Lietuvių kalba ir visuomenė: bendrasis ir terminologinis aspektai

Limba și societatea lituaniană: aspecte generale și terminologice JONAS KLIMAVIČIUS Lietuvių kalbos institutas Straipsnio tema skaičiusiam Simo Karaliūno monografiją Kalba ir visuomenė (1997) gal pasirodytų reikalaujanti tik paprastos dedukcijos. Tačiau literatūros šia tema nepaprastai gausu, daug naujos (apie globalizaciją iki 1997 m. Lietuvoje dar mažai rašyta). Straipsnio autorius taip pat nestokoja minčių, ką ir kaip l i e t u v i š k o j e šios temos problematikoje reikėtų aktualizuoti ir kokius konkrečios situacijos akcentus dėlioti. Vis dėlto beveik viskas straipsnyje, nors siekiama aktualumo, dėstoma daugiausia konceptualumo lygmeniu, be jokios gausios empir ikos ir konkretikos – tai irgi svarbu, reikšminga, tvarkytina, bet tai jau kito lygmens dalykas. Šiuo atžvilgiu straipsnis labai skiriasi ir nuo Ritos Miliūnaitės knygos Apie kalbą ir mus (2006), nors jos tema ir panaši: „Visuomenės gyvenimo pokyčiai, pirmiausia – išorinis ir vidinis laisvėjimas, atsivėrimas pasauliui, nepalieka nuošaly ir kalbos. Kad geriau suvoktume, kas darosi kalboje, kaip mes ją veikiame ir kaip ji veikia mus, atrodo pravartu žvilgterti, kaip sugyvenome su savo kalba pastaruosius penkiolika metų“ (Miliūnaitė 2006: 6). I 1. Globalizării ecourile clopotului de alarmă al pericolului și ale mobilizării răsună de vreo 20 de ani și în Lituania. Diversele întrebări legate de utilizarea limbilor, schimbare, viitor și chiar soartă sunt asociate foarte direct cu globalizarea, lansând mereu, cu un alt cuvânt tot mai frecvent (al lui Arnold Toynbee), strigăte de alarmă. Desigur, se poate și trebuie; ceva se mai face, deși r ă s p u n s u r i l e nu sunt la fel de răsunătoare, cu atât mai mult cu cât sunt destul de vagi. Această abordare directă este de așa natură, încât adesea nici măcar nu se încearcă înțelegerea a ceea ce este această globalizare. În lingvistica lituaniană, ecourile globalizării ajung cu întârziere, prin observații fragmentare. Aldonas Pupkis vorbește ceva mai pe larg, deși destul de concis, dar foarte exact și clar despre aceasta în subcapitolul 6.1. Internațional, din secțiunea 6 a cărții sale Kalbos kultūros studijos 6, „Lietuvių kalba šiuolaikinėje visuomenėje. 56 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:… contextul funcționării limbii lituaniene, în subsecțiunea 6.1.1. Globalizarea (Pupkis 2005: 206–209). Se remarcă mai întâi că este un „fenomen al economiei mondiale”, dar că „schimbă în esență relațiile sociale dintre oameni” (Pupkis 2005: 206, 207), apoi se ajunge la limbă: „În societatea de consum, limba dobândește o nouă funcție – cea de c o n s u m. Această funcție orientează clar actul lingvistic către cumpărător – <...>. În anumite cazuri, limba devine asemănătoare unui ambalaj – <...>. Funcția de consum este evidentă în publicitate” (Pupkis 2005: 207). „În societatea de consum, limba însăși devine o marfă, <...> (Pupkis 2005: 208). Ideea că „globalizarea provoacă o reacție locală și consolidează identitatea locală” (Pupkis 2005: 208) ține doar de domeniul posibilităților dificile, iar în esență nu este decât o mișcare antiglobalistă. După ce a evaluat globalizarea drept una dintre laturile contextului internațional al funcționării limbii lituaniene (așadar, nu un factor direct), în continuare — în subsecțiunea 6.1.2. Limba lituaniană în Uniunea Europeană — Pupkis afirmă: „Așadar, toate cauzele pericolelor care amenință limba lituaniană sunt interne; ele se află în condițiile noastre de viață și în atitudinile noastre. <...>. <...>. Întreaga politică a instituțiilor Uniunii Europene este favorabilă limbii lituaniene. Nu există niciun act legislativ al Uniunii Europene care să limiteze cât de cât utilizarea limbii lituaniene în Lituania. <....>. <...> limbile (oficiale) ale tuturor țărilor au fost declarate limbi oficiale ale Uniunii Europene. La evenimentele oficiale ale Uniunii Europene se folosește limba lituaniană, iar actele legislative și alte documente sunt traduse în această limbă. Astfel, din exterior este sporit prestigiul limbii noastre și este accelerată dezvoltarea ei” (Pupkis 2005: 210). Totuși, în aceste instituții „comunicarea neoficială se desfășoară în principal în engleză”, iar „în multe domenii științifice se comunică în această limbă nu numai în privat, ci și oficial” (Pupkis 2005: 211). În Lituania însăși, „producția științifică în limba engleză a fost sprijinită financiar, iar textele științifice în lituaniană nu” (Pupkis 2005: 211). De aceea, „trebuie să contribuim activ la inițiativele internaționale de instituire a egalității între limbi” (Pupkis 2005: 211). Ecourile globalizării au ajuns în terminologia lituaniană prin comunicările terminologilor străini la conferințele organizate de noi și prin articolele lor din revista Terminologija. Se afirmă că, pe lângă perspectiva globalistă și cea antiglobalistă, se conturează și o a treia: „dezvoltarea naturală a globalizării și cultura materială și spirituală internațională comună pot fi realizate prin cultivarea culturii la nivel național sau cel puțin regional: <...>” (Leitchik 2006: 34), fără a se uita însă nici dimensiunile globale — „crearea unei limbi mondiale comune” și „terminologia internațională științifică, tehnică și economică” (Leitchik 2006: 34, 34–35). Acestea sunt evaluări foarte abstracte. Mult mai concrete sunt afirmațiile de politică lingvistică — „crearea unei limbi internaționale artificiale optime Terminologija | 2008 | 15 5 7 crearea, traducerea automată și alegerea internațională a uneia dintre limbile cel mai frecvent utilizate”, precum și „posibilitățile unei politici de coordonare a dezvoltării convergente a terminologiilor limbilor înrudite” (Griniewicz 2006: 16). Nu se știe de ce este propusă traducerea automată, problematică, iar traducerea obișnuită, cunoscută culturii europene de peste 2000 de ani, este uitată. A vorbi despre efectul direct al globalizării social-economice asupra terminologiei (Fóris 2006: 21) este destul de simplist, iar faptul că limbile popoarelor mici pot utiliza doar o parte din termenii lumii” (Fóris 2007: 53) cu greu depinde direct de globalizare. Sunt corecte ideile: „Numai limbile cu statut de limbă de stat pot fi folosite în mod cuprinzător” și „Terminologia este garanția supraviețuirii unei limbi”, dar pericolele — „intensificarea globalizării” și „înlăturarea practică a limbilor naționale” (Пустай 2006: 41) — rămân amenințătoare și permanente. Așadar, când discutăm despre efectele unui asemenea fenomen planetar amenințător asupra limbii (și, în general, asupra culturii), nu ne mai putem călăuzi doar după generalități — trebuie să-l cunoaștem mai temeinic: geneza, istoria și evoluția sa previzibilă. Să consultăm mai întâi explicația enciclopedică: globalizarea — „intensificarea circulației bunurilor, capitalului, oamenilor, informației și tehnologiilor între statele lumii, care influențează diverse domenii ale vieții. – – – <...>din cauza efectelor inegale ale Δ, diferențele de dezvoltare economică din lume s-au accentuat. – – – – Potrivit criticilor Δ, legăturile tot mai puternice dintre țările lumii afectează negativ cultura fiecărei țări, favorizează dispariția diferențelor tradiționale, uniformizarea, standardizarea sau impunerea în alte țări a culturii populare a statului dominant al lumii — SUA. Spre deosebire de ceea ce susțin antiglobaliștii, exemplul UE — <...> — arată că, odată eliminate obstacolele din calea circulației bunurilor, serviciilor, persoanelor și capitalului, nu numai că diferențele culturale dintre statele membre nu s-au redus, ci s-au conturat și tendințe de dezvoltare reușită a culturii naționale (la începutul secolului al XXI-lea s-a evidențiat popularitatea limbii irlandeze, – – – rolul Scoției în politica UE) (VLE VI 2004, Ramūnas Vilpišauskas). O definiție foarte binevoitoare și destul de optimistă, dar și incompletă. În primul rând, conținutul noțiunii este prezentat oarecum schematic, iar evaluarea cauzelor și consecințelor fenomenului este parțial îmbunătățită prin speranțe dorite și orientări urmărite; critica este atribuită doar antiglobaliștilor. În al doilea rând, geneza și istoria fenomenului nu sunt lipsite de lacune, iar o prognoză practic nu există. O altă definiție enciclopedică pune accente cu totul diferite: globalizarea — „intensificarea și dezvoltarea relațiilor dintre oameni și dintre societăți, în primul rând a celor economice, în urma cărora interdependența crește rapid, importanța statelor și a frontierelor lor scade, iar lumea devine mai unitară” (PolEncŽ 2007). 58 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... Globalizarea este realizată și dezvoltată de corporațiile internaționale, internet, forțele militare capabile „să detecteze și să distrugă inamici aflați la mii de km distanță” și neclarul „etc.” (PolEncŽ 2007). O trăsătură pozitivă a globalizării: „«Micșorarea» lumii sporește interdependența dintre state și formează o nouă comunitate mondială, cu multe interese comune”, însă aspectul negativ este că „uniformizarea lumii duce la pierderea diversității și a vitalității” (PolEncŽ 2007). Se distinge pe bună dreptate globalismul – „teorie a politicii internaționale care susține că politica internațională este un proces unitar, desfășurat la scara întregii planete, în care rolul principal și decisiv îl joacă sistemul economic mondial dominant – capitalismul”, în cadrul căruia unele state sunt dominante, iar altele dependente (PolEncŽ 2007). În parte este deja în funcțiune și guvernarea globală – „un sistem de luare și aplicare a deciziilor universale și un proces continuu” – soluționarea la scara umanității a problemelor războiului și păcii, protecției mediului, transporturilor și a unor probleme similare (PolEncŽ 2007). Globalizării, pentru a-i înțelege geneza, nu pot să nu-mi amintesc metafora lansată încă din 1964 de sociologul, literatologul și filosoful canadian Herbert Marshall McLuhan (1911–1980), sat global (global village): „Civilizația noastră specializată și fragmentară, cu structura ei de centru și periferie, se confruntă brusc cu reunirea instantanee a tuturor părților sale mecanizate într-un întreg organic. Aceasta este noua lume a satului global” (McLuhan 2003: 103). „Radioul <...> ne conduce mai departe înapoi, în direcția imploziei sau a reintegrării <...>. Forma extremă a acestei implozii sau contracții este imaginea astronautului închis într-un spațiu minuscul care îl înconjoară din toate părțile. Departe de a ne extinde lumea, el anunță că aceasta s-a contractat până la dimensiunea unui sat” (McLuhan 2003: 284). M. McLuhan a dezvoltat această imagine în 1968 în cartea War and Peace in the Global Village (Război și pace în satul global): „Autorul a înțeles, într-o vreme când nu existau nici computerizarea în masă, nici internetul, că cele mai noi mijloace de comunicare schimbă concepția de până atunci despre timp și spațiu” (Kopaliński 2001). În discursul lituanian, satul global este destul de rar și oarecum neobișnuit – este așa-numit, mitic, de exemplu: Merită menționat încă un model, <...>: Europa nu este un stat, deoarece instituțiile statale dispar treptat, ordinea sistemului funcționează de la sine, iar oamenii își rezolvă cele mai importante probleme ale vieții cotidiene în micile lor comunități locale. O astfel de Europă poate apărea dacă lumea va evolua într-adevăr în direcția așa-numitului sat global, ceea ce este cu totul posibil NŽA 2008 6 286 (același E. Vareikis, traducătorul cărții lui M. B. Steger Globalizare). <...> lumea va începe într-adevăr să semene tot mai mult cu miticul sat global Terminologija | 2008 | 15 59 satul cu propriile comunități locale NŽA 2008 3 139 (E. Varei-kis). Conținutul primordial al globalizării era departe de a fi în culori roz: „Această globalizare schimbă lumea: mafia dobândește mai multă putere; se extinde contrabanda cu droguri; modernizarea producției reduce numărul locurilor de muncă; revoluția tehnologică dăunează democrației, deoarece apar multe milioane de oameni asociali; oamenii părăsesc sfera producției și se revarsă în sfera serviciilor; sindicatele se destramă; economia este privatizată tot mai mult; cresc cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare, precum și pentru tehnologia informației; politica bugetară, monetară și a tezaurului devine tot mai mult internațională și globală” (Kopaliński 2001). S-a distins atunci în mod deosebit un domeniu, denumit printr-un termen asemănător, dar separat, globalism – „faza Războiului Rece care cuprinde perioada 1958–1990, când cele două superputeri, SUA și URSS, concurau pentru a deveni liderii politicii mondiale <...>” (Kopaliński 2001). În general, globalismul are acum sensul de „ideologie și propagandă a globalizării”. Se mai poate aminti unul dintre primele concepte din acest domeniu – bomba globală a lui N. Hrușciov. Când, în 1971, Kurt Waldheim, viitorul secretar general al ONU (1972–1981), își scria cartea Der Österreichische Weg, încă nu menționa conceptul de globalizare, ci doar ritmul fenomenal al progresului științific și tehnologic și extinderea mondială a revoluției industriale (Вальдхайм 1976: 216), precum și depășirea izolării: „Сегодня мир пронизывают потоки информации в виде образов, звуков, широких миграций товаров, людей, стилей, идей, изобретений и – в последнее время – общественного мнения“ (Вальдхайм 1976: 217). În cinstea lui Kurt Waldheim, trebuie spus că a văzut bine și cealaltă latură a fenomenului: „тенденция к большему единству на нашей планете сопровождается глубокой заинтересованностью в сохранении самобытности народов, культур и наций. <...>, другой чертой является стремление групп, культур, наций и языков противостоять нивелирующей тенденции, <...