RAMUNĖ VASKELAITĖ

NEUTILIZAREA FORMELOR PRONOMINALE ÎN TERMINOLOGIE ȘI PROVOCAREA PE CARE O RIDICĂ PENTRU NORMĂ

CUVINTE-CHEIE: semnificație definitorie, determinare, formă pronominală, normă, semnificație emfatică, marcarea categoriei, uz, indicator al termenului.

INTRODUCERE

Formulările din publicațiile normative referitoare la utilizarea formelor pronominale (în continuare – FP) în terminologie sunt stricte: majoritatea afirmă că elementul adjectival al termenului trebuie utilizat numai în FP. Totuși, această afirmație se distinge considerabil de contextul normativ general, care arată că, de regulă, se preferă doar enumerarea semnificațiilor pe care le pot avea FP și, adăugând că nu se mai știe cum să fie utilizate, nu se prescrie folosirea lor obligatorie cu aceste semnificații. Un asemenea context normativ ar corespunde pe deplin rezultatelor cercetărilor lingvistice diacronice și sincronice, care dezvăluie că FP dispar – se retrag din dialecte și sunt adesea înlocuite cu forme simple chiar și în limba standard.

Aceste contradicții ar îndemna la întrebarea pe ce se întemeiază și cât de justificată este norma care impune marcarea obligatorie a termenului printr-un indicator morfologic, dar și la presupunerea că la baza normei s-ar putea afla un uz mai regulat. Totuși, chiar și exemplele prezentate în cercetarea terminologiei unui anumit domeniu specializat (de ex.: Umbrasas 2002; Zemlevičiūtė 2003; Stunžinas 2005) indică faptul că nici în termeni FP nu sunt utilizate întotdeauna. Angelė Kaulakienė a constatat neutilizarea lor în dicționarele terminologice în 1973 și a identificat această tendință drept una caracteristică perioadei respective. Cu toate acestea, tendința de a nu utiliza FP în terminologie este menționată și ulterior, remarcându-se totodată tendința generală de a nu utiliza FP. Gramatica limbii lituaniene contemporane (în continuare – DLKG) afirmă, de asemenea, că FP variază și în termeni, deși sunt preferate pentru limba standard (DLKG 1997: 175).

Constatarea repetată a acestei tendințe ar îndemna deja la o altă presupunere – că afirmația strictă privind terminologia nu numai că se deosebește de contextul normativ general și se află într-o anumită opoziție față de cercetările lingvistice, ci nici nu găsește un ecou suficient în uz, care, după cum s-ar putea ipoteza ținând seama de repetarea acestei tendințe, este mai înclinat să respecte direcția generală de evoluție a FP și normele care o reflectă mai bine, neimpunând utilizarea obligatorie a acestora

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 2

norme. Desigur, aceste presupuneri și ipoteze pot fi verificate numai prin cercetarea normei și a uzului. Însă asemenea cercetări nu există, dacă nu luăm în considerare o singură lucrare, în care se constată că FP nu sunt utilizate în lucrările de specialitate din domeniul sudurii (Gedzevičienė, Gedzevičius 2011), și articolul menționat al A. Kaulakienė (1973), în care norma este mai degrabă prescrisă decât analizată. Adelė Valeckienė (1957) a realizat un studiu important asupra uzului, însă obiectul său direct nu îl constituie termenii, iar de la publicarea cercetării au trecut deja 60 de ani. Există câteva publicații în care chestiunea utilizării în terminologie este abordată indirect – prin examinarea semnificațiilor FP (Valeckienė 1961) sau a cazurilor de utilizare incorectă a acestora în limba administrativă (Oginskienė 1993), a participiilor de diateză pasivă (Ambrazas 1964), a adjectivelor cu sufixul -inis, -ė (Kniūkšta 2001). În lucrările de terminologie, opiniile privind utilizarea FP sunt, de asemenea, exprimate rar (Gaivenis 1975; Keinys 2004); în unele cazuri, ele pot fi deduse indirect (Gaivenis 1995; Keinys 2005).

Fără a cerceta nici norma, nici uzul, caracterul neuniform al celui din urmă se accentuează. Numai acest fapt ar fi suficient pentru a pune problema utilizării FP în terminologie. Neregularitatea marcării termenilor prin acest indicator morfologic este evidentă și în limbajul economic. Totuși, se observă aici și unele tendințe mai sistematice. Analizarea lor ar permite să se stabilească relația acestor tendințe cu norma și să li se evalueze justificarea. Contradicțiile normative identificate arată însă că analiza uzului, luată singură, nu ar fi suficientă pentru evaluarea acestei justificări. Căci, dacă nu s-a stabilit în mod suficient dacă norma însăși se caracterizează prin anumite neregularități, ar fi ilogic să se tragă din contradicția uzului concluzii privind lipsa de justificare a tendințelor sale. Este posibil ca, în uz, să fie pur și simplu respectată într-o măsură mai mare tendința de dispariție a FP relevată de cercetările lingvistice diacronice și nici respinsă în lucrările normative. Prin urmare, uzul poate fi evaluat numai după examinarea normei, iar unul dintre criteriile de evaluare a normei este măsura în care aceasta este respectată în uz. Tocmai aceste relații reciproce determină obiectivul articolului de față – examinarea normei privind utilizarea FP în terminologie și a tendințelor care se conturează în uz și, pe baza unei analize comparative, evaluarea atât a tendinței din uz, cât și a justificării normei.

Uzul analizat este reprezentat de texte de două tipuri: texte coerente, mai precis articole publicate în periodice de specialitate din domeniul economiei, și contexte de utilizare a termenilor lipsite de context, adică dicționare de termeni economici și glosare de termeni (noțiuni) incluse în acte juridice. Un alt obiect al cercetării îl constituie afirmațiile privind utilizarea FP în terminologie, formulate în lucrări cu caracter normativ, descriptiv, explicativ, didactic și de cercetare, precum și interpretările care reies din explicarea esenței FP, din evaluarea lor în raport cu categoriile gramaticale, din clasificarea semnificațiilor și din ansamblul lucrărilor de cercetare.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 3

Metodele aplicate în principal sunt analiza comparativă, inducția, deducția și sinteza, caracteristice lucrărilor de natură teoretică. Studiul utilizării formelor pronominale definite se bazează pe compararea și evaluarea datelor statistice din dicționarele de termeni și din actele legislative.

1. CONTEXTUL NORMATIV GENERAL

Marcarea termenului nu este singura funcție a formelor pronominale definite în limba lituaniană. Se disting și alte funcții, numite cel mai adesea sensuri. Tocmai prin acestea se explică, de regulă, opoziția dintre formele pronominale definite și cele nedefinite (în continuare – NF). Totuși, clasificarea sensurilor diferă, iar în sistemul formelor și categoriilor gramaticale formele pronominale definite nu și-au găsit până acum un loc bine definit. În funcție de modelul de evaluare ales, se constată și numeroase excepții greu de explicat în cadrul acelui model. Cercetările privind evoluția limbii arată, de asemenea, că acest fenomen lingvistic este o enigmă greu de descifrat. Acestea reușesc să demonstreze că formele pronominale definite dispar, însă nici cauzele dispariției lor nu sunt pe deplin clare. Acest fapt îndeamnă la examinarea aspectelor neclare și la evaluarea normelor codificate de utilizare a formelor pronominale definite ținând seama de acestea.

1.1. Probleme și conexiuni evidențiate de lucrările de cercetare

Formele pronominale definite nu sunt un obiect de studiu ales frecvent în lingvistica lituaniană, însă au fost stabilite unele aspecte esențiale. De exemplu, s-a stabilit baza formării lor: formele pronominale definite s-au format prin atașarea enclitică a pronumelui jis, ji – *io- la formele simple (Rosinas 1975; Valeckienė 1986; Zinkevičius 1957, 1966, 1981, 1996).

Totuși, mai multe aspecte rămân neelucidate pe deplin. Deși baza originii este cunoscută, sensul pronumelui *io- este interpretat diferit, iar evaluarea diferită a unuia dintre formantele derivative conduce la înțelegeri diferite ale sensului derivatului în sine. O asemenea legătură se poate observa în prezentarea teoriilor privind originea pronumelui din articolele lui A. Valeckienė (1986, 1990): atunci când pronumele *io- este considerat anaforic (demonstrativ), formele pronominale definite sunt văzute ca desemnând un anumit obiect sau exprimând determinarea și corespunzând articolelor hotărâte din alte limbi indo-europene; când pronumele este considerat relativ, ele sunt explicate în principal prin emfază – accentuarea obiectului desemnat sau a unei însușiri permanente. A. Valeckienė (1957) atrăsese mai devreme atenția asupra dualității funcției semantice. Numind-o funcție indicativă cu caracter emfatic, ea afirma că unii adjective pronominale primesc un sens atributiv (determinativ), iar altele – unul emfatic. Această dublă

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 4

natură a funcției a fost explicată prin particularitățile formării formelor pronominale definite: „Din cauza unirii inseparabile a pronumelui cu adjectivul, sensurile funcționale ale adjectivelor pronominale definite au ajuns să depindă și de relația sintactico-semantică dintre adjectiv și cuvântul determinat de acesta. <...> adjectivele pronominale definite care desemnează un obiect a cărui însușire distinctivă o exprimă formează, împreună cu cuvântul determinat, un singur grup semantic și dobândesc un sens atributiv – indică un anumit obiect cunoscut; adjectivele pronominale definite care desemnează un obiect a cărui însușire caracteristică cunoscută o exprimă nu formează un grup sintactico-semantic strâns cu cuvântul determinat și dobândesc un sens pur emfatic.” (Valeckienė 1957: 210). Deși s-a afirmat că în limba contemporană adjectivele pronominale definite au două sensuri, s-a întrevăzut totodată și evoluția acestora: adjectivele emfatice au fost evaluate ca fiind în curs de dispariție și fără tendința de a se dezvolta în continuare, în timp ce cele atributive erau considerate predominante în limba epocii respective. Concepția privind evoluția sensurilor este dezvoltată în continuare în articolele ulterioare ale lui A. Valeckienė, pronumele *io- fiind pus în legătură cu construcții din limbile indo-iraniene și greacă. Se afirmă că acest pronume, ocupând în acele construcții, după substantiv, o poziție identică cu acesta, nu era nici pur relativ, nici propriu-zis anaforic; prin natura sa, avea o funcție emfatică, de indicare repetată („identificativă”), iar funcția atributivă s-a dezvoltat ulterior; în plus, în limba lituaniană nu există o delimitare strictă între sensul atributiv și cel emfatic (Valeckienė 1986: 184–185; 1990: 27–28). Tocmai astfel de observații ar fi putut constitui baza pentru distingerea categoriei definitudinii în limba lituaniană. În capitolul despre corelația dintre definitudine și indefinitudine din primul volum al lucrării Gramatica limbii lituaniene (în continuare – LKG), elaborată de A. Valeckienė, aceasta este doar menționată în treacăt; în articolul din 1986, definitudinea este deja distinsă explicit, iar ulterior este distinsă și în DLKG. De altfel, în articolul din 1986 se folosește deja termenul „sens atributiv”, nu „sens de marcare” (sau „definitudine”); prin urmare, pentru a evita confuziile, termenul este folosit în continuare și în acest articol, cu excepția cazurilor în care va fi importantă redarea exactă a termenilor utilizați într-o lucrare sau alta.

Încă din LKG, când s-a încercat distingerea opoziției dintre definitudine și indefinitudine, problema sensului emfatic a devenit imediat dificilă. Gramatica afirmă că adjectivele pronominale definite emfatice se situează în afara acestei corelații – funcția lor este de accentuare stilistică (LKG 1965: 511). Cu toate acestea, în cele mai recente cercetări asupra structurii gramaticale a limbii lituaniene, formele pronominale definite sunt analizate doar ca mijloace de exprimare a definitudinii (Holvoet, Tamulionienė 2006; Mikulskas 2006; Spraunienė 2008a, 2008b, 2011; Judžentis 2012: 99–110). Astfel, faptul că în limba lituaniană formele pronominale definite sunt utilizate și cu sens emfatic, spre deosebire de limbile cu articole, rămâne de obicei neabordat. E drept că apar câteva încercări de a aborda problema sensului emfatic, dar acestea arată că se dorește includerea lui în

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 5

categoria definitudinii: se afirmă că valoarea emfatică ar trebui considerată o funcție pragmatică a ÎF (Mikulskas 2006: 64), iar într-o teză de doctorat se susține că „toate adjectivele pronominale numite în mod tradițional emfatic pot fi considerate, pe bună dreptate, ca având funcție de definire” (Spraunienė 2011: 112).

Încercarea de a explica ÎF din limba lituaniană prin definitudine ridică și alte neclarități. Opoziția dintre definitudine și indefinitudine este atribuită adjectivului ca categorie și în DLKG, însă această distincție a fost criticată: atât pentru că ÎF a adjectivului este doar una dintre numeroasele forme morfologice de definire a unei însușiri și pentru că această opoziție se manifestă la nivelul lexemelor și al formelor gramaticale (Paulauskienė 1994: 225), cât și pentru că, dezvoltând o concepție despre grupul nominal diferită de cea caracteristică lingvisticii lituaniene tradiționale, se consideră că aceasta este o categorie a grupului nominal, nu a adjectivului (Holvoet, Tamulionienė 2006: 12). Totuși, lucrările care formulează aceste critici nu răspund limpede la întrebarea dacă o asemenea categorie gramaticală este în general specifică limbii lituaniene. În articolul lui Axel Holvoet și al Aurelijei Tamulionienė, căutarea unui răspuns se încheie cu ideea lui Christofer Lyons că nu toate limbile au definitudine și cu observația că descrierea gramaticală a limbii lituaniene nu se poate lipsi de acest concept (Holvoet, Tamulionienė 2006: 32). Artūras Judžentis își asumă totuși să distingă o categorie gramaticală a definitudinii, dar înțelege categoria gramaticală altfel decât este obișnuit în gramatica tradițională a limbii lituaniene: ca incluzând nu numai nivelurile morfologic și sintactic, ci și pe cele semantic și pragmatic. Definitudinea este asociată în primul rând cu acesta din urmă (Judžentis 2012: 99–110).

Probabil principala neclaritate care apare atunci când ÎF din limba lituaniană sunt considerate un mijloc de exprimare a definitudinii este neregularitatea pronunțată a exprimării opoziției: există multe exemple în care ÎF sunt folosite fără definitudine clară, iar definirea se realizează și fără ÎF (Spraunienė 2008b, 2011). A. Valeckienė a discutat și neregularitatea folosirii lor cu valoare emfatică, însă explicația sa este mai convingătoare: accentuarea unei însușiri a obiectului depinde de atitudinea subiectivă a autorului față de acesta (Valeckienė 1957: 203–212). În general, încercările cercetătorilor de a descifra funcția îndeplinită de ÎF în limba lituaniană seamănă cu o învârtire în cerc: sinteza încercărilor de a o descifra, prezentată de A. Valeckienė în 1957, arată că această enigmă nu a putut fi dezlegată bazându-se exclusiv pe teoria determinativă sau exclusiv pe cea emfatică; s-a încercat soluționarea problemei prin recunoașterea a două funcții semantice principale, iar cercetările asupra definitudinii se concentrează din nou numai asupra uneia dintre ele, rezultatul fiind, de cele mai multe ori, constatarea că exprimarea definitudinii prin ÎF ale adjectivelor în limba lituaniană este neregulată (Valeckienė 1986; Holvoet, Tamulionienė 2006; Spraunienė 2011; Judžentis 2012). Pe de altă parte, încercările care continuă până în prezent de a clarifica funcția și de a găsi un loc mai bine definit pentru ÎF în sistemul formelor și categoriilor gramaticale

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 6

încurajează presupunerea că funcția respectivă probabil nu este foarte importantă pentru limbă, întrucât aspectul esențial ar fi trebuit să fie clarificat până acum.

Ipoteza că funcția nu este esențială ar fi confirmată de studiile privind evoluția limbii, care arată că ÎF dispar. Zigmas Zinkevičius (1957, 1966, 1978, 1981, 1996) indică dialecte în care acestea nu mai sunt folosite. A. Valeckienė (1957) concluzionează că valoarea emfatică dispare, dar observă și indicii ale dispariției valorii definitorii în dialecte: ÎF nu mai sunt folosite cu această valoare de către dzūkaii occidentali și de către partea sudică a dialectelor aukštaițiene răsăritene și centrale; sunt folosite mai rar în dialectele care se suprapun cu zone în care ÎF sunt aproape inexistente, mai exact în partea estică a dialectului aukštaițian sud-vestic. Considerând valoarea definitorie drept principală și cea mai viabilă în limba actuală, iar valoarea emfatică folosită în dialectele menționate drept una în dispariție, articolul concluzionează că și toate adjectivele pronominale din aceste dialecte sunt în curs de dispariție (Valeckienė 1957: 303). Totuși, nu s-a răspuns foarte clar la întrebarea de ce dispar. A. Valeckienė, atrăgând atenția asupra exprimării valorii definitorii prin forme simple chiar și în dialecte în care adjectivele pronominale sunt folosite din abundență, a indicat o cauză: specificul definirii obiectelor cu ajutorul adjectivelor pronominale din limba lituaniană: „În limba lituaniană, pronumele cu tema *io-, care îndeplinește o funcție determinativă, este legat inseparabil de adjectiv; de aceea, definirea obiectului — distingerea lui de altele — depinde în mare măsură de sensul lexical al adjectivului, precum și de relația sa sintactico-semantică cu cuvântul determinat <...>. Dacă adjectivul poate deja, prin sensul său lexical specific, să distingă un obiect de altul, atunci semnul determinării — terminația pronominală — nu mai este necesar.” (Valeckienė 1957: 303). Se afirmă că asemenea cazuri izolate de exprimare inconsecventă a valorii definitorii prin adjective ar fi putut contribui la începutul dispariției formelor pronominale. În mod similar, LKG explică caracterul lax al corelației dintre definitudine și indefinitudine (LKG 1965: 511).

În lucrările despre structura gramaticală actuală a limbii lituaniene, în căutarea cauzelor neutilizării ÎF este indicat încă un factor: diferența redusă de sens. Deși în LKG sensul este considerat principalul criteriu care distinge ÎF de formele simple, în 1986 s-a remarcat că nu se face o distincție de sens nici în limba scrisă, nici în dialecte, iar acest criteriu a fost pus sub semnul întrebării (Paulauskienė, Tarvydaitė 1986: 136). Ulterior, s-a argumentat: „Dacă între adjectivele simple și cele pronominale ar exista o diferență de sens mare (esențială), nu ar exista vorbitori ai limbii standard care să se poată descurca fără adjectivele pronominale. Însă cei care provin din dialecte în care adjectivele pronominale nu sunt folosite se descurcă și fără ele atunci când vorbesc limba standard, contribuind astfel la dispariția generală a adjectivelor pronominale. <...> Având în vedere actualul

BENDRINĖ KALBA 89 (2016) www.bendrinekalba.lt ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 7

amestec al populației, urbanizarea țării, bilingvismul sau trilingvismul, trebuie să presupunem că în prezent sunt foarte mulți cei care nu știu să folosească formele pronominale și se pot descurca fără ele.” (Paulauskienė 1994: 222–223).

Pe lângă factorii menționați, influența limbilor vecine este indicată și ea drept cauză a dispariției ÎF (Pupkis 1980: 137; Paulauskienė, Tarvydaitė 1986: 136–137; Paulauskienė 1994: 223), însă în principal este vorba doar despre limba rusă, iar acest factor nu este analizat mai în detaliu.

1.2. Reflectarea contradicțiilor în lucrările de standardizare

Dacă un fenomen lingvistic se retrage de la sine din uz, ar trebui să fie dificil și, probabil, inoportun să se limiteze astfel de tendințe prin norme lingvistice. În procesul de normare a folosirii formelor pronominale, dificultăți ar trebui să ridice și funcția lor insuficient elucidată. Această legătură nu este menționată în discuțiile despre normele de utilizare a formelor pronominale, însă sunt indicați unii factori care ar trebui să constituie un obstacol considerabil în afirmarea caracterului obligatoriu al folosirii acestora.

În majoritatea manualelor de morfologie sau de cultură a limbii, precum și în LKG, tendința de a nu folosi formele pronominale în limba standard este asociată, în primul rând, influenței dialectale: există dialecte în care formele pronominale sunt aproape inexistente, de aceea vorbitorilor acestor dialecte le este greu să le perceapă specificitatea (Piročkinas 1990: 86; Šukys 2003: 113); în multe locuri, formele pronominale au dispărut din dialecte sau s-au păstrat doar ca forme fosilizate, astfel că nici în limba standard nu se știe întotdeauna să fie folosite corect (Pupkis 1980: 137); vorbitorii de dialect, atunci când vorbesc limba standard, se descurcă fără forme pronominale (Paulauskienė 1983: 212–213; 1994: 222), nemaavând o intuiție lingvistică pentru adjectivele pronominale (Paulauskienė 2004: 309). Tendințele corespunzătoare ale evoluției limbii pot fi determinate și de diferența redusă de sens: „Menționând diferența foarte mică de sens dintre adjectivele pronominale și cele simple, nu se dorește nicidecum să se afirme că formele pronominale ar trebui abandonate cu totul în limba standard. Se dorește doar să se arate că este cel mai ușor să renunțăm la forma care nu are un sens specific foarte clar și pe care nu o protejează simțul lingvistic înnăscut.” (Paulauskienė, Tarvydaitė 1986: 137). Acordând atenție unor asemenea factori, sunt adesea doar enumerate sensurile pe care le pot avea formele pronominale, fără a se sublinia caracterul obligatoriu al folosirii lor.

Totuși, sensurile enumerate sunt diferite. A. Valeckienė (1957), care a prezentat probabil cea mai detaliată clasificare a acestora, a distins două categorii principale – sensul de determinare și cel de intensificare. Ca diferență principală s-a indicat faptul că adjectivele pronominale cu sens de determinare completează și fac mai concretă noțiunea exprimată de substantivul determinat (senasis namas), în timp ce cele cu sens de intensificare doar întăresc și accentuează însușirea exprimată de cuvântul determinat (šaltasis šaltinėlis).

