, vadhill «loc puțin adânc într-un fiord, prin care se poate trece prin vad», norvegiană val, vaul «loc puțin adânc într-un fiord», prezent și în nume de localități sub formele Voil, Veel, daneză vedel, vejl sec. al XVI-lea,

¹⁴ Nach Udolph 1994: 892–906, mit Karte 71.

Straipsniai / Articles

209

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 24. Cuvinte scandinave în nume de localități germane

Numele de localități Veile, Veilby, Veielgaard, Veilö, Faareveile; în Danemarca, sensul este mai ales «trecere prin teren mlăștinos».

Legăturile cu nordul scandinav schițate pe scurt aici se regăsesc și într-o particularitate: apelative atestate exclusiv în limbile nordice apar și în nume din zona germanică continentală (tratate și interpretate pe larg la Udolph (2000, 2004, 2011). Cunoaștem în prezent peste trei duzini de cazuri de acest fel; printre ele se numără, între altele, numele Braunlage, Dorstadt/Dorestad, Kösen/Coesfeld¹⁵, Ohrum, Oerie, Rhön¹⁶, Scheuen, Scheie.

Ele nu pot proveni decât dintr-o perioadă germanică veche, comună sau proto-germanică și arată că apelativele aflate la baza lor trebuie să fi aparținut acestui strat vechi.

Dacă cartografiem aceste nume de localități (vezi harta 24), observăm un centru al acestei categorii de nume explicabile numai cu ajutorul cuvintelor scandinave: estul Saxoniei Inferioare, împreună cu zonele învecinate din Saxonia-Anhalt, Turingia și nordul Hessei. Se conturează un tablou foarte asemănător,

¹⁵ În: Korsmeier 2016: 90–94.

¹⁶ În: Ascher 2015: 203f.

210

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

dacă se caută în toponimele continentului apelative care se găsesc numai în Scandinavia și în zona alemanică.¹⁷¹⁸

Formări cu sufixe

Se știe că, în istoria limbii germanice, a avut loc o schimbare importantă în formarea substantivelor: în timp ce astăzi se folosesc mai ales compusele, cf. germ. Hand-tuch, Auto-reifen, Haus-wand, engl. main door, forrest path, car tyre, norvegiană hovud dør, skov vej, bildæk, în perioada germanică timpurie cuvintele noi se formau mai ales cu sufixe, adică prin derivare: *gab-lo- „furcă”, *ham-ipja- „cămașă”. Prin urmare, formările cu sufixe sunt deosebit de importante în cercetarea toponimelor germanice arhaice. Acestea sunt decisive pentru stabilirea celor mai vechi teritorii de așezare ale triburilor germanice. Din motive de spațiu, voi selecta aici doar câteva exemple.

a) Formări în -s.

În perioada veche, limba germanică a moștenit parțial formări în -s în fondul său de apelative, dar a creat și unele noi. Să amintim, de pildă, cuvinte vechi moștenite precum got. aiz, bariz-eins, rimis, precum și unele formații noi (care se pot baza și pe vechi teme în s), precum got. aqizi, jukuzi, germana veche de sus chuburra. Sunt caracteristice germanicii și dezvoltările ulterioare ale sufixului -sa/-sō-, de exemplu formații cu vocală mediană precum germana veche de sus bilisa, elira, felis(a). Hans Krahe și Wolfgang Meid (1967: 137) oferă și o scurtă listă de „nume vechi germanice cu sufix în s”. Pe lângă nume de persoane precum Gabso, Hariso, Aliso, Thoriso sunt menționate și nume de râuri precum Ems und Effze, care sunt puse pe bună dreptate în legătură cu material din afara lumii germanice. R. Möller (2000) și J. Udolph (1994: 199–218) au cercetat și compilat formații corespunzătoare din inventarul de nume. Las aici deoparte faptul că formațiile în -s apar deja și printre numele de ape prenatale din hidronimia veche europeană (menționat pe scurt la Udolph 1994: 199–201).

Printre altele, aici se încadrează: așezarea dispărută Blekisi, 826–876 in Blekisi, așezarea dispărută Degese, 1196 Degese, Devese, Gebesee lângă Erfurt, 802–815 Gebise; Heerse < Herisi, Hünxe, 1092 Hungese, nume de ape Ilse lângă Boffzen, 1031 Ilisa, Ilvese, 1096 Hil-vise, Klings lângă Bad Salzungen, 869 Clingison, Leisa pe Eder, sec. al VIII-lea Lehesi, Lihesi, nume de terenuri 1692 im Letse, toponim Linse lângă Bodenwerder, prima jumătate a sec. al IX-lea Linesi, Meensen lângă Göttingen, 990 Manisi, Resse lângă Recklinghausen, sec. al X-lea Redese, Reese lângă

¹⁷ Pentru acest subiect, vezi Kolb 1957 și Alemannien und der Norden 2004.

¹⁸ Cf. Udolph 2004a; cartografierea numelor corespunzătoare și completate la Udolph 2010b: 153.

Straipsniai / Articles

211

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 25. Sufixe –s în denumirile geografice din Europa Centrală¹⁹

Stolzenau, sec. al XI-lea Raedese, Schlipps lângă Freising, între 851 și 1130 Slipfes, Slipphes, Sliphës, Schl ipfs, Seelze lângă Hannover, 1160 Selessen, 1187 Seles se, nume de teren Sötz, pădure mlăștinoasă lângă Goslar, vechiul Sotisse, Vielshof lângă Salzkotten, Vita Meinwerci Vilisi.

Cartografierea (harta 25) arată un tablou pe care îl cunoaștem deja și din alte hărți ale răspândirii: zona centrală cuprinde sudul Saxoniei Inferioare, vestul Saxoniei-Anhalt, nordul și vestul Turingiei, nordul Hessei și Westfalia.

b) formații cu sufixul –st

Mai ales în regiunea baltică există numeroase formații cu un sufix –st; printre altele, mi-au devenit cunoscute următoarele: în Letonia Līlaste, Lubasts, Lubešta, Mùrmasta, din restul regiunii baltice Ab-istà, Akn-ystà, Arv-õstas, Avin-úostas, Debr-estis, Grab-uostà, Iẽž-esta, Lam-istas, Lauk-ystà, Lok-ystà, Malk-esta, Pekļ-ystà, Sav-istas, Taur-ósta, Uol-astà, Varn-úostas, Ým-asta, din Austria Aist < *Agist(a), din Franța Autisse < *Altīssa < *Altīstā, din Dalmația Bigeste, Ladesta, Triest, Palaeste, Segest-(ica), Penestae, din Veneto Este < Ateste.

¹⁹ Nach Udolph 1994: 199–218, mit Karte 25.

212

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

Pe lângă cele două centre care se conturează aici, și anume regiunea baltică și teritoriile din jurul Mării Adriatice, mai există o zonă care contribuie în mod semnificativ la prezența sufixului în inventarul numelor: Europa Centrală și de Nord. O distribuție mai exactă este prezentată în harta 26, în care au fost incluse, printre altele:

866 Alesta, nume de loc lângă Charleroi, Alst, sec. al XII-lea Alest, Aalst, nume de loc în Flandra, 866 Alost, Aalst, nume de loc lângă Hasselt, 1107 Alost, Alste; Aalst în Gelderland, în jurul anului 850 Halo-sta, Alst lângă Leer, sec. al XII-lea Alst; nume de teren Apfelstädt, de asemenea nume de loc, 775 Aplast; Arzbach lângă Gotha, 1049 Arestbach; Beverst lângă Tongeren, 1314 Beverst; Vita Meinwerci: Bilisti; nume de teren Burdist, 755 Burdist (la Rin); *Agist—eventual în Eekst lângă Assen; Ehrsten lângă Kassel, vechiul Heristi, Herste; Elst lângă Nijmegen, 726 Helistê; Ennест lângă Olpe, 1175 En-nest; Ergste lângă Schwerte, 1096 Argeste; Euelste lângă Pattensen, 1246 în Evelste; Exten lângă Rinteln, 896 Achreste; nume de loc Forst lângă Holzminden, *Farista; Haste lângă Osnabrück, 1146 Harst; Harste lângă Göttingen 1141 Herste, Harste; nume de teren Idesten sau Itesten lângă Emden; Innerste, vechiul Indrista; nume de curs de apă, 1106 Lammeste lângă Hannover; nume de loc Landas lângă Lille, vechiul Landast; Leueste lângă Hannover, 1229 de Leueste; nume de loc Pretitz lângă Zingst, sec. al IX-lea Bridasti; nume de loc Ranst lângă Antwerpen, 1140 Ramst, 1148 Ranst; Riemst lângă Tongeren, 1066 Reijmost; Rumst lângă Antwerpen, 1157 Rumeste; Selsten lângă Geilenkirchen, *Salist; Thüste lângă Hameln, 1022 (F.) Tiuguste, Thiuguste; Villigst lângă Ergste, 1170 Vilgeste; Zingst lângă Nebra, 1203 Cindest.

La această colecție din anul 1994 s-au adăugat între timp numeroase alte paralele, mai ales datorită cercetării ample a numelor de locuri din Saxonia Inferioară și Westfalia.

Trebuie avut în vedere că numele de locuri cu sufixul st prezintă cele mai diverse variante în elementul lor prefixal. Cu un grad destul de mare de certitudine, se poate atesta -est- în Al-est, Ar-est, Id-est-, Lameste, Tind-est-; -ast- apare, se pare, în Ap-l-ast, Har-ast-, Landast și Bredh-asti; foarte frecvent este -ist-: Bil-ist, Burd-ist, El-ist-, Am-ist-, An(d?)-ist-, Arg-ist-, Agr-ist-, Far-ist-inda, Har-ista, Lev-ista, Ram-ista, Sal-ist-, Far-ist, Felg-ist.

Diversitatea sufixului corespunde pe deplin observațiilor privind inventarul apelativelor. Elemente echivalente pot fi identificate cu ușurință mai ales în limbile germanice și baltice. Pentru majoritatea numelor de locuri reunite aici, situațiile germanice pot fi comparate; acest lucru este valabil, de exemplu, pentru următoarele nume de locuri, care pot fi explicate în mod convingător cu ajutorul materialului lexical germanic: Awist, Beverst, Eext, Ehrsten, Idesten/Itzstedt, Landast, Riemst, Selsten/Zelst/Zeelst, Thüste, Villigst, Zingst.

Deși nume cu sufixul -st se întâlnesc și în spații de locuire non-germanice, în cazul următorului element formativ situația este diferită.

Straipsniai / Articles

213

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 26. –st-sufixe în numele geografice din Europa Centrală.

