SOCIALINĖS LINGVISTIKOS PROBLEMOS

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XIX (1979)

Zigmas ZINKEVIČIUS

CÂTEVA NOTE PRIVIND ISTORIA LEXICULUI LITUANIAN DIN SECOLELE XVI–XVII

Cărțile în limba lituaniană publicate în secolele XVI–XVII în Marele Ducat al Lituaniei au o dublă bază dialectală. Unele au fost scrise într-o variantă a limbii scrise, dezvoltată din dialectul estic al aukštaiților. Acestea sunt lucrările lui K. Širvydas, „Evangheliile” lui J. Jaknavičius, catehismul din 1605, traducerea catehismului lui Belarmino etc. Limba altora se bazează pe dialectul din centrul Lituaniei din acea vreme: scrierile lui M. Daukša, catehismul lui M. Petkevičius, postila lui J. Morkūnas, Biblia lui B. Chilinskis și alte scrieri reformate. Localizarea dialectologică mai precisă a ambelor grupuri nu ridică îndoieli: primul grup își are originea în dialectul estic al aukštaiților, vorbit de locuitorii orașului Vilnius și ai împrejurimilor apropiate, iar al doilea se baza pe dialectul de atunci din câmpia Nevėžis (regiunea Kėdainiai) [Zinkevičius Z., 1970 și 1972]. Faptul că nu s-a creat o tradiție scrisă pe baza dialectelor vestice ale aukštaiților, care nu palatalizează l înaintea vocalismului de tip e, a dialectelor sudice ale aukštaiților (cel puțin a celor cu caracteristicile dzūkiene) și a dialectelor žemaițiene arată că aceste dialecte nu jucau atunci un rol important.

Așadar, înainte de apariția limbii scrise, în Lituania trebuie să fi predominat două interdialecte vorbite: cel estic, adică din împrejurimile orașului Vilnius, și cel central, adică provenit din câmpiile Nevėžis. Acestea reprezentau nucleele vechiului stat lituanian (ținuturile înalte din Vilnius) și ale Principatului Samogiției (câmpia Nevėžis). Într-adevăr, numai limba acestor locuri avea șanse să se impună atunci.

Creatorii tradiției noastre scrise au moștenit din vremuri mai vechi această dublă limbă vorbită. Dar cum au procedat mai departe? Au încercat să niveleze diferența moștenită sau au creat în mod deliberat două limbi scrise?

Suntem obișnuiți să susținem doar prima tendință, adică să vorbim despre „adaptarea la întreaga Lituanie”, „crearea unei limbi unitare” și așa mai departe. Dar, în realitate, pe atunci exista și tendința opusă: strădania de a crea două limbi scrise, distincte pentru „Lituania” (varianta estică) și „samogițieni” (varianta centrală).

Activitatea conștientă a omului se manifestă mai ales prin crearea terminologiei. Scrierile lituaniene din secolele XVI–XVII sunt religioase. Să vedem cum se crea atunci terminologia religioasă lituaniană.

Comparând termenii religioși din variantele estică și centrală ale limbii scrise, găsim multe diferențe evidente. Am dori să le analizăm aici ceva mai amănunțit. Dar, înainte de toate, trebuie să lăsăm deoparte termenii religioși împrumutați din alte limbi. Cel mai vechi strat al acestor termeni este alcătuit din termeni religioși preluați de la slavii răsăriteni (creștinii de rit răsăritean), care locuiau într-o mare parte a statului lituanian de atunci, înainte de botezul oficial al Lituaniei, de exemplu, kalėdos, kūčios, velykos, verbā, krikštas, gavėnia, kūmas (kūma), bažnyčia, utārnykas «marți» etc. Acești termeni sunt folosiți în toate scrierile lituaniene din secolele XVI–XVII, iar forma lor nu diferă în cele două variante ale limbii scrise. Au fost preluați înainte de formarea acestor limbi scrise. La fel stau lucrurile și cu termenii religioși preluați în timpul botezului sau la scurt timp după acesta, în principal din limba polonă. Doar forma unuia sau altuia dintre aceștia variază întrucâtva ori prezintă anumite diferențe, mai caracteristice limbii scrise estice sau celei centrale. Dar aceste diferențe nu sunt evidente și sunt relativ puține.