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 8

Sensul de determinare este împărțit în două subtipuri – sensul de individualizare, prin care adjectivele pronominale determină obiectele, distingându-le de alte obiecte similare, și sensul de indicare, prin care acestea determină obiectele indicând însușiri ale lor menționate anterior și cunoscute (vezi fig. 1).¹ Sensul de individualizare a fost subdivizat și mai fin – în determinanți de individualizare și determinanți de clasă, iar folosirea formelor pronominale în terminologie a fost asociată tocmai cu aceștia din urmă.

1 PAV. Įvardžiuotinių formų reikšmių klasifikacija (Valeckienė 1957: 174–210).

O clasificare similară a fost aplicată și în LKG, însă determinanții de clasă, considerați de A. Valeckienė unitatea celei de-a treia subdiviziuni, au devenit în aceasta unitatea celei de-a doua subdiviziuni (vezi fig. 2).

¹ A. Valeckienė ilustrează sensul de indicare prin exemple precum desemnarea luminii ca miraculoasă în povestirea lui J. Biliūnas: Pe un munte înalt și abrupt a apărut o lumină miraculoasă. Strălucea ca o stea, înconjurată de un cerc luminos de litere de aur. <...> Dar au trecut deja mulți ani de jertfă și dăruire și, totuși, niciunul dintre cei care urcau nu a ajuns în vârful muntelui, nu a atins miraculoasa lumină (Valeckienė 1957: 189). În cercetările recente asupra formelor pronominale din limba lituaniană, exprimarea unei asemenea valori de determinare este asociată cu nivelul pragmatic (Holvoet, Tamulionienė 2006).

BENDRINĖ KALBA 89 (2016) www.bendrinekalba.lt ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 9

2 PAV. Įvardžiuotinių formų reikšmių klasifikacija LKG (1965: 505–510)

DLKG rūšinės ypatybės žymėjimas vėl tampa tretinės skiaidos vienetu (DLKG 1997: 174–176) (žr. 3 pav.). Tokia keliapakopė klasifikacija pateikiama ir Funkcinėje lietuvių kalbos gramatikoje (Valeckienė 1998). Užsienio kalbotyrai būdingu modeliu grindžiamuose ĮF tyrimuose skiriamos kelios apibrėžtumo rūšys: deiktinis, anaforinis, situacinis ir kt. apibrėžtumas (Holvoet, Tamulionienė 2006; Spraunienė 2008b, 2011; Judžentis 2012: 103–105).

3 PAV. Įvardžiuotinių formų reikšmių klasifikacija DLKG (1997: 174–175)

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 10

Neclaritatea sensurilor și a funcției este amplificată de faptul că sunt menționate, ca fiind echivalente, și diverse cazuri de utilizare. De pildă, într-un manual de limbaj de specialitate sunt enumerate utilizarea formelor pronominale pentru exprimarea clasei, pentru distingerea unui obiect de alte obiecte, pentru accentuarea unei însușiri și, totodată, folosirea acestor forme în denumirile instituțiilor, organizațiilor și funcțiilor, la menționarea unei date speciale și în adresarea specifică stilului oficial (Brūzgienė ir kt. 2013: 150), deși ultimele trei unități de răspândire sunt, probabil, doar cazuri de exprimare a sensurilor enumerate. Odată ce cazurile sunt separate de sensuri, evaluarea lor devine mult mai controversată. Sunt recomandate doar prima parte, a doua parte, primul capitol, al doilea capitol (Paulauskienė 2004: 307), deși, dacă aceste cazuri ar fi considerate exprimări ale sensului de intensificare și asociate cercetării realizate de A. Valeckienė, ar rămâne doar să se prevadă dreptul de a alege în funcție de dorința de a accentua. Înmulțirea continuă a cazurilor și a diferențelor de evaluare a acestora poate fi, de asemenea, un factor al lipsei generale de sensibilitate față de formele pronominale. Faptul că există neclarități considerabile atât în uz, cât și în normă este ilustrat de statisticile recomandărilor privind utilizarea formelor pronominale prezentate de Rita Miliūnaitė: două treimi dintre acestea discută cazurile în care ar trebui folosite formele pronominale în locul NF, iar autorii unei treimi propun utilizarea NF în locul formelor pronominale (Miliūnaitė 2003: 81–82).

Analiza contextului normativ dezvăluie că acesta depinde de nivelul de cercetare a fenomenului lingvistic, iar cercetările sunt considerabil îngreunate de neclarități ale căror origini ajung până la fundamentul formării formelor pronominale – sensul pronumelui *io-. Odată ce acest pronume s-a contopit cu adjectivul, sensul său originar nu mai poate fi stabilit, iar concepția despre formele pronominale și funcțiile lor depinde de interpretare și, în consecință, locul lor în sistemul categoriilor gramaticale. Este adevărat că asemenea interpretări științifice au permis constituirea unei anumite baze pentru clasificarea sensurilor formelor pronominale, însă în lucrările de difuzare a normei se conturează și diverse combinații de alte sensuri. La rândul lor, fluctuațiile normei sunt determinate și de tendința observată de retragere a formelor pronominale din uz.

2. NORMA DE UTILIZARE ÎN TERMINOLOGIE

Observând tendința de înlocuire a formelor adjectivale pronominale (ĮF) cu forme nepronominale și luând în considerare importanța cauzelor acesteia, nu se tinde să se afirme că utilizarea lor este obligatorie în diverse sensuri. Opinia cu privire la ĮF în terminologie este însă diferită: în majoritatea lucrărilor se repetă afirmația că utilizarea ĮF în termeni este obligatorie. Afirmația este formulată clar, dar temeiul normei nu este precizat, iar formularea în sine lasă multe lucruri nespuse.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 11

2.1. Formularea normei

Būtinybę terminuose vartoti ĮF nurodo A. Kaulakienė (1973), atkreipusi dėmesį į tai, kad vartosena terminijoje² ir terminų žodynuose dar nėra iki galo sutvarkyta. Ši norma teikiama ir Kalbos patarimuose, NF vartojimą rūšiai ir išskiriamajai daikto ypatybei reikšti sudėtiniuose terminuose ir pavadinimuose įvertinant nuoroda neteiktina (KP 2002: 26). Vadovėlyje aukštųjų mokyklų studentams teigiama: „Įvardžiuotinės formos yra būtinas sudėtinių terminų rodiklis (išskyrus tuos žodžius, kurie negali būti įvardžiuotiniai, pvz., priešagos -inis būdvardžiai). Net ir tada, kai būdvardinio žodžio forma pati rodo išskyrimą, terminas turi būti įvardžiuotinis. Antai žymėtieji būdvardžių laipsniai jau išskiria ypatybę iš kitų, bet terminuose turėsim tik vyresnysis inžinierius, aukščiausiasis teismas ir kt.“ (Pupkis 1980: 136). Teikiant administracinės kalbos normas pritariama: „Taigi įvardžiuotinės formos būtinai vartotinos terminuose. Neįvardžiuotinė forma čia pažeidžia lietuvių kalbos dėsnius, ją niveluoja. Kas sako raudoni, geltoni, juodi serbentai, užuot sakęs raudonieji, geltonieji, juodieji serbentai, jau daro kalbos klaidą“ (Piročkinas 1990: 86); „Rūšiai nusakyti ir terminams sudaryti netinka paprastosios formos.“ (KKP 1998: 123). Visuomenei skirtame kalbos kultūros vadovėlyje irgi formuluojamas griežtas principas: „Įvardžiuotinės formos būtinos, kai pasakoma daiktų rūšis, tam tikras tipas ir sudaromas sudėtinis terminas.“ (Šukys 2003: 113).

Din asemenea afirmații se poate deduce că ĮF sunt considerate un indice al termenului, menit să îl deosebească de o simplă îmbinare de cuvinte. Într-un loc, ele sunt numite în mod explicit un indice obligatoriu al termenilor compuși (Pupkis 1980: 136). Totuși, nu se precizează ce ar trebui să indice sau să distingă acest indice și în ce tip de utilizare. La urma urmei, nu ar părea oportun să se marcheze termenii cu un indice în anumite repertorii terminologice (dicționare, baze de date, glosare de concepte) — statutul de termen poate fi recunoscut doar din faptul că termenul este inclus într-un repertoriu terminologic. În singurul articol al lui A. Kaulakienė se afirmă clar că adjectivele pronominale trebuie utilizate atât la alcătuirea dicționarelor de termeni, a registrelor, a repertoriilor, a buletinelor și a proiectelor terminologice, cât și în texte (Kaulakienė 1973: 30–31). În alte lucrări se vorbește destul de abstract despre caracterul obligatoriu al ĮF în termeni și la formarea termenilor. Se poate deduce indirect, din corecturi (Keinys 2006: 299), că norma a fost stabilită mai degrabă atât pentru texte coerente, cât și pentru cele necoerente.

²Terminologia este înțeleasă de obicei ca ansamblul termenilor, însă din articolul lui A. Kaulakienė reiese că aici acest cuvânt desemnează mai degrabă texte coerente.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 12

Relația normei recomandate cu stilul funcțional poate fi stabilită, de asemenea, mai ales indirect. Desigur, principalul domeniu de utilizare a termenilor îl constituie textele științifice. Totuși, o asemenea afirmație este formulată și în publicații destinate specialiștilor în limbaj administrativ și juriștilor (Piročkinas 1990; KKP 1998; Paulauskienė 2004; AKA 2014), ceea ce arată că norma se aplică și limbajului administrativ. Într-o publicație sunt corectați termeni în care NF sunt utilizate în publicistică (Paulauskienė, Tarvydaitė 1986: 138); prin urmare, și stilul publicistic, caracterizat prin elemente de stil liber, intră în domeniul de aplicare al acestei norme. În sfârșit, într-un loc se afirmă în mod explicit că ĮF trebuie utilizate atât în limbajul științific, cât și în cel cotidian, precum și în literatura beletristică și publicistică (Paulauskienė 2004: 308). Totuși, Kalbos patarimuose se menționează că, în limbajul colocvial și în alte stiluri libere, termenii pot fi utilizați și cu NF (KP 2002: 26).

A. Valeckienės (1957) tyrimas atliktas ir ĮF klasifikacija pateikta remiantis tik būdvardžio vartosena, A. Kaulakienė irgi mini tik būdvardžių vartojimą, DLKG apibrėžtumas siejamas tik su būdvardžiu. Tačiau iš pateiktųjų citatų matyti, kad termino visuotinio žymėjimo principas taikomas ir kitomis kalbos dalimis, būtent dalyviams, įvardžiams ir skaitvardžiams. Viename straipsnyje pateikiama rišlaus teksto pavyzdžių, kur esamojo laiko neveikiamieji dalyviai vartojami tiek ĮF, tiek NF, tačiau terminų pavyzdžių pateikiama tik tokių, kurių būdvardinis dėmuo yra pavartotas ĮF (Ambrazas 1964). Kanceliarinės kalbos patarimuose tiesiogiai nurodoma, kad daiktų rūšiai nusakyti vartojamos ir dalyvių ĮF (KKP 1998: 123). Įvardžių ĮF terminijai neturėtų būti būdingos, nes jas gali turėti tik parodomieji, keli savybiniai įvardžiai ir asmeninis įvardis jis, ji. Kiek labiau joje galimi terminai, į kurių sudėtį įeina skaitvardžių formos, tačiau morfologijos ir kalbos kultūros vadovėliuose šis galimybių klausimas nesvarstomas – ĮF aptariamos ir su terminija susiejamos būdvardžio skyriuje, o kitų kalbos dalių skyriuose tik užsimenama, kad šios kalbos dalys irgi gali turėti ĮF (Jakaitienė ir kt. 1976; Paulauskienė 1983, 1994). Tiesa, A. Valeckienė rašė, kad apibrėžtumo ir neapibrėžtumo kategorija būdinga atributiniams dalyviams, tačiau tokios kategorijos visai negalima išskirti įvardžių ir skaitvardžių klasėse (Valeckienė 1986: 176).

Atunci când se prescrie marcarea obligatorie a termenului prin ĮF, lucrările normative nu prevăd excepții nici pentru stilurile funcționale ori părțile de vorbire, nici pentru cazuri individuale. Doar Kalbos patarimuose se arată că NF pot fi utilizate atunci când s-au încetățenit prin tradiție și se oferă exemple precum pâine neagră, cafea neagră, muncă grea, carne grasă, lapte degresat, lapte dulce, vin sec, rație uscată, înghețată cu lapte, sârmă ghimpată (KP 2002:

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 13

26–28). Totuși, încă Kazimieras Gaivenis a pus sub semnul întrebării statutul acestor îmbinări de cuvinte ca termeni: discutând afirmația din ediția DLKG din 1994, întemeiată pe ele, potrivit căreia opoziția dintre adjectivele pronominale și cele simple nu este foarte pronunțată și consecventă, el a arătat că pentru a denumi atât laptele proaspăt, cât și pe cel acru nu este nevoie de ĮF, deoarece este denumită o însușire temporară a conceptului, în timp ce ĮF indică o însușire specifică permanentă (Gaivenis 1995: 8). A. Valeckienė a discutat acest caz doar ca pe unul dintre posibilele cazuri de neutralizare a opoziției dintre determinare și nedeterminare, caracteristice desemnării unui tip de obiect, fără să îl lege în mod direct de terminologie (Valeckienė 1986: 172). Cu toate acestea, și în ediția DLKG din 1997, pe baza acestor exemple, se afirmă că formele simple ale anumitor adjective s-au încetățenit și în formarea termenilor (DLKG 1997: 175). Oricum ar fi, DLKG nu prescrie o excepție obligatorie, ci doar constată o tendință de utilizare.

Formularea din DLKG potrivit căreia ĮF variază în termeni (DLKG 1997: 175) trebuie considerată doar o constatare a unei tendințe. Exemplul care ilustrează această formulare, redactor-șef, este dat încă din 1986, indicând o altă posibilă cauză a tendințelor de utilizare — lungimea formei și inconvenientul folosirii ĮF (Paulauskienė, Taryvdaitė 1986: 138). Se atrage atenția și asupra utilizării neregulate a formelor ĮF ale cuvintelor provenite din alte limbi (Paulauskienė, Taryvdaitė 1986: 139). Ca excepție de utilizare se mai menționează desemnarea tipurilor de obiecte prin formele simple ale sufixului –iškas, –a: se afirmă că acest sufix, asemenea sufixului –inis, –ė, poate indica el însuși tipul obiectelor, astfel încât formantul pronominal devine inutil (Valeckienė 1986: 172; DLKG 1997: 175). Așadar, în terminologie sunt menționate excepții de utilizare, dar ele nu sunt prescrise în mod explicit ca normă. Kalbos patarimuose se corectează un caz de utilizare — folosirea în termeni compuși a adjectivelor cu sufixul –(ut)inis, –ė; –(urinis), –ė pentru exprimarea unei însușiri distinctive (KP 2002: 26–27). Totuși, DLKG este o publicație cu caracter normativ, astfel încât excepțiile menționate în ea pot fi interpretate și altfel decât doar ca situații întâlnite în uz.

La discutarea tendințelor generale de utilizare a ĮF sunt menționate mult mai multe excepții, deși acestea nu sunt legate în mod direct de terminologie. LKG subliniază mai întâi că, în general, opoziția dintre sensul determinat și adjectivele simple nu s-a stabilizat în mod consecvent și adaugă că, încă de la începutul formării sale, aceasta a fost influențată de diverse tendințe evolutive cu caracter generalizator, apărute din specificul utilizării ĮF pentru determinarea obiectelor. În primul rând, se indică importanța sensului lexical al adjectivului: adjectivul pronominal distinge sau indică un obiect, completând conceptul exprimat de cuvântul determinat prin sensul său lexical, în timp ce particula pronominală doar marchează faptul că obiectul distins sau indicat este cunoscut; de aceea, există cazuri în care adjectivul, chiar și singur, fără particula pronominală, poate caracteriza suficient obiectul,

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 14

a-l face cunoscut — atunci, în locul formelor pronominale, apar formele simple. Ca a doua manifestare a corelației insuficient de riguroase se indică faptul că, în graiuri, particula pronominală nu se adaugă adjectivelor la gradul superlativ, deoarece, prin semnificația lor funcțională, acestea sunt foarte apropiate de adjectivele pronominale, care disting obiectele printr-o cantitate relativ mai mare a însușirii desemnate (vyriausias sūnus, cf. vyriausias redaktorius). În al treilea rând, se menționează separat că, în unele graiuri, formele pronominale (ĮF) nu tind să exprime determinări selective și de clasificare cu sens foarte specific, deoarece acestea pot distinge obiectele numai prin sensul lor lexical, de exemplu: juodas pūdymas, kanapėta višta (LKG 1965: 511). De altfel, A. Valeckienė (1986) a ilustrat această excepție prin exemplele juoda ir balta duona, saldus ir rūgštus pienas. Ca a patra excepție, LKG menționează faptul că pronumele relative nu au forme pronominale (ĮF). A cincea excepție o constituie sensurile figurate ale adjectivelor, care s-au îndepărtat de sensul de bază al adjectivului (baisi kantrybė, gyvas tėvas). Se arată, de asemenea, că adjectivele cu sufixul -inis, -ė nu se folosesc în forme pronominale (LKG 1965: 511). Întrucât LKG are caracter normativ, aceste excepții pot fi interpretate nu doar ca date din graiuri sau din uzul actual, ci și ca norme.

DLKG menționează, de asemenea, că un adjectiv poate defini un obiect drept cunoscut numai prin sensul său lexical și afirmă că opoziția dintre formele simple și cele pronominale (ĮF) nu este clară și consecventă, indicând cazuri de neutralizare (DLKG 1997: 175). A. Valeckienė a explicat astfel neutralizarea opoziției: „definirea obiectelor prin adjective pronominale depinde nu numai de raportul lor cu adjectivele simple, ci și de legătura lor sintactică și semantică cu substantivul și de contextul mai larg. De aceea, într-un anumit context, corelația definitudine / nedefinitudine, adică „general” / „individual”, se neutralizează, iar în locul adjectivului pronominal se folosește cel simplu. În condițiile sintagmatice ale neutralizării, opoziția dintre adjectivele pronominale și cele simple slăbește, iar utilizarea formelor simple se extinde.” (Valeckienė 1986: 171).

Așadar, în gramatici și în alte lucrări nu se aplică în mod direct excepții terminologiei, însă sunt enumerate diverse cazuri de neutralizare caracteristice, în general, utilizării formelor pronominale (ĮF), precum și factori importanți din cauza cărora formele pronominale pot fi înlocuite cu cele simple. După cum reiese, în terminologie aceste excepții și acești factori ar trebui să depindă de raportul avut în vedere între marcarea speciei și folosirea formelor pronominale, mai ales de raportul dintre marcarea speciei și marcarea termenului.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 15

2.2. Argumentare directă și indirectă

Lucrările normative nu precizează în mod direct pe ce se întemeiază norma privind folosirea obligatorie în terminologie. Desigur, argumentarea acesteia nici nu intră în scopul unor lucrări de acest tip; totuși, aproape că nu sunt prezentate argumente nici atunci când sunt explicate normele lingvistice.

În unele lucrări se încearcă recurgerea la opoziția dintre formele n-pronominale (NF) și cele pronominale (ĮF), care este adesea descrisă ca o diferență de sens. Sunt avute în vedere mai multe sensuri, iar diferența este, la rândul ei, explicată prin mai multe sensuri sau combinații ale acestora (LKG 1965: 505). În cadrul concepției definitudinii, la baza diferenței se află opoziția definitudinii: formele pronominale desemnează însușirea obiectului indicând că obiectul respectiv este cunoscut, în timp ce formele NF doar desemnează însușirea obiectului (DLKG 1997: 174). Totuși, o asemenea opoziție nu poate descrie decât diferența dintre formele simple și cele pronominale, nu poate servi drept criteriu pentru folosirea formelor pronominale în terminologie. De exemplu, în sintagma didžioji upė obiectul este indicat ca fiind cunoscut, însă sintagma aceasta nu este un termen. Arnoldas Piročkinas a încercat să recurgă la un subgrup semantic mai restrâns — sensul de distingere: adjectivele nepronominale exprimă, în general, o însușire a obiectului, constatând pur și simplu că acesta are însușirea respectivă (de exemplu: greitas traukinys, raudona uoga), în timp ce formele pronominale nu doar constată însușirea, ci o și disting dintre celelalte însușiri ale obiectului, de exemplu: greitasis traukinys, raudonoji uoga (Piročkinas 1990: 86). Totuși, și această explicație este prea generală, deoarece boaba este evidențiată prin forma pronominală, dar sintagma raudonoji uoga nu este un termen. Nici A. Valeckienė, distingând doi marcatori ai sensului de distingere — determinările selective și cele de clasificare — nu a observat între ele o diferență importantă; ca trăsături distinctive, a indicat doar legătura mai strânsă a determinărilor de clasificare cu cuvântul determinat, caracterul lor mai generalizator, definirea mai precisă a obiectelor (exprimarea denumirilor acestora) și faptul că, pentru a înțelege obiectele desemnate prin adjective pronominale de clasificare, nu este nevoie de un anumit context: ele sunt înțelese de toată lumea în orice context (Valeckienė 1957: 184). Probabil de aceea, în lucrarea lui A. Piročkinas se recurge la încă o opoziție, asociind de data aceasta formele pronominale cu terminologia: „În primul caz, însușirea poate fi și accidentală, temporară, iar în al doilea caz va fi permanentă, esențială. Prin urmare, formele pronominale trebuie folosite la formarea termenilor, adăugând substantivului de bază o determinare care exprimă o însușire esențială, așa cum se întâmplă în expresia greitasis traukinys.” (Piročkinas 1990: 86). K. Gaivenis a considerat, de asemenea, opoziția dintre însușirile temporare și cele permanente drept criteriu și a ilustrat-o și prin următorul exemplu: gyvenamasis namas poate fi nelocuit o anumită perioadă, dar este numit în continuare gyvenamuoju namu; în prezent, nimeni nu poate bea geriamojo vandens, dar acesta va rămâne totuși geriamasis vanduo, adică apă de o anumită calitate (Gaivenis 1995: 8).