>. Таким образом, возникают очертания мира, в котором будет и больше единства, и больше разнообразия, больше внимания к будущему и к прошлому, больше богатства и больше забот о сохранении природы, культуры и искусств“ (Вальдхайм 1976: 220). „Мир, справедливость и прогресс на нашей планете не требуют единообразия и сокрушения ценностей, унаследованных от прошлого“ (Вальдхайм 1976: 221). Literatura despre globalizare este imensă. Trebuie să începem cu cartea scrisă în 2003 de Manfred B. Steger, profesor la Universitatea din Illinois, SUA, de la începutul căreia… 60 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... ții Globalizarea: o scurtă introducere, Oxford University Press (Globalizarea. O introducere foarte scurtă, 2008, 208 p.). O introducere foarte concisă se lasă cu greu condensată și mai mult, dar nu există altă soluție decât să ne încumetăm s-o facem. Primul pas – aparatul conceptual fundamental al acestei teme: aparatul conceptual: g l o b a l u s: piața globală 61, 75, 84, 103 (și a integra piața 89), piețele globale 102 (și piețele internaționale 102), piețele financiare globale 9, piețele valutare globale 80, piețele de capital globale 102; globalūs mainai 144, globalūs finansų mainai 80; globalūs investuotojai 172; economia globală 89, 102, ordinea economică globală 69, dezvoltarea economiei globale 102, ordinea globală 149; fluxurile globale de bunuri 66, fluxurile globale de bunuri și idei 12; firme gigantice și strategiile lor globale 86; relațiile globale 43, interdependența globală 24, 67; dependența dintre global și local 27; rețele globale 40, 101, rețeaua globală a interdependenței politice 99; infrastructură globală 63, internet global 164; participant global în mass-media [Al Jazeera] 23; capitalism global 85, 101, capitalism global consumerist 120; expansiunea globală a produselor comerciale 58; structuri sociale globale 101, interacțiuni sociale globale 42, cooperare globală 195, forțe globale 173, probleme globale 113, teze globale 148, fenomene globale 21; procese globale 25, proces economic global 184, acțiuni globale 36, mediu global 12, 142, nivel global 85, amploare globală 134, arenă globală 118; o lume care se globalizează rapid 19, o l u m e g l o b a l i z a t ă 105; lume globală 36, întreaga noastră lume globală 36, Sudul global 27, Nordul global 40; guvernare globală 106, unități de guvernare globale 105, structuri de autoritate globală 177 [La începutul secolului XXI, lumea s-a aflat într-o situație de tranziție între sistemul statelor-națiune moderne și formele postmoderne de guvernare globală 106]; natura structurilor de autoritate globală este modelată și de „societatea civilă globală” 109; orașe globale 103 [„Orașe globale”, precum Tokyo, Londra, Niu- Terminologija | 2008 | 15 61 Yorkul și Singaporeul tind să fie mai strâns legate între ele decât de majoritatea orașelor din propriile lor țări 107]; în perspectivă – parlament global 111; un sistem juridic global integrat, capabil să funcționeze de la nivel global 111; posibilitatea culturală de a realiza democrația globală 111 și numeroase peiorative: depresie economică globală 66, instabilitate economică globală 72, recesiune economică globală 83; speculatori globali 80, reducerea protecției muncii la nivel global 76, conflict de amploare globală 195; impactul global al omului asupra mediului 136, degradarea globală a mediului 135 / degradarea globală a mediului 136 // degradarea mediului natural la scară globală 175, degradarea mediului 136; încălzire globală 137, încălzire globală a climei 142, creșterea globală a temperaturii 138; rețea teroristă globală 104–105 [Kalașnikovul este arma aleasă la nivel global de aceștia 26]; globalizare, de exemplu: globalizarea relațiilor sociale la nivel mondial 34–35,... și globalizarea criminalității organizate 26,... Autorul cărții explică astfel distincția dintre globalizare și globalitate: „<...>, îmbinarea stângace a procesului în sine cu condițiile necesare desfășurării lui conduce la o definiție ilogică, ce explică prea puțin. Să presupunem că opinia larg răspândită, potrivit căreia g l o b a l i z a r e a (p r o c e s u l) creează condiții pentru o g l o b a – l i z a r e și mai amplă (c o n d i ț i i) și nu permite deosebirea cauzei de efect (=consecință). Așadar, propun folosirea termenului g l o b a l i t a t e pentru a defini o situație socială caracterizată prin interacțiunile și tendințele economiei, politicii, culturii și mediului natural g l o b a l e, <...>. Prin urmare, nu ar trebui să afirmăm că g l o b a l i t a t e a înseamnă o stare – un punct final care împiedică evoluția ulterioară” (Steger 2008: 28–29). Globalizarea – „la fel ca alte substantive verbale care au sufixul «-izare» (Steger 2008: 30) – este o acțiune derivată. Globalizacijos terminas pradėtas vartoti XX a. septintajame dešimtmetyje (Steger 2008: 28), nors globalizacijos istorija sparti globalių mainų plėtra šuoliu pradėjusi aštuntajame dešimtmetyje (Steger 2008: 44). Deși termenul globalizare este atribuit doar prezentului, de multă vreme „în lume se înmulțesc legăturile reciproce, care permit recunoașterea și confirmarea unui comun 62 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... visiems žmogiškąją prigimtį“ (Steger 2008: 12), todėl „globalizacija yra tokia pat sena, kaip ir pati žmonijos istorija“ (Steger 2008: 45). Globalizacijos chronologija (Steger 2008: 46) pradedama, kai žmonės pasiekė kiekvieno žemyno įvairias vietas. Skiriami jos 4 periodai: priešistorinis (10 000 m. pr. Kr.–3500 m. pr. Kr.), priešmodernėjimo (3500 m. pr. Kr.–1500 m.), ankstyvasis modernėjimo (1500 m.–1750 m.), modernėjimo (1750–1970) ir dabartinis (nuo 1970); laikotarpį nuo 1960 m. kai kas apibūdina kaip „radikalios politikos taisyklių ir valdymo „deteritorializacijos“ (Steger 2008: 95) laiką. Sărind în viitor, putem aminti: „globalizarea este ireversibilă” (Billas Clintonas) (Steger 2008: 152). Și să spunem: dar!.. Pentru început, putem menționa 4 (3+1) caracteristici ale globalizării: 1) aceasta este „un ansamblu de procese sociale multiforme” (Steger 2008: 10), 2) aceasta „nu este pur și simplu un fenomen obiectiv, ci o multitudine de opinii” (Steger 2008: 10), iar „conceptualizarea globalizării este în sine un proces continuu, nu o stare statică” (Steger 2008: 30), 3) aceasta este „un proces limitat geografic și inegal” (Steger 2008: 40), 4) se distinge și „ideologia care conferă conceptului de globalizare valori și semnificații neoliberale” (Steger 2008: 145) – aceasta este globalizmas. Manfredas B. Stegeris, după ce a remarcat mai întâi „caracterul fundamental nedefinibil al globalului” (Steger 2008: 29), propune următoarea definiție: „Globalizarea este un ansamblu multidimensional de procese sociale care creează, multiplică, diferențiază și intensifică interdependența socială și schimburile sociale și, în același timp, permite o înțelegere mai profundă a legăturilor tot mai strânse dintre ceea ce este local și ceea ce este îndepărtat” (Steger 2008: 36). Profesorul de sociologie de la Universitatea din Pittsburgh, Rolandas Robertsonas, o descrie foarte concis: „Globalizarea ca noțiune își are originea în comprimarea lumii și în conștientizarea tot mai accentuată a lumii ca unitate” (Steger 2008: 33). O formulare și mai concisă este binecunoscuta expresie: „Globalizarea comprimă spațiul și timpul” (Steger 2008: 35). Acum putem trece la o analiză mai detaliată (deși cât se poate de succintă) a structurii globalizării, în care vom găsi și globalizarea culturală și lingvistică, cele mai importante pentru noi: E k o n o m i n ė (69) sau e k o n o m i k o s (74) globalizacija este adesea descrisă, mai ales de critici, drept „korporacijų globalizacija” sau „globalizacija iš viršaus” (84). Dacă am numi globalizarea economică motorul, iar tehnologiile – combustibilul, Terminologija | 2008 | 15 63 finanțele – oxigenul, piețele mondiale – drumurile, atunci politica globalizării (94) ar fi motoarele – roțile sau șenilele. Nu mai e nimic de zăbovit aici, ci doar merită să atragem atenția asupra unui gând frapant: „<...>, Wilson a legitimat fără voie forțele naționaliste radicale, care au împins marile puteri într-un alt război de proporții globale” (Steger 2008: 99). Globalizarea este proclamată ireversibilă, dar nu și lipsită de războaie (deși acum – deja locale)?.. Globalizarea culturală (112), în opinia unor comentatori, „constituie esența globalizării contemporane” (Steger 2008: 113), în timp ce, în opinia altora – hiperglobaliști pesimiști –, „nu ne apropiem de un curcubeu cultural care să reflecte diferențele dintre culturile lumii. Observăm (=Vedem) mai degrabă extinderea unei culturi populare tot mai omogenizate, <...>” (Steger 2008: 114). Goethe lansase deja conceptul de literatură universală (Fridental is 1977: 651); acesta s-a răspândit și s-a impus, însă esența sa – originalitatea și unicitatea, caracterul național și, mai ales, universalitatea – în acest sens, V. Bielinski folosise deja termenul poet universal (Bielinskis 1948: 288–289), astfel încât conceptul de cultură globală (113) pare o monstruozitate contradictio in adjecto. Deși, pentru autorul cărții, „extinderea culturii populare americane pare de neoprit” (Steger 2008: 115), iar noul american „Francis Fukuyama salută deschis răspândirea valorilor și a modului de viață anglo-americane, comparând americanizarea lumii cu extinderea democrației și a pieței libere” (Steger 2008: 118), eforturile de a rezista „imperialismului cultural” (Steger 2008: 11) – valului culturii populare americane – nu slăbesc și sunt, în parte, rodnice, iar vechiul american Roland Robertson susține că „globalizarea culturală se manifestă întotdeauna într-un context local”, „nu este vorba despre «globalizare», ci despre «interacțiunea dintre elementele globale și cele locale»” și „respinge teza omogenizării culturale” (Steger 2008: 120). Altceva este „hibridizarea” culturală, „cel mai evidentă în modă, muzică, dans, film, cultura alimentară și limbă” (Steger 2008: 120) [de altfel, cultura alimentară a noilor lituanieni este servilă, maimuțărească și îngrozitor de eclectică...]. Fluxurile culturale globale (120, 122) sunt un fapt incontestabil, spațiul cultural global (122) este greu de imaginat, iar cultura globală ar fi sărăcirea culturii (în cel mai bun dintre cazurile rele). Mass-media, ca fenomen cultural, dacă este doar comercială, adică neculturală, abia atunci este globală (122): „apariția unei piețe globale a mass-mediei comerciale încurajează oligopolul global” (Steger 2008: 123) – atunci programele TV se transformă într-o „piață globală de palavre” (Steger 2008: 123), iar „valorile pe care le răspândesc nu numai că asigură hegemonia culturală incontestabilă a culturii populare, ci și încurajează depolitizarea vieții sociale, slăbesc 64 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... bendruomenės vidinius ryšius“ (Steger 2008: 129). Žurnalistikos doktrina – žinių ir verslo interesų atskyrimas – paminama ir pakasama. Globalizarea limbilor (129) constă în esență în tendințele globale de utilizare a limbilor (129): scăderea numărului de limbi în anumite părți ale lumii, migrarea limbilor (împreună cu migranții), rolul turismului și, mai ales, al internetului în răspândirea și predominanța unor limbi, publicațiile științifice internaționale în „limbile discursului intelectual global” (Steger 2008: 130). Crește importanța limbilor engleză, chineză, spaniolă și franceză, iar engleza este considerată lingua franca a secolului XXI lingua franca (132). Dimensiunea ideologică a globalizării (143) este globalismul deja menționat (145). Promovarea globalizării (145) se bazează pe 5 sloganuri: 1) globalizarea înseamnă liberalizarea pieței și integrare globală (Steger 2008: 148), 2) globalizarea este inevitabilă și ireversibilă (Steger 2008: 152) [„se pare că forțele globaliste reînvie paradigma secolului al XIX-lea privind rolul de avangardă al anglo-americanilor” (Steger 2008: 155)], 3) nimeni nu este răspunzător pentru globalizare – aceasta este determinată de „mâna invizibilă a pieței” (Steger 2008: 155), 4) globalizarea este benefică pentru toată lumea (Steger 2008: 158), însă: „Chiar și datele Băncii Mondiale arată că diferențele de venit dintre diferite popoare cresc mai rapid decât oricând până acum” (Steger 2008: 159), 5) globalizarea ajută la răspândirea democrației în întreaga lume (Steger 2008: 166), însă: „Cu cât mai multe țări devin democratice, cu atât mai mult afacerile americane aleg țări dictatoriale” (Steger 2008: 169). Așadar, concluzia este mai degrabă antislogan: „Globalizarea este alcătuită din numeroase povești convingătoare care promovează viziuni neoliberale și formează conștiința colectivă și identitatea înțeleasă în sens popular” (Steger 2008: 170). În capitolul Provocările globalismului (171–195) se afirmă: „Globalismul – ideologia dominantă a vremurilor noastre – a implantat în mintea multor oameni din întreaga lume o concepție neoliberală asupra globalizării, pe care, la rândul lor, au consolidat-o și au confirmat-o instituții politice puternice și corporații economice” (Steger 2008: 171). Deși acest fenomen este înțeles ca „globalizare americană” (173) sau americanizarea lumii (173), se întrevăd însă pericole și pentru însăși structura tradițională a Americii: „În ultimii ani, în America s-au înmulțit considerabil organizațiile naționaliste, <...>. <...>. Considerând globalismul o ideologie străină și ateistă, care le înghite treptat țara, ei se tem că forțele transnaționale distrug fără milă «modul tradițional de viață american» (Steger 2008: 176). Și se formulează, pe bună dreptate, o concluzie critică: «Diferențele dintre sloganurile ideologice și experiența umană reală pot provoca o criză a paradigmei dominante» (Steger 2008: 171). Aici aparatul conceptual al globalizării se îmbogățește în mod esențial: Terminologija | 2008 | 15 6 5 … și o ideologie ateistă care le devorează treptat țara, se tem că forțele transnaționale distrug fără milă „modul tradițional de viață american” (Steger 2008: 176). Și se trage o concluzie critică destul de întemeiată: „Diferențele dintre sloganurile ideologice și experiența umană reală pot provoca o criză a paradigmei dominante” (Steger 2008: 171). Aici aparatul conceptual al globalizării se îmbogățește substanțial: globalistai 151–153, 155, 166, 174; antiglobalistai 173, 175, 207, antiglobalistų aljansas 185, antiglobalistiniai judėjimai 198, antiglobalistiniai protestai 170, antiglobalistinės nuostatos 176, antiglobalistinės nevyriausybinės organizacijos 175; hiperglobalistai 101–103, 205, optimistiniai hiperglobalistai 118, hiperglobalistų stovykla 95, hiperglobalistinė pasaulio be sienų prognozė 104, hiperglobalizacija 205, 206 (2x); diferențe globale în privința averii și a bunăstării 171, inegalitate globală 174, 200, „victime ale globalizării“ 179, globalizare corporatistă 180, solidaritate globală 173, „globalizare de jos în sus“ 174. Mai este vorba și despre faptul că „nici măcar cei care se opun modernizării nu pot scăpa de procesul globalizării pe care îl condamnă public. Pentru a-și răspândi opiniile și a atrage noi adepți, antimoderniștii trebuie să folosească instrumentele (– mijloacele) globalizării” (Steger 2008: 25). Capitolul 8 Previziuni privind viitorul globalizării (196–201), începând în mod instructiv cu trecutul: „«epoca de aur» a globalizării a fost perioada dintre 1860 și 1914, <...>. <...>. <...>. Marea Britanie – cea mai mare superputere a lumii – și-a răspândit în întreaga lume sistemul politic și valorile culturale. Însă toate eforturile concentrate de a crea o piață controlată de Imperiul Britanic s-au întors ca o lovitură nemiloasă împotriva globalizării și s-au încheiat cu Primul Război Mondial” (Steger 2008: 197). În studiul său Marea transformare (1944), Karl Polanyi susține că „«protecționismul particularist» antiglobalist s-a manifestat brusc în formele cele mai extreme ale fascismului italian și național-socialismului german” (Steger 2008: 198)1. În ceea ce privește posibilitatea ca globalizarea să devină o ordine mondială cu adevărat democratică și egalitară, printre alte măsuri este menționat un plan de dezvoltare globală (201). Cartea cunoscutului politolog american Zbigniew Brzezinski, O lume scăpată de sub control, are un subtitlu clar orientat critic: Haos global în ajunul secolului XXI (Vilnius, 1998, XVI+240 p.). Despre globalizarea însăși, în ea 1 Acest trecut îngrozitor ne îndeamnă să privim cu prudență o asemenea speranță într-un viitor mai bun: „După valul globalizării urmează aproape întotdeauna un val al naționalismului – așa ne arată istoria Europei” (Vaišnienė 2004: 7 48). 