Lituanienii au început devreme să exprime diverse concepte religioase creștine prin mijloacele propriei limbi. În acest scop, adaptau cuvinte lituaniene moștenite din vechime, atribuindu-le sensul mai specializat necesar, sau creau cuvinte noi. Acum este greu să le deosebim pe unele de altele, cu atât mai mult cu cât nu avem un dicționar istoric complet al limbii lituaniene.

119

Trebuie constatat că termenii religioși lituanieni s-au deosebit considerabil încă de la începuturile scrisului în ambele variante ale limbii scrise. Pentru aceeași noțiune se foloseau cuvinte diferite. Nu se observă eforturi mai importante de uniformizare. Dacă uneori putem sesiza asemenea eforturi, de cele mai multe ori se dovedește că este vorba despre urmarea scrierilor din Lituania Prusiei, redactate într-o limbă scrisă formată pe baza dialectului local al lituanienei de vest, din grupa aukštaičių. Să analizăm câțiva termeni folosiți pentru a exprima noțiuni religioase importante, care diferă în variantele estică și centrală ale limbii scrise.

De pildă, noțiunea creștină de „iad” era exprimată în cărțile autorilor care scriau în varianta estică a limbii scrise prin cuvântul din dialectul estic aukštaičių paskunda. Îl găsim, de exemplu, în catehismul anonim din 1605, în scrierile lui K. Širvydas și în traducerea catehismului lui Belarmino. Datele din catehismul din 1605 arată că se accentua paskundà, g. sg. paskundõs [Zinkevičius Z., 1975, 36–37]. Varianta centrală a limbii scrise (precum și scrierile din Lituania Prusiei) nu are deloc acest cuvânt. Acolo se folosea în acest scop un alt cuvânt lituanian – prãgaras. Autorii care scriau în limba scrisă estică foloseau cuvântul paskundà ca termen religios. Astfel, fraza poloneză din catehismul lui Ladėsmos Z/tąpil do Piekłá a fost tradusă de M. Daukša, care scria în limba scrisă centrală, în catehismul său prin Nú ęgę ing prãgarus (adăugând în margine: Ing peklás), în timp ce reprezentantul limbii scrise estice – traducătorul anonim al catehismului din 1605 – a tradus-o prin Nužinge paskundo/nu (16₄). Enumerând cʒtėry oſłatecʒne rʒecʒy cʒłowieka, Daukša a tradus termenul din originalul polonez piekło prin cuvântul prãgaras, iar traducătorul catehismului din 1605, prin paſkunda (92₃–₄). În acest din urmă catehism, termenul paskundà este folosit în mod constant (de nu mai puțin de 8 ori) în locul lui prãgaro (și al lui peklos) din Daukša, de exemplu, atpirko nùg amžinos ſmirties ir paſkundos 26₂₀, piktiey bus paſkundóſu amžinoy vgni 34₁₈, paſkiria ii ámžinómus paſkundós kanciõmus 76₅. În „Punktuose sakymų” al lui K. Širvydas predomină, de asemenea, cuvântul paskundà (folosit de 9 ori), deși apare și prãgaras, mai ales însă în partea a II-a, publicată după moartea autorului. Dar în traducerea catehismului lui Belarmino, apărută la 72 de ani după publicarea catehismului estic al lui Ladėsmos, este folosit din nou sistematic vechiul termen paskundà, de exemplu, Nužinge paſkundoſna, trečių dienų kėlęs išg nuomirſiu 7₁, Gink mus nuóg piktos pagundos, Ir nuóg vmžinos paſkundos 56₁₇–₁₈.