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 16

Într-un manual de cultivare a limbii, marcarea obligatorie a termenului prin forme pronominale (ĮF) este justificată printr-o posibilă ambiguitate: formele NF pot indica și ele specia, însă acest lucru ar fi ambiguu, de aceea în terminologie trebuie folosită numai forma pronominală a adjectivului sau a unui alt cuvânt (Paulauskienė 2001: 24).

Totuși, încercările de a explica măcar într-o oarecare măsură norma sunt rare. Mult mai frecvent este un alt model: se enumeră sau se clasifică sensurile pe care le pot avea formele pronominale (ĮF), iar după discutarea unuia dintre subgrupurile lor, anume marcarea speciei, se precizează că formele pronominale se folosesc în terminologie. De regulă, nu se menționează nici o relație cauzală, nici raportul dintre marcarea speciei și utilizarea în terminologie. De altfel, și subgrupul de sensuri este denumit diferit: în unele lucrări, „determinări de clasificare” (Valeckienė 1957), în altele, „marcarea speciei obiectelor” (LKG 1965) sau „marcarea speciei obiectului” (Jakaitienė ir kt. 1976), „exprimarea speciei obiectelor” (DLKG 1997), „marcarea însușirii de specie a obiectului” (Paulauskienė, Tarvydaitė 1986: 137), „indicarea speciei obiectului” (Paulauskienė 1994).

După ce discută determinările de clasificare, A. Valeckienė constată: „Deoarece determinările de clasificare indică cel mai adesea anumite însușiri individuale, generalizate la nivelul unui grup de obiecte, și, împreună cu cuvântul determinat, denumesc grupul respectiv, cu astfel de adjective pronominale se formează foarte frecvent termeni, de exemplu, termeni din domeniul lingvisticii.” (Valeckienė 1957: 186). Această afirmație este reluată în LKG, precedată însă de precizarea că adjectivele pronominale, împreună cu anumite determinări, pot exprima denumirea unei specii de obiecte (LKG 1965: 507). Nici DLKG nu menționează vreo relație cauzală sau de altă natură; se afirmă doar că adjectivele pronominale selective, împreună cu anumite cuvinte determinate, pot desemna și specia obiectelor și se arată că, folosind asemenea adjective, se formează frecvent termeni din diverse domenii științifice (DLKG 1997: 174). Spre deosebire de lucrările normative citate în subcapitolul 2.1, asemenea formulări arată că nu se stabilește nici caracterul universal al marcării speciei, nici obligativitatea marcării termenului. Pe de altă parte, tratarea marcării speciei ca subgrup într-o clasificare pe mai multe niveluri presupune implicit posibilitatea de a nu marca specia. Căci, dacă sensul de clasificare este distins ca subgrup al sensului de determinare (sau al subgrupului său — sensul selectiv), atunci subgrupul ar trebui să fie supus regulilor grupului. Iar în discuția despre grup sunt prevăzute diverse excepții, cazuri de neutralizare și de concurență între formele NF și cele ĮF. Se menționează chiar și neutralizarea legată direct de marcarea speciei — nefolosirea formelor pronominale ale adjectivelor cu sens specific. Întrucât marcarea speciei este și unul dintre cazurile generale de utilizare a formelor pronominale, ar trebui să i se aplice și tendințele generale de nefolosire a formelor pronominale. Acestea sunt motivate de factori importanți, precum dispariția formelor pronominale din graiuri și abandonarea lor în limba standard, diferența redusă de sens față de formele NF (și, prin urmare, importanța scăzută a opoziției); așadar, nu ar mai rămâne decât să presupunem că utilizarea ulterioară a formelor pronominale

BENDRINĖ KALBA 89 (2016) www.bendrinekalba.lt ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 17

evoluția indicării unui tip de utilizare, ca și această tendință de a le folosi cu alte sensuri, ar trebui să fie una de declin.

Totuși, în aplicarea unei clasificări pe mai multe niveluri se distinge și o treaptă intermediară, situată între semnificația definitorie și marcarea speciei, și anume semnificația de individualizare. A. Valeckienė (1957), arătând că atributele de individualizare diferențiază obiectele pe baza sensului lexical al adjectivului, distinge între atributele de individualizare și atributele de specie. Este adevărat că modalitățile de diferențiere prevăzute pentru ambele subgrupuri de atribute sunt aceleași: 1) diferențierea unuia sau a mai multor obiecte dintre multe alte obiecte asemănătoare printr-un grad relativ mai mare al însușirii indicate (Mama cu fetița mai mare se spălau; Noua vecină s-a dovedit a fi tăioasă); 2) diferențierea unui obiect de un alt obiect asemănător printr-o anumită însușire, opusă însușirii acelui alt obiect (Umărul drept puțin mai jos; Noul președinte e mai bun decât cel vechi); 3) individualizarea unui obiect dintr-o multitudine de alte obiecte de același fel printr-o însușire specifică, individuală, care, în general, nu este caracteristică tuturor obiectelor de acel fel (Odinoară aici era un loc sfânt, se afla un altar și ardea focul veșnic; Sacii aspri păstrează-i pentru cereale, iar în cei netezi toarnă cartofii mici). Mai exact, modalitățile de diferențiere a obiectelor sunt enumerate și ilustrate prin exemple în subcapitolul atributelor de individualizare, iar în subcapitolul atributelor de specie se spune doar că acestea determină obiectele în aceleași moduri ca atributele de individualizare, doar că specia este marcată mai rar prin prima modalitate și cel mai adesea prin a treia, și sunt oferite exemple de atribute de specie: 1) Ca să străbați câteva brazde, îndată ai înfige cartofi timpurii; Gailius fierbe de la șuierat, de la tusea rea; 2) Mușețelul mare nu-i bun, cel mic (mușețelul) miroase; Trebuie nopielnyko rotund; 3) Cepele dulci; Cartofii roșii nu se tem de putrezire; Trifoii roșii. După cum se poate observa, diferența dintre exemplele care ilustrează atributele de individualizare și cele de specie este mică; după cum tocmai s-a menționat, acest lucru este semnalat și de A. Valeckienė. Dacă diferența este într-adevăr redusă, atunci clasificarea de mai sus ar permite presupunerea că ambele subcategorii ale semnificației intermediare — atributele de individualizare și cele de specie — ar trebui să prezinte tendințe identice. Totuși, în alte lucrări se trasează o delimitare între individualizare și marcarea speciei: în primul caz, diferența dintre ĮF și NF este mică și poate fi eliminată prin intonație și elemente contextuale, astfel încât, în multe cazuri, formele pot fi alese liber pentru a transmite aceeași informație; în terminologie, însă, ĮF au alt rol — ele au funcția specială de a marca însușirea de specie a obiectului (Paulauskienė, Tarvydaitė 1986: 137). Ar rezulta că marcarea speciei este mai necesară decât semnificația de individualizare pe care o au formele pronominale, deși A. Valeckienė indică modalități identice de diferențiere a obiectelor pe baza însușirilor atât pentru atributele de individualizare, cât și pentru cele de specie.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 18

Tokio skirtumo darymo priežasčių irgi galima ieškoti A. Valeckienės (1957) atliktame vartosenos tyrime. Remdamasi senaisiais raštais kalbininkė galiausiai padarė išvadą, kad rūšiniai pažyminiai yra tolesnės išskiriamųjų pažyminių raidos rezultatas – išskiriamoji reikšmė rutuliojosi apibendrinimo ir kartu stipresnės determinacijos linkme. Padaryta ir tokia išvada, kad apibrėžiamoji reikšmė dabartinėje kalboje tampa pagrindinė, o pabrėžiamoji nyksta. Nebent tai leistų paaiškinti rūšinės ypatybės žymėjimui teikiamą didesnę svarbą, o ir spėti, kad rūšies žymėjimas ĮF turbūt laikomas perspektyviu kalbos raidos polinkiu, todėl, šiaip jau ĮF funkcijoms dylant, jį kaip visuotinį principą linkstama perkelti į terminiją.

Această ipoteză pare să fie confirmată și de schimbările privind recomandarea folosirii formelor ĮF în terminologie, observabile în lucrările Aldonei Paulauskienė. În concluzia lucrării pregătite împreună cu o coautoare în 1986, poziția cu privire la terminologie este încă exprimată cu oarecare rezerve: „În cazurile în care funcția terminologică a cuvântului este evidentă, poate că ar fi mai bine să se folosească forma pronominală, dar în celelalte cazuri probabil ar trebui recunoscută concurența liberă a formelor.” (Paulauskienė, Taryvdaitė 1986: 138). Într-adevăr, în publicația din 1994, după enumerarea sensurilor adjectivelor pronominale stabilite de gramatica tradițională, adjectivele care exprimă specia în sens terminologic sunt evidențiate ca fiind cele mai puțin supuse tendinței generale de a nu folosi ĮF, însă se adaugă și că „nu trebuie să fii terminolog ca să observi tendința de a folosi forma simplă în locul celei pronominale” (Paulauskienė 1994: 224). Necesitatea folosirii ĮF în terminologie nu este definită. În schimb, în 2001 este formulată o regulă care nu prevede excepții: la formarea termenilor din două cuvinte, „trebuie respectată regula: dacă adjectivul sau orice alt cuvânt poate avea formă pronominală, atunci în terminologie este potrivită numai forma pronominală, fără nicio excepție.” (Paulauskienė 2001: 204). Încercarea de a justifica regula arată că ĮF sunt recomandate în terminologie nu pentru capacitatea lor inerentă de a indica specia, ci pentru toate sensurile posibile: „Funcția principală a formării formei pronominale este de a sublinia, de a determina și de a individualiza. De aceea, adjectivele pronominale sau participiile adjectivizate sunt foarte potrivite pentru terminologie, caracterizată prin determinare și distincția față de alte lucruri analoge.” (Paulauskienė 2001: 204). O asemenea afirmație ar confirma, de asemenea, că probabil tocmai în terminologie se întrevede perspectiva unei opoziții care, în general, tinde spre nivelare. Totodată, este menționat încă un criteriu — tradiția normativă: „O asemenea formare a termenilor este deja tradițională, consacrată și codificată, deși și forma nepronominală poate indica specia.” (Paulauskienė 2001: 204). Desigur, încercarea de a clarifica temeiul normei prezentată aici este doar interpretarea autoarei acestui articol, deoarece norma nu este, de regulă, argumentată în mod explicit.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 19

Argumente directe pot fi găsite, poate, într-unicul articol al A. Kaulakienė. Se arată acolo că folosirea consecventă a formelor ĮF „ar contribui la sistemicitatea termenilor, care reflectă de obicei legătura dintre conceptele respective. Pe de altă parte, s-ar putea evita variația, nedorită în dicționarele de termeni” (Kaulakienė 1973: 30–31). Rezultă că temeiul normei care stabilește marcarea obligatorie a termenului este năzuința spre sistemicitate. Cât de întemeiat este celălalt argument — că nefolosirea ĮF în dicționarele de termeni contravine uzului deja consacrat al adjectivelor pronominale — s-ar putea evalua doar prin cercetarea uzului din perioada respectivă (în jurul anului 1973). În articolul A. Kaulakienė se propune aplicarea principiului pretutindeni, adică marcarea obligatorie cu ĮF a termenilor al căror constituent dependent este un adjectiv, atât în texte, cât și în culegerile de termeni. Așadar, rezultă că indicarea speciei, percepută în studiile cercetate mai ales doar ca tendință pronunțată a uzului și asociată direct sau indirect cu cazuri de neutralizare, ar trebui să devină în terminologie un principiu universal, așa cum îl prevăd și motivațiile terminologice, mai exact principiul sistemicității termenilor. Totuși, și în lucrările de terminologie apar anumite îndoieli cu privire la caracterul obligatoriu al ĮF. De pildă, K. Gaivenis (1975), care a abordat pentru prima dată mai sistematic termenii compuși din două cuvinte, a menționat printre configurațiile gramaticale posibile ale acestora nu numai formele pronominale, ci și formele simple („

(factor perturbator, izvor care cade). Într-un alt articol, el a susținut că, într-adevăr, adesea nu este ușor de stabilit dacă un termen are nevoie de ĮF, deși, în general, aceste forme sunt necesare în terminologie (Gaivenis 1995: 8). Iar Stasys Keinys, observând că, sub influența terminologiei, formele pronominale se răspândesc foarte puternic, împingând din uz formele simple, a afirmat explicit că în terminologie acestea nu sunt necesare, cu atât mai puțin indispensabile, în toate cazurile (Keinys 2004: 81). Totuși, problema caracterului obligatoriu sau neobligatoriu al ĮF nu este discutată separat în lucrările de terminologie.

Din analiza prezentată reiese că norma, deși pare clar formulată, este ambiguă. Pe de o parte, se impune folosirea obligatorie a ĮF în terminologie; însă, chiar dacă o asemenea afirmație se întemeiază pe năzuința spre sistemicitate, pe tendința de evoluție a ĮF către o determinare mai puternică sau pe alte argumente convingătoare, pe care autoarea acestui articol nu le poate întrevedea, norma este contrazisă de clasificarea sensurilor prezentată nu numai în lucrări de cercetare, ci și în lucrări normative. Faptul că indicarea speciei este considerată un subgrup al sensului de individualizare sau al celui determinativ sugerează că tendințele grupului semantic ar trebui să fie specifice și acestui subgrup; pentru grupul semantic sunt prevăzute diverse excepții și cazuri de neutralizare și, în general, sunt prezentați factori care constituie motive suficient de puternice pentru a nu folosi ĮF. Pe de altă parte, posibilitatea de a nu folosi ĮF este prevăzută și de excepția legată direct de indicarea speciei (pâine neagră și albă), iar majoritatea pe scurt

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 20

Formulările prezentate la discutarea acestui subgrup semantic arată că, în calitate de marcă a speciei, forma adjectivală pronominală (ĮF) ar trebui să fie în mare măsură facultativă. Prin urmare, se poate observa și o dublă normă – una care impune marcarea obligatorie a termenului prin ĮF și alta care prevede că această marcare este, în esență, facultativă.

Astfel de neclarități nu ar apărea dacă în lucrările normative s-ar defini clar relația dintre marcarea speciei și utilizarea terminologică, însă lucrurile nu stau astfel. Din unele lucrări se poate deduce că marcarea speciei prin formele adjectivale determinate (ĮF) și termenul sunt considerate identice. Recomandările privind uzul limbii (1976) menționau, printre cazurile de utilizare a cuvintelor cu forme determinate, marcarea unei caracteristici specifice a obiectului, dar o ilustrau prin exemple precum sare de bucătărie, unde scurte, mașină de cusut, mașină de treierat, mașină de secerat, furaje combinate și altele (KPP 1976: 114). Într-un material didactic se afirmă mai întâi că, cu ajutorul adjectivelor cu forme determinate, se formează termeni din diverse domenii științifice (furt calificat prin efracție, ordine publică, procedură generală de judecată, zonă economică liberă), iar la prezentarea celor mai caracteristice cazuri de utilizare a adjectivelor cu forme determinate se menționează doar folosirea formelor determinate pentru a exprima o caracteristică specifică a obiectului și se oferă exemple similare, de pildă: hotărâre interlocutorie, materiale radioactive, întreprindere mică, administrație publică (Kunevičienė 2003: 146). Totuși, în Recomandările privind uzul limbii, care stabilesc normele actuale de morfologie, s-ar putea distinge diferența: acolo, exprimarea obligatorie a speciei în termeni este prezentată ca regulă, iar ca excepție (pâine neagră și altele asemenea) este indicată o excepție proprie exprimării speciei în general (KP 2002: 26). Totuși, DLKG, care este de asemenea o lucrare ce stabilește normele actuale de morfologie, pornind de la o astfel de excepție, conchide că formele simple ale anumitor adjective s-au impus și în formarea termenilor. Dacă, în realitate, capacitatea inerentă a formelor determinate de a marca specia este folosită doar ca temei pentru norma recomandată în cazul termenilor, atunci, având în vedere cerințele de sistem pe care le impune în terminologie extinderea universală a acestui principiu, excepțiile de la marcarea speciei nu ar trebui să se aplice terminologiei.

Așadar, chiar dacă norma utilizării obligatorii a lui ĮF în terminologie se bazează pe ceva, acea bază nu este suficient de clară și este confundată chiar și în lucrările normative. Lipsa de claritate a bazei, absența explicațiilor sau criteriile diferite invocate în explicații, precum și posibilitatea de interpretare creată de clasificarea sensurilor lui ĮF ar trebui să îngreuneze conformarea uzului cu norma, care ar putea avea o anumită bază.

3. TENDINȚE ÎN UTILIZAREA ÎN TEXTE CONTINUE

Pentru a constata neconcordanța dintre uz și norma care consideră ĮF un indicator obligatoriu al termenului, ar fi suficientă consultarea oricărei reviste de științe economice publicate pe internet. Însă imediat

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 21

trebuie menționată și o limitare care determină acest uz – normele lingvistice sunt respectate vădit insuficient sau chiar deloc. Totuși, calitatea limbii articolelor publicate în aceeași revistă sau chiar în același număr al acesteia diferă. Acest lucru sugerează că publicațiile nu sunt revizuite de redactori lingvistici, că autorilor li se lasă responsabilitatea de a asigura revizuirea, iar aceștia recurg, după propria apreciere, la corectori cu niveluri diferite de calificare sau se bazează pe cunoștințele lor lingvistice. Limba multor publicații periodice de științe economice este, într-o măsură mai mare sau mai mică, deficientă în raport cu normele lingvistice, așadar nu există suficiente opțiuni pentru a selecta un uz ideal. Pe de altă parte, acest uz real oferă și un avantaj: scoate mai bine în evidență neclaritățile întâmpinate de vorbitorii limbii. Ținând cont de toate aceste împrejurări, s-a optat pentru o selecție a textelor: au fost eliminate articolele științifice în care nu sunt respectate nici cele mai generale norme lingvistice, iar în celelalte sunt analizate regularitățile care se conturează în privința neutilizării lui ĮF. În total, au fost selectate 60 de publicații apărute în perioada 2006–2016.

3.1. Neclarități privind criteriul și limita semantică

Ar fi neîntemeiat să se considere nerespectarea normei toate cazurile de variație a formei determinantului dintr-o sintagmă folosită în text, deoarece acest lucru este prevăzut în lucrările normative. Opoziția generală dintre NF și ĮF se poate realiza printr-o singură sintagmă; în gramatici, aceasta este asociată cu valoarea definitorie proprie lui ĮF sau cu categoria determinării. DLKG precizează că formele adjectivale pronominale constituie categoria determinării în relație cu formele simple astfel: ĮF marchează o caracteristică a obiectului, indicând totodată că obiectul respectiv este cunoscut, în timp ce formele simple marchează doar o caracteristică a obiectului (DLKG 1997: 174). Este adevărat că o asemenea opoziție, după cum reiese deja din lucrările lui A. Valeckienė și din clasificarea sensurilor prezentată în LKG și DLKG, permite indicarea unui obiect cunoscut în moduri diferite – prin distingerea lui (sens distinctiv), prin indicarea unei caracteristici cunoscute dinainte (sens indicativ) și prin marcarea speciei obiectului. Așadar, această opoziție presupune că, și atunci când se exprimă specia, obiectul va fi prezentat ca fiind cunoscut, dar nu presupune că, în același text, obiectul nu poate fi prezentat ca necunoscut, ci doar ca având o anumită caracteristică.

Textele științifice oferă un context favorabil realizării unei asemenea opoziții, prevăzute nu doar de lucrările normative, ci și de sistemul gramatical al limbii. Într-adevăr, în ele conceptele sunt adesea definite și explicate, iar definirea sau explicarea unui concept indică faptul că obiectul este cunoscut. Totuși, la definirea sau explicarea acestor concepte pot fi menționate și caracteristici care au stat la baza formării termenului care desemnează conceptul. Acest lucru se observă și într-un articol științific

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 22

prezentate sinteze generale ale istoriei pieței: Integrarea europeană este legată în primul rând de crearea și dezvoltarea pieței (Miniokas, 2003), de aceea, în 1986, Actul Unic European vorbea despre crearea pieței comune. În acea perioadă s-a conturat și mai pregnant necesitatea creării unei piețe comune, în care frontierele dintre state să nu împiedice activitatea economică. Piața comună este definită ca o formă de integrare economică între state, caracterizată prin libera circulație a bunurilor, capitalului și persoanelor (Vilpišauskas, 2003)³ (EVAP 2007 1(8): 101). În primele două ocurențe ale sintagmei piață comună este indicată tocmai o astfel de trăsătură comună, care, după cum reiese din a treia ocurență, devine deja baza termenului care desemnează conceptul. Descriind acest caz prin formulările normative discutate, s-ar putea afirma că, prin sintagma piață comună, trăsătura este menționată de două ori ca una obișnuită, iar a treia oară ca una distinctivă. Aplicând alte formulări întâlnite în lucrările normative, trăsătura desemnată prin ÎF ar putea fi numită nu accidentală sau temporară, ci permanentă, esențială. Aplicând criteriul de clasificare a valorilor ÎF, sintagma piață comună ar trebui considerată un caz de indicare a unei specii. Așadar, indiferent care dintre criteriile menționate în lucrările normative pentru a distinge ÎF de NF s-ar aplica în acest caz, toate ar prevedea folosirea ÎF în cea de-a treia ocurență și ar coincide.