66 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... nu sunt menționate (este amintită doar globalizarea moralității politice 91), dar există foarte multe și diverse lucruri globale: politică globală XIV, 99, 221, trezire politică globală XI, 53, 54, 75, 95, 154, trezirea globală a omenirii XIII, comunitate politică globală 51, perspectivă politică globală 55, consens politic global 84, forță politică globală 87, consens global 226, proces politic global 91(2x), 92, 94, 99, 130, 147, 152, 153(2x), 223, 227, proces global 100, proces global de interdependență politică 97, miniatură a politicii globale 97, greutate politică globală 134, probleme politice globale 220, dinamică geopolitică globală 200; putere globală XIV, 48, 85 (Partea a treia. Putere globală de neegalat 85–148), 87, 90, 97, 105, 117, 152, 164, 197, 207, 225, putere globală americană 100(2x), structura puterii globale 3, schimbări ale puterii globale 154, neputință globală 97; autoritate globală (: puterea globală americană nu înseamnă încă autoritate globală americană) 100; influență economică globală 87, prosperitate economică globală 211, avantaj economic și financiar global 121, supremație economică globală 124, fragmentare economică globală 210; capacitate militară globală 87, atractivitate culturală și ideologică globală 87, atractivitate globală 115, preeminență globală 103, autoritate globală 102, 116, 127; superputere globală 97, 124, 125, stat al misiunii globale de mântuire 83–84, confederație globală 152, ierarhie globală 37, 97, anarhie globală 197, dezordine globală (Partea a patra. Problemele dezordinii globale 149–200), catastrofă globală 185; sistem global 198, realitate globală 153, status quo global 199, 206; stabilitate globală 133, instabilitate globală XIV, 167, rol global 129(2x), atenție globală 193, impact global 100, influență globală 206, cooperare globală 100, 200, consens global 48, chestiuni globale 206, conversații globale 94, 132; gândire globală 94, percepție globală XV, viziuni globale 226; sărăcie globală XVI, nedreptate globală 77, inegalitate globală 115, 154, 182, 183, diferențe globale 84, revoltă globală a maselor 198, coeziune globală 77, coeziune socială globală 77, diviziune globală 211, 226; schimbări globale X, 89, 111, 151, 231, provocare ideologică globală 155, probleme sociale globale 81, schimburi educaționale globale 94; Terminologija | 2008 | 15 6 7 televiziune globală 49, protecție globală a mediului 221; conducere globală americană 101, supremație globală americană 111, avantaje globale americane 115, întâietate globală japoneză 125, statut global japonez 129; sistem de valori cu semnificație globală XIV, distructiv la scară globală 151, mai responsabil la nivel global 224. După cum vedem, perspectiva lui Brzezinski, critică în mod deliberat și întemeiat, se manifestă prin concepții negative – neputință globală, instabilitate globală, nedreptate globală, inegalitate globală, sărăcie globală, fragmentare economică globală, haos global, revoltă globală a maselor. Această critică este încununată de criza spirituală globală 230 (și criza spirituală universală 54). Direcția speranței este indicată de imperativul moral: „<...> omenirea, dacă dorește să-și stăpânească propriul destin, are nevoie de o busolă morală și de simțul măsurii sau al echilibrului” (Brzezinski 1998: 228). În încheierea acestei treceri în revistă teoretice și critice a globalizării, se poate spune că au existat aspirații globale chiar înainte de apariția și afirmarea fenomenelor despre care vorbim. De exemplu: <...> pentru inspiratorii revoluției, confuzia schimbărilor și a transformărilor este singura stare favorită; se pot lipsi de pâine, numai să le dai vreo idee globală, de anvergură mondială (Pasternak 1991: 315). Pe de altă parte, globalizarea poate fi neutralizată sau chiar stopată de „concepția” formulată în cartea din 1996 a lui Samuel P. Huntington (1927–2009), Civilizații în conflict și refacerea ordinii mondiale (The Clash of Civilizations and The Remaking of World Order), potrivit căreia, după încheierea Războiului Rece și a confruntării ideologice dintre liberalism și comunism care predominase în timpul acestuia, conflictele internaționale vor fi determinate în principal de diferențele culturale și civilizaționale dintre creștinismul occidental și cel răsăritean, confucianism, islam, hinduism și altele, iar „statele aparținând aceleiași civilizații se vor reuni în blocuri regionale” (PolEncŽ 2007). Cartea Globalizarea: consecințe pentru om, scrisă în 1998 de Zygmunt Bauman (n. 1925 în Polonia), profesor la Universitatea din Leeds, Marea Britanie, în perioada 1971–1990, iar ulterior profesor emerit (2002; ed. a II-a 2007, Vilnius, 208 p.), adaugă nu prea multe concepte; în general, acestea sunt puține: „oameni globali” 9, elite globale 11, elita globală 84, elită globală 152, elită globală 189, elită „globalizată” 154, „globalitatea” elitei 189, intelectuali globalizați 9, antreprenori globali, manageri culturali globali și oameni de știință globali 136, vârf globalizat 10, supremația forțelor globale 187, lume în curs de globalizare 118, „lume în curs de globalizare” 153, „lume care se globalizează” 153; 68 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:… economie globalizată 11, „globalizarea” tuturor aspectelor economiei, companii globale 106, finanțe globale 106, 181, piețe financiare globale 103, capital global 106; globalizarea piețelor și a informației 109, rețea globală de informații 32; legi globale 198, „politică globală” 97, „ordine globală” 91, 98, afaceri globale 92, 93, fenomene globale 156, libertăți globale 192, libertate globală de mișcare 107, 183, orizonturi globale 98, tendințe globalizante 105, „globalizante” procese 109, simboluri globale 154, „scenă globală” 97, 99; inițiative și proiecte globale 94, consecințe globale 94. Nouă este opoziția: globalitate și localitate 183, poli global și local ai ierarhiei 183; lume globalizată „locală” 9; piață internă și globală 102; cauze globale ale sărăciei locale 115: G l o b a l i z a r e a dezbină la fel cum unește; ea desparte unind <...>. <...>, începe procesul de „l o c a l i z a r e”, care definește spațiul 8. <...> comunicarea dintre elitele tot mai g l o b a l i z a t e și mai extrateritoriale, pe de o parte, și ceilalți oameni, tot mai mult l o c a l i z a ț i, pe de alta, se prăbușește tot mai rapid 10. <...> imaginea „ordinii g l o b a l e” s-a evaporat și s-a transformat în suma totală a numărului de ordini l o c a l e, <...> 98. Bogăția este g l o b a l ă, iar sărăcia – l o c a l ă, <...> 115. Călătoriile g l o b a l e ale resurselor financiare 116 și urmele l o c a l e lăsate de aceste călătorii <...> – distrugerea economiilor locale 116. Lege g l o b a l ă, ordini l o c a l e (titlul capitolului) 156. Dimensiunea g l o b a l ă a alegerii investitorilor, în comparație cu restricțiile stricte l o c a l e asupra alegerii furnizorilor de „forță de muncă”, creează acea asimetrie care fundamentează, la rândul ei, dominația primilor 159. De altfel, această opoziție este totodată și unitate – glocalizare: „Ceea ce pentru unii este o alegere liberă, asupra altora cade ca o soartă crudă. Și, întrucât numărul acestor «alții» crește neîncetat, iar ei se cufundă într-o disperare tot mai profundă, provocată de o existență lipsită de orice perspectivă, se poate vorbi despre «glocalizare» (termenul reușit al lui Roland Robertson, care exprimă unitatea indestructibilă a deciziei «globalizante» și «localizante», – <...>” (Bauman 2007: 109). Această opoziție dureroasă și nedreaptă este adesea exprimată și altfel: „<...> anularea tehnologică a distanțelor în timp și spațiu nu omogenizează condiția umană, ci, dimpotrivă, o polarizează. – – – Pentru unii, aceasta prevestește libertatea de a crea s e n s u r i, iar pe alții îi condamnă la l i p s a d e s e n s. În prezent, unii, dacă doresc, Terminologija | 2008 | 15 6 9 pot pleca – indiferent din ce loc, în timp ce alții privesc neputincioși cum singurul loc în care trăiesc le fuge de sub picioare” (Bauman 2007: 33). „<...> globalizarea este un paradox: oferind foarte mult unui grup restrâns, ea îi respinge și îi marginalizează pe două treimi din locuitorii lumii” (Bauman 2007: 111). „Polarizarea lumii și a locuitorilor ei, cunoscută pe larg și tot mai îngrijorătoare, ... <...> – este consecința aceleiași globalizări” (Bauman 2007: 143). „Când popoare întregi sunt private de resursele lor, acest lucru se numește «promovarea comerțului liber»; când familiile și comunitățile sunt private de mijloacele de trai, acest lucru se numește «reducerea personalului» sau doar «raționalizare»” (Bauman 2007: 186). <...> fragmentarea și îndepărtarea „de jos”, precum și globalizarea „de sus” sunt gemene (Bauman 2007: 193). Așadar, Bauman prezintă o platformă destul de convingătoare a antiglobalismului. Ca și Brzezinski, el vorbește despre haosul global: „Imaginea haosului global reflectă, probabil, o nouă înțelegere (facilitată, dar nu neapărat determinată de sfârșitul brusc al politicii blocurilor), potrivit căreia lucrurile care înainte păreau ferm controlate <...> sunt, în esență, haotice și întâmplătoare” (Bauman 2007: 91). „Globalizarea este un alt nume pentru «noul haos mondial» al lui [Kenneth] Jowitt [titlul unei cărți a acestui autor]” (Bauman 2007: 93). Bauman privește globalizarea nu ca pe eșecul sau denaturarea punerii în practică a unei idei bune, ci ca pe ceva fundamental greșit: „treburile lumii sunt incerte, incontrolabile și lăsate la voia întâmplării” (Bauman 2007: 92). El înțelege globalizarea ca pe o abatere de la ideea inițială a universalizării, care „exprima speranța, intenția și hotărârea de a instaura ordinea”, „proclama intenția de a schimba lumea și de a o face mai bună decât era, și de a răspândi schimbările și îmbunătățirile la scară globală, la nivelul întregii omeniri” (Bauman 2007: 93). Bauman explică cum s-a ajuns ca lucrurile să o ia atât de rău, însă aici ne interesează doar consecința nefericită: „«Globalizarea» nu este ceea ce noi toți, sau cel puțin cei mai întreprinzători și mai ingenioși dintre noi, vrem și sperăm să facem. Globalizarea este ceea ce ni se întâmplă tuturor” (Bauman 2007: 94). Autorul vorbește cu o ironie amară și despre neputința statului în fața atotputerniciei globalizării: „În cabaretul globalizării, statul face striptease și, la sfârșitul spectacolului, rămâne doar cu cele mai indispensabile lucruri – cu propriile puteri represive <...> – astfel, statul-națiune devine un simplu serviciu de pază pentru marile companii...” (Bauman 2007: 103). „Statele cvasi-suverane slabe pot fi lesne constrânse să joace rolul (util) al secțiilor de poliție locale; <...>” (Bauman 2007: 106). „Sărăcia este criminalizată” (Bauman 2007: 190), iar „încarcerarea este mai degrabă o alternativă la ocuparea forței de muncă: o modalitate de a scăpa de o mare parte a populației 70 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... dalies (ar ją neutralizuoti), <...>“ (Bauman 2007: 169). Tai globalizacijos atstumtieji bei globalizacijos atliekos (171). Acum, când chiar și în Lituania se scriu cărți despre faptul că politica fără valori este imorală (Jokubaitis 2008), monseniorul Gianfranco Girotti, regent al Penitenciariei Apostolice de la Vatican, vorbește despre păcatele sociale legate de globalizare: „Manipulările genetice, poluarea mediului, inegalitatea socială, nedreptatea socială insuportabilă: iată noile forme ale păcatului, apărute la orizontul omenirii, ca și cum ar încununa procesul ireversibil al globalizării. — — — Cu alte cuvinte, astăzi pocăința este înțeleasă mai ales în plan social, în special după ce relațiile sociale s-au slăbit și s-au complicat. Iar aceasta este una dintre consecințele globalizării” (Nuodėmė 2008: 12 6). Concluzia concisă a acestei treceri în revistă și a acestor evaluări ar fi următoarea: globalizarea este un fenomen determinat istoric, însă inevitabile sunt și efectele sale negative majore, printre care se numără și reducerea rapidă și bruscă a numărului limbilor lumii, clasificarea lor în limbi mondiale, regionale, oficiale/de stat și limbi casnice cu funcții restrânse (toate acestea sunt procese eterne), deși vocabularul sau gramatica limbilor care supraviețuiesc nu sunt influențate direct, ci doar printr-un context decisiv sau un fundal nefavorabil. În discursul din Lituania, evaluările globalizării și ale globalismului sunt actualizate rațional doar uneori: „Cultura națională va fi salvată nu prin izolare, ci prin expansiune, prin integrarea în mediul națiunilor moderne și prin deschiderea chibzuită față de acesta. Când vorbim astăzi despre moștenirea unei națiuni, și cu atât mai mult mâine, prioritatea trebuie să fie acordată afirmării, nu negării (Treinys 2000: 18). Dar acest lucru nu poate fi făcut de unii singuri, fără «parteneri de schimb binevoitori, aliați culturali», adică «oameni și națiuni care nu vor să-și piardă identitatea și să devină doar consumatori ai culturii McDonald’s și Teletubbies» (Treinys 2000: 18). Teroriștii antiglobalizare nu pot fi aliați; ei «încearcă să transforme identitatea națională într-un instrument al răzbunării, terorii sau al unei alte forme de agresiune, prin urmare <...> acționează ca un argument convenabil pentru apologeții globalizării totale, care resping orice manifestare a ideologiei naționalității» (Treinys 2000: 20). În discursul public, conceptele de globalizare și globalism sunt foarte puțin prezente, de exemplu: o lume tot mai globalizată MokslL 2008 6 2, economie globalizată NŽA 2008 11–12 480, globalizarea sistemului financiar mondial Vd 2008 45 13, globalizare în masă Vd 2008 24 53, tsunamiul globalizării Vd 2008 15 38, partea întunecată a globalizării NŽA 2008 11–12 501, „guvernare globală” Vd 2008 31 41, ordine globală NŽA 2008 11–12 501, comerț global L ir M 2008 44 3, Terminologija | 2008 | 15 7 1 cultură globală GŽ 2008 1 1 25, mode globale L ir M 2008 44 3, securitate globală NŽA 2008 11–12 501, pace pragmatică globală NŽA 2008 6 286. În prezent, sunt foarte actuale aspectele negative: încălzire globală Sav su TV 2008 33 15, amenințări de amploare globală MokslL 2008 16 7, criză globală Sav su TV 2008 11 6, criza capitalismului global NŽA 2008 11–12 501, criză financiară globală Sav su TV 2008 46 16, scumpire globală Sav su TV 2008 11 6, cerere globală de produse alimentare Sav su TV 2008 11 7. Numărul redus al acestor concepte este un semn al înțelegerii slabe a importanței globalizării. Se scrie și se arată mai ales despre revoltele și violențele antiglobaliștilor. Numai Donatas Katkus îndrăznește să spună: Sunt un antiglobalist cultural L ir M 2008 44 3. În încheiere – două aspecte strict lingvistice. Conceptul principal globalizare cere în mod sistematic și adjectivul global (nu globalist), nu universal, de exemplu: pandemia corupției, mituirea globală Vd 2008 51 45, iar termenul mituism universal folosit alături pare să nu fie chiar același lucru. Este foarte îndoielnic dacă este potrivit să înlocuim termenul informatic internaționalizare – „proiectarea software-ului și a structurilor sale de date astfel încât toate acestea să poată fi ușor adaptate pentru diferite limbi și culturi” EncKompŽ 2005 – cu globalizare, de exemplu: „Posibilitățile de aplicare a tehnologiilor informației în managementul cunoașterii oferă multe speranțe, întrucât conceptul de localizare devine tot mai important <…>. <…> localizarea înseamnă adaptarea unui produs la o limbă și o cultură. Localizarea nu este același lucru cu globalizarea (adaptarea strategiilor de piață la cerințele tuturor regiunilor) sau cu internaționalizarea (producerea unui produs, de exemplu software, astfel încât acesta să poată fi adaptat cerințelor diferitelor locuri)” (Crystal 2005: 148). Numele global, variabila globală nu ar deranja. 