● Nume de ape, ○ nume de localități/așezări²⁰

c) –str-sufix

Un mijloc de formare corespunzător se găsește numai în limbile germanice, de pildă în domeniul apelativelor, în got. awistr, norv. naustr, Laster < *lah-stra-, Polster < *bulh-stra-, nordică veche mostr < *muh-stra-, anglo-saxonă helustr, heoloster, got. hulistr «înveliș», anglo-saxonă gilister, geoloster «abces». Și numele formate cu ajutorul acestora sunt limitate la teritoriul de așezare (inițial) germanic

²⁰ Nach Udolph 1994: 218–243, mit Karte 26.

214

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 27. Sufixe –str– în nume geografice din Europa Centrală și de Nord și din Anglia. ● Nume de ape, ○ nume de localități/așezări

(Harta 27). Potrivit unei liste din 1994, aici se încadrează, de exemplu, Alster, Elster, Alstern, Alsterån; nume de câmpuri Ballestre în Anglia, 940 Ballestran; nume de câmpuri Beemster lângă Alkmaar, 1083 Bamestra; Beuster, nume de curs de apă secundar al Innerste, 1305 Bostere, 1308 Botestere; Emster lângă Brandenburg, vechi Demster sau Emster; nume norvegiene de câmp Imstr; Falster; Finster în districtul Oberlahn, înainte de 893 Veneter, Wene-stre, Venestre; Fløstr, nume de insulă scandinavă; Gelster, nume de curs de apă secundar al Werra, 1246 inter Gelstram; nume de ape norvegiene Jølstra, *Jøstra; Kelsterbach, nume de localitate și de câmp lângă Groß Gerau, 830–850 De Gelsterbach; nume de câmpuri Lister

Straipsniai / Articles

215

JÜRGEN UDOLPH

în Westerwald, 1532 in der Lyster; nume englezești de câmp Medestre, 940 (on) Medestran; nume de fiord Ørstr; Seester(au), nume vechi al Krückau până la Elba, 1141 iuxta fluu ium Ciestere, împreună cu numele de localitate Seester, Seesterau; Susteren, nume de localitate în Țările de Jos; 1277 Rususteren, < nume de câmp Suster, 714 Svestra; Ulster, nume de câmp în Rhön, 819 Ulstra, nume suedez de lac Vänstern, nume norvegiene de câmpuri Vinstr, Vinstra, nume englezesc de câmp Winster, 1170–84 (K.) Winster, Wilster → Medem, Wilster Au (Wilsterau) → Stör, Zester, nume de câmp atestat fragmentar în Altes Land, 1197 iuxta Szasteram, împreună cu numele de localitate atestate fragmentar Zesterfleth, Sestersvlete.

Aproape toate aceste nume — între timp au apărut și altele — pot fi explicate pe baza materialului lexical germanic. Există însă excepții, de exemplu Alster, Elster și Wilster. Aici sufixul germanic specific limbii s-a atașat unei baze anterioare germanicii *el-/*ol-, respectiv *wil-, ceea ce sugerează, în aceste regiuni geografice, o anumită continuitate între așezarea indo-europeană și cea germanică.

d) Sufixul -ithi

Dieses Suffix wurde schon mehrfach behandelt (Udolph 1991, 1994: 258–288; Möller 1992; Casemir 2003: 438–446). Es ist ein hochaltertümliches Bildungselement, das vor allem in der Namenbildung deutliche Spuren hinterlassen hat. Es ist heute nicht mehr produktiv und ist uns aus den älteren germanischen Sprachen nur noch in wenigen Wörtern bekannt: got. avithi ‘Schafherde’, angelsächsisch gesylhbe ‘Joch Ochsen’, altenglisch winterfylled ‘Oktober’, althochdeutsch winithi ‘Weideland’, juhhidi ‘Gespann’ und einige andere.

În timp ce, ca apelativ, abia dacă mai poate fi recunoscut, ceea ce indică o vechime relativ mare, este bine cunoscut în toponimele din nordul și centrul Germaniei. Aici se încadrează aproximativ 200 de nume, printre care unele destul de cunoscute. Iată doar o mică selecție: Birgte, 1088 Bergithi; Bleckede pe Elba; Bünde, 853 (falsificare) Buginithi; Dingden lângă Bocholt, 1163 Tingethe, din vechea înaltă germană thing, ding „adunare generală a poporului”; Döhren, cartier al orașului Hanovra, în jurul anului 990 Thurnithi; Essen, secolul al IX-lea Astnide; Geesthacht, 1216 in Hachede; Gimbte, 1088 Gimmethe; Grohnde, (1237–47) in Gronde; Helle lângă Wiedenbrück, sfârșitul secolului al XII-lea Helethe; Huckarde, cartier al orașului Dortmund, 947 Hucrithi; Hü sede, secolul al XII-lea Husithi; Lengede, 1151 Lencethe; Mengede, cartier al orașului Dortmund, secolul al X-lea Megnithi, Mengide; Meschede, 913 Meschede, 1015–25 Meschethi; Sarstedt, (1046–1056) Scersteti, Scerstete, 1196 Scardethe; Sehnde, 1147 Senethe; Sömmerda, 876 Sumiridi item Sumiridi.

Coloniștii vest-germanici care, începând din secolul al V-lea, au trecut în Anglia au luat cu ei elementul formativ și au creat, după cum arată clar harta 28, încă câteva toponime pe insulă, înainte ca sufixul să devină neproductiv și să dispară din limbă. Printre aceste toponime se numără, între altele: în Kent, de exemplu, The Brent, Brent Lane, sfârșitul secolului al XIV-lea Bremthe; nume de așezare dispărută din secolul al XIII-lea Bremthe; nume de așezare dispărută din 1286 Bremthe; 4. Brent Cottages, 1359 Brencche; 1206 La Brenithe

216

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 29. Cel mai vechi teritoriu de așezare presupus al coloniștilor germanici timpurii, pe baza tipurilor arhaice de toponime germanice

Sub rețeaua densă de nume de locuri și de ape specifice limbilor germanice individuale se pot distinge în nordul și centrul Germaniei numeroase hidronime pre-germanice, de pildă în studiul lui Kettner (1972; vezi acum și Greule 2014); acestea pot fi identificate și cu ajutorul seriei Hydronymia Germaniae, prin consultarea literaturii de specialitate corespunzătoare.

Dacă încercăm acum să reprezentăm cartografic răspândirea numelor germanice timpurii, atunci, în opinia mea, punctul decisiv constă în faptul că trebuie să reușim să găsim o bază geografică comună atât pentru tipurile de nume care se extind spre vest (de exemplu, formațiunile cu sufixele -ithi, -st- și cu apelativele hor, mar-, Riede, Hude, (h)lar ș.a.m.d.), cât și pentru sufixele și cuvintele care leagă spațiul germanic continental de Scandinavia. Am încercat să o descriu (Udolph

218

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 30. Indicii de productivitate a solurilor din Saxonia Inferioară

1994: 925 și urm.) și adaug astăzi o cartografiere care delimitează aproximativ teritoriul pe care trebuie să-l consider, pe baza numelor geografice, drept patrie și spațiu de expansiune al vorbitorilor germanici timpurii (harta 29).

Sunt conștient că această cartografiere va stârni critici. Aș dori însă să subliniez din nou că numele de ape și de locuri pledează fără îndoială în favoarea acestui teritoriu. Și mai există – așa cum am menționat deja mai sus, în discuția despre limba slavă – un alt argument important, la care istoricii și agronomii recurg în mod repetat: mă refer la calitatea solului și la tipurile de sol. Cartografierile, de exemplu cele ale tipurilor de sol din Saxonia Inferioară, arată că cele mai bune soluri coincid aproape în întregime cu numele germanice arhaice menționate mai sus și cu răspândirea lor. Pentru aceasta am ales o hartă a Saxoniei Inferioare, care

Straipsniai / Articles

219

JÜRGEN UDOLPH

HĂRȚILE 31, 32. Răspândirea toponimelor -ithi- și a indicilor de productivitate a solurilor din Saxonia Inferioară

indicii de productivitate a solurilor din land arată – solurile cele mai bune apar în nuanțe închise (harta 30)²².

În sursa din care provine această cartografiere se mai precizează: „Numai pe coastă și la sud de canalul Mittelland predomină solurile bune. În marea de nisip a Geestului și a landurilor cu vegetație de lande plutesc câteva «ochiuri de grăsime» cu soluri bune, lutoase, asemenea puținelor ochiuri de grăsime de pe o supă sărăcăcioasă (Uelzen; Lüchow; Weser-, Leine-, Allertal; Artland; Hoya-Syke-Goldenstedt)”²³.

Concordanța dintre calitatea solului și toponimele arhaice este ilustrată deosebit de clar de următoarea cartografiere comparativă, care arată atât răspândirea toponimelor -ithi- din Saxonia Inferioară, cât și indicii de productivitate a solurilor din Saxonia Inferioară (hărțile 31, 32).

Prin urmare, putem trage aceleași concluzii ca și în discuția despre patria slavă: se observă clar că răspândirea celor mai bune soluri din Germania Centrală și de Nord coincide cu vechile hidronime și toponime germanice. Se știe că Börden-urile (Soester Börde, Calenberger Lössbörde, Hildesheimer Börde, Magdeburger Börde), aflate în zona morenelor vechi din nordul Germaniei, la marginea masivelor muntoase, au soluri de cernoziom, care se numără printre cele mai bune soluri din Germania. Orice agricultor știe ce înseamnă când se vorbește despre 80 sau mai multe puncte de sol

²² Preluat din: http://www.nls.niedersachsen.de/Tabellen/Landwirtschaft/internetseite2002/hochschulen.pdf.

²³ p. nota 27.

220

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

se vorbește. Așa cum am menționat mai sus, în discuția despre slavi, un sol bun duce, în general, la recolte bune și mai bogate decât solurile mai sărace. Urmarea este o mortalitate infantilă mai redusă și o speranță de viață mai mare. Populația crește, ceea ce conduce, la rândul său, la o anumită suprapopulare, la migrație și la răspândirea limbii vorbite de locuitorii acestei regiuni. Descoperiri remarcabile, precum cele din peștera Lichtenstein de lângă Osterode, și constatarea că oamenii care trăiau acolo acum 3.000 de ani au și astăzi urmași în această regiune (dovedit prin analize ADN; abordat și completat din perspectivă onomastică de Udolph 2009), arată că se poate afirma cu certitudine existența continuității așezărilor în împrejurimile munților Harz.