În alte cazuri însă, chestiunea criteriului devine dificilă. În primul rând, contextul în care obiectele sau fenomenele sunt clasificate ori sunt pur și simplu menționate speciile lor provoacă astfel de neclarități. Atunci când se disting sau se menționează specii de lucruri, având în vedere că modalitățile de distingere a lucrurilor asociate cu desemnarea unei trăsături specifice prevăd acest lucru, ar trebui indicate lucrurile distinse prin trăsături opuse celor ale altor lucruri ori caracterizate prin specificitate; prin urmare, ar trebui folosită ÎF. În uz apar astfel de cazuri, de exemplu: Bunurile ipotecabile pot fi împărțite în bunuri imobile și mobile (T 2005 3(32): 17); Potrivit clasificării economice, cheltuielile publice se împart în cheltuieli ordinare și extraordinare (EVAP 2015 2(37): 7); În acest context, învățarea este abordată în sens larg, incluzând atât învățarea formală, cât și cea informală, precum și învățarea autodidactă (VPA 2011 4(10): 634); Migrația voluntară cuprinde următoarele tipuri de migrație: temporară, circulară, permanentă, turistică și sezonieră (VPA 2014 1(13): 154). Totuși, apar destul de frecvent și cazuri de utilizare a NF, de exemplu: Aceste măsuri sunt folosite pentru armonizarea viziunilor părților interesate la două niveluri: nivelul local (așa-numita „coordonare orizontală”) și nivelul guvernamental („coordonare verticală”) (VPA 2013 4(12): 596). Conceptele desemnate în propoziție prin sintagmele evidențiate sunt denumite pe baza opoziției dintre trăsăturile lucrurilor; prin urmare, potrivit criteriului exprimării speciei, determinanții adjectivali ai acestora ar trebui folosiți

³ Limba propozițiilor ilustrative nu a fost corectată.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 23

cu ÎF. Criteriul exprimării speciei ar încuraja folosirea ÎF și în propozițiile Scopul politicii regionale este dezvoltarea patrimoniului și a potențialului material și imaterial al regiunilor (VPA 2013 1(12): 65), Este vorba despre educația antreprenorială formală și informală, cursuri de formare, precum și alte programe de instruire în managementul afacerilor (VPA 2012 2(11): 223), care conțin adjectivele evidențiate, cu atât mai mult pentru a indica specia în propoziția Migrația este diferențiată și, în funcție de caracterul organizațional, în migrație organizată și instituționalizată, independentă și altele (VPA 2014 1(13): 153), deoarece aici este folosit verbul a diferenția, care permite enumerarea unităților de specie. Totuși, dacă se aplică tocmai criteriul desemnării speciei, și nu criteriul utilizării necondiționate a ÎF în termeni, acesta ar putea fi chiar cazul de neutralizare asociat desemnării speciei sau, în general, utilizării ÎF, în care ÎF nu este folosită deoarece lucrurile sunt suficient de bine diferențiate de sensurile specifice ale cuvintelor determinate, de opozițiile dintre specii și, în cele din urmă, de contextul semantic și de împrejurările sintactice, care împiedică apariția ambiguității între desemnarea unei trăsături obișnuite și a uneia distinctive.

Dacă recurgem la un alt criteriu menționat în lucrările normative — opoziția dintre o trăsătură temporară a conceptului și una permanentă, specifică speciei —, și în aceste cazuri NF ar deveni probabil pe deplin justificată. Într-adevăr, trăsăturile conceptelor pot fi înțelese nu ca trăsături permanente, specifice speciei, ci ca trăsături temporare. Și, într-adevăr, în uz se observă tendința de a folosi mai regulat ÎF atunci când obiectele sunt împărțite în specii de lucruri deja cunoscute și consacrate, precum bunurile mobile și bunurile imobile, și de a varia mai mult atunci când se disting specii noi, prezentate doar într-un articol sau altul. Se preferă adesea NF, iar nici măcar verbele a distinge, a împărți, a diferenția, a sorta, a grupa, după cum se vede din exemple, nu împiedică alegerea acesteia. În propozițiile Astfel, toți locuitorii pot fi considerați resurse umane, distingându-se însă cei efectiv disponibili (de vârstă activă, activi din punct de vedere economic) și cei potențiali (persoane care nu au vârsta de muncă, nu lucrează sau sunt pensionare, dar care pot fi incluse în diverse activități) (T 2008 3(44): 2), Prin urmare, este oportun să împărțim toți investitorii în trei grupuri: conservatori, raționali și agresivi (EVAP 2007 1(8) 52) — contribuie și faptul că este dificil să considerăm termeni astfel de sintagme în care cuvântul principal este omis. Așadar, neclaritățile discutate pot apărea din cauza caracterului nedefinit al criteriului aplicabil în terminologie sau a sugerării indirecte a mai multor criterii; totuși, chiar și urmând criteriul desemnării necondiționate a termenului, propus în articolul A. Kaulakienės și prezentat în multe lucrări normative, potrivit căruia termenii trebuie marcați întotdeauna prin ÎF în text, în aceste cazuri ar apărea astfel de neclarități.

Și în alte cazuri, textele prezintă împrejurări care provoacă neclarități, ridică problema criteriului și chiar dezvăluie o anumită contradicție între criterii. De exemplu, într-un text despre

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 24

dezvoltarea durabilă este discutată inițial prin abordarea conceptului de dezvoltare durabilă, iar componenta adjectivală a termenului care o desemnează este utilizată consecvent în formele definite, de exemplu: Dar dacă dezvoltarea durabilă o considerăm o politică, atunci implementarea ei depinde de importanța și rolul instituțiilor, de competența acestora; Este evident că dezvoltarea durabilă este legată de democrație, drepturile omului și practicile de bună guvernare (Dumitrache 2013) (MLA 2015 2(7): 190). Totuși, această consecvență nu se păstrează în anumite enunțuri, de exemplu: Dezvoltarea durabilă nu poate fi realizată fără implicarea întreprinderilor în această activitate; Întreprinderile dezvoltării durabile pot aspira utilizând mai multe modele (MLA 2015 2(7): 192). În aceste cazuri, utilizarea formelor definite este probabil împiedicată de sensul verbului ⁴ folosit ca parte semantică a predicatului compus — obiectul urmărit nu are caracter definit. Conform clasificării prezentate în lucrările de gramatică, marcarea unei trăsături de specie ar trebui să determine în sine și caracterul definit, însă ceea ce urmează să fie creat nu are caracter definit; probabil de aceea, chiar și atunci când termenului i se alege forma definită și acest principiu este urmat destul de consecvent, în astfel de cazuri se face o excepție — se folosește forma nedefinită. Aceste excepții, determinate parțial de asocierea elementului principal al grupului de cuvinte cu verbele a crea, a se crea, a lua naștere, a apărea, a implementa, a urmări și altele asemenea, apar și în alte publicații, de exemplu: Întrebarea esențială este: cum putem crea o societate durabilă sau o dezvoltare durabilă? (TE 2008 1(2): 37); Globaliștii (hiperglobaliștii) definesc globalizarea ca pe o nouă epocă a istoriei omenirii, în care apare o piață globală cu concurență globală, ca motor al progresului (VSE 2011 3(12): 205); Omul administrativ <...>, deși nu poate atinge raționalitatea absolută, totuși tinde spre ea (VPA 2012 2(11): 324). Alegerea formei nedefinite este probabil încurajată și de verbele a utiliza, a măsura, deoarece cu acestea nu se folosește o sintagmă fixă, ci o sintagmă care denumește un obiect caracterizat printr-o anumită trăsătură, de exemplu: Seturile de indicatori de acest tip <...> sunt greu de aplicat la măsurarea dezvoltării durabile într-o întreprindere (MLA 2015 2(7): 193); Cu alte cuvinte, utilizarea activelor necorporale nu reduce cantitatea și dimensiunea activului în sine (VSE 2014 2(4): 214).

Cu toate acestea, elementele adjectivale ale grupului de cuvinte în forma nedefinită sunt folosite nu numai în astfel de cazuri excepționale, ci și atunci când pot constitui doar o parte a termenului, deoarece grupul de cuvinte denumește un concept sau este direct legat de o noțiune, de exemplu: Acest lucru permite concluzia că conceptul de dezvoltare durabilă este multidimensional și complex (MLA 2015 2(7): 190); Noțiunea de întreprindere durabilă este strâns legată de conceptul dezvoltării durabile ca noțiune (MLA 2015 2(7): 192). Forma nedefinită a grupurilor de cuvinte care denumesc obiecte clasificate ar putea fi explicată și ca rezultat al aplicării criteriului caracterului temporar sau permanent al trăsăturii conceptului; unele cazuri ar putea fi considerate chiar constatări ale unor trăsături, însă atunci când obiectele clasificate

⁴ DLKG tokie tariniai laikomi prijungiamaisiais žodžių junginiais (DLKG 1997: 508–509).

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 25

sunt definite, este deja evident că trăsătura le este atribuită atât ca permanentă, cât și ca esențială și ca element care distinge obiectul de celelalte, că obiectul desemnat este cunoscut, că este indicată o anumită specie și că grupul de cuvinte denumește un concept, deci este un termen. Prin urmare, indiferent de criteriul aplicat, toate ar coincide și ar trebui folosită forma definită. Cu toate acestea, această formă nu este aleasă întotdeauna, de exemplu: În funcție de activitate, fondurile sunt împărțite în fonduri de tip deschis și de tip închis. Fondurile de tip deschis nu au o durată de funcționare stabilită. <...> Fondurile de tip închis au o durată de funcționare stabilită (VSE 2011 1(1): 118); Managementul activ al investițiilor este o metodă de management în care deciziile de investiții se iau pe baza prognozării tendințelor viitoare. Managementul pasiv al investițiilor este o metodă de management care urmărește ca randamentul și caracteristicile de risc ale investițiilor să corespundă randamentului și riscului unui anumit segment de piață sau indice (VSE 2011 1(1): 118); În literatura științifică, grupurile de afaceri actuale sunt împărțite în cele cu structuri organizaționale verticale și orizontale. Structurile organizaționale verticale sunt caracteristice grupurilor de afaceri orientate spre relațiile dintre furnizori și producători, adică „un ansamblu de întreprinderi legate prin relații furnizor-producător”, în timp ce cele orizontale sunt „întreprinderi asociate din diferite ramuri industriale, similare ca structură conglomeratelor” (Lamin, 2007) (VSE 2012 2(2): 68).

În unele cazuri se pare că se încearcă să se facă o distincție: adjectivul din sintagma care denumește conceptul este folosit la forma determinată (ĮF), iar când se denumește obiectul, mai ales dacă acesta depinde de verbe precum a măsura, se alege forma nedeterminată (NF), de exemplu: Pentru atingerea obiectivului, mai întâi au fost analizate concepția dezvoltării durabile, problematica, interpretarea dimensiunilor și nivelurile de implementare, deoarece numai după clarificarea esenței conceptului însuși se pot stabili obiective concrete pentru dezvoltarea durabilă și se pot prevedea măsurile pentru realizarea lor (MLA 2015 2(7): 190); Analizând activele necorporale, cercetătorii se confruntă cu activelor necorporaleprobleme de identificare, măsurare și evaluare (VSE 2014 2(4): 214–215). Aici s-ar putea presupune că se face o distincție între o sintagmă cu sens obiectual și un termen care desemnează un concept, însă în aceleași texte apar și cazuri inverse, de pildă: Creșterea productivității, dificil de explicat, din a doua jumătate a secolului al XX-lea este considerată începutul cercetării activelor necorporale. Cu toate acestea, productivitatea care a crescut semnificativ în acea perioadă era explicată prin resurse umane de calitate superioară și progres tehnologic, fără a fi asociată în mod specific cu activele necorporale (VSE 2014 2(4): 214–215). Astfel de cazuri ar indica însă nu excepții sistematice, ci faptul că, probabil, nu este cunoscut niciunul dintre criteriile menționate în lucrările normative sau că nu este clară delimitarea dintre marcarea unei caracteristici distinctive și a uneia simple, dintre denumirea unei caracteristici permanente și a uneia temporare, cu atât mai mult cu cât este vorba de distincția dintre marcarea unei caracteristici specifice și termen. Probabil de aceea

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 26

În uzul analizat se găsesc și numeroase exemple care ar putea fi asociate nu cu anumite regularități sau factori, ci mai degrabă cu lipsa auzului constatată de A. Paulauskienė, cu insensibilitatea față de adjectivele cu forme pronominale, de exemplu: Economia de tranziție este înțeleasă astăzi ca trecerea de la gestionarea centralizată a pieței la o piață liberă. Multe țări care urmăresc să treacă la o economie liberă au trecut de la o economie liberă la una reglementată. <...> Trecerea la o piață liberă începe cu privatizarea, deoarece în timpul privatizării apare posibilitatea de a deține bunuri proprii (VSE 2012 1(2): 62); În țările cu economii primitive, cea mai mare parte a investițiilor este reprezentată de investiții reale (investiții în active fizice), iar în sistemul economic modern, de investiții financiare. Activele reale reflectă bogăția economică a unei țări, în timp ce activele financiare reprezintă drepturile asupra activelor reale (Bodie, Kane, 2008). Dezvoltarea instituțiilor de investiții financiare influențează puternic creșterea investițiilor reale și, de regulă, aceste două forme se completează reciproc, nu concurează între ele (EV 2010 15: 178).

Cazurile discutate pot fi asociate în principal cu incertitudinile care pot apărea în uz din cauza neclarității criteriului sau a confuziei dintre criterii, însă articolele științifice relevă și cazuri de neutilizare a formelor pronominale, care ar putea fi asociate mai ales cu caracterul vag al limitei semantice ce separă formele pronominale de formele nepronominale și, în consecință, cu dificultatea de a o stabili. De exemplu, din contextul prezentat mai jos reiese că, în numeroase cazuri, adjectivele material, -ă; imaterial, -ă descriu mai degrabă un obiect decât să indice o caracteristică distinctivă a acestuia sau să denumească o categorie, iar în asemenea contexte, sintagma bun material, deja consacrată ca termen, nu se deosebește prea mult de ele, de exemplu: În mod tradițional, comerțul este înțeles ca schimb de bunuri materiale, cu formă fizică, mărfuri (bunuri materiale), cu excepția energiei electrice, apei și gazelor, atunci când acestea nu sunt pregătite pentru vânzare într-un volum limitat sau într-o cantitate stabilită. Directiva Consiliului Uniunii Europene (2006) „privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată” definește „bunul” drept un bun material. Conform acestei directive, „bunul este orice obiect”. Totuși, trebuie menționat și că SUA și Japonia includ în categoria bunurilor și bunuri de origine imaterială. Bunuri de origine imaterială (engl. digital goods) au început să fie vândute de companiile comerciale când a devenit posibilă vânzarea (adică plasarea comenzilor și furnizarea) bunurilor pe internet. Bunuri fără formă materială au devenit bunurile care până atunci, în comerțul tradițional, avuseseră formă materială (exemple de astfel de bunuri sunt muzica, jocurile și cărțile) (Diorio, 2001). Principala diferență este că, în Uniunea Europeană, bunurile de origine imaterială sunt totuși încadrate în categoria serviciilor (VSE 2013 2(3): 235). Utilizarea frecventă a adjectivelor formal, -ă; informal, -ă; legal, -ă; ilegal, -ă; oficial, -ă; neoficial, -ă formează și ea probabil o reflectare a caracterului vag al limitei semantice, care creează incertitudine în uz.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 27

utilizarea reflectă probabil și neclaritatea graniței semantice, care se transformă într-o ambiguitate a uzului, de exemplu: Pe măsură ce relațiile dintre stat și societate devin mai complexe și mai puțin bine definite, formale și informale ale acestei interacțiuni mijloace devin mai flexibile și mai universale (VPA 2013 3(12): 381); Munca ilegală informațiile statistice ale instituțiilor care controlează munca ilegală arată că amploarea sa a crescut în ultima vreme. În 2012 muncii ilegale au fost înregistrate de trei ori mai multe cazuri decât în aceeași perioadă a anului 2011; Munca ilegală este adesea desemnată prin diferite denumiri. Termeni precum „muncă la negru”, „muncă nedeclarată”, „ocupare informală”, „muncă informală”, „șomaj ascuns” și multe alte denumiri sunt folosite pentru a descrie acest fenomen paradoxal (VPA 2014 4(13): 660); B. Martinkus și colab. consideră că unul dintre motivele apariției muncii ilegale ca fenomen este muncii oficiale inexistența (VPA 2014 4(13): 661); De asemenea, nu trebuie uitat că datele pe cap de locuitor din aceste țări pot fi denaturate de migrație, care în statisticile oficiale este înregistrată cu întârziere (MLA 2010 2(2) 15).

Există, de asemenea, o diferență mică de sens între sintagmele economie deschisă și economia deschisă, piață comună și piața comună, comerț liber și comerțul liber, piață liberă și piața liberă, economie mixtă și economia mixtă, concurență perfectă și concurența perfectă și altele asemenea. Chiar dacă sunt incluse cel mai adesea în dicționarele termenilor economici ca având formele definite, în uz este deosebit de frecventă folosirea formelor nedefinite. Contextele sugerează că răspândirea formelor definite ale acestor sintagme este probabil împiedicată de faptul că ele sunt mai apropiate de sintagmele care denumesc o însușire obișnuită a unui obiect. De exemplu, în cazurile în care se constată o însușire obișnuită, s-ar putea considera că sintagmele din propoziții precum: Specializarea și schimburile libere creează condiții pentru inovare, creșterea eficienței și bunăstarea tuturor părților participante (ŽŪM 2009 3–4(16): 185); Procesul de tranziție la piața liberă trebuia să justifice așteptările populației de a atinge nivelul de trai al țărilor din Europa de Vest (VSE 2016 2(1): 63); Dacă concurența perfectă ar exista în lumea reală, strategiile orientate spre poziționarea pe piață ar fi ineficiente (MLA 2009 3(1): 35); Atenuarea efectului celor cinci forțe concurențiale și aplicarea strategiilor generice sunt justificate în structurile de piață cu concurență imperfectă : monopol deschis, concurență monopolistă și oligopol (MLA 2009 3(1): 36–37). Desigur, în aceste cazuri, cel puțin în unele dintre ele, contextul ar permite și folosirea formelor definite, însă diferența de sens ar fi mică, iar formele definite sunt mai lungi. Pe de altă parte, în aceleași texte apar adesea împrejurări în care pare mai potrivită o sintagmă care indică o însușire obișnuită, de exemplu: Modelul coșului pentru studii introduce concurență liberă în sectorul învățământului superior (VPA 2012 2(11): 269); Comerțul liber este deosebit de important pentru economii mici și deschise precum Lituania (ŽŪM 2009 3–4(16): 185). Vis

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 28

Prin urmare, esența termenului impune cerința uniformității sale, inclusiv în ceea ce privește forma de exprimare, iar tocmai această cerință poate motiva utilizarea în text, în toate cazurile, a unei sintagme cu aceeași formă de exprimare.

Toate aceste neclarități care apar în uz, diferența mică de sens dintre formele cu articol definit (ĮF) și formele fără articol definit (NF), precum și cerința de uniformitate a formei termenului pot constitui un stimulent pentru uniformizarea formei, tendință opusă variației formelor. În uzul analizat există exemple în care, în text, nu numai că se indică o însușire obișnuită, ci, printr-o sintagmă care desemnează în mod evident un concept și îl asociază unei concepții, unei interpretări sau unei metode, se alege aceeași exprimare formală, și anume NF, de exemplu: În lucrările științifice, dezvoltarea durabilă <...> În diferite țări se analizează dezvoltării durabile aspectele teoretice și practice (TE 2008 1(2): 37); În concluzie, se poate afirma că efectul de scară arată posibilitatea compatibilizării elementelor economiei planificate centralizate și ale economiei de piață în sistemul economic mixt, iar analiza modelului prezentat al unui sistem economic mixt(economic) competitiv confirmă acest lucru și dezvăluie totodată premisele avantajelor competitive ale întreprinderilor private (EV 2009 14: 854); La reevaluarea unui activ, valoarea justă trebuie determinată în funcție de o piață activă. O piață activă – piața în care activul îndeplinește condițiile indicate (EVAP 2013 4(32): 13). NF este mai universală – se potrivește în situațiile în care contextul favorizează mai mult sau cel puțin permite alegerea exprimării unei însușiri. Pe de altă parte, dacă printr-o sintagmă este desemnat un concept definit, explicat sau clasificat în textul respectiv, dacă această combinație dintre adjectiv și substantiv este folosită pentru a desemna o interpretare, o teorie, o concepție sau o metodă, numai acest fapt permite recunoașterea ei ca termen. Un indicator morfologic suplimentar devine inutil. În plus, statutul sintagmei ca termen este marcat și de repetarea ei frecventă în text. Astfel, posibilitatea apariției ambiguității în textele științifice aproape că dispare, cu atât mai mult cu cât, după cum se poate observa, în multe cazuri diferența de sens dintre ĮF și NF este mică.

3.2. Factorul originii cuvântului

Unele exemple din uzul analizat arată că în acesta cuvintele lituaniene și cele internaționale sunt prezentate într-o oarecare măsură diferit, deși o asemenea delimitare nu este trasată în nicio publicație normativă. Este adevărat că utilizarea neregulată a formelor ĮF la cuvintele de origine străină a fost menționată pe scurt într-o lucrare (Paulauskienė, Tarvydaitė 1986: 139).