2. Concentrarea întregii atenții doar asupra efectelor (provocărilor) globalizării este foarte greșită, nu numai din cauza caracterului ei unilateral, ci și pentru că alți factori importanți sunt trecuți sub tăcere. Au existat mai multe, și de feluri diferite. Dincolo de Cortina de Fier au înflorit din plin fenomenele nocive ale secolului al XX-lea, care ar putea fi asociate, cel puțin parțial, cu fundalul irațional nefavorabil funcționării limbii în general și a limbilor concrete, mai ales a celor mici: cultul consumului și concentrarea capitalului – „aceasta este tirania de catifea a democrației secolului al XX-lea. – – – Astăzi, omul își exprimă sensul existenței cumpărând. Hipermarketurile sunt templele cultului nostru pentru cumpărături. – – – Capitalismul de la sfârșitul secolului al XX-lea creează nevoi, <…>”; societatea de consum – „În societatea de consum trebuie neapărat să existe doi- 72 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... sclavii diferitelor lor tipuri: sclavii obișnuinței și sclavii invidiei”. Astfel scria Ivan Illich (Illich; n. 1926) în cartea „Tools of Conviviality” (1973)”; societate de masă – „societatea modernă, evaluată critic – fără coloană vertebrală, conformistă, lipsită de idealuri și de valori tradiționale, preocupată doar de câștigul material, pasivă, alienată, birocratizată, vulnerabilă la propagandă și publicitate. <...>”; civilizație de unică folosință – „civilizația secolului XX, neeconomicoasă, risipitoare, extravagantă, nechibzuită, care achiziționează tot mai multe obiecte, chiar și nu prea necesare, care trebuie aruncate după o singură utilizare, <...>. – – –”; marketing (engl. marketing) – „<...>. Ea impune <...> analiza psihologiei consumatorului și capacitatea de a o influența, de a stimula nevoile societății <...>”; publicitate – „— — — Publicitatea secolului XX nu se mai bazează pe argumente raționale. Rareori se vorbește despre caracteristicile produsului, iar mai des se face apel la caracterul consumatorului, țintindu-i slăbiciunile, visele, dorințele și temerile. „<...> În anii ’70 ai secolului XX a înflorit arta publicității televizate, recurgând la o retorică mai abilă și la un stil mai rafinat. Metodele publicității televizate au fost preluate și de propaganda politică: imaginea televizată a politicianului (image) a devenit mai importantă decât ceea ce are el de spus. În anii ’80, metodele publicității televizate influențau deja și multe filme de ficțiune – <...>”; agitator – „Arta agitatorului constă în a se preface că este la fel de prost ca ascultătorii săi, pentru ca aceștia să creadă că sunt la fel de inteligenți ca el” (Karl Kraus (1874–1936), dramaturg, poet și publicist austriac), <...>”; mass-media (engl. mass media) – „mijloace de informare a publicului, <...>. Teoria susține că mass-media este eficientă doar atunci când există mulți ascultători (cititori, telespectatori), suficient de educați pentru a înțelege informațiile primite și a fi interesați de ele. Însă <...> majoritatea celor care primesc informații caută în ele nu atât cunoaștere, cât divertismentul cel mai ieftin. De aceea, organizatorii mass-mediei, care trăiesc în principal din publicitate, sunt nevoiți să ofere informații mai proaste, de nivel inferior, <...>. Toate acestea, e de presupus, sărăcesc intelectul consumatorilor de informație mai puțin rezistenți, mai ales al copiilor și tinerilor, și le alterează gustul”; cultură de masă (engl. mass culture) – „termen apărut în SUA la începutul anilor ’50 ai secolului XX: denumește ansamblul de publicații intelectuale, artistice și de divertisment caracteristice societății urbane moderne, oferite maselor prin intermediul mass-mediei. Acestor publicații li se reproșează nivelul intelectual, estetic și moral scăzut, vulgarizarea și simplificarea operelor <...>”; Terminologija | 2008 | 15 7 3 cultură de trei minute – „avalanșa de mesaje scurte și superficiale, care îl copleșește pe destinatarul mediu al informației din radio, televiziune și internet, îl bulversează; cetățeanul obișnuit nu mai este capabil să urmărească atent un singur subiect mai mult de 3 minute. Știind acest lucru, prezentatorii de televiziune (...) întrerup chiar și cel mai interesant și mai bogat în conținut comentariu al unui specialist după trei minute, fără a-i permite să ajungă la esența chestiunii <...>”; fabricarea vedetelor – „<...>. Cea mai valoroasă calitate a unei vedete de cinema a devenit nu atât abilitatea actoricească și talentul actorului, cât aura sa, atmosfera care o înconjoară, capacitatea de a seduce publicul prin farmec personal, atractivitate fizică și sexualitate. La Hollywood <...> existau specialiști capabili să modeleze o vedetă ca pe un obiect de vis inaccesibil, cu care spectatorul ar dori să se identifice, ca pe unul dintre arhetipurile mitologiei moderne, schimbându-se odată cu moda și obiceiurile. – – –” (Kopalįnski 2001). Numitorul comun al tuturor acestor fenomene este simplificarea omului și a vieții sale. Citatele secolului completează și evidențiază în mod fericit distorsiuni similare: „Celebritățile de astăzi nu pot fi nici făcute de rușine, nici umilite. Ceea ce odinioară se numea rușine și umilință se numește acum publicitate” (din cartea „Gine War a Chanse” („Dați o șansă războiului”; 1992) de P. J. O’Rourke (P. J. Rourke; n. 1947)) (Kopalįnski 2001: 79). „(Ceea ce este) interesant este astăzi mai important decât adevărul; ceea ce este ciudat și emoționant le întrece pe cele reale. <...>. Într-adevăr, în secolul nostru nimic nu este mai ieftin decât adevărul. Iar adevărul, fără îndoială, obligă.” Așa afirma scriitorul francez René Daumal (René Daumal; 1908–1944) <...>” (Kopalįnski 2001: 173). Filosofas Karlas Raimundas Popperis (1902–1994) paskutiniame savo darbe – esė Nepiktnaudžiauti televizija (paskelbtame 1995 m.) nustatė televizijos maro diagnozę: „<...> televizija yra blogio jėga, ji galėtų tapti gėrio jėga. Deja, tai beveik neįtikimas dalykas. Priežastis paprasta: apskritai bet kokią kultūrinę jėgą yra be galo sunku priversti tarnauti gėriui“ (Popper 1995: 14). Kol televizijų konkurencija buvo nedidelė, tol ir paklausa buvo maža, tad „pirmaisiais savo gyvavimo metais laidų kokybei televizija buvo kur kas reiklesnė“ (Popper 1995: 15). Dabar gausybė k o m e r c i n i ų televizijų varžosi, kad „prisiviliotų kuo daugiau publikos, o šis siekimas, savaime suprantama, jokių auklėjamųjų tikslų neturi“ (Popper 1995: 14). Žiūrovų masėms jų nė nereikia – tik circenses. Kultūros paklausa nedidelė... Transliuotojams rūpi pelnas, o jį užtikrina reklama, duodama į tas laidas, kurių žiūrimumo rodikliai aukšti. Popperis greičiausiai klysta, kad transliuotojai n u o š i r d ž i a u s i a i įsitikinę, jog rodyti reikia tai, ko žmonės nori. Žiūro- 74 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... Dependența de televiziune a oamenilor, mai ales a copiilor și adolescenților, dar și a pensionarilor, este cu adevărat nesănătoasă. Paradoxul: concurența în producție asigură calitatea mărfurilor, în timp ce concurența dintre televiziuni degradează calitatea emisiunilor. Nu se află cu mult mai sus americanizarea culturii – „Unul dintre cele mai importante evenimente culturale ale secolului XX este schimbarea direcției influenței transatlantice. Cultura SUA, alimentată de Europa până la începutul secolului, a inundat apoi ea însăși Europa și întreaga lume, împreună cu influența economică și politică pe care i-au conferit-o cele două războaie mondiale și declinul Europei provocat de acestea, cu atât mai mult cu cât SUA au contribuit mult atât la câștigarea războaielor, cât și la reconstrucția a ceea ce fusese distrus în timpul lor.” Printre manifestările acestei culturi se numără jazzul, rockul, muzica pop, filmele de la Hollywood, westernurile, serialele, thrillerele, filmele polițiste noir, automobilele, publicitatea agresivă, telenovelele, mâncarea fast-food și blugii. „Sub influența anglo-saxonă, limba se schimbă de nerecunoscut” (Kopaliński 2001). Franța încearcă să reziste, dar rezultatul este franglais – „limba franceză plină de cuvinte și expresii englezești. Denumirea, formată din cuvintele franceze compuse français (în franceză) și anglais (în engleză), a fost popularizată în jurul anului 1965 de René Etiemble, profesor de lingvistică comparată la Universitatea Sorbona, <…>. Profesorul îndemna la înlocuirea cuvintelor englezești cu cuvinte franceze, <…>. <…>. În Polonia de astăzi, ziarul „Gazeta Wyborcza” a lansat în noiembrie 1996 inițiativa de a poloniza termenii englezești; cititorii i-au venit în ajutor, dar rezultatele nu au fost prea încurajatoare: <…>” (Kopaliński 2001). Un alt rezultat este limbajul de lemn – „un limbaj plin de banalități și de expresii uzate. <…>” (Kopaliński 2001). După căderea Cortinei de Fier, aceste fenomene au năvălit și în Lituania, al cărei spirit vlăguit considera, din păcate, că tot ce venea din Occident era bun. De fapt, nu toate erau lucruri nemaiauzite. Unele erau atacate în mod primitiv de propaganda sovietică antiamericană, altele erau oarecum cunoscute din discursul filosofic mai serios în limba lituaniană, iar câte ceva provenea din emigrația noastră. Dar adesea critica serioasă ajungea cu întârziere. Încă din 1969, în America, unul dintre pionierii eseisticii lituaniene și publiciștii săi pătrunzători, poetul Jonas Aistis, scria: „Publicitatea este o mare putere a zilelor noastre; în fața ei trebuie să se încline toate confesiunile, toate tronurile și toate statele” (Aistis 1991: 418). Trebuie menționate și eforturile de spirit critic manifestate în ultimii ani de Institutul Limbii Lituaniene și de Societatea Limbii Lituaniene (RekK 2004). Deși în acest domeniu opioid nu lipsesc nici aprecierile apologetice ale limbajului publicitar. Terminologija | 2008 | 15 75 Reklamos sesuo mada į XX a. mitų (Kopaliński 2001) tarpą nepateko, nes smarkiai reiškiasi nuo daug anksčiau. Jau rusų rašytojas N. Gogolis, Romoje lygindamas senojo meno grožį su savo laiku, rašė: „Ir kokia netauri, žema prieš šitą didingą, gražią prabangą pasirodė jam dabar XIX šimtmečio prabanga, smulki, niekinga prabanga, tinkanti tik krautuvės puošti – <...>. – – Kokie menki atrodė jam prieš šitą pastovią palaimingą prabangą, supančią žmogų daiktais, kurie kilmina ir auklėja jo sielą, nūdieniai smulkmeniški papuošalai, kuriuos laužo ir išmeta lauk nenuorama mada, tasai keistas, nesuprantamas XIX amžiaus padarinys [t. y. reiškinys], prieš kurį tyliai nusilenkę išminčiai, šitas žudyt ojas ir griovėjas visko, kas kolosalu, didinga, šventa“ (Gogolis 19541: 236). Savo kūrybos ataskaitoje Šešiasdešimt mano literatūrinio gyvenimo metų prancūzų akademikas A. Maurois teigia, kad dėl mados išpuolių pasidarė nuoseklus moralistas: „Tokiu metu, kai mada reikalavo nepaisyti doros normų ir dėsnių, be kurių negali egzistuoti jokia visuomenė, aš tiesiog savaime pasijutau priverstas, profesijos įpareigotas jas ginti. Todėl tapau moralistu. Vėliau rašiau romanus, biografijas, tačiau manyje romanisto ir biografo nugarkaulį sudaro moralistas“ (Morua 1991: 18). Kitam prancūzui – mokslinių esė knygos Viduramžių vaizduotė autoriui Jacques’ui Le Goffui mados gynimas ir gyrimas (gal pergy­rimas) irgi neišeina be naikinamos kritikos: „Po Roland’o Barthes’o esu pasiryžęs ginti madą. Ji dėmesinga naujovei, modernumo variklis, gali būti atsinaujinimo priemonė. Tai istorijos varomoji jėga. Kaip kiekvienas reiškinys, ji gali išsigimti ir nugrimzti į snobizmą – tiesą sakant, jaudinantį iškrypimą vyrų ir moterų, kurie stengiasi sustabdyti bėgantį laiką ir atitolinti mirties grėsmę apgailėtinu ir beviltišku noru visada būti mados viršūnėje ir užmiršti laiko jausmą, diena iš dienos keisdami išvaizdą“ (Le Goff 2003: 26). Šitai yra nuolat. O išlyga – daugiau teorinė: „Tačiau mada – tai pirmiausia Zeitgeist, laiko dvasios, apraiška, susiejanti išvaizdą su giluminiais istoriniais poslinkiais“ (Le Goff 2003: 26). Mados uniformizmas ir meninė, štampinė kalba – kalbos uniformizmas yra susiję paliegusios mūsų laiko dvasios ženklai. Vėl galima prisiminti mūsų guvųjį J. Aistį: „Kultūra turi kruvinu prakaitu išeiti iš tautos iščių. Kita vertus, mada visada išeina iš mados. – – – Labai madingi dalykai, išėję iš mados, yra juokingi ir kvaili“ (Aistis 1991: 476). Abia după căderea Cortinei de Fier au ajuns la noi din Occident adevăruri vechi de aproape o jumătate de secol despre propria noastră viață în imperiul răului: nouvorbă (engl. newspeak) – „o limbă nouă, creată de puterea monopolistă 76 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... a cărei semnificație a cuvintelor se schimbă odată cu opiniile politice oficiale ale statului. În nouvorbă este imposibil nu numai să exprimi, ci și să formulezi opinii neloiale, deoarece nu există cuvintele necesare. Termenul provine din romanul „1984” al lui George Orwell (1903–1950); poliția gândirii – „instituția partidului înfățișată în romanul „1984” de George Orwell, care supraveghează gândurile membrilor partidului exterior. Observând (=usi. – J. K.) orice abatere de la „linia” trasată, el (=ji. – J. K.) se asigură că vinovatul este arestat, torturat (în Ministerul Iubirii) și nimicit”; gândire dublă (engl. doublethink) – „perceperea simultană a două gânduri sau opinii opuse și credința conștientă în amândouă. Termen din romanul „1984” (1949) al scriitorului englez George Orwell (1903–1950); el descrie influența nouvorbei asupra «minții înrobite»; „Mintea captivă” – „cartea lui Czesław Miłosz (1953), în care autorul analizează mecanismele psihice de apărare ale scriitorilor din Republica Populară Polonă, care îi determină să publice lozinci conforme propagandei oficiale și să-și ascundă cu grijă adevăratele gânduri și sentimente, <...