Acest termen a dispărut odată cu limba scrisă estică, după polonizarea intelectualității lituaniene din Vilnius. Totuși, se pare că oamenii simpli l-au folosit și mai târziu, deoarece îl găsim în manuscrisul de la începutul secolului al XVIII-lea „Contiones litvanica”, al cărui autor provenea, cel mai probabil, din regiunea Vilniusului [Palionis J., 1971, 37].

În limba standard, cuvântul estic aukštaičių paskundà ar fi paskandà. Este înrudit cu verbul paskandinti. În epoca modernă a fost atestat în împrejurimile localității Daukšai, de exemplu, Koks čia gyvenimas, tikra paskandà ‘…pragaras’ (LKŽ IX 479). Sensul „pieire, ruină, osândă” este atestat mai pe larg, de exemplu, Gink nuo amžinos paskandos Pilviškiai, Ar jau svieto paskandà bus, ar kas, — tik jau ne prieš buitį Grūžiai (raionul Pasvalys, LKŽ IX 479). Cel mai probabil, era un vechi cuvânt lituanian adaptat pentru nevoile creștinismului, și nu o creație lexicală din secolele XVI–XVII sau dintr-o perioadă anterioară. Este posibil să fi fost un cuvânt din credința vechilor lituanieni. Se presupune că diavolul din mitologia baltică semăna cu un șarpe mare și trăia pe fundul mării, unde se afla castelul său scufundat.

„Purgatoriul” este numit de traducătorul catehismului din 1605 praustà (pentru accentuare, vezi Zinkevičius Z., 1975, 24–25). De exemplu, cuvintele din originalul polonez ná męki Cʒyſcowe, traduse de Daukša prin kancʒoſn cʒyſcʒeus, au fost traduse de acesta prin Praufion aba cʒyſcʒun (34₁₉–₂₀). K. Širvydas a folosit, de asemenea, acest cuvânt cu sensul de „spălare (a păcatelor)” (PS II 190₁₄). Praustà este locul în care păcatele sunt spălate și purificate (nu). Autorii care scriau în limba scrisă centrală nu aveau acest termen, ci foloseau cuvântul de origine poloneză čyščius.

În locul slavismului care s-a impus mai târziu, griekas, autorii care scriau în limba scrisă estică foloseau termenul prasiraštis (pentru accentuare, vezi Zinkevičius Z., 1975, 36–37). Astfel, în locul frazei din originalul polonez Grʒechow odpuſcʒenie, tradusă de Daukša la acuzativ singular prin Nùdemių atlaidimą, în catehismul din 1605 găsim Atlaydymu praſiraſcʒiu (16₁₄). Vezi și ira Bažnicʒoy Bwyntoy praſiraſcʒiu atlaydimas 33₁₂. K. Širvydas, urmându-l pe Daukša,

120

folosește cuvântul nuodėmė. Dar traducătorul catehismului lui Belarmino nu l-a urmat pe Širvydas, ci a revenit la termenul anterior al limbii scrise estice, prasirastis, de exemplu, Tykiu jog ira Bažniciow Bywoty tikras praſyraſciu atlaydymas 17₁₂–₁₃. Acest cuvânt nu a fost atestat nici în alte scrieri, nici în dialectele actuale. Reprezentanții limbii scrise centrale foloseau nuodėmę și slavismul griekas, care se impunea tot mai mult cu timpul.

Pentru a exprima „cumpătarea, moderația”, reprezentanții limbii scrise estice foloseau termenul mestybė. De pildă, traducătorul catehismului din 1605, răspunzând la întrebarea Kiek yra gierybiu kurios weda žmogų gierop, lenkų žodi W Jtrzymię śliwość, tradusă de Daukša prin Twardimąś, a redat-o prin termenul estic Meſtybe (86). K. Širvydas a folosit și el acest termen, de exemplu, Turi mokitis meſtibes aba mieros gierimy ir walgimy PS I 212₂₀. Termenul apare și în traducerea catehismului lui Belarmino. Se pare că lipsește din textele limbii scrise centrale. Nu a fost atestat nici în scrierile ulterioare și nici în dialectele actuale. Fr. Kuršaitis l-a inclus în dicționarul său între paranteze drepte, indicând că îl cunoștea doar din scrieri, cel mai probabil din dicționarul lui Neselman, unde a ajuns, se pare, din cărțile lui K. Širvydas sau ale altor autori estici aukštaičių.