Evaluarea diferită a cuvintelor de origine lituaniană și nelituaniană ar fi indicată, în primul rând, de cazurile în care ambele cuvinte apar într-o sintagmă ale cărei elemente sunt legate printr-o relație sintactică de coordonare,

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 29

dar unul folosește forme determinate, iar celălalt – forme nedeterminate, de exemplu: Sunt evaluate în mod neconvențional și parteneriatele publice și private principiile, conținutul și importanța acestora în managementul culturii orientat spre rezultate. La sfârșitul secolului al XV-lea se consolidează în mod vizibil relațiile bazate pe modele de afaceri dintre sectoarele public și privat. Cu toate acestea, analizând aspectele problematice ale managementului culturii, se pot distinge eforturile de a asigura eficiența parteneriatului public-privat (VPP) în domeniul culturii (VPA 2010 32: 62); teoriile avantajului absolut și comparativ au contestat mercantilismul (ŽŪM 2009: 3–4(16): 185); Lichiditatea întreprinderii poate fi evaluată în diverse moduri, însă cei mai frecvent utilizați indicatori sunt: lichiditatea curentă, lichiditatea rapidă, lichiditatea imediată și capitalul circulant net (MLA 2016 2(8): 193). În plus, forma cuvântului lituanian diferă de cea a cuvântului internațional atunci când acestea nu sunt legate în propoziție printr-o relație sintactică directă, de exemplu: Susținătorii unui sector public mai restrâns sunt de părere că o pondere mai mare a cheltuielilor publice în produsul intern brut dăunează economiei și dezvoltării acesteia, deoarece statul transferă resurse suplimentare din sectorul economic eficient, din care face parte sectorul privat, către sectorul public (EVAP 2015 2(37): 7); O țară deține un avantaj comparativ dacă poate produce produse (bunuri) la un preț relativ mai scăzut, adică la costuri de oportunitate mai mici decât partenerul său comercial și poate face liber comerț cu acestea (ŽŪM 2009: 3–4(16): 185).

Apskritai tokie nelietuviškos kilmės būdvardžiai kaip absoliutus, –i; efektyvus, –i; maksimalus, –i; minimalus, –i; modernus, –i; nominalus, –i; optimalus, –i; potencialus, –i; privatus, –i; racionalus, –i, realus, –i šio tyrimo objektu pasirinktuose moksliniuose straipsniuose dažniausiai vartojami NF, pvz.: Šie svarstymai reikšmingi apskaičiuojant minimalias kapitalo sąnaudas, t. y. siekiant maksimalios įmonės vertės ir kartu racionalios kapitalo struktūros (EVAP 2011 2(22): 88); Iš visų neoklasikinių modelių, skaidomų pagal tobulos ir netobulos kapitalo rinkos veiksnius, esant tobulos kapitalo rinkos prielaidoms, labiausiai paminėtinos optimalios kapitalo struktūros tezės yra optimalaus įsiskolinimo laipsnio teorija ir kapitalo struktūros nustatymas pagal Modigliani ir Miller (1958) teoremą (EVAP 2008 4(13): 76); Krizė – tai žemiausia potencialaus nacionalinio produkto atžvilgiu ekonominio ciklo stadija (MLA 2016 2(8): 163); Lietuvos ekonomika buvo viena sparčiausiai augančių pasaulyje, nes realus BVP augimas siekė net 10,3 proc. (EVAP 2009 1(14): 169); Primityvios ekonomikos šalyse didžiąją investicijų dalį sudaro realios investicijos (investicijos į fizinį turtą), o šiuolaikinėje ekonominėje sistemoje – finansinės investicijos (EV 2010 15: 178); Čia skiriamas: realus kapitalas – mašinos, pastatai, įrengimai, nominalus kapitalas – piniginis (EVAP 2008 4(13): 72).

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 30

În aceste cazuri, influența este exercitată în mod activ și de factorii care încurajează alegerea formelor nearticulate ale adjectivelor lituaniene: apropierea unor asemenea grupuri de cuvinte de grupurile de cuvinte care denumesc o însușire; împrejurările care se creează adesea în text și în care se poate indica atât o însușire a obiectului, cât și folosi un termen; diferența redusă dintre formele articulate și cele nearticulate sau dificultatea de a distinge această limită semantică; temeiul și criteriul neclare ale folosirii formelor articulate în terminologie. Toate acestea deveniseră deja evidente în subsecțiunea 3.1, când s-au menționat tendințele de utilizare a cuvintelor formalus, -i; neformalus, -i; legalus, -i; nelegalus, -i; materialus, -i; nematerialus, -i; oficialus, -i; neoficialus, -i. Totuși, în forme nearticulate sunt folosite toate aceste cuvinte și alte cuvinte internaționale și atunci când ele pot fi considerate doar componente ale unui termen, deoarece aceste grupuri de cuvinte denumesc teorii, metode, concepte, ipoteze și chiar termeni, de exemplu: Teoria modernă a portofoliului a fost puternic influențată de lucrările lui H. Markowitz, care s-au concentrat pe căutarea unui portofoliu eficient. H. Markowitz a fost primul care a propus termenul de portofoliu eficient. Portofoliul eficient este definit ca portofoliul care are cel mai mic risc la un anumit nivel de rentabilitate sau cea mai mare rentabilitate la un anumit nivel de risc (EVAP 2007 1(8): 52); O altă teorie a abordării structurale a concurenței – ipoteza structurii eficiente – susține că relația pozitivă dintre rentabilitate și concentrarea pieței nu apare din cauza puterii de piață (TE 2008 1(2): 103); Teoria cauzalității cumulative evidențiază efectul de feedback al migrației atât asupra motivației persoanei, cât și asupra structurilor sociale și economice (VSE 2013 1(3): 110).

La clasificarea obiectelor sau fenomenelor și la denumirea tipurilor acestora, chiar și cuvintele internaționale, deja destul de consacrate ca termeni subordonați în terminologie, sunt adesea folosite la forma nearticulată, de exemplu: Pe bună dreptate, VKC, evaluând activitatea economică a direcțiilor silvice, aplică nu metoda prețului nominal, ci metoda fluxurilor de numerar actualizate (ŽŪM 2016 2(23): 89); Dependența nivelului costurilor de volumul producției determină limitele orizontale și verticale ale creșterii întreprinderii. Limita orizontală este înțeleasă în două sensuri: ca volumul produs al unui singur produs <...> și ca varietatea bunurilor în cadrul unei singure întreprinderi <...>. Limita verticală este legată nu doar de economiile de scară interne ale întreprinderii, ci și de cele externe (TE 2007 2(1): 32); Potrivit lui Ferreiro și colab. (2009), cheltuielile publice productive sunt definite ca fiind cele care completează producția sectorului privat și generează un efect extern pozitiv pentru întreprinderile din sectorul privat, influențând favorabil productivitatea marginală a capitalului și a muncii. Cheltuielile neproductive creează, de asemenea, bunăstare în țară, însă efectul lor frânează adesea creșterea economică (EVAP 2015 2(37): 11); P. Sanchez, J. E. Ricart (2010) au prezentat două configurații ale modelelor de afaceri care pot fi aplicate pe piețele generatoare de venituri mici: 1. Modele de afaceri izolate, bazate pe o strategie de exploatare, pentru a

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 31

a spori eficiența sunt utilizate resursele și capacitățile proprii ale întreprinderii. 2. Modele de afaceri interactive, bazate pe o strategie de explorare (TE 2016 1(10): 179).

Alegerea formelor articulate pentru cuvintele maksimalus, -i; minimalus, -i; optimalus, -i poate fi încurajată și de un factor precum neutralizarea menționată atât în lucrări descriptive, cât și prescriptive. Este adevărat că în acestea se menționează doar tendința de a nu folosi formele articulate ale superlativului adjectivelor lituaniene, fără a o lega direct de terminologie, dar, după cum s-a arătat, posibilitatea unei legături indirecte este prevăzută de clasificarea valorilor formelor articulate prezentată în gramatici, precum și de neclaritatea relației dintre desemnarea unei însușiri de tip și termen. În uz, aceasta poate fi interpretată ca posibilitatea de a nu marca printr-un indicator morfologic nici corespondentele nelituaniene ale adjectivelor la superlativ. În uzul analizat se întâlnesc, de asemenea, adjective lituaniene la superlativ, incluse într-un termen, dar fără marcarea formei, de exemplu: Vectorul parametrilor β este estimat pe baza celei mai mari verosimilități (MLA 2016 2(8): 194); Pentru estimarea parametrilor fiecărei ecuații (model econometric) s-a utilizat metoda celor mai mici pătrate (MTS 2010 2(23): 54).

Formele determinate nu sunt folosite adesea nici pentru alte adjective de origine străină, de exemplu: Persoanele care lucrează cu activități independente plătesc contribuții VSD și PSD de 1,5 ori mai mari (EVAP 2015 2(37): 27); Cel mai puțin important este considerat deficitul de sprijin și de stimulente din partea conducerii pentru punerea în aplicare a schimbărilor inovatoare în organizație (EVAP 2013 3(31): 29); Economia globală și deschiderea internațională fac ca să nu existe nicio țară dezvoltată care să nu declare sporirea competitivității una dintre principalele priorități ale politicii sale economice (EVAP 2015 2(37): 39); Din această definiție se poate înțelege clar impactul activelor circulante, al fluxurilor de numerar și al activelor lichide asupra mărimii activelor și valorii întreprinderii (MLA 2016 2(8): 194); Alte două variabile fictive au fost destinate includerii crizei financiare din 2008 în model (TE 2012 2(6): 183); Structura rațională a capitalului cercetările teoretice permit în teoria modernă a finanțării să se distingă două domenii elementare de cercetare (EVAP 2008 4(13): 73); Atunci se observă deja inacțiunea factorilor fundamentali, iar devine important să se înțeleagă cauzele așteptărilor și comportamentul viitorilor consumatori (VSE 2012 1(2): 66).

În terminologia economică pătrund multe cuvinte internaționale prin traducerea termenilor din limba engleză, în care formele articulate nu sunt folosite. Acest lucru ar încuraja în primul rând și tendința evidentă în textele coerente de a lega evitarea formelor articulate ale cuvintelor internaționale de traducerea directă, adică de influența limbii engleze. Totuși, acest factor acționează probabil împreună cu toți factorii menționați până acum. În plus, forma nearticulată este mai universală și mai scurtă. Un factor deosebit de important poate fi faptul că, într-un text științific, un cuvânt internațional este adesea asociat cu un termen și tocmai el poate îndeplini funcția pe care

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 32

în lucrările normative se distinge forma adjectivală determinată (ĮF), adică cea care marchează un termen. Pe de altă parte, cuvintele internaționale au, de cele mai multe ori, și un sens lexical specific. Atunci când diferența de sens dintre NF și ĮF este mică, nu apare posibilitatea unei ambiguități. După cum arată cazurile analizate, apar tocmai împrejurări în care se poate marca atât o însușire simplă, cât și una distinctivă a obiectului, atât una temporară, cât și una permanentă. Iar dacă o sintagmă care conține un astfel de determinant este repetată constant și/sau conceptul desemnat prin ea este definit ori clasificat în textul respectiv, indicatorul morfologic stabilit în lucrările normative — ĮF — poate fi pur și simplu redundant în textele științifice.

3.3. Neutilizarea formelor adjectivale determinate ale participiilor

În utilizarea analizată se observă o tendință pronunțată de a nu folosi formele flexionare adjectivale, dar nici pe cele ale participiilor, în special pe cele formate de la cuvinte internaționale. Se constată că acestea tind să nu fie folosite atunci când participiul, mai ales cel de trecut, exprimă o însușire care decurge dintr-o acțiune pasivă și este generalizată ca însușire caracteristică a unui obiect (fluxuri de numerar actualizate, rată fixă a dobânzii, buget consolidat, muncă calificată, angajat calificat, forță de muncă calificată, piață monopolizată, obligațiuni acoperite, creștere echilibrată, buget echilibrat, parte interesată, contract pe durată determinată etc.), de exemplu: Structura bugetului consolidat este prezentată în figura 1 (MLA 2014 1(6): 51); În Uniunea Europeană, în practică se utilizează cel mai pe scară largă tarife fixemăsură de stimulare (VPA 2014 2(13): 260); Un alt factor care determină investițiile străine directe este forța de muncă calificată (MLA 2(8): 215); Al cincilea aspect este contribuția părților interesate (VPA 2007 22: 12); Cercetările arată că până și angajații care lucrează în baza unor contracte de muncă pe durată determinatăau șanse mai mari de a fi promovați la locul de muncă dacă lucrează cu normă întreagă (VPA 2013 4(12): 546).

Nu se utilizează formele adjectivale determinate (ĮF) nici pentru participiile pasive de prezent care exprimă însușiri asociate unei acțiuni generalizate, de exemplu: Cercetările efectuate au arătat că structura capitalului societăților baltice listate diferă de structura capitalului societăților din statele dezvoltate (EV 2010 15: 177); Veniturile disponibile sunt unul dintre factorii cu cea mai mare influență asupra consumului personal (EVAP 2012 3(27): 13).

Atunci când se exprimă opoziții evidente de gen, uneori nu se folosesc nici formele adjectivale determinate (ĮF) ale participiilor active, de exemplu: Comenzile necesare pentru a asigura activitatea eficientă a societății-mamă au creat condițiile pentru funcționarea cu succes a filialelor care răspund nevoilor societății-mamă, iar acoperirea costurilor fixe prin societății-mamă

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 33

comenzi a permis furnizarea de servicii la prețuri competitive consumatorilor externi (VSE 2012 2(2): 75).

ĮF neįgyja ir lietuvišką šaknį turintys dalyviai, nors toks polinkis ir retesnis, pvz.: Mokslininkų teigimu, besimokanti ekonomika – tai tokia ekonomika, kurioje individų, įmonių ir regionų sėkmę atspindi sugebėjimas mokytis (ir pamiršti senus įpročius) (VPA 2014 3(13): 635); Besimokanti organizacija sukuria tokią mokymosi aplinką, kurioje nuolat įgyjamas vis naujas supratimas tiek individų, tiek kolektyviniu lygmeniu (VPA 2014 3(13): 636); Pelno sąvoka suprantama kaip nuosavo kapitalo ir vidinės palūkanų normos sandaugos suma su skolintu kapitalu ir skirtumo tarp vidinės palūkanų normos bei skolinto kapitalo kaštų normos sandauga (EVAP 2008 4(13): 74); Pajamos yra neapmokestinamos, jei per metus jų dydis neviršija metiniam neapmokestinamam minimumui taikyti nustatytos ribos (VPA 2006 15: 48). Tik NF yra įsigalėję terminai besivystanti šalis (ekonomika, rinka) ir išsivysčiusi šalis (ekonomika, rinka), pvz.: Verslo grupių yra tiek išsivysčiusiose, tiek besivystančios ekonomikos šalyse (VSE 2012 2(2): 65); Taip pat nagrinėjama besivystančių ir išsivysčiusių kapitalo rinkų sąveika (VPA 2012 2(11): 142). Dar NF vartojami reikiamybės dalyviai, tik jų šios srities terminijoje nėra daug, pvz.: Pagrindiniai likvidumo kintamieji, turintys įtakos įmonės vertės dydžiui yra: atsargos, pinigai ir jų ekvivalentai, gautinos sumos (trumpalaikis turtas) ir atidėjimai, mokėtinos sumos bei paskolos ir kiti įsipareigojimai (trumpalaikiai įsipareigojimai) (MLA 2016 2(8): 194).

Așadar, toate participiile utilizate în NF — atât cele lituaniene, cât și cele de origine nelituaniană — au sensuri destul de tipice, adică exprimă însușiri permanente, generalizate și caracteristice obiectului, asociate unei acțiuni care se desfășoară în prezent sau s-a desfășurat în trecut. Sensurile lor și ale formelor adjectivale determinate (ĮF) diferă foarte puțin, iar forma determinată corespondentă, conform normei care impune marcarea termenului printr-un indicator morfologic, ar putea indica în principal doar că sintagma are statut de termen. Se pare că lipsa de claritate a limitelor semantice, incertitudinile care rezultă de aici și, în cele din urmă, uniformizarea formei determină utilizarea NF nu numai în enunțul Chaebol — acestea sunt grupuri de afaceri diversificate controlate de familiidiversificate, care au fost atât lăudate, cât și criticate în literatura științifică (VSE 2012 2(2): 72), unde constatarea unei însușiri simple este determinată de contextul sintactic, ci și în enunțul În concluzie, la fel ca alte grupuri de afaceri diversificate controlate de familii, grupuri de afaceri diversificate, chaebol îmbină avantajele și dezavantajele proprietății și controlului familial (VSE 2012 2(2): 78), unde s-ar putea utiliza deja forma adjectivală determinată (ĮF), care indică o însușire distinctivă sau o categorie. Probabil că, din motivele menționate, se optează pentru forma nedeterminată în enunțurile Distribuirea substanțelor narcotice de către un grup organizat — aceasta

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 34

criminalitatea extinsă, susținută de resurse economice și operaționale și asociată foarte adesea cu legături internaționale și De aceea, distribuirea substanțelor narcotice prin acțiunea în calitate de grup organizat se poate răspândi într-atât, încât să reprezinte un pericol direct pentru liniștea și siguranța fizică a întregii populații sau a unei mari părți a acesteia (VPA 2013 1(12): 143–144), deși în prima propoziție sintagma grup organizat apare pentru prima dată în text și ar putea fi un caz în care se neagă folosirea formei adjectivale pronominale (ĮF) pentru constatarea unei însușiri, în timp ce în propoziția următoare ar putea fi deja desemnat un tip cunoscut de obiect și, prin urmare, s-ar folosi ĮF. Totuși, se pare că nu numai aceste neclarități sunt decisive. Forma participială poate indica o însușire caracteristică a obiectului, iar cuvântul are adesea un sens lexical specific; astfel, ĮF devine un indicator inutil, cu atât mai mult cu cât face cuvântul mai lung și mai incomod de folosit, fără a-i conferi, în esență, o diferență de sens. Într-un text științific, o asemenea formă devine adesea nefuncțională nu doar ca indicator al unei categorii, ci și ca indicator al statutului de termen, deoarece, după cum s-a arătat, într-un text de acest tip statutul terminologic este semnalat și prin multe alte mijloace, precum legătura sintagmei cu definiția, repetarea ei frecventă și sensul specific. Atunci când participiul este un cuvânt de origine străină, acesta constituie și el un indicator al statutului de termen; probabil de aceea ĮF ale participiilor active sau pasive de origine străină sunt folosite cu precădere. Particularitățile uzului analizat pot contribui în mare măsură: în acesta sunt deosebit de răspândiți termenii al căror determinant sau chiar nucleu este un cuvânt de origine străină.

Desigur, această tendință care se conturează în uz, ca și celelalte tendințe discutate, nu constituie un principiu universal. Există variații atât între texte, cât și la nivelul textului și al sintagmei, astfel încât se întâlnește și ĮF, de exemplu: În primul caz este analizată distribuția veniturilor obținute de pe piață <...>, iar în al doilea – veniturile disponibile, după impozite și prestații sociale (EVAP 2015 1(36): 20); Directorii acestor noi întreprinderi au devenit unii dintre întreprinderii-mamă directori și acționari (VSE 2012 2(2): 75); Cel mai important aspect al mediului extern în contextul organizației de întreprindere socială îl constituie părțile interesate. Părțile interesate sunt segmentele societății care pot să nu fie afectate direct de organizație, dar pe care activitatea acesteia le poate influența (VSE 2013 2(3): 217).

Totuși, un anumit grup de participii se distinge prin tendințele de utilizare: participiile de origine lituaniană cu nuanțe semantice atipice diverse (instrumentul, locul sau timpul acțiunii etc.) se folosesc numai în forme determinate, de exemplu: Cea mai mare parte a cheltuielilor publice (aproximativ 30 la sută) este reprezentată de cheltuielile curente (EVAP 2015 2(37): 9); Lituania nu se deosebește de alte economii în tranzițiețări (VSE 2012 2(2): 82); Reformele sistemelor de pensii din statele UE trebuie să încurajeze pe bază de capitalizarescheme suplimentare de pensii facultative funcționale (VPA 2006 17: 67); În acest scop, este necesar să se adopte o strategie de portofoliu valutar care să maximizeze puterea de cumpărare

BENDRINĖ KALBA 89 (2016) www.bendrinekalba.lt ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 35

puterea la un moment dat în viitor sau care să permită selectarea valorii maxime a puterii de cumpărare pentru o anumită perioadă (VTP 2006 1(7): 56).

3.4. Funcția distinctivă

Folosirea formelor adjectivale definite în termeni variază considerabil, însă în cazul anumitor termeni se folosesc numai formele definite. În corpusul analizat nu s-a găsit forma nedefinită a adjectivului în sintagma capital uman, deși DLKG indică tendința de a nu marca prin forme definite derivatele cu sufixele -iškas, -a. Din texte reiese că pentru acest adjectiv nu se face o asemenea excepție, de exemplu: Au ieșit în evidență și alte diferențeîn ceea ce privește capitalul uman în atitudinea cetățenilor din statele noi și vechi ale UE (T 2012 3(60): 215); Diverse cercetări au demonstrat căcapitalul umaneste principala sursă a variațiilor veniturilor și bunăstării din diferite țări (VSE 2014 1(4): 90). În nicio circumstanță sintactică nu se folosește forma nedefinită a adjectivului nici în termenul compus resurse umane, de exemplu: Resursele umaneau fost întotdeauna importante pentru dezvoltarea statelor și popoarelor (T 2011 1(54): 11); Respondenții consideră că cea mai mare barieră în procesul de introducere și dezvoltare a inovațiilor este deficitul de resurse financiare și resurse umaneîn organizațiile publice (EVAP 2013 3(31): 29).

Alte derivate cu sufixele -iškas, -a, conform excepției privind marcarea categoriei prin ĮF, sunt adesea folosite în NF, de exemplu: Învățarea autodirijată – un sistem de învățare în care multe aspecte ale procesului de învățare sunt controlate de către cursant (VPA 2008 26: 100); Activitatea voluntară ca activitate neremunerată în beneficiul societății este un domeniu de interes tot mai mare (OV 2012 64: 106).