>” (Kopaliński 2001). Înrobirea minții începe cu golul (un mediu lipsit de religie) și absurditatea unei vieți fără scop, trece prin necesitatea unei vieți noi și ajunge la succesul obligatoriu (Miłosz 1995: 20, 22, 24, 30). Însă succesul nu este lipsit de consecințe triste: „în adâncul sufletului au rămas vechile exigențe morale și estetice, din această cauză omul se dedublează” (Miłosz 1995: 36) – „toți joacă teatru în fața tuturor și toți știu despre ceilalți că joacă teatru” (Miłosz 1995: 76); „Ar fi fals să afirmăm că valorile nu se mai dedublează, însă rezistența este una emoțională și rareori poate face față concurenței reflexelor raționalizate” (Miłosz 1995: 244). Epoca dezastruoasă care o precedase ar putea fi descrisă pe scurt prin două expresii teribile ale epocii, simboluri ale valorilor – dinspre Răsărit: хлам (vechituri) – abrevierea cuvintelor художники, литераторы, артисты, музыканты; dinspre Occident: Wenn ich Kultur höre… entsichere ich meinen Browning (autorul – Hans Johst, cel care a popularizat-o – Hermann Göring). Abia la 26–27 noiembrie 1988, David Glencross a rostit un gând epocal just: „Este de necrezut că vreo autoritate, auzind cuvântul «cultură», ar pune mâna pe pistol. Cred că ar trebui să pună mâna pe dicționar” (Kopaliński 2001: 197–198). Într-o lume polarizată în două tabere antagoniste, cu un caracter fluctuant și Terminologija | 2008 | 15 77 transformarea într-o lume a treia vegetând2, dezintegrarea imperiului stalinist, în care, în vremea lui Brejnev, se proiecta și se proclama deja deschis apropierea și contopirea limbilor, restabilirea independenței Lituaniei și proclamarea limbii lituaniene ca limbă de stat (declararea ei limbă de stat și acordarea protecției statului, programele și proiectele privind folosirea și dezvoltarea ei), renașterea națională, democratizarea societății și constituirea societății civile, integrarea europeană și transatlantică a Lituaniei și anglicizarea susținută, precum și informatizarea și internetizarea – sunt numeroși factori concreți; semnificația lor pentru identitatea și conștiința de sine ale națiunii, pentru cultură și limbă, știință și lingvistică, cultura limbii și terminologie este decisivă, de o importanță epocală, de 20 de ani și va rămâne astfel mult timp. II 3. Lumea materială este una singură. Deși există multe și mari diferențe între peisaje, vegetație și faună, climă și modurile de viață legate de acestea, pe de o parte, oamenii le reduc (și aceasta este un anumit fel de globalizare), iar pe de altă parte, realitatea materială umană este deja foarte vastă și nu atât de diferită. Logica este una singură în întreaga lume rațională, deși într-un loc există mai multă, în altul mai puțină. A treia formă a existenței lumii – limba (Лукшите 1981: 166) – este o multitudine imensă, imposibil de numărat cu precizie (3000 sau 7000?). Fiecare limbă vie este etnică sau națională – maternă. Felul de a fi, spiritul, obiceiurile și modul de viață ale națiunii sunt, de asemenea, materne. Trebuie doar să poți să le simți și să le înțelegi cauzele. Iată o observație foarte reușită: „Deosebirile dintre obiceiuri ieșeau la iveală în fiecare gest și la fiecare pas. Gesturile oamenilor reflectau zonele geografice, paralelele, meridianele și exprimau viața păstorilor, agricultorilor, negustorilor și navigatorilor; frigarea de copt din mâinile spartanului se mișca precum sulița de luptă, argianul ședea pe bancă de parcă ar fi fost călare, iar pe locuitorul pădurilor îl puteai recunoaște după mersul său tăcut” (Parandovskis 1984: 118). 2 Termenul „lumea a treia” (fr. Tiers monde) a fost folosit în jurul anului 1950 de sociologul și demograful francez Alfred Sauvy: astfel a numit peste 130 de state postcoloniale din Africa, America Latină, Asia și Oceania, distingându-le de statele dezvoltate cu economie de piață și de țările blocului comunist de atunci (până în 1990)” (Kopalįnski 2001). De altfel, mai târziu a apărut o lume a treia cu totul diferită: „Potrivit lui K. Popper [Popper K. Objective Knowledge: An Evolutionary Approach, Oxford, 1972], «lumea a treia» este lumea ideilor în general, unite prin regulile logicii. Ea cuprinde toate teoriile și concepțiile create de-a lungul istoriei omenirii și pe cele care vor mai fi create, precum și toate ipotezele, toate problemele și ecuațiile – rezolvate, în curs de rezolvare și de rezolvat” (Joninas 1987: 69). O altă formă este a treia existență: „А. Ф. Лосев говорит, что „языковое и словесное бытие есть третий вид бытия, наряду с чисто логическим и чисто вещественным, или материальным“ [Лосев 1976, с. 399] (Лукшите 1981: 166). În 1959, Charles P. Snow a formulat conflictul dintre cele două culturi – umaniști și oameni de știință –, iar în 1995 John Brockman scria în cartea A treia cultură despre cei care preiau „misiunea elitei intelectuale de a căuta răspunsuri la întrebările care au tulburat omenirea din vremuri străvechi: ce este viața, cine suntem, încotro ne îndreptăm (...) <...>“ (Kopalįnski 2001). 78 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... Limba maternă și celelalte lucruri proprii păstrează identitatea. Totuși, ele nu pot asigura o puritate absolută, fiindcă în jur sunt limbi străine și tot felul de elemente străine: „Și totuși, în pofida acestor varietăți, Grecia-mamă părea aproape omogenă printre forțele fantastice ale coloniilor: Africa, Iberia, Galia, Iliria, Sciția, Sarmația, Siria și Egiptul își răspândeau mireasma din străfundurile tainice ale istoriei și civilizației în sute de orașe grecești, <...>. În contactul zilnic cu barbarii, în călătoriile caravanelor și în zarva porturilor, gândurile străine, superstițiile și viciile se lipeau de om, așa cum praful străzii pătrunde în porii pielii” (Parandovskis 1984: 118–119). „Limba, divizată într-o mulțime nenumărabilă de dialecte și graiuri, năpădită în colonii de buruieni străine, provoca neînțelegeri cumplite” (Parandovskis 1984: 119). Limba noastră maternă – lituaniana – a avut foarte multe contacte cu limba polonă în condițiile unui bilingvism subordonat continuu; aceasta a inundat-o literalmente, astfel încât au rămas mai puțin atinse doar insulele izolate, neacoperite de influența bisericii și a curții nobiliare. Astfel, limba a preluat numeroase elemente străine și a pierdut întinse zone de limbă maternă, precum și o mare parte dintre vorbitori – nu doar dintre magnați și nobili, ci și dintre oamenii de rând. Doar o parte dintre urmări a fost înlăturată; cea mai mare parte reprezintă pierderi ireversibile. După împărțirea Uniunii Polono-Lituaniene, același lucru a început să se întâmple cu limba rusă (împrumuturile din aceasta erau deja numeroase până atunci) și a continuat timp de două secole, cu doar scurte perioade de respiro (dar fără întreruperi complete) în timpul Primei și celei de-a Doua Republici. Acum, după recâștigarea independenței, a început epoca contactelor cu limba engleză. De aceea, este util să cunoaștem măcar într-o oarecare măsură aceste limbi din interior – felul în care sunt înțelese și evaluate de ruși și englezi înșiși. Ne preocupă în principal aspectul (auto)critic. Bilingvismul ruso-francez este bine cunoscut, mai exact, folosirea limbii franceze de către nobilimea rusă. Strâns legată de aceasta este și delimitarea limbii ruse standard de fenomenul numit просторечие – „cuvinte, expresii, locuțiuni, forme flexionare care nu fac parte din norma limbii literare; sunt adesea admise în operele literare și în vorbirea colocvială pentru a crea o anumită culoare” – engl. popular language, germ. Volkssprache (Ахманова 1966); let. vienkāršruna – deși разговорная речь, обиходно-разговорная речь – sarunvaloda (ValTV 1963), dar vienkāršruna – șnekamoji kalba (LaLieŽ 1977). Echivalentul germ. Volkssprache este, de asemenea, îndoielnic. Echivalentul lituanian neliteratūrinė šneka pentru rus. просторечие este destul de inexact și prea larg: „vorbire caracteristică locuitorilor marilor orașe, care se abate într-o măsură mai mare sau mai mică de la normele limbii literare. Particularitățile lexicale, gramaticale și fonetice ale acestei vorbiri apar din cauza dialectale Terminologija | 2008 | 15 79 și amestecării elementelor limbii literare, precum și adesea unei influențe vizibil mai puternice a altor limbi”. Cf. žargoniška kalba – engl. non-standard speech, popular language (Gaivenis, Keinys 1990). Este inexact să se traducă просторечие prin šnekamoji kalba Gudavičius 2000: 40, liaudies, šnekamoji kalba RLKŽ II 1967. Rus. просторечие este inseparabil de простонародье subst. – prasčiokai, prastuomenė RLKŽ II 1967, prastuomenė RLKŽ III 1984, простолюдин subst. – prasčiokas, prastuolis, neprivilegijuoto luomo žmogus RLKŽ III 1984, простонародный adj. – prasčiokiškas, prastuoliškas, prastuomeniškas, prastuomenės: простонародная речь – prasčiokiška [prastuomenės] kalba RLKŽ III 1984, așadar și просторечие – prastakalbė, prasta [prastuolių] kalba (nu livrescă, literară) RLKŽ III 1984 (prast. – prastakalbės žodis, posakis – просторечное RLKŽ I 1982: 15), prastakalbė – просторечие LRKŽ 1988. Trebuie să nu uităm că prastakalbė este un termen rusesc, aplicabil numai limbii ruse. Deoarece rus. просторечие este admis în operele literare, scriitorii ruși au luptat cu multă înverșunare pentru caracterul popular – specific rusesc – al limbii. V. Bielinskis a înțeles foarte bine și cauza în Literatūrinėse svajose (1834): „Așadar, n a ț i u n e a sau, mai bine spus, p o p o r u l, și s o c i e t a t e a s-au despărțit la noi, fiecare urmându-și propriul drum. Cea dintâi a rămas să-și ducă viața în vechiul său trai aspru și pe jumătate sălbatic și să-și cânte cântecele triste, din care sufletul îi răzbătea cu putere în suferință și bucurie; cea de-a doua, după câte se pare, s-a schimbat, dacă nu chiar s-a îmbunătățit, a uitat tot ce era rusesc, a uitat c h i a r s ă v o r b e a s c ă r u s e ș t e; <...>“ (Bielinskis 1948: 71). „<...> nobilimea avea motive să disprețuiască limba maternă, deoarece limba scrisă era în contradicție cu limba vorbită“ (Bielinskis 1948: 95). Bielinskis observa diversitatea purismului rusesc și o evalua nuanțat, iar purismul în sine îl aprecia cu moderație: „Cuvântul «progres» trebuia în mod firesc să fie întâmpinat cu o deosebită ostilitate de puriștii limbii ruse, care se indignau de orice cuvânt străin, considerându-l o erezie sau o schismă în ortodoxia limbii materne. Un asemenea purism are un temei legitim și serios; și totuși este o unilateralitate dusă la extrem“ (Bielinskis 1948: 530). „Nu există nicio îndoială că dorința de a împestrița limba rusă cu cuvinte străine fără niciun rost, fără un temei suficient, este contrară bunului-simț și gustului sănătos; <...>. Însă extrema opusă, adică purismul fără limite, produce aceleași consecințe, fiindcă extremele se întâlnesc“ (Bielinskis 1948: 532). Francofonia aristocrației ruse de rang înalt era criticată și de N. Gogol: „Doamnele din orașul N se remarcau <...>, printr-o prudență și o decență neobișnuite în cuvinte și expresii. <...>. În niciun caz nu se putea spu- 80 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... ne: «Paharul acesta sau farfuria aceasta miroase urât», <...>. Pentru a face limba rusă și mai aleasă, aproape jumătate dintre cuvinte au fost eliminate cu totul din limbă, și de aceea era adesea nevoie să se recurgă la limba franceză; în schimb, franceza era cu totul altceva: acolo erau îngăduite cuvinte mult mai grosolane decât cele amintite” (Gogol 19542: 183). Spunând adevărul dureros, nu evită nici ironia amară: „Dar, deși autorul se înclină cu teamă și respect în fața folosului mântuitor pe care limba franceză îl aduce Rusiei, deși se înclină cu același respect în fața obiceiului lăudabil al păturilor noastre înalte, ai căror reprezentanți își exprimă gândurile în această limbă în fiecare ceas al zilei, bineînțeles, dintr-o mare dragoste pentru patrie, totuși nu îndrăznește să introducă vreo expresie dintr-o limbă străină în această poemă a sa în limba rusă” (Gogol 19542: 211). Rușii din păturile superioare, de la care „nu vei auzi niciodată vreun cuvânt rusesc cum se cuvine, iar cu cuvinte franțuzești, germane și englezești te vor copleși, pesemne, din belșug <...>, păstrând totodată toate modurile posibile de pronunțare: franțuzește, pe nas și bolborosind, englezește, vor rosti cuvintele așa cum le rostește o pasăre și chiar vor căpăta o fizionomie de pasăre”, privesc într-un mod foarte aparte cultivarea limbii materne: „Vor neapărat ca totul să fie scris în cea mai strictă, mai pură și mai aleasă limbă — într-un cuvânt, vor ca limba rusă să coboare deodată din nori, prelucrată cum se cuvine, și să li se așeze direct pe limbă, iar ei să nu aibă altceva de făcut decât să deschidă gura și să scoată limba” (Gogol 19542: 190). Pe măsură ce se adunau norii furtunii revoluției ruse, limbajul vulgar era deja înțeles (în 1914) ca o amenințare teribilă de incultură și barbarie: „În zilele apăsătoare <...> barbarul și sălbaticul, cu strigăte guturale, s-au năpustit asupra a tot ce ne este drag și, probabil, și-au propus drept cea dintâi sarcină a raidului lor năvalnic distrugerea vorbirii rusești, batjocorirea și pălmuirea limbii noastre uimitoare, fermecătoare și libere, <...>” (Соболев 2001: 330). Limbajul epocii revoluției era un amestec de schimbări de tot felul și de trăsături cât se poate de neașteptate: „Ca trăsături caracteristice ale limbajului epocii revoluționare, diverși cercetători au remarcat abundența cuvintelor și expresiilor împrumutate, numărul mare de abrevieri de tot felul, folosirea, pe de o parte, a lexicului vulgar, injurios și obscen, iar pe de alta, a celui elevat și arhaic, expresivitatea și emotivitatea sporite ale vorbirii, obținute prin diverse mijloace (perifraze, metafore etc.), apropierea intonațională de discursul oratoric, influența stilului birocratic și folosirea clișeelor; mulți contemporani se plângeau și de analfabetismul cel mai obișnuit (aceasta privește Terminologija | 2008 | 15 81 în primul rând al limbajului ziarului)“ [*Vezi, de exemplu: Vinokur G. O. Cultura limbii. Eseuri de tehnologie lingvistică. M., 1925; Gornfeld A. T. Cuvinte noi și cuvinte vechi. <...>. Petersburg, 1922; Gus M., Zagorianski Iu., Kaganovici N. Limbajul ziarului. M., 1926; Seliscev A. M. Limbajul epocii revoluționare. <...>. M., 1928; Mazon A. Lexique de la guerre et de la révolution en Russie (1914–1918). Paris, 1920; Mendras Ed. Remarques sur la vocabulaire de la révolution russe [<...