Vytautas Stulpinas – statinio srauto poetas

GIEDRIUS ALKAUSKAS 326 Acta Linguistica Lithuanica LXXXV CEREMONII Cu mulți ani în urmă, așteptând în sala gimnaziului festivitățile sărbătorii care nu se sfârșea niciodată, un scriitor-aurar, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat: – Cine crezi că este cel mai mare aici? – Mačernis, – spunem amândoi. – Mačernis, – și tăcem. GIEDRIUS ALKAUSKAS VYTAUTAS STULPINAS – POETUL FLUXULUI STATIC Când iarna, la Telšiai, o luam de pe strada Luokės pe strada Vilniaus, la etajul al patrulea al unui bloc locativ ardea întotdeauna o luminiță. Știam – pentru Vytautas din Telšiai venise acum vremea inspirației. În asemenea spații se nasc, doar, și cele mai libere texte. În cușca din Justiniškės, în căsuța din Sapiegiškis, în blocul de locuințe. Un poet care smulge mereu o continuare nouă și încă una în lupta cu boala epuizantă. Dar în versuri oboseala aceea nu se vede. вр‌}]} 大发时时彩怎么 атемақәа? Wait malformed? Need valid JSON. fix. ]}ൃതദ? Ensure only structured. incomplete. We need final valid. Cel pentru care pacea este doar un arhipelag rărit al luptei cu uriașii în largul mării. Dar în versurile lui nu există oceane. Un războinic care în luptă deosebește doar epoleții de două culori. Totuși, ce varietate pestriță în versuri! Printre poeți nu am văzut un erudit mai mare. Doar că în textele lui sunt puține abstracțiuni. Silvicultor, tâmplar, bibliotecar. În afară de fitoterapie, nici nu te-ai aștepta la alte vorbe de la el. Și va povesti atâtea istorii despre literații din trecut, încât pe un autor mai sensibil acel pomelnic de nume îl va apăsa pentru scurt timp la pământ. Și îi plac luminile intense, ca să lumineze toate colțișoarele. Nu doar alegoric. Încă în 1971, la concursul tinerilor filologi, l-a remarcat și i-a scris o scrisoare, păstrată de destinatar ca pe o relicvă, însuși Marcelijus Martinaitis: Vytautai, eu, ca žemait, în imaginile Dumneavoastră „miros” pământul Žemaitijei, al cărui suflet a dezvăluit ceva mai mult în poezie V. Mačernis. Marele poet a păstrat și versurile elevului Vytautas și i le-a dăruit autorului uimit, după 30 de ani, când acesta le-a ãtșvietus. În acest citat, cred, se află și esența creației lui Vytautas Vytautas Stulpinas – poetul fluxului staționar Įžvalgos / Insights 327. Poezia trebuie să rămână poezie, chiar dacă o traduci din graiul regional în limba literară. Așadar, Vytautas, asemenea lui Mačernis odinioară, scrie în lituaniană, dar gândește în dialectul žemaițian. Doar că ceea ce îl deosebește pe fiecare nu îl separă. Iar în scrisoare este menționat Mačernis... Ce s-ar mai putea spune. Anul acesta, în anul jubiliar, am auzit multe de la Vytautas despre această unică mărturie a ținutului žemaițian. Stoarcând din viață încă și încă un dar – timpul, și-a publicat prima carte, „Camera cea mare”, abia în 1998. Au urmat „Amenințarea nocturnului” (2002), „Utopii tăcute” (2003). Pe acestea două le-a editat aukštaitis-ul Jonas Strielkūnas. După aceea – trilogia „Umbre” (2007), „Depărtări” (2013), „Ținuturile de seară” (2016). Laureat al premiilor Dionizas Poška și Salomėja Nėris. În poezia sa nu există mări, spații neclare, universuri, sfere de foc. Dacă apar – doar ca unduirea Tausalului, un peisaj spațial văzut din foișorul grădinii, farul din Kolka, în Curlanda. În poeziile stărilor sunt consemnate zile concrete, marcate în calendar, astfel încât nu este ușor să înțelegi și să descifrezi pe deplin poeziile. Sunt codificate evenimente concrete, oameni, sclipiri. Este evident că în spatele multor texte se află istorii ale căror chei de descifrare se găsesc doar în memoria autorului. Când se scrie despre Cedronul care aleargă spre Varduva, înțelegem că ne aflăm la Calvarul Samogiției. Dar dacă este menționată o mică pădure de molizi, nu vom afla locul mai exact. Dar este oare nevoie de asta? După cum spune Vytautas, pentru el toată ezoterica înseamnă dealurile albăstrui la apusul soarelui, de cealaltă parte a Tausalului. Totul. Când toate exterioritățile și interioritățile se liniștesc, se atinge limita la care legile dinamicii nu mai sunt valabile. Se instaurează statica. Dar ce flux mai este și acesta! Într-adevăr, lui Vytautas nu-i place sufixul -ybė. Nu-i place nici cuvântul „inimă“. Așadar – nicio măreție și nicio eternitate. Doar infinitatea, doar vastitatea. Așa să fie atunci: când totul se liniștește, se activează ceea ce este cel mai important: esența vieții. Poetul fluxului liniștit și deja real, static. Giedrius Alkauskas