Tik ĮF terminuose vartojamas būdvardis grynas, -a, pvz.: Grynųjų investicijų kitimo rodikliai parodo šalies ekonomikos būseną tam tikrame ekonomikos cikle (MLA 2016 2(8): 167); Atliekant ekonominį projektų vertinimą, jeigu įmanoma, siekiama nustatyti ekonominę vidinę grąžos normą ir grynąją dabartinę vertę (ŽŪM 2013 1(20): 65). O ir būdvardis viešas, -a beveik visada įgyja įvardžiuotinę formą, pvz.: Šiuolaikinis viešasis valdymas yra itin sudėtingas reiškinys, nulemtas globalių pokyčių, suponuojančių viešojo valdymo reformų, viešųjų institucijų modernizavimo būtinumą (EVAP 2013 3(31): 22); Laikydami komunalinių paslaugų ir viešųjų gėrybių teikimo sektorių itin saugiu, finansiniai investuotojai skolino reikalingus verslo grupių plėtrai kapitalo srautus už mažesnę nei priimta rinkoje rizikos premiją (VSE 2012 2(2): 77).

Deși adjectivul comun, -ă este folosit adesea și în NF, în sintagme precum produsul intern brut, produsul național brut, oferta agregată, agregata

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 36

cererea, costurile totale etc. în textele analizate au fost găsite numai forme definite, de exemplu: Baza acestui sistem de conturi este produsul intern brut (BVP), care caracterizează indicatorii economici anuali reali ai țării și arată ritmul de creștere economică (EVAP 2009 1(14): 167); A. Okun (1962), după ce a analizat datele privind rata șomajului și produsul național brut(PNB) în SUA pentru perioada 1953–60, a constatat empiric că există o relație negativă regulată între raportul procentual dintre PNB efectiv și PNB potențial, precum și diferența dintre rata șomajului efectiv și cea naturală (EV 209 14: 140); Prin urmare, cea mai mare influență asupracosturilor totaleo are rata dobânzii (MLA 2012 3(4): 255). În sintagma țări terțe, forma elementului dependent se folosește numai la forma definită, de exemplu: Restricțiile se pot aplica exporturilor sau importurilor în comerțul cu țările terțe (T 2011 4(57): 97); La aceasta a contribuit parțial schimbarea regimului comercial cu țările terțedupă aderarea Lituaniei la UE (ŽŪM 2009 3–4 (16): 187).

Într-un articol, doar forma adjectivală definită este utilizată în poziția de determinant dependent al sintagmelor economie inteligentă și oraș inteligent, de exemplu: În literatura științifică și aplicativă recentă, precum și în documentele strategice, conceptul de economie inteligentă (engl. smart economy) apare tot mai frecvent și este folosit în contexte diverse: la crearea unui oraș inteligent, la dezvoltarea economiei, la planificarea strategică și la evidențierea (promovarea) specificului orașelor. Economia inteligentă este una dintre componentele orașului inteligent, așadar este firesc ca literatura științifică și aplicativă să se concentreze în principal asupra conceptului de oraș inteligent (VPA 2014 3(13): 270). În cazul altor termeni folosiți în acest articol, al căror element principal este tot economia, determinanții adjectivali nu au forma definită, chiar dacă termenii sunt definiți sau explicați, de exemplu: În literatura științifică, economia interconectată este asociată cel mai adesea cu răspândirea internetului și utilizarea acestuia în procesele economice și în viața de zi cu zi; Economia inovatoare se bazează pe legături directe și inverse între știință, producție și formarea personalului (VPA 2014 3(13): 473).

După cum arată exemplele, echivalentele nedefinite ale tuturor termenilor folosiți numai la forma adjectivală definită ar avea un cu totul alt sens sau chiar ar fi lipsite de sens semantic. Așadar, regularitatea care se desprinde dintr-o utilizare fluctuantă arată că, spre deosebire de ceea ce prevede norma codificată, forma adjectivală definită tinde să îndeplinească funcția de a distinge termenul nu de orice analog nedefinit, ci numai de cel care se deosebește evident ca sens. Această tendință este de înțeles, întrucât, într-un text științific, statutul de termen este indicat și de mulți alți indicatori discutați. Pe de altă parte, în subsecțiunea 2.2 s-a menționat că unul dintre argumentele invocate în susținerea normei

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 37

este dorința de a evita ambiguitatea; prin urmare, din acest punct de vedere nu există o contradicție cu norma, ci doar o interpretare specifică a acesteia.

Skiriamąją funkciją būtų galima aiškinti ir gana nuoseklių lietuviškos raiškos neveikiamosios rūšies dalyvių, turinčių veiksmo priemonės, būdo, laiko ar kitų reikšmės atspalvių, ĮF vartojimą, pvz.: Skirstomasis teisingumas (plg. skirstomas teisingumas) buvo pirmasis teisingumo komponentas, į kurį tyrėjai atkreipė dėmesį (OV 2012 64: 42); Todėl socialinį – ekonominį mokesčių vaidmenį atlieka žemiau apibūdintos svarbiausios funkcijos: reguliavimo ir perskirstomoji (plg. perskirstoma) (MLA 2015 2(7): 247); Maisto produktų ir gėrimų gamybos pramonė yra viena didžiausių apdirbamosios pramonės (plg. apdirbama pramonė) šakų Lietuvoje (ŽŪM 2009 1–2(16): 77); Fiksuotas tarifas ir ilgas skatinamasis laikotarpis (plg. skatinamas laikotarpis) sumažina finansinę riziką (VPA 2014 2(13): 261); Investicinių fondų valdymo įmonių metinėse ataskaitose skelbiami du rodikliai, kurie susieti su lyginamaisiais indeksais (plg. lyginamas indeksas) (MLA 2011 4(3): 6); Kaip ir ankstesniais laikotarpiais, santykinai prasčiausi buvo vartojamųjų paskolų portfelio kokybės rodikliai (VSE 2012 2(2): 86). Šiais atvejais dalyvių NF žodžių junginiams suteiktų ryškų objektinės reikšmės atspalvį ir moksliniame tekste tokie junginiai būtų semantiškai neprasmingi. Tipinės reikšmės dalyvių ĮF tokios svarbios skiriamosios funkcijos neatlieka, todėl ji daugiau ir įvairuoja, o neretai kaip bendra pasirenkama NF. Akivaizdžios skiriamosios reikšmės neturi ir lietuviškų, juolab nelietuviškos kilmės būdvardžių ĮF. Tai, be viso komplekso kitų veiksnių, matyt, irgi lemia laisvesnį jos vartojimą ir dažną keitimą paprastąja forma. Iš tų būdvardžių grupės vartojimo polinkiais išsiskiria bendras, –a; grynas, –a ir viešas, –a, tačiau tai irgi paaiškintų skiriamoji funkcija: ekonomikos srities tekstuose dažnai vartojami ir tiesiogiai sumas įvardijantys žodžių junginiai, tokie kaip bendra suma, bendras rodiklis, bendras pelnas, bendra vertė ar pan., pvz.: Mažas pinigų sumas yra brangu ir sunku investuoti, tačiau bendra pinigų suma, žmonių sudedama į fondą, susidaro pakankamai didelė (VSE 2011 1(1): 116); Svarbu įvertinti ne tik tai, kokia yra atskirų veiksnių būklė, bet ir kiek jie svarbūs bendram konkurencingumui bei kokį poveikį atskiram veiksniui turi finansiniai ištekliai (VSE 2013 2(3): 268). Taigi, ta pati forma, parinkta tiek sumą įvardijančiam žodžių junginiui, tiek terminui, keltų dviprasmybės pavojų. Dviprasmybė šioje srityje dažnai galėtų susidaryti ir ĮF nepavartojus būdvardžių viešas, –a ir grynas, –a.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 38

4. UTILIZAREA ÎN AFARA CONTEXTULUI

Ar fi dificil să se verifice în ce măsură dicționarele de termeni influențează utilizarea analizată, cu atât mai mult cu cât este mare varietatea nu doar a acestora, ci și a diferitelor baze de termeni. Totuși, ținând seama de specificul domeniului economiei, s-ar putea presupune că interacțiunea este reciprocă. Întrucât știința economică din Lituania a trecut printr-o transformare relativ recent, o mare parte a terminologiei a trebuit să fie creată din nou și, după cum se vede din dicționarele publicate în acea perioadă, necesarul de termeni a fost acoperit în principal de dicționare de termeni traduse din engleză. Din cauza lipsei de terminologie, a trebuit să se recurgă la dicționarele traduse. Pe de altă parte, acestea indică o anumită schimbare a termenilor, ceea ce permite presupunerea că, la rândul său, și uzul corectează terminologia prezentată în dicționare, cu atât mai mult cu cât circulația termenilor în acest domeniu este intensă. În condițiile actuale de gestionare a terminologiei, uzul este influențat și de diverse baze de termeni. O sursă de termeni deosebit de importantă o constituie actele juridice ale Uniunii Europene și ale Republicii Lituania. Așadar, în continuare se analizează tendințele care se conturează în surse de acest tip.

4.1. Raportul dintre formele pronominale și nepronominale în dicționarele de termeni economici

Pentru a evalua respectarea normei stabilite, sunt selectate cinci dicționare de termeni economici: Dicționarul de termeni economiciEkonomikos terminų žodynas de Christopher Pass, Bryan Lowes și Leslie Davies, publicat în 1994 (în continuare ETŽ₁), ediția revizuită și completată a acestui dicționar, apărută în 1997 (în continuare ETŽ₂), dicționarul didacticEkonomikos terminai ir sąvokos, publicat în 1999 de Universitatea Pedagogică din Vilnius (în continuare ETS), Dicționarul de termeni economiciEkonomikos terminų žodynas de Rūta Vainienė, publicat în 2005 (în continuare EŽ), și dicționarul explicativ englez-lituanianAiškinamasis ekonomikos anglų–lietuvių kalbų žodynas de David W. Pearce, apărut în 2006 (în continuare AŽ). Toate au fost traduse, editate sau recenzate de specialiști în științe economice, însă pregătirea lor lingvistică este inegală: unele au fost editate de un redactor lingvist (ETŽ₁, EŽ), în altele nu este menționat numele redactorului lingvist (ETŽ₂, ETS), iar în AŽ nu numai că este indicat numele redactoarei, ci printre traducătorii, redactorii și consultanții dicționarului este menționat și Departamentul de Terminologie al Institutului Limbii Lituaniene. Totuși, niciunul dintre dicționare nu a fost aprobat de Comisia de Stat pentru Limba Lituaniană, prin urmare ele reprezintă mai degrabă uzul decât norma.

Dintre cele cinci dicționare publicate în ultimele două decenii, principiul marcării obligatorii a termenului cu formă pronominală a fost aplicat doar într-unul — EEŽ₁ —, unde se găsesc 8 termeni din două cuvinte care resping forma pronominală

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 39

(țară în curs de dezvoltare, regiune în curs de dezvoltare, bani scumpi, țară dezvoltată, țară nedezvoltată, creditor de ultimă instanță, produs de calitate inferioară, persoană economă) și 8 termeni multiplu-modificatori: economia țărilor în curs de dezvoltare, cantitatea optimă de comandă, ramură industrială tânără, magazin de produse cu preț redus, curba cheltuielilor optime, bancnote cu valoare nominală declarată, atitudine corectă și imparțială, clauza națiunii celei mai favorizate.

Ceilalți 264 de termeni definiți în acest dicționar, care pot avea formă pronominală, au dobândit-o⁵. Este de înțeles că acest indicator a fost atribuit atât adjectivelor (economie deschisă, profit brut, integrare viitoare, dubla impozitare, piață neagră, bani fierbinți, piață liberă, economie mixtă, împrumut ieftin, monedă forte), cât și participiilor (venituri impozabile, conturi de plătit, venituri în creștere, obligațiuni convertibile, piață invizibilă, acțiuni gratuite, monedă neacoperită, capital împrumutat), precum și termenului care conține un numeral (primul venit – primul servit).

Nu s-au făcut excepții nici pentru cuvintele internaționale (avantaj absolut, societate holding, rentă consolidată, preț nominal, teorie economică pozitivă, societate privată, acțiune privilegiată, magazin specializat, multiplicatorul bugetului echilibrat, împrumut pe termen), deși în acest dicționar nu sunt mulți termeni cu astfel de determinanți dependenți (42 din 264 care au dobândit forma pronominală).

Marcajul termenului a fost atribuit atât adjectivelor la gradul superlativ (nivelul cel mai scăzut, impactul economic cel mai redus, rata dobânzii la împrumut cea mai mică), cât și derivatelor cu sufixul -iškas, -a (stabilirea grosieră a prețurilor, distribuție condiționată, echilibrul ocupării depline).

Forma pronominală este folosită atât în termeni din trei cuvinte (operațiune de piață deschisă, conturi de contabilitate în partidă dublă, zonă de liber schimb, rata naturală a șomajului, impact economic negativ), cât și în termeni alcătuiți din patru sau mai multe cuvinte (legea randamentului marginal descrescător, piața emisiunilor de noi valori mobiliare, valori mobiliare cu rată a dobânzii fixă, partea vărsată a capitalului social, șomaj temporar cauzat de trecerea la un alt loc de muncă).

⁵ Un termen — piață producătoare de numeroase bunuri — se numără printre cele care Kalbos patarimuose sunt considerate forme nerecomandate.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 40

Tendințe diferite în utilizarea formelor adjectivale pronominale se observă și în ediția a doua a acestui dicționar – ETŽ₂. În această colecție de termeni, 24,8 la sută dintre termenii definiți, care ar putea avea o asemenea formă, nu au forma adjectivală pronominală, adică 64 de termeni (194 au dobândit-o, vezi tabelul 1)⁶.

Se fac excepții atât pentru adjective, cât și pentru participii, însă acestea nu sunt consecvente, cf.: politica flexibilă a monopolurilor, dar sistemul cursului valutar flexibil; ramură industrială nouă, dar țara noii industrializări; investiții negative, economii negative, dar impozitul negativ pe venit; beneficiu suplimentar, dar impozit suplimentar pe import; rezerve ascunse, șomaj ascuns, impozite ascunse, dar reducerea ascunsă a prețurilor, majorarea ascunsă a prețurilor; venituri permanente, dar ipoteza venitului permanent; sector privat, dar cheltuieli private, produse private; perioadă scurtă, dar costuri medii pe termen scurt etc.

Se pare că se încearcă omiterea formei adjectivale pronominale la adjectivele la gradul superlativ (clauza națiunii celei mai favorizate, cei mai buni estimatori liniari fără distorsiuni), însă în alți termeni astfel de adjective apar la forma adjectivală pronominală (volumul minim eficient al producției, nivelul cel mai scăzut).

TABELUL 1. Raportul dintre formele adjectivale pronominale și nepronominale în dicționarele de termeni

Raportul dintre formele adjectivale pronominale și nepronominale în dicționarele de termeni | ETŽ₁ | ETŽ₂ | ETS | EŽ | AŽ Determinant dependent la forma adjectivală pronominală: | 264 | 194 | 67 | 149 | 385 adjectiv | 140 | 119 | 48 | 99 | 220 participiu | 123 | 75 | 18 | 46 | 160 cuvânt internațional | 42 | 43 | 19 | 42 | 87 Determinant dependent la forma nepronominală: | 16 | 64 | 49 | 66 | 114 adjectiv | 8 | 31 | 35 | 37 | 65 participiu | 8 | 34 | 13 | 29 | 49 cuvânt internațional | 0 | 16 | 20 | 39 | 12

Termeni analogi, în care determinantul adjectival aflat în aceeași poziție apare la forma adjectivală pronominală (domeniul comerțului liber, bugetul flexibil al producției, sistemul glisant al cursului de schimb fix), împiedică explicarea formei nepronominale a adjectivului prin poziția sa (sistemul cursului valutar flexibil, curs valutar opac, indicator al lichidității rapide). Forma adjectivală pronominală nu este folosită pentru 16 cuvinte internaționale

⁶ Datele din dicționare includ numai termenii ale căror definiții sunt prezentate. Termenii corectați sau legați de cei de bază prin alte trimiteri nu sunt incluși în numărătoare.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 41

(fluxuri de numerar actualizate, ipoteza piețelor eficiente, sistem al cursului valutar fix, variabilă fictivă, instituție de depozit autorizată, societate cotată la bursă etc.), însă această excepție nu este consecventă, deoarece cuvintele internaționale care intră în componența altor termeni apar la forma adjectivală pronominală, de exemplu: valoare absolută, cerere efectivă, integrare orizontală, datorie consolidată, activ material, rată minimă a salariului.

Utilizarea formei adjectivale pronominale a participiului este, de asemenea, variată, de exemplu: societate cotată la bursă, dar societate cotată; titlu de valoare răscumpărabil, dar titlu de valoare nerăscumpărabil; titlu de valoare cu scadență nedeterminată, dar obligațiune perpetuă (consolă); venituri deținute, dar venituri obținute etc. Așadar, în ETŽ₂ nu se evidențiază excepții consecvente, cu excepția faptului că se fac excepții pentru termeni individuali. Acestea ar fi putut apărea din cauza faptului că limbajul dicționarului nu este suficient de sistematizat; totuși, din acest motiv, este posibil și ca dicționarul să reflecte pur și simplu mai fidel tendințele uzului din acea perioadă, adică termenii individuali în care sunt răspândite formele nepronominale au fost incluși în dicționar în această formă. Într-adevăr, mulți termeni noi, în comparație cu ETŽ₂, nu au dobândit forma adjectivală pronominală, de exemplu: indicatori de depășire, capital vărsat, sistem al cursului valutar fix, piața valorilor mobiliare necotate, combinarea optimă a factorilor, stabilirea prețurilor de limitare, rezerve ascunse, venituri ascunse.

Tačiau ETS (1999) irgi įtraukti 49 terminai, neturintys ĮF, ir jie sudaro 42,2 procento visų šiame žodyne pateikiamų ĮF galinčių įgyti terminų. ĮF neįgijo 29 lietuviški žodžiai, įskaitant tris terminus, kuriuose šios formos neįgijo vienas iš dviejų ją galėjusių įgyti žodžių (grąžintina išperkamoji nuoma, nevisiškasis matomasis darbuotojų užimtumas ir nevisiškas paslėptasis darbuotojų užimtumas), pvz.: bendra įmonė, dvigubas apmokestinimas, ilgas laikotarpis, nedirbantys asmenys, neteisėta veikla, pakankama konkurencija, papildoma mokesčių našta, užimti gyventojai. Iš tarptautinių žodžių ĮF nėra įgiję 20, pvz.: disponuojamos pajamos, elastinga paklausa, likvidus turtas, natūrali oligopolija, optimalus vartojimas; aktyvi darbo paieška, efektyvus gyventojų užimtumas, minimalus gyvenimo lygis, natūralus nedarbo lygis, racionalus gyventojų užimtumas.

Totuși, excepția făcută în dicționar nu este consecventă, deoarece sunt prezentate și cuvinte internaționale la forma adjectivală pronominală, de exemplu: costuri alternative, economie centralizată, integrare orizontală, acțiune privilegiată; active materiale pe termen lung, categorii ale muncii ilegale, piața muncii neoficială, cerere potențială de muncă, rată reală a dobânzii. Există și cazuri de inconsecvență evidentă, de exemplu: sărăcie absolută, dar avantaj absolut; economie deschisă, dar operațiuni pe piața deschisă; costuri alternative, dar salariu alternativ; întreprindere comună, dar

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 42

piață comună; întreprindere comercială individuală, dar întreprindere individuală (personală); prețul cel mai mic, regula costurilor cele mai mici, dar regula impozitului minim.

EŽ (2005) pateikiami 66 ĮF neigi̇ję terminai, šią formą yra įgiję 149, taigi, morfologiniu rodikliu nežymima 30,7 procento juo galimų žymėti terminų. ĮF nepažymėti 29 terminų sudėtiniai dėmenys dalyviai, pvz.: asocijuota įmonė, dolerizuota ekonomika, išskaidytas žinojimas, monopolizuota rinka, nepadengti pinigai, nelisting­uojami vertybiniai popieriai, neribota atsakomybė, riboti ištekliai, subalansuota rinka, susiję asmenys, valdomas valiutos kurso svyravimas. Išskyrus termino gautinos sumos priklausomąjį dėmenį, kuris yra reikiamybės dalyvis, visi kiti ĮF neiġiję dalyviai yra esamojo arba būtojo kartinio laiko dalyviai, pasakantys su dabartyje vykstančiu ar praeityje vykusiu veiksmu susijusias apibendrintas ypatybes. Kai kurie iš tų terminų yra perkeltinės reikšmės žodžių junginiai, pvz.: lengvi pinigai, nematoma ranka, nemokami pietūs, melžiamos karvės, užburtas ratas.

În acest dicționar, 46 de termeni conțin participii cu EF, așadar, în total, EF nu este utilizată în 40,9 la sută dintre termenii prezentați în EŽ care includ un participiu. După cum se vede din exemplele de mai jos, EF apare la cuvinte destul de lungi; prin urmare, criteriul economiei nu ar trebui să fie factorul principal care determină neindicarea participiului prin EF, de exemplu: subvenție compensatorie, titlu de valoare convertibil, parte calificată a capitalului social, venituri neimpozabile, acțiuni preferențiale cu dividend cumulativ, depozit la termen. Comparând proporția cuvintelor internaționale care au dobândit EF cu cea a celor care nu au dobândit-o, primele sunt 42, iar cele din urmă 39.

Așadar, ca și în cele două dicționare discutate anterior, excepțiile nu se fac pe baza criteriului originii cuvântului sau al părții de vorbire, ci pentru termeni individuali. Altfel, nu s-ar putea explica de ce grupurile de cuvinte prețul absolut, avantajul absolut, tipul ideal au primit EF, în timp ce al factorului fundamental termenul dependent este folosit cu NF, sau de ce capitalul vărsat a dobândit EF, în timp ce capitalul donat nu a dobândit-o; comparați și subvenția compensatorie, obligațiunea convertibilă și societatea cotată la bursă; împrumutul sindicalizat și raportarea consolidată; chiar și societatea de investiții holding și persoana care o controlează; zona economică liberă și accesul liber pe piață; impozitul negativ pe venit și efectul extern negativ; lista oficială și oferta oficială; proprietatea publică și distribuția publică.