3. CELȚII

Din sintezele privind stadiul cercetării toponimiei celtice se poate deduce că există un acord asupra faptului că limbile celtice insulare au apărut prin migrarea dinspre continent²⁴. Așadar, originile trebuie căutate în Europa centrală sau occidentală. Pentru hidronimele celtice continentale, cercetările lui Pierre-Henry Billy (1993), Xavier Delamarre (2003), Alexander Falileyev (2006/7), Ranko Matasović (2009) și Patrick Sims-Williams (2006) au o valoare deosebită. Harta de mai jos se bazează mai ales pe cercetări arheologice, dar corespunde în mare măsură și ipotezelor lingvisticii.

Pasul decisiv l-a făcut însă — aceasta este convingerea mea — Peter Busse (2007), într-o scurtă contribuție la un congres de celtologie; aceste idei reprezintă doar primele puncte de plecare ale unui proiect mai amplu. El subliniază pe bună dreptate că studierea hidronimelor este absolut necesară, întrucât aceasta „nu a fost încă realizată în ceea ce privește problema unei așezări de populație vorbitoare de celtică” (Busse 2007: 89), căci, spre deosebire de cercetările asupra hidronimelor indo-europene, slave și germanice, în domeniul celtic nu s-au întreprins aproape deloc studii în acest domeniu. În opinia sa, aproape toți cercetătorii evită această temă.

P. Busse se întreabă pe bună dreptate dacă argumentele arheologice pot sau ar trebui să joace un rol în discuția privind „caracterul celtic” al coloniștilor. Îl menționează pe Simon James (1999) drept principal reprezentant al „scepticismului față de celți”

²⁴ Pentru cele ce urmează, vezi în detaliu Udolph 2009/2011.

Straipsniai / Articles

221

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 33. Migrațiile, ocupările de teritorii și influența celților până în secolul I î.Hr.²⁵

und John Collis (2003), „wobei letzterer ernstzunehmende Einwände gegen die Identifikation von archäologischer Evidenz und ethnischer Zuordnung liefert“. Dieses deckt sich in hohem Maße mit der modernen Forschung in Deutschland, wobei vor allem auf S. Brather (2004) zu verweisen ist.

P. Busse trage de aici singura concluzie rezonabilă: dacă îi căutăm pe celți din perspectiva lingvisticii, acest lucru se poate face numai pe baza argumentelor lingvistice. Dar, dacă procedăm astfel, trebuie — și acest lucru este absolut imperativ — să luăm în considerare numele geografice și să le acordăm o importanță foarte mare. Dintre acestea, hidronimele au o importanță deosebită.

În opinia sa, pentru întrebarea privind cele mai vechi locuri de locuire ale vorbitorilor de limbi celtice a devenit important ceva ce s-a încercat deja în cazul limbilor slave și germanice: dezvoltarea unei familii de limbi indo-europene pornind de la o etapă indo-europeană anterioară diferențierii în limbi distincte

²⁵ Din: http://www.timediver.de/Keltenwelt_am_Glauberg.html (accesat: 9.6.2017).

222

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

Dacă formarea unui areal dialectal a fost un proces îndelungat — trebuie să luăm în calcul cu siguranță secole — atunci în acest areal sunt de așteptat nu numai hidronime aparținând unei singure limbi, de pildă celtice, baltice sau germanice, ci și relicte indo-europene anterioare diversificării lingvistice. Evoluția trebuie să se reflecte în hidronime sau, cu alte cuvinte, un areal în care există numai nume specifice unei singure limbi, de pildă doar nume celtice, nu poate fi teritoriul patriei de origine a celților.

Proiectul lui Busse, pe care acesta îl prezintă doar în linii generale, „își propune, prin utilizarea și reunirea rezultatelor cercetărilor și proiectelor de până acum pe tema «caracterului celtic» [...], să găsească un răspuns la întrebarea în ce măsură hidronimia oferă o imagine concludentă a istoriei timpurii a așezărilor populațiilor de limbă celtică” (Busse 2007: 91f.). Urmându-l pe H. Krahe și pe bună dreptate, este vorba în primul rând de nume de ape care au la bază cuvinte cu sensul de „apă, râu, a curge” etc. Ținând seama de studiile din domeniul germanic, baltic și slav, el formulează următoarele întrebări-cheie:

• Poate fi identificat un areal al „hidronimiei celtice” care să poată fi considerat nucleul unei expansiuni celtice, adică patria de origine?

• În ce măsură coincide acest nucleu cu extinderea culturii Hallstatt, respectiv La Tène?

Pentru a găsi răspunsuri la aceste întrebări, el analizează, pe de o parte, nume de ape aflate pe teritoriul celtic, dar de origine preceltică, iar pe de altă parte, nume celtice. Sunt incluse, printre altele, Ainos, Aenus, Dubis fl./Doubs, Douglas și nume înrudite, Devy/Devon, Devoke Water, irlandeză veche dobur, cu franceza modernă Douvre (1128 Dobra), Douvres (cca 380 Dubris), Verdouble, atestat în 79 ca Verno-dubrum etc.; spaniolă Dobra și altele, germană Tauber, engleză Dover; familia de nume Glanis, Glanum, Glanon, Glan, Glene, Glane; bava < *gweh₃w- „noroi”, cf. galeza baw „murdărie, jeg”; borṃ-/borw-/borb- <*bher- „a clocoti, a fierbe, a fermenta” în Borbro (Bourbre), Borvo(n) „zeu al izvorului”, Formio, în Franța Bormane (Ain), Bourbonne (Aube), La Bourbre (Isere) și multe altele; brig- < *bhrgh- din *bh̉eregh- „înalt, ridicat”, poate cu sensul de „curs superior”, în Brigia (Braye = Loir), Brigulos (Saône → Rhône) și multe altele; esk-/isk- <*peisk-, irlandeză mijlocie esc „apă”, cu Esca/Escia/Hisca (Isch → Saar) și altele; fruta- <*s(w)rutu-, cf. galeză ffr-wd, irlandeză sruth „torent”, în Frudis, râu în Belgica etc.

În concluzie, rezultatele sunt sintetizate prin includerea unei hărți a răspândirii: „Ca prim rezultat provizoriu, pe baza materialului cartografic, se poate reține următorul lucru: hidronimia celtică este răspândită într-un spațiu care se întinde de-a lungul versantului nordic al Alpilor, pe cursul Dunării, al cursului superior și mijlociu al Rinului și al Ronului, incluzând afluenții. Teritoriul de origine al

Straipsniai / Articles

223

JÜRGEN UDOLPH

culturii Hallstatt nu coincide cu acest areal, însă cele mai importante descoperiri din Hallstattul occidental și din La Tène timpuriu se află în acest areal” (Busse 2007: 97). Menționez aici doar în treacăt că indogermanistul polonez Jan Rozwadowski a constatat deja, în cercetările sale care datează încă din primii ani ai secolului al XX-lea (publicate parțial în Rozwadowski 1948), concordanțe izbitoare între hidronimele din Balticum și cele din regiunea Ronului, precum Visentia, Saane, Brenne, Divonne, Isara, Drome, Ivarus și altele.

Între timp, această concluzie a fost consolidată și mai mult. Astfel, au fost identificate paralele importante între nume din Franța (W.P. Schmid 2004) și din regiunea Mosellei (W.P. Schmid 1988), iar concordanțe clare între hidronime vecheuropene din Polonia și din Balticum, pe de o parte, și cele din Insulele Britanice, din nordul și sudul Franței, pe de altă parte, au arătat (Udolph 1990, cu sinteza la pp. 332 și urm.) că aproape întregul spațiu de așezare celtic (mai puțin sigur: Peninsula Iberică) conține un substrat de hidronime indo-europene anterioare diversificării lingvistice.

Dacă încercăm să punem în balanță cercetările de până acum asupra hidronimelor Europei și studiul lui P. Busse despre limba celtică, se pot desprinde, în opinia mea, următoarele puncte comune:

Hidronimele sunt cei mai vechi martori ai limbajului uman în Europa. Cercetarea lor este indispensabilă pentru chestiunile de preistorie și istorie timpurie.

În zona fostelor așezări celtice de pe continent (mai ales în Italia de Nord, Franța și părți ale Elveției) lipsesc cercetări cuprinzătoare ale hidronimiei.

Din păcate, rezultatele arheologice pot fi folosite doar în măsură limitată pentru a răspunde la întrebarea privind structurarea etnică a Europei timpurii (Brather 2004).

Întrucât hidronimele sunt obținute în principal din așa-numitele „cuvinte pentru apă”, o cercetare cuprinzătoare a terminologiei geografice din toate limbile celtice este o necesitate stringentă (acest lucru este valabil, de altfel, și pentru limbile germanice, în timp ce în domeniul slav există studii exemplare, limitate chiar la denumirile apelor).

Într-o cartare, P. Busse a înscris acele nume de ape care, în opinia sa, sunt importante pentru determinarea celor mai vechi teritorii de așezare ale triburilor celtice.

Pornind de la studiul lui P. Busse și urmând cercetările corespunzătoare din domeniul germanic și slav

224

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 34. Cartografierea numelor vechi-europene și celtice²⁶

se poate spune: Există numeroase indicii că formarea limbii celtice s-a produs acolo unde putem observa o anumită „îngroșare”, o concentrare sporită a numelor vechi-europene de ape. De o importanță decisivă este existența unor paralele în Baltikum și în regiunile învecinate, semnalată deja de J. Rozwadowski (1948). Astfel, și în privința întrebării despre locurile de baștină ale celților timpurii se aplică o formulare care a jucat deja un rol în întrebările despre patria triburilor germanice: Ex oriente lux²⁷. Ținând seama de aceasta, există deja numeroase argumente în favoarea regiunii de la vest de Alpi — și, în esență, se poate urma opinia lui P. Busse. Cercetarea în țările locuite odinioară de celți ar face bine să se îndrepte către numele de ape mai intens decât până acum.

²⁶ Aus Busse 2007: 97.

²⁷ Udolph 1981; Udolph 1985.

Straipsniai / Articles

225

JÜRGEN UDOLPH

4. BALTICUL DIN PERSPECTIVA ONOMASTICĂ

Lingviștii și cercetătorii numelor subliniază în repetate rânduri continuitatea istoriei așezării baltice. Cu greu se pot identifica mișcări migratorii de amploare; se distinge însă un proces care relevă o reducere considerabilă a fostului teritoriu de așezare baltic (o hartă bazată pe publicațiile lui M. Gimbutas, care trebuie corectată în anumite detalii, este oferită de W.P. Schmid (Harta 35).

HARTA 35. Răspândirea numelor baltice de ape²⁸

În esență, triburile slave sunt cele care au asimilat populația baltică dinspre est, sud și sud-vest, fapt vizibil în mod clar în unele părți din nord-vestul Rusiei, în Belarus și în nord-estul Poloniei. Din perspectiva hidronimiei, prezintă interes o hartă a răspândirii numelor de ape considerate „slave” după opinia lui J. Rozwadowski (1948).