>. Paris, 1925. P. 257–269] (Riniker 2001: 638–639). Acest declin decisiv al limbii, deși ulterior a fost oarecum temperat, a rămas ireversibil. În 1962, la celebrarea solemnă a împlinirii a 125 de ani de la moartea lui A. Pușkin, A. Tvardovski a îndrăznit să vorbească chiar despre lipsa de limbă a scriitorilor – безъязыклость, precum și despre „sărăcia, nivelarea și depersonalizarea limbii” (Tvardovski 1979: 14, 15). Îngrijorarea sa că „problema protejării limbii trebuie abordată la scară națională” (Tvardovski 1979: 14), desigur, nu a avut nici cel mai mic ecou, deoarece autoritățile de la toate nivelurile se aflau tocmai în avangarda mutilării limbii. În anii stagnării și prăbușirii sovietice, declinul limbii s-a repetat ca o recidivă ce se consolida: „În ultimele decenii se observă pătrunderea activă a lexicului argotic în toate sferele comunicării verbale – literatura (beletristică și publicistică), textele mass-media, discursul parlamentar etc. În legătură cu aceasta, mulți vorbesc despre argotizarea limbii ruse” (КРусР 2003: 1862). Engleza, fiind cândva imperială și colonială, iar astăzi principala limbă internațională și globală, este un obiect important de analiză atunci când se examinează întrebarea ce anume – ce trăsături – o fac astfel, o ridică și o mențin în această poziție. Englezul Thomas Stearns Eliot, american de origine, afirmă fără ocolișuri: „Fiecare limbă are resursele sale și limitele propriilor posibilități“, deși urmărește „să-și dezvăluie posibilitățile pe cât de mult posibil“ (Eliot 1990: 4 222). Susținând că „maturitatea limbii va coincide cu maturitatea minții și a obiceiurilor“ (Eliot 1990: 4 222), el consideră maturitatea limbii engleze foarte aparte și atipică: „În Anglia nu avem nici o epocă a clasicismului, nici un poet clasic; dacă vom înțelege de ce se întâmplă astfel, nu vom mai avea pe dată nicio dorință de a ne plânge; <...>. Geniul limbii engleze nu a întruchipat un asemenea ideal – el a avut întotdeauna alte țeluri“ (Eliot 1990: 4 222). Iar acest lucru este considerat un succes îmbucurător: „<...>, oare nu am avut norocul să avem o limbă care, în loc să dea naștere unui clasic, se poate mândri cu o mare diversitate în trecut și cu inovații viitoare previzibile?“ (Eliot 1990: 4 224). Eliot evidențiază bine specificul limbii materne prin comparație: „<...>, limbile romanice se pot apropia mai mult de clasicism – nu pentru că sunt de origine latină, ci pentru că sunt mai omogene decât engleza și deja 82 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... înclinate prin natura lor spre stilul general; engleza este, prin componentele sale, cea mai pestriță dintre marile limbi, înclinată mai degrabă spre diversitate decât spre perfecțiune; are nevoie de mai mult timp pentru a-și dezvălui capacitățile și poate încă dispune de mai multe posibilități neexploatate. Se remarcă, poate, prin cea mai mare capacitate de a se schimba, rămânând totuși ea însăși” (Eliot 1990: 4 224). În loc să tindă spre clasicism, spre normă (standard), ea „lasă multă libertate variațiilor stilistice: se pare că în această limbă nicio epocă și, desigur, niciun scriitor nu vor putea impune norme. Franceza pare mult mai constrânsă de stilul normativ și definitiv stabilizată în secolul al XVIII-lea, însă și în ea se ascunde esprit gaulois* [*spiritul puternic], acea abundență de resurse care i-a caracterizat pe Rabelais și Villon” (Eliot 1990: 4 225). Laudele lui Eliot la adresa limbii sale materne, engleza, pot fi privite nu ca un lucru întemeiat rațional, ci ca o „fidelitate primordială” (Chesterton 1998: 76): „Oamenii nu au iubit Roma pentru că era măreață. A devenit măreață pentru că oamenii au iubit-o” (Chesterton 1998: 77). Eliot avea însă și o altă iubire, care l-a readus în Anglia – limbile clasice și cultura antică: „Este necesar să ne întoarcem către ambele limbi moarte: tocmai faptul că sunt moarte este important, fiindcă numai după moartea lor am putut prelua moștenirea; simplul fapt al morții nu le-ar conferi nicio valoare dacă popoarele Europei nu le-ar fi moștenit pe toate” (Eliot 1990: 4 225). Și tocmai acolo unde Eliot îl găsește pe primul (și poate singurul adevărat) clasic – pe Vergiliu, care a creat și criteriul clasicismului – se află și adevăratul ideal al limbii: norma (standardul), nu diversitatea nelimitată și posibilitățile nesfârșite de schimbare. Eliot regretă doar că, în timpurile moderne, această moștenire devine destul de problematică, chiar nesigură și denaturată: „În epoca noastră, când oamenii par mai înclinați ca oricând să confunde înțelepciunea cu cunoașterea, iar cunoașterea cu informarea <...>, se conturează un provincialism de tip nou, <...>. Acesta nu este un provincialism al locului, ci al timpului: istoria nu este pentru el decât un registru în care sunt consemnate invențiile oamenilor, uzate și aruncate la fier vechi; lumea este proprietatea exclusivă a celor vii, în care morții nu au niciun drept de coproprietate. <...> cu toții, toți oamenii de pe glob, ne putem dovedi provinciali, iar celor care nu vor să fie astfel nu le rămâne decât să devină pustnici. <...> el [acest provincialism] ne încurajează nepăsarea atunci când ar trebui să păstrăm o dogmă sau un standard limpede și nealterat, <...>” (Eliot 1990: 4 226). Așadar, există limba maternă și limbile străine. A ști multe limbi echivalează cu a avea multe chei pentru o singură broască (Voltaire). Omul care știe două limbi valorează cât doi oameni, spune înțelepciunea franceză (Crystal 2005: 50). Poliglotismul însă nu este un fenomen frecvent. Există multe Terminologija | 2008 | 15 83 trepte în cunoașterea limbilor: a ști să traduci, să scrii, să vorbești, să înțelegi bine sau puțin. „Învățând o altă limbă dobândim o nouă perspectivă asupra lumii, <...>” (Gudavičius 2000: 19). Ivan Bunin, care știa câteva limbi și traducea opere literare din engleză, franceză, poloneză și ucraineană, era categoric: „Пишите на том языке, с которым родились и выросли. Двух языков человек знать не может“ (Бунин 2001: 224). O problemă majoră a funcționării limbilor o constituie coexistența și contactul dintre limbi. Coexistența izolată a limbilor probabil că nu a fost niciodată foarte caracteristică, deoarece atât relațiile pașnice – exogamia, schimbul de mărfuri –, cât și războaiele și luarea prizonierilor sunt fenomene vechi. Așadar, comunicarea interlingvistică se manifestă prin contactul dintre limbi, bilingvism (de diverse tipuri), traducere, calcuri, împrumuturi, cuvinte străine și, în cele din urmă, asimilare (a unor indivizi, a unui trib sau a unui popor). Traducerea este cea mai civilizată și mai egalitară formă de comunicare interlingvistică. Istoria traducerilor Sfintei Scripturi, ale literaturii beletristice și științifice este lungă și bogată. În primul rând, traducerile aduc un conținut nou – concepte, cuvinte, sensuri (Genzelis 1980: 90). Ele stimulează și capacitățile limbii materne – conținutul străin îmbrăcat în limba maternă garantează „posibilitatea unei înțelegeri mai profunde” (Laumenskaitė 2007: 11–12 551). Bilingvismul este de două feluri – coordonativ și subordonativ. Bilingvismul limbii materne și al unei limbi regionale sau internaționale se apropie de tipul coordonativ, iar bilingvismul limbii materne și al unei limbi imperiale, de tipul subordonativ. După prăbușirea Imperiului Roman și dispariția latinei clasice, precum și declinul latinei vulgare, în Europa s-au succedat două valuri de bilingvism. Unul dintre acestea a constat în împărțirea funcțiilor între latina clasică și limba maternă și în folosirea lor în paralel. Existau și alte forme de bilingvism: „De pildă, în Evul Mediu existau limbi regionale – latina, araba, slava veche. Acestea erau folosite de instituțiile oficiale ale vremii: biserica, instituțiile de învățământ, cancelariile de stat. <...>. Alegerea limbii era determinată de confesiune: catolicismul – latina, islamul – araba, biserica ortodoxă a popoarelor nordice – slava veche. <...>. <...>, iar latina era în general doar o limbă scrisă; nicio națiune nu o vorbea. Toți scriitorii, poeții și filosofii medievali din Europa Occidentală și Centrală scriau în latină. <...>. În filosofie, latina a fost abandonată abia în timpurile moderne. Această perioadă de tranziție a dat naștere multor oameni de cultură bilingvi. Dante a creat „Divina Comedie” în italiană, iar tratatul filosofic „Despre monarhie” – în latină. F. Bacon și R. Descartes au scris tratate filosofice în două limbi: pentru comunitatea științifică – în latină, iar pentru cititorii din țara lor – în limba maternă” (Genzelis 1980: 92). 84 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... Un alt val a fost creat de lingua franca „(it. lingua franca – limba francilor, triburi germanice de vest care au constituit ulterior baza populației Germaniei de Vest și a Franței de Est; în sens generalizat – limba creștinilor europeni)”; mai exact – 1. „Limbă mixtă, pidgin. La baza ei stă limba italiană, amestecată cu provensala, spaniola, portugheza, precum și cu limbile franceză, greacă și arabă. A fost folosită în secolele 11–19 în regiunea bazinului mediteraneean, mai ales în Africa de Nord (actualele Maroc, Algeria, Tunisia, Libia, adică țările Maghrebului), ca limbă internațională de comerț de către evrei și negustori vorbitori de limbi diferite, precum și de pirați, captivi, sclavi de pe galere, prizonieri și nou-veniți din Europa. Este cunoscută și denumirea sinonimă sabiras («știu»; fr. savoir, sp. saber); <…>», ulterior – în sens generalizat, 2. „Orice limbă de comunicare între oameni care vorbesc limbi materne diferite, dacă îndeplinește o singură funcție a limbajului – aceea de mijloc de comunicare. Este limba poporului (grupului etnic, comunității) cel mai prestigios, influent sau puternic din punct de vedere economic dintr-un anumit stat ori regiune. De regulă, este folosită în comerț, dar poate fi și limbă a culturii (de exemplu, latina) sau a diplomației (de exemplu, franceza). În secolul al 20-lea, o astfel de limbă a început să fie numită și internațională sau globală (de exemplu, International English, Global English, Globish) [precum și 4. «limbi artificiale create special pentru comunicarea internațională» (volapük, esperanto, latino sine flexione, ido (esperanto reformat), occidental, novial, interlingua 2 etc.)] (VLE XIII 2008, Laima Kalėdienė). Aici este remarcată foarte corect esența lui lingua franca – îndeplinirea doar a funcției de comunicare. De altfel, și din păcate, acest lucru – doar funcția de comunicare – este generalizat la limbă în general: „interpretarea mijlocului de comunicare ca mijloc care deservește societatea este prea îngustă”, deoarece „formarea societății presupune acest mijloc ca produs social, ca o creație colectivă, care se desfășoară inseparabil de activitatea verbală a individului” (Лукшите 1981: 164). Uneori, chiar și definițiile limbii menționează în mod greșit numai această funcție. Sau încep cu ea fără prea multă chibzuință: limba – 1. „Sistem de semne (sau simboluri) folosit pentru comunicarea dintre oameni, capacitatea de a-l utiliza ca mijloc de informare” și abia apoi: „Limba este un fenomen individual și social: mijloc de comunicare între oameni și, totodată, de gândire, exprimare și creație pentru individ, adică îndeplinește atât funcții sociale, cât și cognitive. <…> – având o natură socială, ∆ este totodată un fenomen de natură cognitivă și gnoseologică. – – –” (VLE IX 2006, Axel Holvoet). Și mai îndrăzneț se pronunță în Lituania etnolingvistica, lingvistica antropologică, lingvistica culturală – încă, în general, timidă (nu apare încă în LKENc 1999 și 2008, asemenea psiholingvisticii, deși sociolingvistica apare) – „ramură a lingvisticii care studiază legăturile limbii cu cultura comunității care o folosește, mai ales cu mentalitatea colectivă și comportamentul tradițional. etnolingvistica, lingvistica antropologică, lingvistica culturală – «lingvistic- Terminologija | 2008 | 15 85 ă, ramură care studiază legăturile limbii cu cultura comunității care o folosește, mai ales cu mentalitatea colectivă și comportamentul tradițional. <...>. <...>. Ea consolidează cunoașterea realității recunoscută de societate și o viziune aparte asupra lumii. Totodată, limba ajută la analizarea, clasificarea și interpretarea culturii, la păstrarea memoriei trecutului comunității, <...>. – – –” (VLE V 2004, Vincas Urbutis). Fundamentul etnolingvisticii este ipoteza lui E. Sapir și B. L. Whorf, „alcătuită din două principii: determinismul lingvistic (limba noastră ne determină gândirea) și relativismul lingvistic (anumite trăsături ale unei limbi nu se regăsesc în alte limbi)” (Crystal 2005: 60). Privită mai larg, limba este văzută ca fundament al culturii și condiție a dezvoltării culturale, ca fixatoare a conținutului culturii; se observă cum se reflectă poporul în limbă și cât de aparte și relativă este imaginea lumii oferită de limba națională – nu o reflectare a realității, ci interpretarea ei (Gudavičius 2000: 7, 8, 10, 11), chiar dacă aceasta ar fi doar „relativism în cadrul unor limite definite de universalism” (Gudavičius 2000: 43). Așadar, „obiectul etnolingvisticii este poporul în limbă, reflectarea vieții mentale și spirituale a poporului în limbă, deoarece limba este una dintre trăsăturile esențiale ale poporului” (Gudavičius 2000: 10). Se dezvăluie chiar „izomorfismul structurilor și regularităților funcționale” ale limbii și culturii (Gudavičius 2000: 40). Limba maternă este națională prin însăși natura sa, iar literatura națională renăscută a consolidat limbile naționale. „<...>, sub influența ideilor filosofiei iluministe, limbile de stat au trecut pe primul loc” (Genzelis 1980: 93). „Originea popoarelor se află în limbi” (Crystal 2005: 48), iar statul este limba: „Parafrazându-l pe Ludovic al XIV-lea, Pluche [în 1751] afirmă că l’etat c’est la langue” (Eco 2001: 310). Deși limbile de stat sau oficiale sunt poate ceva mai numeroase decât statele, ele sunt de câteva zeci de ori mai puține decât numărul total al limbilor. Limbile care nu sunt limbi de stat nu sunt protejate, dar nu sunt lipsite de valoare. În volumul de articole al lui Einar Haugen din 1971, The ecology of language, gândirea ecologică a fost aplicată și limbii: așa cum „scopul ecologiei umane este să încerce să coreleze structura comunității umane cu mediul” (Crystal 2005: 13), ecologia limbii este descrisă ca relația dintre limbă și mediul ei, ca legătura conștiinței comune a utilizatorilor limbii cu mediul social și natural (Crystal 2005: 104). Ecolingvistica (Crystal 2005: 9), sau „lingvistica verde” (Crystal 2005: 39), se îndreaptă inevitabil spre lingvistica preventivă, sau perilingvistică (Crystal 2005: 93), ba chiar spre lingvistica clinică (Crystal 2005: 150). Sunt cunoscute limbile vii și cele moarte (dispărute). Păstrarea sau pierderea limbii materne, rareori redobândirea ei, moartea limbii și, mai rar, revitalizarea acesteia depășesc granițele lingvisticii. Limba lituaniană 86 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... are o soră moartă – limba prusacă. Teritoriul limbii lituaniene însăși s-a restrâns atât la vest, cât și mai ales la sud-est; insulele rămase în afara granițelor sunt încă o Troie vie pentru lingviști, dar viața lor este fragilă. După multe secole în care un număr necunoscut de limbi au dispărut sau au fost nimicite, la sfârșitul secolului al 20-lea, fără să fi fost încă numărate cu exactitate toate limbile vii ale lumii (3000, 6000 sau 6900–7000), a fost anunțată amenințarea unei catastrofe ecologice lingvistice (ar urma să supraviețuiască doar una din zece); în 1996 a fost promulgată Declarația universală a drepturilor lingvistice de la Barcelona (Crystal 2005: 97). Limbile mor nu fiindcă se îmbolnăvesc sau îmbătrânesc; rareori mor pentru că dispar sau pier toți ori majoritatea vorbitorilor