În locul polonismului apărut mai târziu tajemnyčia „taină”, traducătorul catehismului din 1605 folosea termenul padingybė: fraza din originalul polonez wielkich dwu tajemnic dwieju dydžių padingbiu 12₅–₆ (Daukša tradusese dwieju slaptų). Termenul nu a fost atestat în scrierile altor autori și nu a fost remarcat nici în dialectele actuale (lipsește chiar și din dicționarul academic al limbii lituaniene). Cel mai probabil, este înrudit cu padengtas „ascuns”. În acest caz, în limba standard am avea forma padengybė (pentru accentuare, vezi Zinkevičius Z., 1975, 49–50.)

Pe lângă termenul dvasià, reprezentanții limbii scrise estice foloseau și dvāsas, având adesea în vedere „duhul rău”, de exemplu, Sauli karalu wargina piktas dwasas, tay ira šietonas, nuog Wiebpaties vnt io perleytas PS I 259₂₄–₂₈. K. Širvydas folosea frecvent acest cuvânt, care apare și în „Evangelijose” de J. Jaknavičius. Cuvântul nu a fost atestat în lucrările autorilor care scriau în limba scrisă centrală. Este caracteristic faptul că, în edițiile ulterioare ale „Evangelijose” de Jaknavičius, la înlocuirea trăsăturilor specifice limbii scrise estice cu echivalente din limba centrală, dvāsas a început să fie înlocuit destul de sistematic cu cuvântul dvasià.

După cum s-a arătat deja, există anumite diferențe între limbile scrise estică și centrală și în privința cuvintelor străine, de regulă preluate din polonă. Astfel, limbii estice îi era caracteristică forma persunà sau persūna a împrumutului personà (pentru accentuare, vezi Zinkevičius Z., 1975, 42). Este folosită în catehismul din 1605, în scrierile lui Širvydas, în catehismul lui Belarmino, în „Evangelijose” de Jaknavičius și în alte texte. Autorii limbii scrise centrale au, de regulă, numai personą (în postila lui Daukša există un singur exemplu cu -u-: 1. sg. per funie 187₁₆–₁₇).

Reprezentanții limbii scrise estice foloseau împrumuturile prijerauti „a desfrâna, a comite adulter” și prijeras „desfrânat” < 1. fryjer. Vezi, în catehismul din 1605, Ne priierauk 60₁₅ „nu comite adulter”, Kāyp tūrime bėſtu prijākimu ſāugot: kuris draudžia priērāut, aba draugaláut 68₁₆–₁₈. Aceste cuvinte erau folosite de Širvydas și Jaknavičius și apar în traducerea catehismului lui Belarmino. Nu au fost întâlnite în textele limbii scrise centrale. Daukša și alții foloseau de obicei svetimmoteris, svetimmoteriauti, kartais draugalauti.

În acea vreme, terminologia nu era pe deplin standardizată și nici strict stabilită. Autorii foloseau adesea mai multe variante pentru același termen. Terminologia varia atât în limba scrisă estică, cât și în cea centrală. Cu toate acestea, variantele folosite pentru aceiași termeni erau de cele mai multe ori diferite în cele două limbi scrise și nu se observă eforturi clare de a le uniformiza. Acest lucru reiese și din compararea variantelor terminologice folosite de cei mai importanți reprezentanți ai ambelor limbi scrise — Širvydas și Daukša.