²⁸ Schmid 1976: 15 nach Gimbutas 1963: 30f.

226

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 36. „Nume slave de ape” analizate de J. Rozwadowski (1948)

(Harta 36). Totuși, acestea nu sunt nicidecum nume slave, ci nume de ape indo-europene, anterioare diferențierii limbilor. Acest lucru reiese chiar din titlurile unor secțiuni ale studiilor sale, precum „dreu- (Drwęca, Drawa [...])”, „Isa”, „Isana”, „Isara”, „Oła i jej grupa: pierwiastek el-“, care sunt în parte aproape identice cu cercetările mult mai târzii ale lui H. Krahe și coincid în mare măsură cu cercetările și rezultatele acestuia. În Europa Occidentală, ele au rămas cu totul neobservate.

O hartă dintr-o publicație mai recentă (Harta 37) indică, într-o anumită măsură, un fenomen similar: pe aceasta se observă clar o creștere a numărului de nume de ape preslave în teritoriile limitrofe fostului teritoriu de așezare baltic din nord-estul Poloniei, creștere care, fără îndoială, continuă în regiunile baltice învecinate.

Între timp, s-a constatat în continuare că numele de ape considerate slave de J. Rozwadowski trebuie interpretate altfel: o mică parte dintre ele aparține substratului baltic din Rusia, Belarus,

Straipsniai / Articles

227

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 37. Cele mai vechi nume de ape din Polonia, după Z. Babik²⁹

din nordul Ucrainei și din nord-estul Poloniei, dar într-o proporție mult mai mare din fondul hidronimiei denumite astfel de la H. Krahe încoace: hidronimia veche europeană, o rețea de nume de ape de origine indoeuropeană, anterioară diferențierii în limbi individuale (Krahe 1949–1965, 1964; Schmid 1994; Udolph 1990).²⁹

S-a putut dobândi încă o nouă constatare importantă: în cadrul numelor de ape vechi europene, indoeuropene, anterioare diferențierii în limbi individuale, din Europa, limba baltică ocupă o poziție aparte, pe care W.P. Schmid (1994: 175–192, 226–247) a evidențiat-o. Hidronimia din aria de așezare baltică, atât din trecut, cât și din prezent, se remarcă, pe de o parte, printr-o mare densitate de nume anterioare diferențierii în limbi individuale, iar pe de altă parte,

²⁹ Babik 2001: 92.

228

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 38. Centrul baltic în hidronimie³⁰

este perceptibilă o stabilitate și continuitate în formarea numelor de ape, din cea mai veche perioadă indoeuropeană până în perioada baltică a limbilor individuale; în cele din urmă, numai în regiunea baltică există, în cadrul hidronimiei vechi europene, nume de ape care au corespondente în numeroase regiuni europene. Exemple sunt Atešys, Atesė, nume de ape din Lituania: Etsch/Adige (atestate în Antichitate ca Atesis, Athesis), Eisa: Aisė, Limena: Limenė în Lituania și altele asemenea; pentru cartografiere, vezi harta 38.

Am putut constata ceva asemănător și în cercetarea numelor preslave din Polonia (Udolph 1990, în rezumat: 331 și urm.). Pe baza acestui studiu, în special a inventarelor de corespondențe între numele din Polonia și cele din diferite regiuni ale Europei (de exemplu, Insulele Britanice, Europa Occidentală, nordul Italiei etc., p. 332–338), se întemeiază o cartografiere pe care o prezint aici (harta 39).

Toate acestea nu sunt întâmplări. Tezaurul onomastic baltic prezintă, după cum au arătat clar atât studiile mai vechi, cât și cele mai recente, corespondențe într-un șir

³⁰ Nach Schmid 1994: 184f.

Straipsniai / Articles

229

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 39. Corespondențe onomastice între numele apelor din Polonia și paralele europene³¹

din regiuni ce se întind de la Insulele Britanice, Franța, Peninsula Iberică, Italia, Elveția și Austria, prin Balcani, până în Europa de Est. În ultima vreme, aceste similitudini au fost identificate cu precădere în raport cu limbile germanice, dar există similitudini și între mai multe limbi indo-europene, mai ales între baltică, germanică și slavă.

5. SIMILITUDINI GENERALE ÎN INVENTARUL ONOMASTIC AL DOUĂ SAU MAI MULTE LIMBI INDIVIDUALE

Așa cum s-a conturat tot mai clar în ultimii ani, cele trei grupuri lingvistice indo-europene — baltic, germanic și slav — sunt interconectate în grade diferite în privința inventarului onomastic. Este vorba, pe de o parte, despre relicte vechi-europene indo-europene, care

³¹ Das Material steht bei Udolph 1990: 332–338.

230

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

se disting în cadrul hidronimiei vechi-europene prin particularități (morfologie, vocabular), iar, pe de altă parte, despre concordanțe între două dintre cele trei ramuri lingvistice. Voi prezenta mai jos materialul pe scurt și voi face trimitere în special la literatura menționată în fiecare secțiune.

a) Slavico-germanic

Am încercat să schițez stadiul cercetării în acest domeniu cu câțiva ani în urmă (Udolph 2005a). Din perspectivă lingvistică, se pot demonstra concordanțe și în inventarul onomastic; primele încercări convingătoare au fost prezentate de M. Vasmer. În relațiile dintre limbile germanice și slave trebuie distinse două perioade: 1) Într-o etapă mai recentă, începând aproximativ din secolul al II-lea d.Hr., au loc contacte mai intense, declanșate mai ales de expansiunea triburilor germanice în Europa Centrală de Est. 2) Începând aproximativ din secolul al V-lea, mișcările de colonizare slavă înlocuiesc etapa expansiunii germanice și ocupă un teritoriu locuit inițial de triburi germanice.

Abia în ultimii ani cercetarea a identificat, în toponimele din zona de așezare a vechilor germani, urme ale unui contact mult mai vechi, datând din perioada în care limbile germanice și slave s-au dezvoltat dintr-o zonă dialectală indo-europeană. Este vorba despre fenomenul remarcabil că nume formate, în mod evident, după reguli germanice pot fi etimologizate numai cu ajutorul cuvintelor slave (exemplele următoare apar, printre alții, la Kirstin Casemir 2003); să menționăm aici Empelde, lângă Hanovra, în vechime Amplithi, cf. slav. *obl- în polab. wûmbal „fântână”, bulg. vumbel, vubel, vubel’, vôbel, ubel „fântână sau izvor într-o vale” și altele; Hude „loc de depozitare a lemnului, loc de stivuire lângă o cale navigabilă, punct de trecere cu bacul, port”, atestat în numeroase nume de localități din nordul Germaniei, probabil din germanica Mării Nordului *hūth- și forma mai veche *hunþ-, alături de care se află, în grad vocalic alternant, cuvântul slav *kǫtъ, în rus. kut „capătul unui braț de râu care pătrunde adânc în uscat” etc.; Ilfeld, Ilten, Ilde, Ilsede provin din *Il-feld, *Il-tun, *Il-ithi, *Il-is-ithi; este remarcabilă salinitatea solului de la Ilten și Ilsede. Lipsește o explicație germanică. Se potrivește firesc slav. il „argilă, noroi”, de exemplu bielorus. il „murdărie fină de origine organică în apă, pe fundul unei bălți, teren mlăștinos, cenușiu sau albicios”, înrudit cu greaca veche ἰλύς „noroi, excremente”.

Acest material toponimic ne duce într-o epocă timpurie a contactelor lingvistice și demonstrează că limba germanică trebuie să se fi dezvoltat, în vecinătate relativ apropiată nu numai cu zona lingvistică baltică, ci și cu cea slavă, dintr-un continuum dialectal indo-european.

Aceste observații impun, de asemenea, ca, în procesul de formare a limbii germanice

Straipsniai / Articles

231

JÜRGEN UDOLPH

în relațiile germanicei cu slavica (și baltica) trebuie văzute relații mai vechi și anterioare decât cele cu celtica. Această realitate este încă adesea ignorată și astăzi. Din perspectiva onomasticii, nu există asemănări între germanică și celtică.

b) Slavă–Baltică

Relațiile strânse dintre slavă și baltică fac de peste un secol obiectul unor dezbateri aprinse și controversate (una dintre cele mai recente sinteze ale discuțiilor este oferită de Pietro U. Dini (2005). Totuși, până acum s-a acordat prea puțină atenție faptului incontestabil că în domeniul hidronimiei și toponimiei — spre deosebire de vocabular — au existat foarte puține concordanțe sau contacte vechi. Baltica, ca centru evident al hidronimiei vechi europene, este integrată în cu totul alt mod decât slava în rețeaua numelor de ape indo-europene; situațiile sunt greu de comparat. Din perspectiva onomastică, baltica are relații vechi mult mai strânse cu germanica decât cu slava.

c) Baltică–Germanică

Ideea că trebuie să fi existat relații deosebit de strânse între aceste două ramuri lingvistice nu este nicidecum nouă. Încă din 1863, Ernst Förstemann sublinia (1863: 258, 331): „Niciun domeniu lingvistic nu este de mai mare importanță pentru noi, dacă vrem să ne reconstituim istoria veche a limbii și a poporului, decât cel al așa-numitelor limbi baltice, care [...] sunt deosebit de apropiate de germanică [...].” „[...] fiindcă, într-adevăr, lituaniana este, dintre toate limbile, cea mai apropiată rudă genealogică a germanicii”. O evaluare sintetică, incluzând istoria cercetării, se găsește la Udolph 2000, 2005a; a se vedea, de asemenea, Casemir, Udolph 2006; Schmid 1994: 334–357; Udolph 1999a; Udolph 2011b; Udolph 2015a.

De o importanță deosebită sunt aici numele de locuri și de ape din nordul și centrul Germaniei, care nu pot fi explicate pornind de la vocabularul germanic, ci pot fi elucidate numai cu ajutorul balticii. Menționez aici, pe scurt, Ihme, nume de apă din Hanovra, după 1124 in occidentali ripa Himene fluminis, în 1351 supra aquam dictam Ymene etc., < *Eimena, cf. balt. GN. Eimūnis, Ejmenis (variante Eymenis, Eimenys) și lit. eimenà, -õs, eimenas „curs de apă, pârâu”.