lor, ci din cauza asimilării culturale. Mecanismul este simplu, uneori acționează destul de repede: „Există trei etape importante. Particularitatea primei este presiunea uriașă exercitată asupra oamenilor pentru a vorbi limba dominantă. <…>. Ea poate veni «de sus în jos», <…>; sau «de jos», – – – (Crystal 2005: 84). De altfel, presiunea de sus poate stimula rezistența, în timp ce presiunea de jos – bunăstarea materială sau superioritatea culturală – poate asimila chiar mai ușor. A doua etapă este bilingvismul, care în cele din urmă devine: „Într-o generație, iar uneori în numai un deceniu, bilingvismul înfloritor trece neobservat în semilingvism conștient (self-conscious semilingualism), iar apoi în monolingvism” (Crystal 2005: 85). E de la sine înțeles că, în acest mecanism, bilingvi sunt numai vorbitorii limbii asimilate: „De-a lungul secolelor de dominație culturală, în mentalitatea lor [a monolingvilor] s-a format convingerea că ceilalți trebuie să le învețe limba, iar ei nu au nevoie de alte limbi. S-a observat că popoarele monolingve, atașate monolingvismului, sunt cele care odinioară aveau numeroase colonii și desfășurau expansiune religioasă” (Crystal 2005: 51). „Pur și simplu, monolingvismul, fiind parte a unei lungi tradiții de colonizatori, a devenit un mod de viață obișnuit” (Crystal 2005: 85). De aceea D. Crystal spune: „<…> trebuie să dispară conceptul de dominație” (Crystal 2005: 86). Lumea este, prin natura sa, multilingvă, iar aceasta este cheia succesului ei: „am locuit planeta tocmai datorită capacității de a crea culturi diferite, adaptate unor medii diferite” (Crystal 2005: 40). „Pierderea diversității în lumea lingvistică este probabil o pierdere mai mare decât dispariția diversității în lumea biologică, deoarece structura limbii mărturisește capacitățile intelectuale ale omului (Comitetul pentru limbile pe cale de dispariție și protejarea lor 1984: 5)” (Crystal 2005: 41). Cel mai important este că se pierde o parte din fondul lingvistic al omenirii: „În nicio limbă nu se află întreaga înțelepciune a omenirii și nicio limbă nu poate cuprinde toate cunoștințele omenirii” (Crystal 2005: 58). O limbă muribundă se șterge din trecut, oamenii își pierd istoria personală, iar poporul își pierde inima (Crystal 2005: 48, 41, 43). Terminologija | 2008 | 15 87 D. Crystal susține că există două moduri de a înțelege limba ca parte a culturii: „limba este o trăsătură obligatorie a identității naționale” și „o trăsătură neobligatorie a identității naționale” (Crystal 2005: 125, 126). Și cei care consideră limba neobligatorie se contrazic în această privință: „<...>, în Țara Galilor se dezbate aprins dacă poți fi galez fără să cunoști limba galeză” (Crystal 2005: 46). Este mai mult decât evident că a doua concepție se bazează pe exemple foarte puține, dacă nu chiar pe excepții — nefericite, doar uneori tolerabile. Este tragic de evident că, odată cu dispariția limbii prusace, a dispărut și poporul prusac, iar după ce nobilimea și boierimea lituaniene au adoptat în masă limba polonă, această clasă a dispărut din poporul lituanian, rămânând doar câteva elemente izolate și puține; de aceea, în secolul al XX-lea, Lituania a fost refăcută, iar națiunea lituaniană modernă a fost creată de oameni proveniți din popor. Mă îndoiesc că este treaba lingviștilor să decidă ce limbi ar trebui să moară. În primul rând, nimeni nu știe cu certitudine acest lucru (poate că vor dispărea limbile mari, iar cele mici vor supraviețui în cine știe ce jungle îndepărtate); în al doilea rând, nu ar fi mai bine să discutăm despre cum pot supraviețui limbile? Societatea de Literatură Lituaniană (Litauische literarische Gesellschaft), înființată la Tilsit în 1879, și-a declarat drept scop conservarea moștenirii lingvistice și culturale a unui popor pe cale de dispariție, însă a fost poreclită societatea groparilor (Zemlickas, Kaunas 2008: 3 9). Lingviștilor poate le-ar ajunge să spună un singur lucru: limbile care au statutul de limbă de stat sau oficială își dezvoltă toate funcțiile și stilurile posibile; cele care au scriere, literatură și școală au un viitor, dar funcționează mai slab și într-un domeniu mai restrâns; iar cele care nu au scriere, literatură sau școală rămân la nivelul limbilor vorbite, deși și viitorul lor poate fi îndelungat. Lumea fără dominația limbilor naționale există totuși, deși este diferită, dar și ea este bilingvă: „O lume în care oamenii vorbesc cel puțin două limbi — limba propriului popor și o limbă internațională lingua franca — este pe deplin posibilă și (...) de dorit. Două limbi — două scopuri diferite. Una, pentru a păstra identitatea; cealaltă, pentru ca omul să fie înțeles. Aceste scopuri nu se contrazic” (Crystal 2005: 37). Realitatea este însă departe de posibilități și de nevoi. Bilingvismul subordonat persistă. Deși „jumătate din populația lumii vorbește cel puțin două limbi” (Crystal 2005: 51), „în întreaga UE, 47,3% dintre oameni nu cunosc nicio limbă străină”, iar „două treimi dintre britanici nu cunosc nicio limbă străină”; „în Luxemburg, astfel de oameni reprezintă doar 2,2%, iar în Danemarca — 12,3%” (TautGyvY 2008: 49 29). Idealul Uniunii Europene — cunoașterea a două limbi străine — se pierde în ceața declarațiilor, dacă nu este, de fapt, doar un miraj. UNESCO kurjerio, redactorul-șef Eduardo Glissano, evaluează comunicarea interculturală astfel: „То, что человек говорит на своем языке, не исключает его способности понимать других людей и ценить их культуры...” și oferă formula „Я говорю с тобой на твоем языке,” 88 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... но понимаю тебя на своем“ (Глиссан 1983: 8 9) tam tikrais atvejais galėtų būti dar pagerinta – kalbu su tavimi savo kalba, tave klausau tavo kalba: „Daugiakalbė Europa – <...> tai žemynas, kuriame žmonės galėtų susitikti ir kalbėtis kiekvienas savo kalba ir suprasti kito kalbą“ (Eco 2001: 320). Tai būtų visiška bendravimo lygybė. 4. Despre limba lituaniană se vorbește mult și în multe locuri despre utilizarea, funcțiile și schimbările sistemului ei propriu-zis (nu doar în lingvistică). Teoria lingvistică lituaniană afirmă limpede că „limba este un fenomen polifuncțional” (Karaliūnas 1997: 119) și „o tradiție, un fenomen cultural” (Karaliūnas 1997: 48). Este explicată și o abatere apărută de multă vreme, dar și adânc înrădăcinată: „În tradiția lingvistică europeană, înțelegerea limbii ca principal mijloc de comunicare s-a impus <...> în jurul anului 1930. <...>. <...>. Studiul funcțiilor limbii a trecut atunci din domeniul psihologiei în competența lingvisticii. După ce s-a recunoscut că limba este un mijloc de comunicare, s-a trecut la o altă extremă: rolul comunicativ al limbii este exagerat și absolutizat, iar funcția comunicativă este considerată singura funcție a limbii” (Karaliūnas 1997: 109). Unii chiar cred că „limba este un fenomen monofuncțional, iar toate celelalte scopuri ale utilizării limbii sunt manifestări ale funcției comunicative” (Karaliūnas 1997: 109). Totuși, „funcția comunicativă însăși a limbii pare să depindă de alte funcții îndeplinite de limbă, de exemplu, cea de desemnare și cea reprezentativă. Ca să-i poți spune sau comunica ceva cuiva, trebuie mai întâi să desemnezi, să numești” (Karaliūnas 1997: 110). Aceste două funcții sunt legate: „<...> Darstellungsfunktion trebuie înțeleasă atât ca funcție comunicativă, cât și ca funcție reprezentativă (funcția referențială a lui R. Jakobson). <...>. În literatura de specialitate consacrată acestei chestiuni, funcțiile comunicativă și reprezentativă ale limbii nu sunt adesea strict distinse și sunt denumite împreună funcția simbolică a limbii” (Karaliūnas 1997: 134). Faptul că „o proprietate esențială a limbajului uman este reprezentarea” este demonstrat și de aceea că „în comunicarea animalelor există expresie și apel, dar nu există reprezentare” (Karaliūnas 1997: 190). S. Karaliūno dar skiriama etninė kalbos funkcija (Karaliūnas 1997: 159) – tapatinamoji-vienijamoji, tautinio atribojimo, tautinės individualybės, kalbos tautinio priklausymo funkcija (Karaliūnas 1997: 163, 164). Nors „bendroji tautos kalba ir kalba, kaip etninio priklausymo reiškėja, yra skirtingi dalykai“, bet tik gana retais atvejais „vartojamoji kalba ir kalba – etnoso reiškėja – nesutampa“ (Karaliūnas 1997: 164) ir pastarosios „netekimas laikomas pirmąja tautybės praradimo pakopa“ (Karaliūnas 1997: 168). Terminologija | 2008 | 15 89 Dualitatea relației dintre limbă și societate este evidentă: „Nu organizatorii limbii, ci societatea determină succesul implementării planificării lingvistice; fără cei dintâi însă nu ar exista o planificare sistematică propriu-zisă, ci doar evoluția naturală a limbii” (Grumadienė 1996: 13). Numai că aici nu este vorba de o dualitate, ci de o înțelegere pur și simplu ambiguă a societății: „În prezent, mulți organizatori ai limbii continuă, în mod tradițional, să se orienteze către un utilizator abstract al limbii standard, deși societatea nu este omogenă” (Grumadienė 1996: 13). Însă nu toată această societate eterogenă folosește limba standard, ci doar o parte a ei — intelectualitatea — care, la rândul ei, nu este omogenă; în plus, marea majoritate a societății care nu folosește limba standard este de cele mai multe ori un factor ostil acesteia, uneori chiar potrivnic. Nu întâmplător se constată că „atitudinea generală a societății și lipsa de educație lingvistică” reprezintă „un factor care creează obiectivul de a dezvolta conștiința lingvistică a societății” (Miliūnaitė 2006: 63). Încă din 1994, Pranas Kniūkšta constata deteriorarea situației limbii în societate: „Temeliile roase de bilingvism, disciplina destrămată și contaminarea oportunistă a limbii au dat peste cap și au degradat uzul actual” (Kniūkšta 2001²: 199). „Cultura lingvistică a societății nu se îmbunătățește prea mult nici până în prezent” (Mikulėnienė 1998: 8). Demontând mitul evoluției naturale a limbii, impus societății și chiar unor lingviști de către unii jurnaliști și specialiști în cultură, Rita Miliūnaitė spune: „Având în vedere limba standard din ultimul deceniu, nu am putea spune că aceasta se schimbă în mod natural: influența altor limbi este foarte puternică” (Miliūnaitė 2006: 166). Vorbind mai nuanțat, se poate spune că influența limbii ruse s-a schimbat — nu mai este exterioară, ci interioară și are un caracter inerțial; influența limbii engleze provine mai mult din interior — din anglofonia lituanienilor — și, de asemenea, nu de sus, ci de jos, din formele mai puțin bune ale limbii engleze, adesea nu ale vorbitorilor nativi. Fără să se adreseze unui utilizator abstract al limbii standard, ci unor persoane concrete care nu o folosesc sau o deteriorează, Albertas Rosinas pune întrebarea Va apăra statul limba de stat?: „Promotorii analfabetismului și ai semi-lingvismului nu sunt doar funcționari de toate nivelurile, numeroși jurnaliști, oameni de știință și cadre didactice, ci și o parte dintre directorii noilor edituri, care publică iresponsabil lucrări vechi, scrise într-o limbă proastă, și publicații noi, needitate, <…>” (Rosinas 1992: 2 28). Aici se poate aminti încă o dată că statul înseamnă limbă: „Dacă statul nu își va apăra limba de stat de arbitrarul analfabeților și al celor care stăpânesc limba doar pe jumătate, nu va merita numele de stat” (Rosinas 1992: 2 8). După restabilirea independenței, a fost readusă în atenție Protecția juridică a limbii de stat în perioada 1918–1940: „Statul, prin Legea presei (1935), a cerut de la 90 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... angajaților din presă să ocrotească specificul limbii lituaniene, să se preocupe de vitalitatea și corectitudinea ei” (Rosinas 1998: 10). Se urmărește și consolidarea și extinderea bazei teoretice a amenajării lingvistice — în primul rând, „dezvoltarea constructivă a unei teorii generale a cultivării limbii, ținând seama de condițiile de utilizare a limbii lituaniene standard și de nevoile societății și renunțând la tactica defensivă (...)” (Rosinas 1996: 6). Desigur, apărarea limbii nu este abandonată cu totul — Comisia de Stat pentru Limba Lituaniană (VLKK) reacționează administrativ la încălcările drepturilor limbii lituaniene, iar funcția principală a Inspectoratului Limbii este tocmai una de apărare și protecție. Baza teoretică ar putea fi extinsă prin critica limbii, devenită populară în Europa de Vest în perioada postbelică, cu două laturi — atât filosofică, cât și stilistică ori textuală — și preocupată atât de norme, cât și de utilizarea deficitară (Rosinas 1996: 4–5), dar în Lituania aceasta, cel puțin sub această denumire, nu există; nu o menționează nici teoreticianul A. Pupkis (2005), iar nivelul criticii constructive în Lituania este, în general, scăzut. Deși VLKK are încredințate „domeniile amenajării limbii de stat: științific (normativ), administrativ și juridic”, deși „administrarea limbii cuprinde atât uzul limbii, cât și utilizarea limbii (limbilor)” (Mikulėnienė 1996: 18), „...nu s-a făcut totul pentru a pune în aplicare statutul limbii de facto”, de aceea Guvernului i s-a cerut să creeze condițiile necesare pentru aplicarea prevederii din Legea științei și studiilor — „Statul recunoaște întotdeauna prioritatea cercetării fundamentale a limbii lituaniene” (Rezoliucija 1996: 242 3). Comisia însăși pare să fie mai preocupată de amenajarea limbii (în termenul lui Bronys Savukynas, „lingvoamenajare”), de obiectivele, strategia și fundamentele sale teoretice (Kniūkšta 1995: 3–5), deși acestea nu sunt cu totul noi: „Sistemicitatea ne permite să evaluăm fenomenele lingvistice ca din interior, din perspectiva pur lingvistică, iar caracterul finalizat — din exterior, din perspectivă socială” (Kniūkšta 1996: 15). Un element mai nou este amenajarea lingvistică instituționalizată — administrativă, dar aceasta are și reversul său: „Activitatea Comisiei nu este opusul unei simple amenajări, <...>. Pe de altă parte, însă, amenajarea limbii este îngrădită de formalism și birocratism, iar nu doar societatea, ci și o bună parte dintre lingviști sunt îndepărtați de ea” (Kniūkšta 2001: 7). A fost administrativ instituit un lucru fundamental valoros: „Din 1996, în toate instituțiile de învățământ superior, postliceal și profesional a fost introdus un curs obligatoriu de cultura limbii și de limbaj de specialitate (...)” (Mikulėnienė 1998: 8). Acum se dorește nu doar corectarea și consolidarea materiei, ci și mai mult: „La masterat ar fi potrivit un curs de bază de terminologie, predat în cadrul unui program separat, <...