Cel mai recent dicționar de termeni economici — AŽ — se distinge prin faptul că printre redactorii săi este menționată și Secția de Terminologie a Institutului Limbii Lituaniene. Probabil din acest motiv, EF este folosită mai consecvent în dicționar. Majoritatea termenilor menționați anterior, care tind să fie utilizați cu NF sau sunt prezentați astfel în dicționare

BENDRINĖ KALBA 89 (2016) www.bendrinekalba.lt ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 43

în această formă, sunt prezentați în AŽ ca având EF, de exemplu: ipoteza venitului absolut, economie deschisă, piață comună, venituri disponibile, variabilă fictivă, echitate orizontală, acțiuni preferențiale cumulative, comerț liber, piață liberă, active lichide, active materiale, sector informal, valoare nominală, producție potențială, bun privat, așteptări raționale, buget echilibrat, piață perfectă, dezvoltare durabilă.

Nici în acest dicționar principiul marcării obligatorii a termenilor prin EF nu se aplică în mod universal. De exemplu, 114 termeni explicați în acest dicționar nu au dobândit EF⁷. Se explică ceva mai mulți termeni în care adjectivul nu a dobândit EF (65), de exemplu: înlocuire dublă, ramură industrială tânără, locuri de muncă vacante, noi angajări, ocupare incompletă, sector avansat, monedă slabă, capital flexibil, armonizare exactă, monedă puternică. Există, de asemenea, 49 de termeni în care participiul nu are EF, de exemplu: funcție concavă, raport fix între capital și muncă, țări dezvoltate, instituții de depozit autorizate, utilitate marginală descrescătoare, piața decontărilor imediate, rezerve pentru cheltuieli neprevăzute, proprietar absent al terenului, bun nerecomandat, ipoteza lucrătorului descurajat, capital de bază dorit, beneficii suplimentare, cotă valutară reținută, acțiune de încredere, preț de ofertă, fonduri împrumutate, creștere pauperizantă, acțiuni concertate, produse adecvate.

În acest dicționar se fac excepții destul de regulate; de exemplu, în termeni se folosesc cuvintele minim, -ă; optim, -ă cu NF: legi privind salariul minim, rata minimă a dobânzii la împrumuturi, obiectivul ocupării minime, dimensiunea optimă a fabricii, taxa vamală optimă, capacitatea optimă. În termenii cu EF, adjectivul uniform, -ă nu este folosit, de exemplu: plată uniformă, teoria sacrificiului egal, utilitate uniformă, curba costurilor egale. Se tinde să nu se folosească în termenii cu EF adjectivele cu sufixul -iškas, -a, de exemplu: restricție voluntară a exporturilor, șomaj voluntar, compatibilitate completă. AŽ prezintă o tendință similară și în privința termenilor care includ derivate cu sufixul -ingas, -a, de exemplu: legile comerțului echitabil, Consiliul Comerțului Echitabil, rata echitabilă a rentabilității, salariu echitabil, preț echitabil. Totuși, eficient, -ă se folosește cu EF (ipoteza piețelor eficiente, teoria salariului eficient); sunt incluși și termenii populație aptă de muncă, regula acordului unanim.

⁷ Ca și în calcularea datelor din celelalte dicționare de termeni, termenii care sunt doar menționați, fără a fi explicați, nu sunt luați în calcul.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 44

Se pare că se tinde să nu se folosească formele adjectivale pronominale în expresii cu sens figurat, precum bani scumpi, bani „fierbinți”, bani ușor de obținut, bani ieftini, monedă slabă, capital flexibil, însă se folosesc mâna invizibilă, inflația galopantă, emisiunea „în curs”.

În unii termeni, forma adjectivală pronominală este folosită numai la unul dintre adjectivele coordonate, de exemplu: curs valutar flotant liber, curs valutar flotant reglementat. În alți termeni, însă, forma adjectivală pronominală este folosită la ambele adjective, de exemplu: variabile dependente limitate, produs material net, obligațiuni de economii cu participare la loterie, impozitul pe bunurile imobiliare moștenite. Alte excepții arată, de asemenea, că aceasta se aplică mai degrabă unor sintagme individuale, de exemplu: economie deschisă, dar resurse cu acces deschis; credit maxim posibil, stabilirea prețurilor în funcție de cererea maximă, dar verosimilitate maximă, cerere maximă de muncă; cele mai mici pătrate, metoda în doi pași a celor mai mici pătrate; funcție de câștig (câștig), dar curba câștigată a ofertei de muncă; obligațiuni consolidate, dar fondul consolidat; inflație anticipată, dar randamentul net anticipat; economie de piață mixtă, dar societate cu capital mixt.

Așadar, dicționarele de termeni economici arată că principiul marcării obligatorii a termenului prin forma adjectivală pronominală nu se aplică în general, cu excepția ETŽ. Totuși, anumiți termeni în care forma adjectivală pronominală îndeplinește o funcție distinctivă evidentă sunt prezentați în dicționarele de termeni ca având această formă, dacă termenii respectivi figurează în dicționar, de exemplu: produsul intern brut și produsul național brut, profitul brut, venitul brut; numerar, produsul intern net și produsul național net, profitul net, valoarea actuală netă și valoarea netă; putere de cumpărare; bunuri de consum și credit de consum; lucrări publice; capital uman. Totuși, cu greu s-ar putea explica această tendință prin influența uzului sau viceversa, deoarece, de exemplu, în articolele științifice se tinde să nu se folosească forma adjectivală pronominală a anumitor adjective (economie deschisă, variabilă fictivă, comerț liber, valoare nominală, piață perfectă, economie închisă), deși aceste sintagme sunt de regulă incluse în dicționarele de termeni cu forma adjectivală pronominală. În plus, în textele coerente analizate, excepțiile privind participiile și cuvintele internaționale sunt mai frecvente decât ar sugera dicționarele respective, mai ales în cazul participiilor cu rădăcină internațională. S-ar putea considera o concordanță între dicționarele de termeni și uz faptul că adjectivele la gradul superlativ și echivalentele lor nelituaniene nu sunt marcate prin forma adjectivală pronominală; totuși, după cum arată exemplele prezentate, dicționarele cuprind și neregularități. În unele dicționare se remarcă tendința mai pronunțată de a nu marca prin forma adjectivală pronominală anumite participii, în altele sunt prezentate destul de multe cuvinte internaționale care nu sunt marcate prin acest indicator, însă, în general, nici în acestea, ca și în textele coerente, această regularitate nu constituie o regulă universală.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 45

Analiza dicționarelor de termeni arată și mai clar că utilizarea formelor adjectivale pronominale în termeni variază considerabil, însă, în general, se impune principiul aplicării excepțiilor la termeni individuali.

4.2. Formele adjectivale pronominale în termenii actelor legislative

Actele legislative reprezintă un domeniu specific al utilizării termenilor. În acestea, termenii (noțiunile) sunt definiți mai întâi, iar apoi sunt folosiți numai în forma astfel definită. Prin urmare, nu este posibilă folosirea unor forme diferite ale unui termen în același text. Forme diferite ale unui termen pot apărea cel mult în acte legislative diferite, deși, după cum arată Banca de termeni a Republicii Lituania, unde este descris scopul acesteia⁸ și este enunțat obiectivul bazei terminologice interinstituționale a Uniunii Europene IATE (engl. Inter-Active Terminology for Europe)⁹, se urmărește uniformizarea terminologiei. Deoarece forma formală a termenului nu se schimbă în urma realizării sale în text, rămâne să examinăm glosarele incluse în actele legislative și să vedem care este raportul dintre formele adjectivale pronominale și cele nepronominale în acestea. Pentru această evaluare au fost selectate 20 de legi ale Republicii Lituania care reglementează domeniul economiei (inclusiv finanțele) și 20 de directive și regulamente ale Consiliului și/sau Parlamentului Uniunii Europene¹⁰.

Dintre cei 192 de termeni definiți în legile Republicii Lituania examinate, dintre care cel puțin un component ar putea lua forma adjectivală pronominală, 91 de termeni nu o iau¹¹. La 34 de termeni nemarcați astfel, componentul dependent este un participiu cu sens tipic, de exemplu: persoane asociate, fond de pensii profesionale cu prestații definite, intermediar care și-a dezvăluit identitatea, baza centrală de informații reglementate, întreprindere participantă, poziție dominantă, impozit fix pe profit, entitate finanțatoare, întreprindere controlată, lucrător detașat, persoană care controlează, negocieri nedivulgate, întreprindere-mamă, întreprindere supravegheată, piață reglementată, persoane afiliate, întreprindere afiliată, piață afiliată.

În 53 de termeni, componentele sunt adjective, de exemplu: entitate similară, auxiliar apropiat, licitație deschisă, suma totală plătită de beneficiarul unui credit de consum, bancă fictivă, legături strânse, activitate individuală, autoritate competentă, perioadă minimă de participare, persoane cu reputație ireproșabilă, participanți neprofesioniști la piață, ofertă publică voluntară, întreprindere independentă, societate de investiții de tip închis, ofertă publică de valori mobiliare.

⁸ Banca de termeni a Republicii Lituania este disponibilă online: http://www.vlkk.lt/terminu-bankas.

⁹ IATE este disponibilă online: http://iate.europa.eu/switchLang.do?success=mainPage&lang=lt.

¹⁰ Toate documentele sunt enumerate în lista de surse.

¹¹ În cazul a trei termeni, unul dintre componente ia forma adjectivală pronominală, iar celălalt nu: societate holding care desfășoară activități mixte, întreprindere holding de asigurări pentru activități mixte, servicii publice importante.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 46

O asemenea utilizare evidențiază și mai mult că, la alegerea formei elementului subordonat, nu se recurge la criterii definite. Unele cazuri arată fie că nu s-a ajuns la o decizie privind forma, fie că actele normative nu sunt armonizate între ele, de exemplu: persoană care controlează, societate controlată, dar unitate controlată, unitate impozabilă controlată, societate de investiții de tip holding, societate financiară holding, societate financiară holding cu activitate mixtă; întreprindere-mamă, în alte locuri – întreprindere-mamă, întreprindere-fiică. Într-un loc se vorbește despre piață reglementată, dar există și participarea reglementată a unei părți terțe. În ÎF apar forme participiale incluse în termeni destul de lungi (de exemplu: persoane asociate depozitarului societății de investiții de tip holding, organism de plasament colectiv destinat investitorilor informați, participarea reglementată a unei părți terțe), ceea ce confirmă, de asemenea, că economia de spațiu nu este cel puțin principalul motiv pentru neutilizarea ÎF. În ÎF se folosesc întotdeauna participii pasive cu nuanțe de sens mai specifice, de exemplu: eveniment asigurat, comisie consultativă pentru elaborarea politicilor privind piețele financiare, sumă de răscumpărare, linie de interconexiune, bun mobil, indice de referință. Pentru cuvintele internaționale se folosesc atât ÎF, cât și NF, de exemplu: rata fixă a dobânzii la creditele de consum, instrument de integrare orizontală, active lichide, investitor neprofesionist, dar impozit pe profit fix, bancă fictivă, activitate individuală, autoritate competentă, participanți neprofesioniști la piață.

Glosarele de termeni (noțiuni) incluse în actele juridice ale Uniunii Europene evidențiază deja predominanța NF: în 20 de documente au fost găsiți 80 de termeni cu ÎF, iar 105 termeni nu sunt marcați astfel. Participiile au ÎF mai des decât adjectivele, în primul rând cele la diateza pasivă, de exemplu: bază consolidată, depozit nerambursabil, activitate infracțională, sistem de tranzacționare organizat, obligațiune acoperită, autoritate națională desemnată pentru supravegherea macroprudențială, autoritate publică desemnată, valori mobiliare transferabile, instituție aflată în curs de rezoluție, societate de asigurare dependentă, bursă recunoscută, interfață adaptată, entitate supravegheată, piață reglementată, obligațiuni garantate cu emisiuni de mari dimensiuni, depozit structurat. Există și participii active fără ÎF, de exemplu: stat membru participant care cooperează îndeaproape, parte afiliată, întreprinderi afiliate, instrumente afiliate, grup de clienți afiliați. Totuși, în alți termeni, atât participiile active, cât și cele pasive au ÎF, de exemplu: depozite asigurate, întreprindere asociată, cotă de impozitare amânată, tranșe cu rată fixă, tranșă cu rată variabilă, operațiuni de ajustare, autoritate națională desemnată, societate financiară holding-mamă, valori mobiliare transferabile, stat membru gazdă, întreprindere-mamă a Uniunii, intermediar de credite legat, atragerea depozitelor la termen. Aceeași diversitate se observă și

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 47

în cazul utilizării ÎF la adjective, de exemplu: procedură de ofertare accelerată, diferențe temporare, active necorporale, suport durabil, proprietar real, dar bancă fictivă, legături strânse, autoritate competentă, instituție temporară, piață lichidă, formă imaterială, sistem de înregistrări imateriale, interfață interoperabilă, identificator unic. Sunt prezentați numeroși termeni în care adjectivul comun, -ă nu are ÎF, de exemplu: cont comun, proceduri comune, mecanism comun de supraveghere, instrumente de fonduri proprii de nivel 1 de bază comune, rata anuală efectivă comună a costului creditului. Nici adjectivul important, -ă nu are ÎF, de exemplu: grup supravegheat important, entitate supravegheată importantă, entitate supravegheată importantă dintr-un stat participant din afara zonei euro.

În concluzie, tendințele de utilizare a ÎF care se desprind din actele normative arată că acestea sunt înlocuite tot mai mult de NF, însă utilizarea niciuneia dintre forme nu este regulată. Deși se pot distinge anumite tendințe, se conturează tot mai mult practica de a decide, în fiecare caz concret, dacă termenul va fi marcat prin ÎF.

5. RELAȚIA DINTRE UZ ȘI NORMĂ

Relația dintre uz și norma codificată, care stabilește marcarea obligatorie a termenului prin ÎF și care se conturează din articole științifice din domeniul economiei, dicționare de termeni și acte normative, poate fi descrisă ca o neconcordanță: se încearcă marcarea anumitor termeni prin acest indicator morfologic, însă o asemenea marcare nu este generalizată.

Totuși, analiza normei codificate arată că nici aceasta nu este coerentă. Pe de o parte, se stabilește marcarea obligatorie a termenului printr-un indicator morfologic; pe de altă parte, la formularea acestui principiu se recurge la funcția de marcare a speciei, care nu prevede o asemenea marcare neexclusivă. Marcarea speciei este o unitate de ordin secundar sau terțiar în clasificarea sensurilor ÎF prezentată în lucrări descriptive și normative – un subtip al sensului definitoriu sau distinctiv ori unul dintre modurile de exprimare a determinării; însă utilizarea ÎF cu sens definitoriu (exprimarea determinării), după cum reiese din gramatici și lucrări de cercetare, nu este regulată în limba lituaniană. Nu doar lucrările de cercetare, ci și cele normative menționează diverse cazuri și excepții de neutralizare a opoziției dintre determinare și nedeterminare, justificându-le prin factori obiectivi precum specificul formării adjectivelor pronominale, diferența redusă de sens dintre ÎF și NF, influența contextului etc. Dacă marcarea speciei este un subtip al sensului definitoriu sau un mod de exprimare a determinării, asemenea excepții ar trebui să o caracterizeze și pe aceasta. În plus, atât lucrările de cercetare, cât și cele normative indică în mod explicit și excepția asociată marcării speciei

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 48

și o explică prin același factor ca neutralizarea opoziției dintre determinare și nedeterminare. Relația dintre marcarea speciei și termen, dintre utilizarea ÎF cu sens specific de specie și utilizarea ÎF în terminologie nu este indicată, iar diferența nu este definită, ceea ce permite interpretarea uzului potrivit căreia o asemenea diferență nici nu există. Din unele lucrări normative reiese că nu se face deloc o asemenea distincție.

Odată cu formarea acestei dualități a normei, apare variație și în uz. Materialul analizat – articole științifice din domeniul economiei, dicționare de termeni și acte normative – arată că uzul se caracterizează printr-o variație deosebit de amplă. Se încearcă marcarea termenilor cu marcajul obligatoriu stabilit de norma codificată, însă unele tendințe de utilizare arată că se aplică mai degrabă excepțiile de la opoziția dintre determinare și nedeterminare sau, în general, excepțiile de la utilizarea ÎF prevăzute în lucrările normative.

În primul rând, uzul în texte coerente arată tendința de a nu marca prin ÎF acei termeni al căror element subordonat este un adjectiv sau participiu internațional. Multe cuvinte internaționale au un sens lexical specific, iar specificitatea sensului lexical este prezentată în literatura de cercetare și normativă drept unul dintre factorii și cazurile în care determinarea nu este marcată prin ÎF. În terminologia din domeniul economiei se formează și se utilizează foarte mulți termeni cu cuvinte internaționale, iar simplul fapt că elementul subordonat este exprimat printr-un cuvânt de origine străină într-un text științific poate constitui un indiciu al statutului terminologic. Astfel, indicatorul suplimentar al termenului – ÎF – devine irelevant. În texte de acest tip, termenul este marcat și prin alți indicatori: prezentarea definiției, explicarea, utilizarea sintagmei pentru a denumi o noțiune, o teorie, o concepție, o metodă sau un model, clasificarea obiectului ori fenomenului denumit și repetarea frecventă a sintagmei în text. Funcția ÎF de indicator al termenului se estompează mai ales în texte precum actele normative, în care termenul sau noțiunea este definit(ă) și în care, dată fiind natura textului, nu este posibilă o variație nici semantică, nici formală.

În al doilea rând, utilizarea analizată arată că adesea nu există o diferență de sens semnificativă între forma simplă și ÎF, mai ales între participiile active și pasive la prezent și la trecutul simplu, cu sensuri tipice, și corespondentele lor pronominale. Chiar și fără ÎF, asemenea participii descriu suficient obiectele și le disting de celelalte, astfel încât ÎF devine și în acest caz, în esență, redundantă. Prin adăugarea ei, participiul doar se lungește. Având în vedere alți indicatori ai statutului terminologic – sensul specific, repetarea frecventă a sintagmei în text, contextul care evidențiază legătura ei directă cu noțiunea sau concepția, precum și definițiile ori explicațiile furnizate –, marcarea participiului și prin ÎF devine inutilă. După cum arată textele științifice, o diferență redusă de sens separă și

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 49

adjectivele lituaniene și cele de origine nelituaniană, precum și corespondentele lor cu forme pronominale. Așadar, în majoritatea cazurilor nu apare ambiguitatea dintre o sintagmă care denumește o însușire obișnuită și o sintagmă sau un termen care desemnează o specie, ambiguitate a cărei posibilitate este considerată unul dintre temeiurile pentru furnizarea FP în terminologie. Dimpotrivă, limita semantică este atât de neclară, încât în uz este convenabilă utilizarea generalizată a unei singure forme a sintagmei, care poate cuprinde diverse nuanțe de sens.

Utilizarea în texte coerente și cea în afara contextului, analizate aici, evidențiază nu numai factorii legați de sensul lexical specific al cuvântului și de diferența redusă de sens, prevăzuți drept stimuli ai neutralizării opoziției dintre determinare și nedeterminare, ci și alte posibile excepții de la folosirea FP. Deși neregulat, și în aceste situații există tendința de a nu utiliza FP atunci când determinantul termenului este un adjectiv la superlativ, un derivat cu sufixul –iškas, –a sau când sintagma are sens figurat.

Așadar, în esență este reflectată nu norma care afirmă marcarea obligatorie a termenului, ci norma generală de utilizare a FP, care prevede o utilizare relativ facultativă a FP. Pe de altă parte, uzul arată și că se încearcă, într-un fel, concilierea celor două orientări normative, rezultând o interpretare specifică a normei codificate: pentru textele coerente, în care se prevăd diverși alți indicatori ai termenului, FP primește funcția de a marca nu orice sintagmă, ci numai pe aceea care se distinge printr-o diferență evidentă de sens față de corespondentul fără formă pronominală. Totuși, astfel apare o variație deosebită, care contravine considerabil principiului sistemicității relevant pentru terminologie. În special utilizarea în afara contextului — în dicționarele de termeni și în glosarele din actele juridice — arată clar că uzul devine, dimpotrivă față de obiectivul urmărit de norma stabilită, extrem de nesistematic, excepțiile fiind aplicate aproape fiecărei sintagme în parte.

În același timp, utilizarea FP în dicționarele de termeni și în actele juridice dezvăluie o evoluție care arată că FP concurează tot mai mult cu NF, iar acestea din urmă câștigă chiar teren. Asemenea tendințe ar corespunde tendințelor de utilizare a FP cu alte sensuri, recunoscute atât în publicațiile normative, cât și, în general, tendințelor de utilizare a FP: în limba standard, FP sunt înlocuite tot mai mult de NF, iar FP dispar, în general, deși orientarea normativă ar sugera că tocmai în terminologie se întrevede perspectiva principală a opoziției dintre FP și NF, opoziție care, de altfel, manifestă tot mai multe semne de nivelare. Perspectiva unei asemenea orientări este, în esență, infirmată de evaluarea și definirea insuficiente ale relației dintre marcarea speciei și utilizarea termenului. În lipsa unei asemenea determinări, uzul reflectă, în fond, doar chestiunile de codificare nerezolvate și contradicțiile acesteia.

Toate acestea impun necesitatea clarificării criteriului de codificare. O posibilă soluție — respectând cerința de sistemicitate aplicată în terminologie — este să se acorde prioritate criteriului marcării obligatorii a termenului prin forma pronominală; o a doua soluție este să se considere drept temei al normei regularitățile marcării speciei și excepțiile previzibile de la acestea.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 50

Analiza uzului efectuată ar permite concluzia că aplicarea primului criteriu ar spori, probabil, sistemicitatea utilizării termenilor; totuși, în luarea deciziilor de codificare ar trebui probabil evaluată suficient și posibila influență a tipului de text: în textele științifice sau administrative, funcția FP de indicator al termenului poate fi mai puțin relevantă decât în stilurile mai libere, întrucât în astfel de texte statutul de termen este indicat și prin alți indicatori. Pe de altă parte, alegerea criteriului marcării speciei ar însemna, totodată, recunoașterea neregularității continue a utilizării FP, a tendințelor generale de utilizare a FP și a factorilor importanți și, în consecință, a slăbirii funcției FP în terminologie. Probabil, această orientare s-ar menține și dacă uzul ar fi lăsat cu totul la voia lui.