Una dintre cele mai importante consecințe care decurg din aceste corespondențe izbitoare este că germanica trebuie să se fi dezvoltat în relativă apropiere de baltică (W.P. Schmid).

d) Baltică–Slavă–Germanică

Înrudirea mai strânsă dintre baltică, slavă și germanică în cadrul limbilor indo-europene este discutată de zeci de ani

232

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

worden (dazu zuletzt: Dini 2005). Ich beschränke mich in den folgenden Ausführungen auf die Welt der Namen und referiere in aller Kürze Beobachtungen und Erkenntnisse, die ich an anderer Stelle schon mehrfach näher diskutiert habe (Udolph 2005, 2011b, 2015).

Există apelative care pot fi atestate numai în cele trei grupuri lingvistice, uneori chiar doar într-unul sau două dintre aceste grupuri. Însă nume derivate din acestea se găsesc și în afara grupului lingvistic corespunzător și delimitează — mai bine decât apelativele — zona din Europa în care baltica, slava și germanica s-au constituit pornind de la o zonă dialectală indo-europeană. Cele mai convingătoare exemple, în opinia mea, sunt următoarele.

Balge și forme înrudite: germană de jos balge, balje „loc jos, mlăștinos, curs de apă”, balge „canal de scurgere, șanț mic, fir de apă pe terenul mareic” etc., atestat, printre altele, ca nume în Balg, 1288 du dru Balge; 1166 Balga; Balge, circa 1080 Balga etc., uneori și derivate cu sufixe: 1375 Balghede < *Balg-ithi. Urme se găsesc și în Țările de Jos, Olanda și Anglia. Înrudite cu acestea sunt nume de localități și de ape din Europa de Est, precum Bloga, afluent al Pilicăi, precum și numele de localitate Blogie Stare, Szlacheckie; Blogie, mlaștină în fostul district Radom; numele de râu slovac Blh, maghiară Balog, 1244/1410 Balogh etc.; Balge, nume de localitate și nume al unei părți a lagunei Vistula (din germană?); Balga, nume de râu în Letonia, unde se află și localitatea Piebalga; Bologoe, nume de localități și de lacuri în nord-vestul Rusiei, precum și numele de apă silezian Osobloga/ Osoblaha/ Hottzenplotz.

*dhelbh- în poloneză dłubać „a scobi, a dăltui”, cehă dlub „adâncitură”, vechea germană de sus bi-tel-ban „a îngropa”, engleza veche (ge)delf „carieră de piatră”, neerlandeză delf, dilf „râpă, șanț, canal”, lituaniană délba, dálba „prăjină pentru spart” este atestat în numeroase nume din nordul și centrul Europei, printre altele în Delf, 1328 in loco Delf nominato; 1238 locum qui Delue dicitur; Delfen; Delft, Delft heide; Delvenau, începutul sec. al IX-lea Delbende (nume de localitate); Thulba (grad redus), sec. al IX-lea Tulba(m), Dulba; Delft, 1083 Delf, în Europa de Est: Delbenen, Dílbas, Dílbi, Dílbene pl., Dłubnia, Dłubina, Dłubała, *Dolobsk- etc.

Harta răspândirii numelor derivate din *dhelbh- (harta 40) corespunde, în privința dispersiei numelor, celei a altor paralele baltico-slavo-germanice.

Un alt caz important îl constituie numele de localități situate în vechea zonă de așezare germanică, dar care pot fi explicate numai cu ajutorul apelativelor baltice și slave. Aici trebuie menționate mai ales următoarele nume de localități: Ilfeld, nume de localitate la nord de Nordhausen, 1154 Ilevelt; Ilde lângă Bockenem (districtul Hildesheim), 1065 ad villam Illidi (*Il-ithi); Ilsede lângă Peine, 1053 Ilisede, < *Il-is-ithi; Miele lângă Hermannsburg, sec. al XIV-lea Yle, 1378–79 van deme Yle; Ilten lângă Hanovra, (1225–1247) etc. Ilthene, *Il-tūnā.

Straipsniai / Articles

233

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 40. Nume de localități și de ape bazate pe *dhelbh-

Singura explicație convingătoare se găsește în slavă și baltică: rusa veche, poloneza veche ilb „lut, mâl”, ucraineană il „mâl, lut, argilă, pământ galben”, belarusă il „murdărie lichidă de origine organică în apă, pe fundul unei bălți, teren mlăștinos, cenușiu sau albicios”, rusă il „mâl” etc., poate înrudit cu letona īls „întunecat beznă”, dar sigur cu greaca veche ἰλύς „mâl, noroi”, εἰλύς · μελαν (Hesych).

Este de remarcat că în cazul aproape tuturor numelor din Saxonia Inferioară pot fi atestate zăcăminte de sare, uneori în domuri de sare care ajung până la suprafață.

Astfel, numele și răspândirea lor permit să se demonstreze că substratul pre-germanic, dar indo-european, identificabil în hidronimie este strâns legat de peisajul numelor de ape baltice, fenomen pe care l-am putut observa deja și în cazul slavilor. Dacă ne putem aventura să propunem o datare: prima mutație consonantică și alte procese care au creat, pornind de la un dialect indo-european, bazele limbii germanice pot fi datate în jurul anului 500 î.Hr. Numele întâlnite în centrul Germaniei, care prezintă legături strânse cu slava și mai ales cu baltica, trebuie să dateze dinainte

234

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

să fie plasate. Dar, deoarece acestea au acoperit, la rândul lor, vechi nume de ape paleo-europene, anterioare diferențierii limbilor individuale, se poate presupune o continuitate până cel puțin în anul 1.000 î.Hr.

Este un noroc pentru știință faptul că aceste ipoteze par să se confirme. Descoperirile din peștera Lichtenstein de lângă Osterode am Harz, analizele ADN ale scheletelor vechi de 3.000 de ani și ale locuitorilor actuali din împrejurimi au arătat că se poate presupune o continuitate a locuirii începând din anul 1.000 î.Hr. Prin investigarea numelor de familie și a numelor geografice, mai ales a numelor de ape Sieber, Oder, Rhume și Söse, s-a putut demonstra (Udolph 2009) că această ipoteză poate fi confirmată și din perspectivă onomastică. Marginea vestică a Harzului poate fi astfel considerată, din perspectivă genetică și onomastică, parte a vechiului teritoriu de locuire germanic.

Hidronimia veche europeană și patria indoeuropenilor

Cercetările asupra numelor de ape din Europa, întreprinse mai ales de H. Krahe, și integrarea lor în considerațiile formulate până atunci cu privire la preistoria limbilor indoeuropene au fost supuse unei critici riguroase de către W.P. Schmid, care a contribuit în mod decisiv la stabilirea unor criterii mai stricte pentru a determina ce caracteristici trebuie să aibă un nume de apă pentru a i se putea atribui calificativul „paleo-european”. De atunci, sunt valabile următoarele condiții:

1) Este vorba despre un nume de apă.

2) Numele nu poate fi explicat prin limba vorbită astăzi pe mal.

3) Conține un lexem cu o structură de rădăcină indoeuropeană și cu sensul „apă, a curge sau ceva asemănător”.

4) Trebuie explicat pe baza ansamblului vocabularului indoeuropean și a morfologiei acestuia, fiind format de cele mai multe ori cu sufixe arhaice (sunt de așteptat adaptări la structura și elementele lexicale ale limbilor individuale).

5) Este numit „paleo-european” dacă are în Europa cel puțin un nume corespondent, înrudit prin rădăcină și structură arhaice.

6) Numele prezintă structura substantivelor, adjectivelor și participiilor indoeuropene, adică derivă întotdeauna din rădăcină, nu dintr-un cuvânt.

7) Hidronimia veche europeană presupune unitatea tuturor limbilor indoeuropene (dovedită, printre altele, de apelativele indoeuropene orientale din numele de ape europene).

Straipsniai / Articles

235

JÜRGEN UDOLPH

Din aceste considerații rezultă că nu se poate pune la îndoială existența în Europa a unui strat sau a unei rețele de nume de ape indo-europene, anterioare diferențierii lingvistice. Criticile care reapar periodic se îndreaptă, de cele mai multe ori, împotriva unor nume individuale, dar nu afectează în niciun fel faptul în sine. Cine dorește să atace sau chiar să respingă conceptul hidronimiei vechii Europe (numeroasele contribuții publicate în ultima vreme de Harald Bichlmeier, cu criticile lor vehemente, nu schimbă cu nimic principiile enunțate mai sus) trebuie totuși să convingă într-un punct: trebuie să cunoască materialul care stă la baza considerațiilor lui H. Krahe, W.P. Schmid și ale mele. Niciunul dintre critici nu îndeplinește această condiție.

Acest lucru este valabil pentru aproape toate argumentele prezentate până acum, precum și pentru câteva dintre cele mai recente, pe care le voi menționa aici pe scurt.

• În ultima vreme, în atribuirea numelor de ape din Germania, elementul celtic începe, pe nesimțite, să câștige din nou teren, de exemplu și în ampla lucrare a lui Albrecht Greule (2014) despre numele de ape din Europa Centrală³². Având în vedere că materialul comparativ est-european a fost și este utilizat într-o măsură insuficientă, se impune prudență în atribuirea lor limbii celtice.

• Elementele preindo-europene nu pot fi identificate în regiuni întinse. Acest lucru este valabil și pentru încercările lui Theo Vennemann de a demonstra existența bascei, respectiv a limbii vascone, ca substrat preindo-european (pentru cele mai recente contribuții pe această temă, vezi Udolph 2013).

• Dintr-o perspectivă cu totul diferită, Zbigniew Babik (2001) se pronunță împotriva elementelor vechii Europe în Europa de Est, în special în Polonia. El consideră că hidronimia vechii Europe constituie un strat unitar, extins în toată Europa, căruia numele de ape poloneze nu i s-ar potrivi. Ar exista diferențe fonetice, morfologice și flexionare decisive. Despre vechile nume de ape din Polonia s-ar putea spune doar că sunt „vechi și europene” (stare i europejskie). Aici este susținută o concepție pe care adepții tezei vechii Europe au depășit-o de mult: știm că în hidronimie se observă sufixe diferite, trepte de alternanță vocalică distincte și particularități morfologice și că nu există o „unitate” în sensul unui bloc monolitic.

Pentru a stabili patria indo-europenilor, este absolut necesar să identificăm mai întâi cele mai vechi teritorii de așezare ale fiecăruia dintre popoarele indo-europene

³² A se compara recenzia mea detaliată din Beiträge zur Namenforschung, Neue Folge 52 (2017), p. 81–105.

236

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

HARTA 41. Cele mai vechi teritorii de așezare (slavă, germanică, celtică, baltică), potrivit mărturiei numelor

lingvistice. Sunt de părere căutarea vechilor sedii ale popoarelor indo-europene, asemenea (re)construcției fundamentelor indo-europenisticii, trebuie să pornească de la limbile individuale.