De exemplu, Širvydas folosește cuvintele gaile (Sakramento gayles aba paſakimo nuodėmiu ſawo PS II 130₄–₆), gailysta (Sakramentu gavlyſtos iſtate PS I 160₃–₄), gailystė (Ne wieno tieg nera, kuris daritu gavlyſti ażu ſawo nuſideimu PS II 116₃–₅), gailystavimas (Diewas.... gavlyſtawimu iu priimdamas PS I 57₅) și gailius (Niekas ne gal iſſakiti kayp ſunkiau tie daro gavliu ażu ſawo nuodėmes PS I 161₂₇–₃₀) cu sensul de „pocăință”. Vezi și verbul său gailystoti „a se pocăi” (îi mustră pe cei care nu gavlyſtoia

121

Daukša nu a folosit niciunul dintre aceste variante. În scrierile sale apar numai gailėjimas, gailėjimasis, gailesys și pakūta. (Referințele metrice ale exemplelor din Postila lui Daukša nu sunt indicate, deoarece cititorul le poate găsi cu ușurință în indexul-dicționar alcătuit de Č. Kudzinovskis; vezi Kudzinowski Cz., 1977.) În locul lui išpažinties al lui Sirvydas (PS I 148₂₃–₂₄, 206₂₄), Daukša folosea išpažinimą; în locul lui palai̇dos «desfrânare, imoralitate» (PS I 36₆; poate proveni de la paleida), ori palodos «același lucru» (PS II 100₁₁–₁₂) și palodimo «același lucru» (PS I, 124₁₅, 370₂₀–₂₁), Daukša folosea palaidumą; în locul lui pateikos «lene» (PS II 6₂₂, 7₂₁), pataiką; în locul lui patektės «perseverență» (PS I 117₂₄, II 131₂₈, 217₉), patekėmą; în locul lui pražangos > pražungos «infracțiune» (PS I 135₇, 146₄, II 211₂₃), pražengimą; în locul lui tikės «credință, religie» (PS I 251₂₈–₃₁, 256₁₇–₁₈,₂₂,₂₅, 290₂₂, II 240₂₉) și tikybės «același lucru» (I 43₂₀, 205₂₇, 218₅, 224₃,₁₀, 228₅, 287₁₂, 292₁₇, 305₁₃–₁₄,₂₇, 306₆, II 234₁₂), tikėjimą; în locul lui svetima veidžio «ipocrit» (PS I 48₁₅–₁₆,₁₈, 83₁₀–₁₁) și turtogeidžio «om lacom» (PS II 143₁₁), veidmainį și godą, godingą žmogų. În scrierile lui Daukša lipsesc cu desăvârșire termenii folosiți de Sirvydas: maldybė «pioșenie» (PS I 201₆, II 72₁₃–₁₄), nemirybė «nemurire» (PS I 91₂₃–₃₀, 133₁₆–₁₇, II 244₁₉–₂₀), nusidėjėjas «păcătos» (PS I 39₅, 48₇, 182₁₉,₂₂, 183₂₅–₂₆, II 137₄, 141₂₅), paklauska «supunere» (PS II 81₈, 217₅), patausyti «a linguși» (PS I 48₁₂), patausingas «lingușitor» (PS I 49₉–₁₀), pataušymas «lingușire» (PS I 47₂₃,₂₉–₃₀, 48₉–₁₀), prakeikas «blestem» (PS II 76₂₇), puika «mândrie» (PS I 194₂₁–₂₂, 279₂₅, II 12₃₂, 47₂₃, 164₁₁), trokštavimas «dorință, poftă» (PS I 276₂₄, 334₁₀) și altele. Este imposibil să indicăm aici toate diferențele; ne-am limitat la evidențierea celor mai caracteristice.

Mulți dintre termenii religioși discutați, mai ales cei folosiți de reprezentanții limbii scrise răsăritene, au fost treptat uitați. Răspândiți odinioară pe scară largă în Vilnius și în împrejurimi, după polonizarea intelectualității orașului și după ce locuitorii au început să folosească cărți religioase scrise în limba scrisă medie, termenii religioși arhaici, alcătuiți pe baza dialectului aukštaitian răsăritean, au fost dați tot mai mult uitării. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, termenii pentru toate aceste noțiuni au fost creați din nou.