Desigur, concluziile formulate aici cu privire la tendințele uzului și la posibila evoluție viitoare a utilizării FP în terminologie ar fi completate considerabil de cercetări asupra uzului în diverse alte stiluri funcționale, și nu numai în domeniul economic. Rămân încă numeroase surse de uz din domeniul economic care trebuie cercetate, atât în stilul științific, cât și în cel administrativ, de exemplu lucrări de economie teoretică și practică de tip monografic, manuale universitare, diverse analize, rapoarte, traduceri din alte limbi, mai ales din engleză, care nu are FP, și așa mai departe.

CONCLUZII

1. Uzul nu corespunde normelor prezentate în publicațiile lingvistice, care stabilesc FP drept indicator obligatoriu al termenului.

2. Tendințele uzului evidențiază insuficienta claritate a codificării, dar scot mai pregnant în relief problemele ei esențiale.

3. Se ridică problema criteriului, și anume se arată că, deși se afirmă marcarea obligatorie a termenului prin FP, în esență se urmează criteriul marcării speciei, care prevede o utilizare mult mai facultativă.

4. Caracterul facultativ al criteriului este determinat de clasificarea sensurilor FP.

5. Neclaritățile codificării sunt determinate și de faptul că relația dintre marcarea speciei și termen nu este definită.

6. Studiul uzului arată că acesta se bazează nu pe funcția FP stabilită pentru terminologie, ci pe excepțiile de utilizare a FP prevăzute pentru sensul de determinare și subcategoriile acestuia.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016) www.bendrinekalba.lt ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 51

7. Excepțiile sunt interpretate în mod specific în terminologie: un cuvânt internațional sau o formă de participiu devine adesea un indicator al termenului.

8. Contextul este un factor important în neutralizarea opoziției dintre formele cu și fără articol adjectival în terminologie: într-un text științific coerent, un grup de cuvinte poate fi recunoscut drept termen și fără un indicator morfologic.

9. Uzajul care încearcă să îmbine criteriul este destul de nesistematic; excepțiile sunt aplicate, în cadrul acestuia, separat fiecărui grup de cuvinte.

10. O asemenea situație pune codificarea în fața unei alegeri: să formuleze mai clar principiul marcării universale a termenului prin forma cu articol adjectival și să urmărească consecvența și caracterul sistematic al terminologiei, sau să acorde prioritate criteriului exprimării unei trăsături specifice clasei și să determine astfel, în esență, slăbirea în continuare a funcției formei cu articol adjectival ca marcator al termenului. Uzajul ar urma, probabil, această direcție și dacă s-ar decide să fie lăsat să evolueze de la sine.

ŠALTINIAI

Mokslo žurnalai

EV – Ekonomika ir vadyba / Economics and management. Prieiga internete: http://internet.ktu.lt/en/science/journals/manage/frames1_1.html.

EVAP – Ekonomika ir vadyba: aktualijos ir perspektyvos. Prieiga internete: http://su.lt/index.php?option=com_content&view=article&id=599&Itemid=17344&lang=lt.

MLA – Mokslas – Lietuvos ateitis / Science – future of Lithuania. Prieiga internete: http://www.mla.vgtu.lt/index.php/mla/index.

MTS – Management theory and studies for rural business and infrastructure development / Vadybos mokslas ir studijos – kaimo verslų ir jų infrastruktūros plėtrai. Prieiga internete: http://mts.asu.lt/mtsrbid/index.

OV – Organizacijų vadyba: sisteminiai tyrimai / Management of organizations: Systematic research. Prieiga internete: https://ejournals.vdu.lt/index.php/management-organizations/index.

T – Tiltai. Prieiga internete: https://www.ku.lt/leidykla/turinys/leidiniai/moksliniai-zurnalai/tiltai.

TE – Taikomoji ekonomika: sisteminiai tyrimai / Applied economics: Systematic research. Prieiga internete: https://ejournals.vdu.lt/index.php/applied-economics/index.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 52

VPA – Viešoji politika ir administravimas / Public policy and administration. Prieiga internete: https://www.mruni.eu/lt/mokslo_darbai/vpa/apie_leidini.

VSE – Verslo sistemos ir ekonomika / Business systems & Economic. Prieiga internete: https://www.mruni.eu/lt/mokslo_darbai/vse/apie_leidini.

VTP – Verslas: teorija ir praktika / Business: theory and practice: http://www.btp.vgtu.lt/index.php/btp/index.

ŽŪM – Žemės ūkio mokslai. Prieiga internete: http://www.lmaleidykla.lt/ojs/index.php/zemesukiomokslai.

Terminų žodynai

AŽ 2006 – Aiškinamasis ekonomikos anglų–lietuvių kalbų žodynas. Sudarė D. W. Pearce, Vilnius: Tyto alba.

ETŽ₁ – Pass Ch., Lowes B., Davies L. 1994: Ekonomikos terminų žodynas. Red. A. Pupkis, ekonomikos terminijos red. konsultantas St. Vaitkevičius, Vilnius: Baltijos biznis.

ETŽ₂ – Pass Ch., Lowes B., Davies L. 1997: Ekonomikos terminų žodynas. Antrasis papildytas ir pataisytas leidimas. Redagavo ir tikslino A. V. Rutkauskas, St. Vaitkevičius, Vilnius: Baltijos biznis.

ETS 1999 – Ekonomikos terminai ir sąvokos. Mokomasis žodynas. Sud.: J. Bagdanavičius, P. Stankevičius, L. Lukoševičius. Vilnius: Vilniaus pedagoginis universitetas.

EŽ 2005: Vainienė R. Ekonomikos terminų žodynas, Vilnius: Tyto alba.

Lietuvos Respublikos teisės aktai

Draudimo įstatymas (2003 09 18, Nr. IX-1737). – Valstybės žinios, 2003 10 08, Nr. 94-4246.

Elektros energetikos įstatymas (2000 07 20, Nr. VIII-1881). – Valstybės žinios, 2000 08 04, Nr. 66-1984.

Finansinių priemonių rinkų įstatymas (2007 01 18, Nr. X-1024). – Valstybės žinios, 2007 02 08, Nr. 17-627.

Finansų įstaigų įstatymas (2002 09 10, Nr. IX-1068). – Valstybės žinios 2002 09 18, Nr. 91-3891.

Gyventojų pajamų mokesčio įstatymas (2002 07 02, Nr. IX-1077). – Valstybės žinios 2002 07 19, Nr. 73-3085.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 53

Indėlių ir įsipareigojimų investuotojams draudimo įstatymas (2002 06 20, Nr. IX-975). – Valstybės žinios, 2002, Nr. 65-2635.

Informuotiesiems vartotojams skirtų kolektyvinio investavimo subjektų įstatymas (2013 06 18, Nr. XII-376). – Valstybės žinios, 2013 06 28, Nr. 68-3410.

Įmonių, priklausančių finansų konglomeratui, papildomos priežiūros įstatymas (2004 07 15, Nr. IX-2387). – Valstybės žinios, 2004 08 03, Nr. 120-4433.

Kolektyvinio investavimo subjektų įstatymas (2003 07 04, Nr. IX-09). – Valstybės žinios, 2003 07 25, Nr.74-3424.

Konkurencijos įstatymas (1999 03 23, Nr. VIII-1099). – Valstybės žinios 1999 04 02, Nr. 30-856.

Kontroliuojančiųjų investicinių bendrovių įstatymas (2003 07 04, Nr. I-1710). – Valstybės žinios, 2003 07 25, Nr. 74-3425.

Pelno mokesčio įstatymas (2001 12 20, Nr. IX-675). – Valstybės žinios, 2001 12 29, Nr. 110-3992.

Pinigų plovimo ir teroristų finansavimo prevencijos įstatymas (1997 06 19, VIII-275).– Valstybės žinios 1997 07 04, Nr. 64-1502.

Pridėtinės vertės mokesčio įstatymas (2002 03 05, IX-751). – Valstybės žinios, 2002 04 05, Nr. 35-1271.

Profesinių pensijų kaupimo įstatymas (2006 07 04, Nr. X-745). – Valstybės žinios, 2006 07 27, Nr. 82-3248.

Smulkiojo ir vidutinio verslo plėtros įstatymas (1998 11 24 d., Nr. VIII-935). – Valstybės žinios, 1998 12 11, Nr. 109-2993.

Vartojimo kredito įstatymas (2010 12 23, Nr. XI-1253). – Valstybės žinios, 2011 01 04, Nr. 1-1.

Vertybinių popierių įstatymas (2007 01 18, Nr. X-1023). – Valstybės žinios, 2007 02-08, Nr. 17 626.

Viešojo administravimo įstatymas (2006 06 27, Nr. X-736). – Valstybės žinios, 1999 07 09, Nr. 60-1945.

Viešųjų pirkimų įstatymas (1996 08 13, Nr. I-1491). – Valstybės žinios, 1996-09-06, Nr. 84-2000.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 54

Europos Sąjungos teisės aktai

2005 m. spalio 26 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2005/60/EB dėl finansų sistemos apsaugos nuo jos panaudojimo pinigų plovimui ir teroristų finansavimui.

2005 m. lapkričio 16 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2005/68/EB dėl perdraudimo ir iš dalies keičianti Tarybos direktyvas 73/239/EEB, 92/49/EEB ir Direktyvas 98/78/EB bei 2002/83/EB.

2007 m. lapkričio 13 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2007/64/EB dėl mokėjimo paslaugų vidaus rinkoje, iš dalies keičianti direktyvas 97/7/EB, 2002/65/EB, 2005/60/EB ir 2006/48/EB ir panaikinanti Direktyvą 97/5/EB.

2009 m. lapkričio 25 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2009/138/EB dėl draudimo ir perdraudimo veiklos pradėjimo ir jos vykdymo.

2013 m. birželio 26 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2013/36/ES dėl galimybės verstis kredito įstaigų veikla ir dėl riziką ribojančios kredito įstaigų ir investicinių įmonių priežiūros, kuria iš dalies keičiama Direktyva 2002/87/EB ir panaikinamos direktyvos 2006/48/EB bei 2006/49/EB.

2013 m. birželio 26 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2013/34/ES dėl tam tikrų rūšių įmonių metinių finansinių ataskaitų, konsoliduotųjų finansinių ataskaitų ir susijusių pranešimų, kuria iš dalies keičiama Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2006/43/EB ir panaikinamos Tarybos direktyvos 78/660/EEB ir 83/349/EEB.

2013 m. birželio 26 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentas (ES) Nr. 575/2013 dėl prudencinių reikalavimų kredito įstaigoms ir investicinėms įmonėms ir kuriuo iš dalies keičiamas Reglamentas (ES) Nr. 648/2012.

2013 m. spalio 15 d. Tarybos reglamentas (ES) Nr. 1024/2013, kuriuo Europos Centriniam Bankui pavedami specialūs uždaviniai, susiję su rizikos ribojimu pagrįstos kredito įstaigų priežiūros politika.

2014 m. vasario 4 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2014/17/ES dėl vartojimo kredito sutarčių dėl gyvenamosios paskirties nekilnojamojo turto, kuria iš dalies keičiamos direktyvos 2008/48/EB ir 2013/36/ES bei Reglamentas (ES) Nr. 1093/2010.

2014 m. balandžio 16 d. Europos Centrinio Banko reglamentas (ES) Nr. 468/2014, kuriuo sukuriama Europos Centrinio Banko, nacionalinių kompetentingų institucijų ir nacionalinių paskirtųjų institucijų bendradarbiavimo Bendrame priežiūros mechanizme struktūra.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 55

2014 m. balandžio 16 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2014/49/ES dėl indėlių garantijų sistemų.

2014 m. balandžio 16 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentas (ES) Nr. 596/2014 dėl piktnaudžiavimo rinka (Piktnaudžiavimo rinka reglamentas) ir kuriuo panaikinama Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2003/6/EB ir Komisijos direktyvos 2003/124/EB, 2003/125/EB ir 2004/72/EB.

2014 m. gegužės 15 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentas (ES) Nr. 600/2014 dėl finansinių priemonių rinkų, kuriuo iš dalies keičiamas Reglamentas (ES) Nr. 648/2012.

2014 m. gegužės 15 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2014/59/ES, kuria nustatoma kredito įstaigų ir investicinių įmonių gaivinimo ir pertvarkymo sistema ir iš dalies keičiamas Tarybos direktyva 82/891/EEB, direktyvos 2001/24/EB, 2002/47/EB, 2004/25/EB, 2005/56/EB, 2007/36/EB, 2011/35/ES, 2012/30/ES bei 2013/36/ES ir Europos Parlamento ir Tarybos reglamentai (ES) Nr. 1093/2010 bei (ES) Nr. 648/2012.

2014 m. gegužės 15 d. Europos Parlamento ir Tarybos direktyva 2014/65/ES dėl finansinių priemonių rinkų, kuria iš dalies keičiamos Direktyva 2002/92/EB ir Direktyva 2011/61/ES.

2014 m. liepos 15 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentas (ES) Nr. 806/2014 kuriuo nustatomos kredito įstaigų ir tam tikrų investicinių įmonių pertvarkymo, vienodos taisyklės ir vienoda procedūra, kiek tai susiję su bendru pertvarkymo mechanizmu ir Bendru pertvarkymo fondu, ir iš dalies keičiamas Reglamentas (ES) Nr. 1093/2010.

2014 m. liepos 23 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentas (ES) Nr. 909/2014 dėl atsiskaitymo už vertybinius popierius gerinimo Europos Sąjungoje ir centrinių vertybinių popierių depozitoriumų, kuriuo iš dalies keičiamos direktyvos 98/26/EB ir 2014/65/ES bei Reglamentas (ES) Nr. 236/2012.

2014 m. gruodžio 19 d. Europos Centrinio Banko gairės (ES) 2015/510 dėl Eurosistemos pinigų politikos sistemos įgyvendinimo (ECB/2014/60).

2015 m. balandžio 29 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentas (ES) 2015/760 dėl Europos ilgalaikių investicijų fondų.

2016 m. gegužės 11 d. Europos Parlamento ir Tarybos reglamentas (ES) 2016/792 dėl suderintų vartotojų kainų indeksų ir būsto kainų indekso, kuriuo panaikinamas Tarybos reglamentas (EB) Nr. 2494/95.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 56

LITERATŪRA

AKA 2014: Administracinės kalbos aktualijos. Sudarė L. Murinienė, R. Vladarskienė. Prieiga per internetą <http://administracinekalba.lki.lt>.

Ambrazas 1964: Esamojo laiko neveikiamųjų dalyvių būdvardinė vartosena. – Kalbos kultūra 7, 30–36.

Brūzgienė R., Čekmonienė I. E., Žemienė A. 2013: Specialybės kalba. Vadovėlis psichologijos ir sociologijos krypčių programų studentams, Vilnius: Mykolo Romerio universitetas.

DLKG 1997: Dabartinės lietuvių kalbos gramatika. Red. V. Ambrazas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų institutas.

Gaivenis K. 1975: Dvižodžiai sudėtiniai terminai dabartinėje lietuvių kalboje. – Lietuvių kalbotyros klausimai 16, 57–89.

Gaivenis K. 1995: Keletas minčių apie terminų standartizaciją. – Terminologija 2, 6–10.

Gedzevičienė D., Gedzevičius I. 2011: Dėl kai kurių netaisyklingos vartosenos atvejų suvirinimo srities darbuose. – Mokslas – Lietuvos ateitis 3(6), 67–70.

Holvoet A., Tamulionienė A. 2006: Apibrėžtumo kategorija. – Daiktavardinio junginio tyrimai. Red. A. Holvoet, R. Mikulskas. Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 11–32.

Jakaitienė E., Laigonaitė A., Paulauskienė A. 1976: Lietuvių kalbos morfologija, Vilnius: Mokslas.

Judžentis A. 2012: Lietuvių kalbos gramatinės kategorijos, Vilnius: Vilniaus universiteto leidykla.

Kaulakienė A. 1973: Įvardžiuotinių būdvardžių vartojimas sudėtiniuose terminuose. – Kalbos kultūra 25, 27–31.

Keinys S. 2004: Terminologijos raida, būklė, vaidmuo ir uždaviniai į XXI amžių žengus. – Lietuvių terminologijos raida, 74–88.

Keinys S. 2005: Ekonomistų diplominių darbų kalba. – Dabartinė lietuvių terminologija, 296–303.

Kniūkšta P. 1971: Įvardžiuotiniai ir priesagos -inis būdvardžiai. – Kalbos vartosena ir tvarkyba, 421–430.

Kunevičienė A., Pečkuvienė L., Žilinskienė V. 2003: Specialybės kalbos kultūra. Vadovėlis, Vilnius: Lietuvos teisės universitetas.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 57

KKP 1998: Kancelari 7nės kalbos patarimai. Parengė P. Kniūkšta, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

KP 2002: Kalbos patarimai. Kn. 1: Gramatinės formos ir jų vartojimas. Sud. R. Miliūnaitė, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

KPP 1976: Kalbos praktikos patarimai. Sud. A. Paulauskienė, Vilnius: Mokslas.

LKG 1965: Lietuvių kalbos gramatika 1. Ats. red. K. Ulvydas, Vilnius: Mintis.

Mikุลskas R. 2006: Apibrėžiamųjų būdvardžių aprašo perspektyva. – Daiktavardinio junginio tyrimai. Red. A. Holvoet, R. Mikulskas, 33–66. Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 33–66.

Miliūnaitė R. 2003: Lietuvių kalbos gramatikos norminimo pagrindai. Opera linguistica Lithuanica 3, Vilnius: Lietuvių kalbos instituto leidykla.

Oginskienė E. 1993: Įvardžiuotinės formos kanceliarinėje kalboje. – Kalbos kultūra 64, 34–42.

Paulauskienė A. 1983: Lietuvių kalbos morfologijos apybraiža, Kaunas: Šviesa.

Paulauskienė A. 1994: Lietuvių kalbos morfologija: paskaitos lituanistams, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla.

Paulauskienė A. 2001: Lietuvių kalbos kultūra, Kaunas: Technologija.

Paulauskienė A. 2004: Teisininkų kalba ir bendrosios normos, Vilnius: Justitia.

Paulauskienė A., Tarvydaitė D. 1986: Gramatikos normos ir dabartinė vartosena, Kaunas: Šviesa.

Piročkinas J. 1990: Administracinės kalbos kultūra, Vilnius: Mintis.

Pupkis A. 1980: Kalbos kultūros pagrindai, Vilnius: Mokslas.

Rosinas A. 1975: Ar baltų *i-, *io- resp. *ī-, iā- kamienai buvo reliatyviniai. – Baltistica 11(2), 163–170.

Spraunienė B. 2008a: Apibrėžtumo kategorija ir jos tyrimai lietuvių kalbotyroje. – Lietuvių kalba 2.

Spraunienė B. 2008b: Paprastųjų ir įvardžiuotinių būdvardžių opozicija lietuvių kalboje kaip apibrėžtumo sistema. – Acta Linguistica Lithuanica 59, 109–139.

Spraunienė B. 2011: Apibrėžtumo žymėjimas lietuvių kalboje lyginant su danų ir kitomis artikelinėmis kalbomis. Daktaro disertacija. Vilnius.

Stunžinas R. 2005: Statybos terminijos sinonimija. – Terminologija 12, 7–26.

Šukys J. 2003: Kalbos kultūra visiems, Kaunas: Šviesa.

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204

RAMUNĖ VASKELAITĖ. Įvardžiuotinių formų nevartojimas terminijoje ir jo keliamas iššūkis normai | 58

Umbrasas A. 2002: Lietuvos Respublikoje (1918–1940) veikusio Baudžiamojo statuto vertimų teisės terminijos skirtybės. – Terminologija 9, 78–94.

Valeckienė A. 1957: Dabartinės lietuvių kalbos įvardžiuotinių būdvardžių vartojimas. – Literatūra ir kalba 2, 161–328.

Valeckienė A. 1961: Įvardžiuotinių būdvardžių reikšmės ir keletas įvardžiuotinių formų netikslaus vartojimo atveju. – Kalbos kultūra 1, 12–16.

Valeckienė A. 1986: Apibrėžtumo / neapibrėžtumo kategorija ir pirminė įvardžiuotinių būdvardžių reikšmė. – Lietuvių kalbotyros klausimai 25, 168–189.

Valeckienė A. 1990: Įvardžiuotinių būdvardžių kilmė. – Baltistica 26(1), 23–28.

Valeckienė A. 1998: Funkcinė lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas.

Zemlevičiūtė P. 2003: Antano Vileišio (1856–1919) medicinos mokslo darbai ir jų terminija. – Terminologija 11, 70–99.

Zinkevičius Z. 1957: Lietuvių kalbos įvardžiuotinių būdvardžių istorijos bruožai, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla.

Zinkevičius Z. 1966: Lietuvių dialektologija, Vilnius: Mintis.

Zinkevičius Z. 1978: Dėl įvardžiuotinių būdvardžių raidos. – Lietuvių kalbotyros klausimai 18, 99–103.

Zinkevičius Z. 1981: Lietuvių kalbos istorinė gramatika 2, Vilnius: Mokslas.

Zinkevičius Z. 1996: Lietuvių kalbos istorija: vadovėlis aukštosioms mokykloms, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla.

Gauta 2016 11 11

Priimta 2017 01 20

RAMUNĖ VASKELAITĖ

[email protected]

BENDRINĖ KALBA 89 (2016)

www.bendrinekalba.lt

ISSN 2351-7204