Îndrăznesc să sintetizez într-o cartografiere considerațiile prezentate până acum despre patria triburilor germanice, slave, baltice și celtice (Harta 41).

Ce putem spune despre perioada în care fiecare dintre grupurile lingvistice indo-europene s-a dezvoltat dintr-un stadiu premergător indo-european?

Slava s-a dezvoltat începând cu aproximativ 500 î.Hr. pe versantul nordic al Carpaților. Numele de ape mai vechi indică legături mai strânse cu germanica și baltica, iar în unele cazuri doar cu baltica. Prin urmare, aceste nume trebuie datate într-o perioadă mai timpurie, aproximativ 1000–500 î.Hr.

Pe baza numelor, germanica poate fi localizată într-o regiune situată la nord, la est și, într-o mică măsură, la sud de Harz. Având în vedere prima mutație consonantică și alte procese, formarea ei dintr-un

Straipsniai / Articles

237

JÜRGEN UDOLPH

... zona dialectală indo-europeană poate fi datată aproximativ în jurul anului 500 î.Hr. Numele pre-germanice trebuie să fie mai vechi și trebuie plasate într-o perioadă cuprinsă între aproximativ 1.000 și 500 î.Hr.

Dezvoltarea limbii celtice dintr-un dialect indo-european pare să fi avut loc în regiunea Alpilor de Vest; primele începuturi pot fi situate — știu cât de controversate sunt aceste propuneri de datare — în jurul anului 1.000 î.Hr.

Baltica a cunoscut cele mai mici deplasări geografice; totuși, aria inițială de așezare s-a redus considerabil din cauza expansiunilor slave. Comparând cu numele apelor din întreaga Europă, putem însă presupune că, pentru datarea relicvelor pre-baltice, trebuie să ne întoarcem cel puțin până în perioada 500–1.000 î.Hr.

Dacă rezumăm aceste rezultate, ajungem — cred că nu este o surpriză — la un strat de nume de ape de origine indo-europeană, atestat în Europa Centrală în jurul anului 1.000 î.Hr. și care a marcat, cu un anumit grad de certitudine, estul Franței, Germania Centrală și de Nord și Europa Centrală de Est. Pare însă posibil să mai facem un pas înapoi în timp.

Cunoaștem în Europa nume care pot fi explicate numai cu ajutorul unor apelative indo-europene orientale (indiene, iraniene, toharice) și care dovedesc că hidronimia veche europeană nu aparține unei „etape intermediare” indo-europene occidentale (poziție susținută toată viața de H. Krahe și încă adesea acceptată și astăzi). W.P. Schmid (1994: 129 și urm.) a observat acest lucru și, pe baza unor paralele precum sindhu–/*sindhnā – Sinn, Shin, Shannon, indu– – Indura, Indus (Baltikum), vār(i)–, vār–, vairi– – Vara, Vaire, Verna, Warme, War-menau, Wörnitz < *Varantia ș.a.m.d., adu – Adda, Oder, Attersee, -gau, dānu– – Don, Donau ș.a.m.d., a concluzionat pe bună dreptate: „Limba comună unitară presupusă de hidronimia veche europeană nu este altceva decât indo-europeana însăși” (Schmid 1994: 129). Deoarece apelativele de la baza acestor nume sunt cunoscute, printre altele, în indo-ariană veche și iraniană veche, dar lipsesc din limbile europene, trebuie să presupunem că vocabularul din care au fost create numele europene ale apelor era încă cunoscut celor care au creat numele indo-europene. Astfel, în cazul unora dintre aceste nume ajungem cu certitudine în mileniul al II-lea î.Hr. Factorul de incertitudine constă în faptul că nu știm când și-au pierdut productivitatea cuvintele și rădăcinile cândva vii din dialectele indo-europene de atunci. Să ne amintim încă o dată că această relație dintre cuvintele indo-europene orientale și numele europene are paralele în apelativele nord-germanice din limbile germanice continentale

238

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

și în cuvintele sud-slave care se regăsesc în nume la nord de Carpați.

Privite în ansamblu, aceste constatări permit concluzia că mari părți din Europa de Vest, Centrală și de Est sunt acoperite de o rețea de nume de ape indo-europene, la care contribuie și limbile indo-europene din afara Europei și cele din sudul Europei, prin echivalentele lor apelative. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că existența unui nume de apă provenit din epoca indo-europeană presupune continuitatea așezării pe malurile acelei ape. Întreruperile de locuire duc la pierderea numelor și la discontinuități, așa cum observăm în sudul Rusiei și în sud-estul Ucrainei, unde chiar și cele mai mari fluvii ale regiunii, precum Dnjepr, Dnestr, Bugul de Sud, Don și Volga, și-au schimbat numele — mai ales în cursul inferior, adică în zona de stepă și silvostepă. Problema limitelor hidronimiei vechi europene rămâne deschisă; totuși, hidronimia indo-europeană a Europei nu poate fi evaluată pornind de la periferia sa (în această direcție merg considerațiile lui Untermann 2009). Periferia poate fi delimitată numai după ce situația din centru devine inteligibilă.

În ceea ce privește problema vechilor zone de așezare ale triburilor indo-europene, de aici rezultă mai ales că acestea pot fi căutate numai în interiorul ariei de răspândire a hidronimiei vechi europene. Din perioada limbilor individuale, pe care o putem evalua mai bine hidronimic și toponimic, nu cunoaștem niciun exemplu de grup lingvistic indo-european care să se fi dezvoltat fără ca acest proces să fi lăsat urme în peisajul onomastic. Pentru teoriile care plasează patria indo-europeană, de pildă, în sudul Rusiei și în Ucraina (Gimbutas; cultura Kurgan) sau în Caucaz, aceasta înseamnă că o migrație a poporului indo-european originar pornită de acolo spre Europa sau Asia Mică ar fi trebuit să lase urme în nomenclatura geografică. După cum știe toată lumea, nu este cazul. Dimpotrivă, subliniez din nou dovada sigură a prezenței apelativelor și rădăcinilor indo-europene orientale în numele apelor din Europa: o dovadă clară că rădăcinile triburilor indo-europene stabilite în Europa și Asia trebuie căutate în Europa. Repet: nomenclatura Europei indică faptul că răspândirea triburilor indo-europene a pornit de pe acest continent.

Pentru a consolida tezele deduse din numele geografice și a confirma dintr-o altă perspectivă patria germanicilor, celților și slavilor pe care o consider probabilă, se oferă o disciplină care până acum nu a jucat nici cel mai mic rol în întreaga dezbatere despre patria indo-europeană: mă refer la cercetarea solului.

Straipsniai / Articles

239

JÜRGEN UDOLPH

HARTA 42. Răspândirea loessului în Europa Centrală³³

Am recurs deja mai sus la constatările pedologiei, comparând numele germanice în -ithi cu indicii de randament agricol din Saxonia Inferioară (hărțile 29–32). O hartă a răspândirii solurilor loessoide în Asia și Europa, publicată acum zece ani (Haase et al. 2007), pe care am menționat-o deja mai sus în legătură cu problema patriei triburilor slave, arată că o centură largă de soluri loessoide se întinde din China până în Franța, traversând Asia și Europa. Cum este aceasta răspândită în Europa, mai ales în regiunea în care presupun că se aflau vechile așezări ale triburilor germanice, slave și celtice?³³

În acest scop, folosesc o hartă mai veche a zonelor loessoide din Europa, care însă concordă, în esență, cu cea mai recentă, din 2007. Pe aceasta am marcat locurile celor mai vechi așezări ale vorbitorilor de germanică, celtică și slavă, după părerea mea (harta 42).

³³ Sursa: http://www.geographie.uni-stuttgart.de/seminare/lehrpfad/Pleistozän/Loessseite.htm.

240

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

Sunt clar vizibile zonele loessoide ale depresiunii Leipzigului, ale regiunilor Magdeburg, Hildesheim și Soest, precum și ale Aue-ului de Aur, la sud de Harz. Este tocmai regiunea care, în urma unei cercetări detaliate a vechilor nume de locuri și de ape germanice (Udolph 1994), s-a conturat drept centrul de continuitate al toponimiei germanice. Descoperirile din peștera Lichtenstein concordă cu aceasta.

Harta arată ceva similar și pentru zona de frontieră dintre Polonia și Ucraina. Și aici, pe versantul nordic al Carpaților, loessul și cele mai vechi regiuni de așezare slave se suprapun într-un mod izbitor. Prin urmare, cercetarea solurilor susține rezultatele onomasticii.

Constatările sunt mai puțin clare în regiunea Alpilor Occidentali, unde presupunem existența unor vechi peisaje de așezare celtice; în schimb, suprapunerea cu solurile fertile este evidentă în cazul presupusei patrii a triburilor slave și germanice.

De aici decurg și considerații privind modul în care pot fi explicate și înțelese marile expansiuni ale celților, germanilor și slavilor — în această ordine cronologică. Întrucât putem asocia cele mai vechi nume geografice cu soluri bune și foarte bune, multe susțin următoarea teză: solurile bune le asigurau recolte mai bogate oamenilor care trăiau acum 2.000–3.000 de ani și depindeau de agricultură, creșterea animalelor, pescuit și vânătoare, reduceau mortalitatea generală și mortalitatea infantilă și duceau la o creștere excesivă a populației, care nu putea fi temperată decât prin extinderea treptată a activităților de așezare. Pe măsură ce populația vorbitoare a unei anumite limbi — de exemplu, protoslava, protogermana, protoceltica ori dialecte corespunzătoare ale acestora — se extindea, numărul ei mai mare de vorbitori făcea ca limba să fie transmisă locuitorilor regiunilor învecinate. Astfel de procese se înțeleg ușor prin comparație cu expansiuni și suprapuneri lingvistice cunoscute; să ne gândim la colonizarea germană a Europei de Est, care a dus la suprapunerea peste triburile slave de vest și limbile lor, la slavizarea triburilor fino-ugrice din Rusia și la colonizarea Americii de către coloniști europeni și la răspândirea limbilor acestora.

Pornind de aici, îndrăznesc din nou să subliniez importanța cercetărilor onomastice pentru problema celor mai vechi regiuni de așezare și consider că această ramură a lingvisticii ar trebui să primească mult mai multă atenție decât a primit până acum.

Rezultatele cercetării

1) Există nume de ape care pot fi datate în perioada formării și dezvoltării limbilor indo-europene. Ele se găsesc în Europa.

Straipsniai / Articles

241

JÜRGEN UDOLPH

2) Procesele decisive de dezvoltare și răspândire a limbilor indo-europene s-au desfășurat în esență în aria hidronimiei vechi europene. Printre altele, acest lucru este indicat de apelativele indo-europene orientale din numele apelor europene. Există paralele corespunzătoare în limbile slave și germanice.