Din cele spuse aici reiese că cele două limbi ale scrierilor din secolele XVI–XVII se deosebeau una de cealaltă nu numai prin fonetică și morfologie, ci și prin vocabular, în special prin terminologia bisericească lituaniană. Această diferență a fost înțeleasă limpede de traducătorul necunoscut al catehismului din 1605, care se plângea în introducerea lucrării sale că oamenii „neybmanu…Cathechiſmo pérguldto nuog io miliftos kũngo Mikalóiaus Daukſbos Kanoniko Bazniczios žemáyciu”, fiindcă „ánas pérguldís ii žemáytibkay”. Era nevoie de o traducere „lituaniană”, adică în limba scrisă medie: „gieyde anis nuog mani, idant Lietuwiſkbay butų pérguldįtas”. Traducătorul necunoscut a îndeplinit această dorință a oamenilor: „tų Ledeſmos Cathechiſmu is nauio pérguldžiau”. Înțelegând importanța lucrării sale, acest creator — unul dintre primii — al variantei răsăritene a limbii scrise („lituaniene”) a declarat: „Mes pramineme kayp primánu ki­tiemus táku, tau irá didis metás prieg tam tákuy… kieuſ wieſu praſkint ir gražey nuda­rit”. Necesitatea de a crea și perfecționa o limbă scrisă „lituaniană”, adică răsăriteană, distinctă de limba medie creată de Daukša și de alții, adică de limba „samogițiană” a vremii, nu putea fi exprimată mai limpede.

Toate acestea arată că ar trebui revizuită concepția, astăzi la noi excesiv de unilaterală, asupra procesului de formare a limbii scrise lituaniene în secolele XVI–XVII. Pe lângă anumite eforturi de creare a unei limbi unitare (mai ales spontane), în acea vreme a existat și o tendință contrară: dorința de a crea nu una, ci două limbi scrise — pentru Lietuvai și Žemaičiams. Analiza terminologiei bisericești ne obligă să tragem această concluzie. Prin acest articol s-a urmărit tocmai atragerea atenției cercetătorilor istoriei limbii lituaniene asupra acestui aspect.

Literatūra

Kudzinowski Cz. Indeks-słownik do „Daukṣos posti̇lė“. Poznań, 1977, t. I–II.

LKŽ – Lietuvių kalbos žodynas (leidžiamas Lietuvos TSR Mokslų Akademijos Lietuvių kalbos ir literatūros instituto).

Palionis J. Dėl „Contiones litvanicae“ kalbos. – Kalbotyra, 1971, t. XXIII(1).

122

PS — K. Širvydo „Punktai Sakymų“

Zinkevičius Z. M. Petkevičiaus katekizmo (1598 m.) tarmė. — Baltistica, 1970, t. VI(2).

Zinkevičius Z. Rytietiškoji XVII a. lietuvių rašto kalba, jos kilmė ir išnykimas. — Baltistica, 1972, t. VIII(1).

Zinkevičius Z. Iš lietuvių istorinės akcentologijos. 1605 m. katekizmo kirčiavimas. V., 1975.

Vilniaus valstybinio universiteto Lietuvių kalbos katedra

НЕСКОЛЬКО ЗАМЕЧАНИЙ К ИСТОРИИ ЛИТОВСКОЙ ЛЕКСИКИ XVI–XVII вв.

Резюме

В процессе анализа литовской костельной терминологии в памятниках письменности XVI–XVII вв. выявлено, что при создании литовского письменного языка действовали две противоположных тенденции: стремление, в основном стихийное, к созданию единого монолитного письменного языка и попытки в Великом княжестве Литовском создать два письменных языка — один для собственной Литвы, другой — для бывшего Жемайтского княжества.