3) În numele Europei Centrale nu se poate identifica un strat preindo-european. Acest lucru este surprinzător, întrucât acolo au locuit cu siguranță oameni care nu vorbeau o limbă indo-europeană. Nu îndrăznesc să apreciez dacă acest lucru are legătură cu sedentarismul triburilor indo-europene, spre deosebire, de pildă, de nomadismul sau seminomadismul populației anterioare.

4) Așezările triburilor indo-europene, inclusiv cele din ultimele milenii dinaintea lui Hristos, sunt legate de soluri bune și foarte bune. Acest lucru concordă — iar aceasta are o importanță considerabilă — cu distribuția vechilor nume.

5) Reconstrucția formelor indo-europene de bază se întemeiază pe cunoașterea limbilor indo-europene individuale cunoscute. Numele indo-europene de ape sunt însă atestate și în „golurile” dintre limbile indo-europene individuale. Prin urmare, este de așteptat să existe diferențe între formele de bază ale numelor și formele de bază ale reconstrucției indo-europene.

6) Numele vechi europene de ape au un centru clar în regiunea baltică și în limbile baltice. Există numeroase motive pentru a vedea în aceasta nu doar un centru al continuității (W.P. Schmid), ci și un centru de iradiere.

7) Patria triburilor germanice se află în interiorul teritoriului de așezare germanic, patria slavilor în interiorul teritoriului de așezare slav, iar patria celților în interiorul teritoriului de așezare celtic atestat istoric. Totul pledează pentru a presupune același lucru și în cazul patriei presupuse a triburilor indo-europene. De aici rezultă:

8) Din perspectiva studiului numelor de locuri, ipoteza unei patrii originare a limbilor indo-europene în sudul Rusiei, Asia Mică sau în Caucaz trebuie respinsă categoric. Patria poate fi căutată numai în aria hidronimiei vechi europene. Aceasta este delimitată clar la Europa. Luate împreună, toate indică regiunea baltică drept patrie și zonă de origine a expansiunii indo-europene.

242

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

BIBLIOGRAFIE

Alemannien und der Norden 2004: Alemannien und der Norden. Internationales Symposium in Zürich, hrsg. v. Hans-Peter Naumann (= Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, Ergänzungsband 43). Berlin: De Gruyter.

Atlas zur Geschichte und Landeskunde von Sachsen 1998: Atlas zur Geschichte und Landeskunde von Sachsen. F: Wirtschaft (Landwirtschaft, Bergbau, Gewerbe, Verkehr). IV: Neueste Zeit. Leipzig: Verlag der Sächsischen Akademie der Wissenschaften.

Ascher Diana 2015: Die Siedlungsgeschichte der Rhön aus namenkundlicher Sicht. – Die Rhön – Geschichte einer Landschaft. Petersberg, 201–215.

Babik Zbigniew 2001: Najstarsza warstwa nazewnicza na ziemiach polskich. Kraków: Universitas.

Bijak Urszula 2013: Nazwy wodne dorzecza Wisły. Potamonimy odapelatywne. Kraków: Wydawnictwo FALL.

Billy Pierre-Henry 1993: Thesaurus linguae Gallicae. Hildesheim: Olms.

Bischoff Karl 1975: Germ. *haugaz ‘Hügel, Grabhügel’ im Deutschen. Eine Flurnamenstudie. Mainz: Akademie der Wissenschaften und der Literatur.

Brather Sebastian 2004: Ethnische Interpretationen in der frühgeschichtlichen Archäologie. Geschichte, Grundlagen und Alternativen. Berlin: de Gruyter.

Busse Peter 2007: Hydronymie und Urheimat: Ein neuer Ansatz zur Lokalisierung der Urheimat der Kelten. – Kelten-Einfälle an der Donau. Akten des 4. Symposiums Deutschsprachiger Keltologinnen und Keltologen vom 17.–21. Juli 2005 in Linz. Wien: Verlag der Österreichischen Akademie der Wissenschaften, 89–98.

Casemir Kirstin 1997:Die Ortsnamen auf-büttel. Leipzig: Leipziger Universitätsverlag.

Casemir Kirstin 2003: Die Ortsnamen des Landkreises Wolfenbüttel und der Stadt Salzgitter. Bielefeld: Verlag für Regionalgeschichte.

Casemir Kirstin, Udolph Jürgen 2006: Die Bedeutung des Baltischen für die niedersächsische Ortsnamenforschung. – Baltų onomastikos tyrimai. Aleksandrui Vanagui atminti, sud. Laimutis Bilkis, Alma Ragauskaitė, Daiva Sinkevčiūtė. Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 114–136.

Collis John 2003: The Celts: Origins, Myths and Inventions. London: Tempus Pub Ltd.

Delamarre Xavier 2003: Dictionnaire de la langue gauloise; une approche linguistique du vieux-celtique continental. 2. éd. Paris: Éd. Errance.

Dini Pietro U. 2005: Slawisch-baltische Sprachbeziehungen. – Reallexikon der Germanischen Altertumskunde 29. Berlin – New York, 73–78.

Straipsniai / Articles

243

JÜRGEN UDOLPH

Falileyev Alexander 2006/7: Dictionary of Continental Celtic Place-Names, Aberystwyth = http://cadair.aber.ac.uk/dspace/bitstream/2160/282/5/ContCelticPNDictionary.pdf; Introducere: http://cadair.aber.ac.uk/dspace/bitstream/2160/282/6/IntroAndElements.pdf; Bibliografie selectivă: http://cadair.aber.ac.uk/dspace/bitstream/2160/282/4/FalileyevBibl.pdf; Hartă: http://cadair.aber.ac.uk/dspace/bitstream/2160/282/7/FalileyevMap.pdf.

Förstemann Ernst 1863: Die deutschen Ortsnamen. Nordhausen: Ferd. Förstemann´s Verlag.

Gimbutas Marija 1963: The Balts. London: Thames and Hudson.

Gołąb Zbigniew 1992: The Origins of the Slavs. A Linguist’s View. Columbus (Ohio): Slavica Publ.

Greule Albrecht 2014: Deutsches Gewässernamenbuch. Etymologie der Gewässernamen und der dazugehörigen Gebiets-, Siedlungs- und Flurnamen. Berlin/Boston: De Gruyter.

Grimm Jacob 1826: Deutsche Grammatik. Zweiter Teil. Göttingen: Dieterich.

Grimm Jacob 1848: Geschichte der deutschen Sprache. Leipzig: Hirzel.

Haase Dagmar, D. Haase, J. Fink, G. Haase, R. Ruske, M. Pécsi, H. Richter, M. Altermann, K.-D. Jäger 2007: Loessul din Europa—distribuția sa spațială pe baza unei hărți europene a loessului, scara 1:2,500,000. – Quaternary Science Reviews 26(9–10), 1301–1312.

James Simon 1999: The Atlantic Celts. Ancient people or modern invention. Madison Wis.: University of Wisconsin Press.

Kettner Bernd-Ulrich 1972: Flußnamen im Stromgebiet der oberen und mittleren Leine. Rinteln: Verlag C. Bösendahl.

Kolb Eduard 1957: Alemannisch-nordgermanisches Wortgut. Huber: Frauenfeld.

Krahe Hans 1949–1950: Alteuropäische Flußnamen. – Beiträge zur Namenforschung, 24–51.

Krahe Hans 1964: Unsere ältesten Flußnamen. Wiesbaden: Otto Harrassowitz.

Krahe Hans, Meid Wolfgang 1967: Germanische Sprachwissenschaft 3: Wortbildungslehre. Berlin: Walter de Gruyter

Kunstmann Heinrich 1996: Die Slaven. Ihr Name, ihre Wanderung nach Europa und die Anfänge der russischen Geschichte in historisch-onomastischer Sicht. Stuttgart: Steiner.

Leibnitz Gottfried Wilhelm 1882: Die philosophischen Schriften, hrsg. v. C.I. Gerhard, Bd. 5. Berlin: Weidmann.

244

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

Matasović Ranko 2009: Etymological dictionary of proto-Celtic. Leiden: Brill.

Meyer Brunk 1978: Bodenkunde und Siedlungsforschung. – Reallexikon der Germanischen Altertumskunde 3. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 117–120.

Möller Reinhold 1992: Dentalsuffixe in niedersächsischen Siedlungs- und Flurnamen in Zeugnissen vor dem Jahre 1200. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag.

Möller Reinhold 2000: Niedersächsische Siedlungsnamen und Flurnamen mit k-Suffix und s-Suffix in Zeugnissen vor dem Jahr 1200. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag.

Müller Horst M., Kutas Marta 1997: Die Verarbeitung von Eigennamen und Gattungsbezeichnungen. Eine elektrophysiologische Studie. – Studien zur Klinischen Linguistik: Modelle, Methoden, Interventionen, hrsg. v. Gert Rickheit. Opladen: Springer, 147–169.

Rozwadowski Jan 1948: Studia nad nazwami wód słowiańskich. Kraków: Nakładem Polskiej Akademii Umiejętności.

Rymut Kazimierz, Majtán Milan 1998: Gewässernamen im Flußgebiet des Dunajec. Stuttgart: Steiner.

Scheffer Fritz 1978: Boden in Mitteleuropa. – Reallexikon der Germanischen Altertumskunde 3. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 108–117.

Schlüter Otto 1958: Die Siedlungsräume Mitteleuropas in frühgeschichtlicher Zeit 2: Das mittlere und nordöstliche Mitteleuropa. Remagen: Selbstverlag der Bundesanstalt für Landeskunde.

Schmid Wolfgang P. 1976: Baltische Sprachen und Völker. – Reallexikon der Germanischen Altertumskunde 2. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 14–20.

Schmid Wolfgang P. 1988: Zu einigen keltisch-baltischen Namenentsprechungen. – Studia Indogermanica et Slavica. Festgabe für Werner Thomas. München: Sagner, 49–56.

Schmid Wolfgang P. 1994: Linguisticae Scientiae Collectanea. Ausgewählte Schriften. Berlin – New York: de Gruyter.

Schmid Wolfgang P. 2004: Versuch über den Namen der Loire. – Sprache, Sprechen, Sprichwörter. Festschrift für D. Stellmacher zum 65. Geburtstag. Stuttgart: Steiner, 291–295.

Sims-Williams Patrick 2006: Ancient Celtic Place-Names in Europe and Asia Minor. Oxford: Blackwell.

Słownik Prasłowiański 1974: Słownik Prasłowiański 1. Warszawa: Zakład Narodowy im. Ossolińskich.

Straipsniai / Articles

245

JÜRGEN UDOLPH

Stams Werner 1998: Böden nach Bodenwerten. Beiheft zu: Atlas zur Geschichte und Landeskunde von Sachsen. F: Wirtschaft (Landwirtschaft, Bergbau, Gewerbe, Verkehr). IV: Neueste Zeit. Leipzig: Verlag der Sächsischen Akademie der Wissenschaften.

Toporov Vladimir N., Trubačev Oleg N. 1962: Lingvističeskij analiz gidronimov Podneprov’ja. Moskva: Izdatel’stvo Akademii Nauk SSSR.

Trubačev Oleg N. 1968: Nazvanija rek pravoberežnoj Ukrainy. Moskva: Izdatel’stvo Nauka.

Trubačev Oleg N. 1983: Jazykoznanie i etnogenez slavjan (Drevnie slavjane po dannym ėtimologii i onomastiki). – Slavjanskoe jazykoznanie. IX Meždunarodnyj s-ezd slavistov. Doklady sovetskoj delegacii. Moskva: Nauka 231–270.

Udolph Jürgen 1979: Studien zu slavischen Gewässernamen und Gewässerbezeichnungen. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag.

Udolph Jürgen 1981: Ex oriente lux – Zu einigen germanischen Flußnamen. – Beiträge zur Namenforschung, Neue Folge 16, 84–106 (Nachdruck in: Reader zur Namenkunde 3(2) (= Germanistische Linguistik 131–133), Hildesheim, 1996, 671–692).

Udolph Jürgen 1985: Ex oriente lux – auch in deutschen Flurnamen. – Gießener Flurnamenkolloquium. Heidelberg: Winter Verlag, 272–298.

Udolph Jürgen 1988: Kamen die Slaven aus Pannonien? – Studia nad etnogenezą Słowian i kulturą Europy wczesnośredniowiecznej. Wrocław: Zakład Narordowy im. Ossolińskich, 168–173.

Udolph Jürgen 1990: Die Stellung der Gewässernamen Polens innerhalb der alteuropäischen Hydronymie. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag.

Udolph Jürgen 1991: Die Ortsnamen auf –ithi. – Probleme der älteren Namenschichten. Heidelberg: Carl Winter Universitätsverlag, 85–145.

Udolph Jürgen 1994: Namenkundliche Studien zum Germanenproblem. Berlin – New York: Walter de Gruyter.

Udolph Jürgen 1997: Alteuropäische Hydronymie und urslavische Gewässernamen. – Onomastica 42, 21–70.

Udolph Jürgen 1998: Typen urslavischer Gewässernamen. – Praßłowiańszczyzna i jej rozpad. Warszawa: Energeia 275–294.

Udolph Jürgen 1999: Die Schichtung der Gewässernamen in Pannonien. – Ural-Altaische Jahrbücher, Neue Folge 15, 90–106.

Udolph Jürgen 1999a: Baltisches in Niedersachsen? – Florilegium Linguisticum. Festschrift für Wolfgang P. Schmid zum 70. Geb. Frankfurt/Main [usw.]: Lang, 493–508.

246

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Heimat und Ausbreitung indogermanischer Stämme im Lichte der Namenforschung

Udolph Jürgen 2000: Nordisches in niedersächsischen Ortsnamen. – Raum, Zeit, Medium – Sprache und ihre Determinanten. Festschrift für Hans Ramge. Marburg: Hessische Historische Kommission, 59–79.

Udolph Jürgen 2000a: Slavjano-germanskie svjazi v severno-nemeckich toponimach. – Ètimologija 1997–1999. Moskva, 185–191.

Udolph Jürgen 2004: Nordisches in deutschen Ortsnamen. – Namenwelten. Orts- und Personennamen in historischer Sicht. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 359–371.

Udolph Jürgen 2004a: Alemannien und der Norden aus der Sicht der Ortsnamenforschung. – Alemannien und der Norden, 29–56.

Udolph Jürgen 2005: Slavisch-Baltisch-Germanische Übereinstimmungen in Toponymie und Hydronymie. – Reallexikon der Germanischen Altertumskunde 29. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 64–67.

Udolph Jürgen 2005a: Germanisch-Slawische Sprachbeziehungen. – Reallexikon der Germanischen Altertumskunde 29. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 69–73.

Udolph Jürgen 2008: Ortsnamen und Wanderungen der Völker. – Jahrbuch der Akademie der Wissenschaften zu Göttingen 2008. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 392–397.

Udolph Jürgen 2009: Liechtensteinhöhle, Siedlungskontinuität und das Zeugnis der Familien-, Orts- und Gewässernamen. – Historia archaeologica. Festschrift f. Heiko Steuer. Berlin – New York: Walter de Gruyter, 85–105.

Udolph Jürgen 2009/2011: Hidronimele paleoeuropene și problema originii celților. – Nouvelle Revue d’Onomastique 51, 85–121.

Udolph Jürgen 2010: Morphologie germanischer Toponyme. – Proceedings of the 21st International Congress of Onomastic Sciences 5. Uppsala: Institutet för språk och folkminnen, 254–267.

Udolph Jürgen 2010a: Skandinavische Wörter in deutschen Ortsnamen. – Probleme der Rekonstruktion untergegangener Wörter aus alten Eigennamen. Uppsala: Swedish Science Press, 141–158.

Udolph Jürgen 2010b: Skandinavische Wörter in deutschen Ortsnamen. – Probleme der Rekonstruktion untergegangener Wörter aus alten Eigennamen. Uppsala: Kungl. Gustav Adolfs Akademien für svensk folkkultur, 141–158.

Udolph Jürgen 2011b: „Baltisches“ und „Slavisches“ in norddeutschen Ortsnamen. – Interferenz-Onomastik. Namen in Grenz- und Begegnungsräumen in Geschichte und Gegenwart. Saarbrücken: Kommission für Saarländische Landesgeschichte und Volksforschung, 313–331.

Straipsniai / Articles

247

JŪRGEN UDOLPH

Udolph Jürgen 2013: (Hrsg.) Europa Vasconica – Europa Semitica? Kritische Beiträge zur Frage nach dem baskischen und semitischen Substrat in Europa. Hamburg: Baar-Verlag.

Udolph Jürgen 2015: Rezension zu: W. Wenzel, Namen und Geschichte. Orts- und Personennamen im deutsch-slavischen Sprachkontaktraum als historische Zeugnisse, Hamburg 2014. – Beiträge zur Namenforschung, Neue Folge 51, 242–252.

Udolph Jürgen 2015a: Baltisch, Slavisch, Germanisch – Kontakte und Beziehungen aus der Sicht der Onomastik. – Early Germanic Languages in Contact. Amsterdam – Philadelphia: Benjamins, 39–74.

Udolph Jürgen 2016: Expansion slavischer Stämme aus namenkundlicher und bodenkundlicher Sicht. – Onomastica 60, 215–231.

Udolph Jürgen 2016a: Heimat und Ausbreitung slavischer Stämme aus namenkundlicher Sicht. – Die frühen Slawen – von der Expansion zu gentes und nationes 1: Beiträge zum Schwerpunktthema. Langenweissbach: Beier & Beran, 27–51.

Vasmer Max 1971: Schriften zur slavischen Altertumskunde und Namenkunde 1, hrsg. v. H. Bräuer. Berlin – Wiesbaden: Harrassowitz.

Wenzel Walter 2014: Namen und Geschichte. Orts- und Personennamen im deutsch-slavischen Kontaktraum als historische Zeugnisse. Hamburg: Baar-Verlag.

Patria și răspândirea triburilor indo-europene în lumina cercetării numelor

REZUMAT

Jürgen Udolph, bazându-se pe date onomastice, sintetizează în studiu rezultatele cercetărilor întreprinse de-a lungul multor ani asupra triburilor indo-europene și a patriilor lor ancestrale. El formulează concluzii importante, care pot fi acceptate sau contestate, dar care nu trebuie ignorate. În opinia autorului, în Europa se concentrează hidronime databile în perioada apariției și dezvoltării limbilor indo-europene. Procesele decisive de dezvoltare și răspândire a limbilor indo-europene s-au desfășurat, în esență, în limitele hidronimiei Europei Vechi. Printre altele, acest lucru este indicat și de apelativele limbilor indo-europene răsăritene, păstrate în hidronimele europene. În limbile slave și germanice nu există paralele corespunzătoare. Numele din Europa Centrală nu atestă un strat indo-european primordial. Acest lucru este cu adevărat surprinzător, deoarece, fără îndoială, acolo trăiau deja oameni care nu vorbeau nicio limbă indo-europeană. Autorul nu îndrăznește să stabilească dacă acest fapt are legătură cu sedentarismul triburilor indo-europene, în comparație cu caracterul nomad sau seminomad al populațiilor anterioare. În primele milenii înainte de Hristos, apariția așezărilor indo-europene este strâns legată de calitatea solului. Răspândirea numelor vechi confirmă în mod evident acest lucru. Autentice

248

Acta Linguistica Lithuanica LXXVI

Patria și răspândirea triburilor indo-europene în lumina cercetării numelor

Reconstrucția genurilor indo-europene se bazează pe datele cunoscute din limbile indo-europene individuale. Hidronimele indo-europene sunt atestate în limbi indo-europene individuale. Prin urmare, este probabil să existe diferențe între genurile autentice ale numelor și reconstrucția genurilor indo-europene autentice. Centrul hidronimelor Europei Vechi este, fără echivoc, regiunea baltică și limbile baltice. Numeroase date arată că acolo a existat nu numai continuitate (Wolfgang P. Schmid), ci și un centru de răspândire a numelor. Patria poate fi căutată numai în ținuturile hidronimiei Europei Vechi, aflate în Europa. Patria triburilor germanice este acolo unde au trăit germanicii, patria slavilor acolo unde au trăit slavii, iar patria celților acolo unde istoria atestă că au trăit celții. Trebuie concluzionat că, din perspectiva onomasticii, este cu siguranță de respins ipoteza formării patriilor ancestrale ale limbilor indo-europene în sudul Rusiei, în Asia Mică sau în Caucaz. În concluzie, se poate afirma că patria expansiunii indo-europene și aria ei de răspândire se află în regiunea baltică.

Primit la 12 iunie 2017.

JÜRGEN UDOLPH

Zentrum für Namenforschung – Leipzig Peterssteinweg 3, D-4107 Leipzig Akademie der Wissenschaften zu Göttingen

Arbeitsstelle Ortsnamen zwischen Rhein und Elbe – Onomastik im europäischen Raum Robert-Koch-Str. 40, D-48149 Münster [email protected]

Straipsniai / Articles

249