>” (Akelaitis 2008: 12 5). Obiectivele stabilite pentru școala secundară sunt bune — „1) să insufle concepția limbii ca valoare a națiunii, 2) să le explice elevilor menirea și funcțiile limbii standard, Terminologija | 2008 | 15 91 3) să încurajeze motivația pentru învățarea limbii standard, 4) să consolideze încrederea elevilor în limba maternă și în puterile ei creatoare” (Miliūnaitė 2006: 63). Dar cum se poate face asta dacă „în programa de limba lituaniană din școlile de învățământ general nu mai există predarea sistematică a culturii limbii” (Akelaitis 2008: 12 4)? Imaginea de ansamblu a noilor fenomene lingvistice, precum și a unei noi înțelegeri a unor lucruri mai vechi, este deocamdată destul de superficială, incoerentă și lacunară. Însă concluziile sintetice formulate în momente diferite de trei lingviști renumiți sunt foarte limpezi, foarte apropiate și foarte triste: „trunchiul limbii noastre materne trosnește dureros și amenințător” (Ambrazas 1990: 2 6). „Limba de stat abia mai respiră” (Vitkauskas 2008: 17 7). Pentru al treilea, „predicarea directă” și „apelul la sentimentul de rușine al vorbitorului sau scriitorului” par cu totul ineficiente; nu rămâne decât ironia (Rosinas 2005: 3). În lipsa unor legături mai clare între schimbările lingvistice și factori sau cauze mai concrete, cu greu pot apărea recomandări mai precise despre cum să fie reglementate în mod adecvat schimbările, mai ales cele nedorite (care încalcă sistemul etc.). Predomină imperativul — trebuie, nu reperele pentru acțiune — cum. Sunt mai vizibile (și mai ușor de prezentat) proiectele ample de utilizare și cultivare a limbii, deși sunt adesea cu totul obișnuite. Se poate afirma că limba lituaniană se polarizează — persistă (dar probabil nu se consolidează) un strat încă larg, însă tot mai subțire, al limbii standard perfecte, în timp ce se extinde un strat destul de agresiv de argouri și argotizarea limbii standard însăși. O recenzentă indignată nu a găsit în resursele limbii standard mijloacele necesare pentru a evalua un vocabular sărăcăcios de argou sărac (Zaikauskas 2007) — și a recurs fără ezitare la un argotism masculin (Mataitytė 2007: 28), nepotrivit într-o companie mixtă. Ce să ne mai mirăm — dragostea pentru argou e veche: „Marija Mašiotaitė-Urbšienė descrie viu în memoriile sale că, în Kaunasul interbelic, era la modă să vorbești în argoul mixt ruso-lituanian — și toate acestea nu în rândul oamenilor de rând, ci în mediul celor mai înalte cercuri ale puterii!” (Sakalavičiūtė 2007: 8–9 398). Într-adevăr, limba lituaniană se degradează și devine vulgară: „cele mai vulnerabile sunt fenomenele lingvistice complexe, subtile și expresive. Ele sunt primele care, <...>, nu rezistă concurenței construcțiilor mai primitive și a fenomenelor mai grosiere” (Piročkinas 2004¹: 8 4). Principiul ocrotirii de stat a limbii lituaniene este pus în aplicare, dar nu cu totul consecvent. Încearcă să apară și o „teorie” alternativă a limbii, sprijinită pe pseudoprincipiul se poate corecta mult, dar... Adică, să corectăm atât cât ni se permite și cât nu întâmpină rezistență. Normarea duce foarte mult lipsă de sistematicitate, iar multe decizii sunt ad hoc. Te surprinde — cu plăcere, dar și cu neîncredere — poziția noului ministru al culturii, Remigijus Vilkaitis: „Limba lituaniană corectă trebuie 92 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... să domine spațiul public, instituțiile statului, școlile” (Vd 2008 48 20). Se va ține oare această promisiune? Relațiile societății cu limba reprezintă o temă foarte amplă. Am putea începe cu o generalizare: „Se creează astfel un soi de foarfecă: lingviștii scriu tot mai mult despre cultura limbii, oferă tot mai multe recomandări, iar societatea se folosește tot mai puțin de ele” (Piročkinas 20042: 9 7). Această generalizare are nevoie de multe nuanțări — lucrurile sunt stratificate și nu tocmai așa cum ar trebui. O parte dintre lingviști scriu numai teorii (destul de compilative), fără niciun fel de recomandări; lucrează doar cu mănuși albe și nu-și murdăresc degețelele cu corecturi concrete. Publicul larg primește recomandările mai degrabă indirect — nu din articolele lingviștilor, din articolașe din Kalbos kultūra, Terminologija, Gimtoji kalba, Gimtasis žodis, ci prin intermediari — dicționare, lucrări de referință, cărți și cărticele cu recomandări lingvistice. Ar fi foarte importanți aici și intermediarii: responsabilii lingvistici ai administrațiilor locale, redactorii de carte, de presă și ai ministerelor etc. Dar trebuie să constatăm cu groază atât insuficiența lor, cât și incapacitatea lor lingvistică, ba chiar descalificarea, neglijența și lipsa lor de drepturi. Iar fără această verigă intermediară importantă, a pune în mișcare „majoritatea indiferentă” a societății (Piročkinas 20042: 9 7) nu e decât un vis cu ochii deschiși... Și lucrătorii limbii lituaniene de la Bruxelles sunt anumiți intermediari. Cancelaria Seimasului a organizat conferința Lietuvių kalba Europos Sąjungos erdvėje (Urnėžiūtė 2008: 12 20–24). Totuși, vocile care vin dinspre acea parte și susțin că astfel limba lituaniană „dobândește oportunități și se deschide schimbărilor” (Morkus 2008: 7–8 347), întrucât ei f o r m e a z ă limba și sistemul terminologic (Morkus 2008: 7–8 348, 349), provoacă și o oarecare îngrijorare. Conștiința lingvistică a societății — mai exact, a utilizatorilor limbii standard sau a celor care ar trebui să fie astfel — și activismul întemeiat pe aceasta sunt insuficiente. În schimb, există mult activism negativ și chiar agresivitate. Dar, mai întâi, se cuvine să ne amintim cuvintele de neuitat ale lui Jonas Basanavičius, din Aušra, din 1883, din Priekalba: „<...>: Lituania piere încetul cu încetul, fiindcă piere limba ei” (Basanavičius 1970: 695). Și nu putem spune că acum nu piere deloc. De asemenea, nu ar trebui să-l uităm pe Jonas Aistis. Apărându-și cu ingeniozitate pseudonimul Kossu, dar atacându-i și insultându-i grosolan pe toți lingviștii, el a mărturisit la maturitate: „nu-mi cunosc bine limba” (Aistis 1991: 310), iar în cele din urmă a spus și un adevăr măreț, dar teribil: „Lituanianul nu-și bate capul cu două lucruri: limba maternă și istoria poporului său” (Aistis 1991: 457). Iar când începe să-și bată capul, nu puțini scriu tot felul de absurdități îngrozitoare. Acest lucru se face cu cea mai mare ușurătate când, în spatele tău, se află persoane care, prin statutul lor, au Terminologija | 2008 | 15 9 3 de partea lor doar Occidentul inteligent — atunci nu mai e nevoie să gândești, de pildă: „Tok pisin este limba oficială a Papua-Noua Guinee, mai cunoscută drept Pidgin English (engleză simplificată, argou). Elementele limbilor engleză, germană și portugheză s-au amestecat în ea cu cele ale celor 720 de limbi cu totul diferite, folosite de locuitorii nativi ai insulei. Bazându-se pe evoluția liberă a acestei limbi, nereglementată de regulile academice ale gramaticii, <...>” (Tok pisin 2003: 37 52). Lauda adusă pidginului liber pare un reproș la adresa limbii lituaniene, constrânse de lingviști — o ignoranță de bună-credință, după cum o numește V. Bielinskis. Ce contează dacă oamenii mai învățați privesc mai în profunzime: „<...> cărțile dispar din nou, limba sărăcește. Chiar și britanicii, cu tradiția lor îndelungată, se plâng că limba presei lor devine tot mai săracă. Iar cotidianul de scandal cu cel mai mare tiraj, „The Sun”, a introdus chiar și un program informatic special care verifică să nu existe în text cuvinte prea lungi, de opt litere. Dacă sunt prea multe asemenea cuvinte și prea puține cuvinte scurte, de patru litere, calculatorul returnează automat textul autorului” (Gadeikis 2005: 6 4). Uneori, experiența amară ne poate ajuta să ne venim în fire: „Cu spaniolii, la muncă, ne înțelegem foarte bine, explică bărbații. Limbajul cinematografic este internațional, un cuvânt într-o limbă, alt cuvânt în alta... Dar când <...> încercăm <...> să vorbim despre viață — stop, nu mai iese nimic. <...>” (Vd 2005 3 57). De mult i-am descris pe cei mai tineri, care îi consideră provinciali pe noii lituanieni, prin cuvintele nespuse, dar parcă plutind în toată trufia lor: înaintea noastră era potopul, ei bine, poate Greimas, dar nicidecum Jablonskis. La concursul de eseuri pentru viitori jurnaliști, deja aflați la început de drum, organizat de Biroul de Informare al Parlamentului European, cea mai mare atenție a primit tema Multilingvismul în UE: oportunitate sau ruptură? (Vd 2008 48 46). Fie, deși formularea alternativă pare să nu lase loc unei a treia posibilități. Dar de ce ar publica o revistă care se proclamă de calitate, deși este deja în declin, asemenea ignoranțe copilărești de bună-credință, de pildă: „<...> ar trebui să înțeleagă că însușirea cuvintelor preluate și adaptate din alte limbi este folositoare poporului nostru. Este zadarnic să încercăm să le înlocuim cu creații lexicale lituaniene, care adesea sună pur și simplu absurd” (Vd 2008 48 47). Totuși, aceeași revistă spune pe bună dreptate că până și pentru cei mai talentați, chiar și pentru poligloți, „limba lituaniană ridică dificultăți” și, mai precis, folosirea greșită a cuvintelor internaționale (Laurinėnaitė 2008: 15 49, 50). Oare nu pentru că prestigiul limbii lituaniene este scăzut și, pe deasupra, este denigrată împreună cu naționalitatea și patriotismul? Iar lingviștii sunt uneori făcuți praf. Iată cum jurnalista Renata Baltrušaitytė îl ia peste picior cu plăcere pe Vytautas Petkevičius pentru felul în care, în kodėlčiuką al său, „le explica specialiștilor cine este dușmanul” și pentru cum „experții în morfologia lituaniană” n-au rezistat (Vd 2008 51 52). D. Crystallo 94 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... Traducerea cărții Kalbos mirtis nu-i trezește Daliei Zabielaitė nicio asociere cu dispariția sau distrugerea limbii lituaniene, ci doar o opoziție înverșunată: „va descoperi un câmp mai larg al problemelor limbii decât cel în care îl închide purismul îngust al învățăturii lingviștilor” (NŽA 2005 10 502). Critica brutală la adresa lingviștilor din revista Naujojo židinio–Aidų este teoretizată într-un mod nespus de ciudat în articolele sumbre ale lui Tomas Daugirdas. Începe aparent omenește: „Ce este pentru noi astăzi limba lituaniană: o componentă a identității lituaniene, unul dintre instrumentele care ajută la schimbul de gânduri și informații [,] sau un mijloc de control al gândirii și exprimării?” (Daugirdas 2004: 11 535). Apoi nu mai spune niciun cuvânt despre componenta identitară, vorbind destul de mult despre „mijlocul relației omului cu lumea și cu celălalt om”, „instrumentul de furnizare și primire a informațiilor” (Daugirdas 2004: 11 535, 536). Iar întregul patos al articolului este îndreptat împotriva unui idol al limbii lituaniene pe care nu se știe cine și cum încearcă să-l creeze; împotriva faptului că limba creată chipurile de lingviști ar fi „un sălaș al adevărului și expresia esenței lumii”, deși „lumea este diversă, cu sensuri diverse sau lipsită de sens”; împotriva „purității și autenticității limbii lituaniene care există doar în mintea lingviștilor”, împotriva „normelor născocite de tot felul”, împotriva lingviștilor care „pretind să devină gardienii închisorii limbii, în care va fi întemnițată societatea contemporană a Lituaniei”, fiindcă după perioada sovietică „au dispărut toate amenințările externe” la adresa limbii, iar acum... lingviștii sunt cei de la care „limba lituaniană este amenințată cu o și mai mare degenerare, iar lituanienii – cu soarta de a rămâne «fără glas»” (Daugirdas 2004: 11 535–536). Ai impresia că citești o flecăreală cusurgie, dar iresponsabilă, nu un „anual al vieții religioase, culturale și sociale” – nici urmă de cultură elementară, nici de iubire creștină față de aproapele... Cel mai dezgustător este când lingviștilor lituanieni li se atribuie cu rea-credință lucruri inventate, deja foarte concrete, de pildă: „au încercat să interzică mărcile străine comerciale” (Daugirdas 2004: 11 536). Autorul critică echivalentele și calcurile chipurile create de lingviști (?!), însă exemplul este anecdotic de jignitor: „De ce oare nici astăzi nu-l numim pe pedagog cu echivalentul lituanian propus, atât de exact(i) și frumos [?! – J. K.] «vaikžiedys», care amintește totuși întrucâtva de «vaikžudys»” (Daugirdas 2004: 11 535). Cine a propus asta și oare orice persoană care face o propunere este deja lingvist?! Jonas Varnauskas paklausė tiesiai – Ima šokas nuo gimtosios kalbos? (NŽA 2005: 3–4 140–141) ir ar čia taisomas išmaltas „bromininkų kelias“ (Varnauskas 2005: 3–4 140) – be „kontrolės“, be „kalėjimo“, tik vedantis į ištautėjimą. Tomas Daugirdas însă nu se liniștește — scrie din nou ce trebuie făcut pentru ca „limba să fie un mijloc adecvat și la îndemână” (Daugirdas 2008: 1–2 8). Autorul cugetă în mod lugubru despre „șoarecele” de calculator, care nu roade cablurile, iar înfățișarea îi amintește Terminologija | 2008 | 15 9 5 adevărată, în loc să-și amintească cât este de vioaie și sprintenă (șoricelul acela țuști sub mătură). Aici amintește și de înlocuitorii pentru șoarece propuși de cine știe cine – indicator și fugar –, precum și de laptopist, propus de niște lingviști de cine știe unde, în loc de calculator portabil, și că „«vielbraukys», propus de lingviști [de care, oare?! – J. K.], ar spune mult mai mult <...> decât «troleibuz» (Daugirdas 2008: 1–2 8). A scris și a transcris, acum scrie din pălărie... Și i se năzare mereu câte un idol – când al limbii, când al patriotismului (Daugirdas 2005: 3–4 121–122). Scrie, scrie și până la urmă face din lingvist o sperietoare. Atunci jurnalista R. Baltrušaitytė încearcă să medieze – înșiră stereotipurile: 1) amenințarea la adresa limbii lituaniene este acum mai mare decât în perioada sovietică, 2) tinerii și argoul strică cel mai mult limba, 3) lingvistul este o sperietoare (Baltrušaitytė 2004: 7 46); îi așază față în față pe un sociolog cultural (și jurnalist), un scriitor (și jurist), iar de cealaltă parte două lingviste, pentru ca stereotipurile să fie demontate, pentru ca primii să-i acuze pe toți lingviștii, iar celelalte să nu-i apere, ci doar să se dezvinovățească: nu, nu noi două; poate că, demult, una dintre noi a fost o „pupkininkė” neagră, dar amândouă „au demontat m i t u l normatorilor lingvistici care nu permit o a l e g e r e s t r i c t ă” (Baltrušaitytė 2004: 7 46). O imagine tristă din partea tuturor: pentru unul, incorectitudinea nu contează, trebuie doar expresivitate – din orășele și din argou; lui îi trebuie marketing, nu marketing (termenul lituanian normat), iar pe acesta din urmă chiar el l-ar folosi... cu greșeli gramaticale (Savukynas 2004: 7 46, 47, 48); altuia, care citește presa rusească, încă i se pare, ca unui mare specialist, că „ei se tem mult mai puțin de tot felul de cuvinte străine”; de aici „nu se face o tragedie, multe sunt acceptate cu ușurință” – „acolo se înțelege că limba este înainte de toate un mijloc de comunicare” și că „în argou se nasc expresii lituaniene frumoase” (Puklevičius 2004: 7 46); pentru o lingvistă sunt vinovați lingviștii din perioada sovietică, „care au făcut ca două generații să nu mai vrea să vorbească lituaniana” [??!! – J. K.], iar „argoul nu e ceva rău, trebuie doar să-i lăsăm pe oameni să-l creeze”; išdūrė – „un cuvânt pe deplin potrivit contextului [premierului!]” [Savukynas laudă: „vârfurile lingvisticii [adică lingviștii funcționari] sunt deja tolerante” 47]; bambalis, „auzit în Ž e m a i t i j a acum t r e i ani” – este deja „o unitate a limbii s t a n d a r d” (Smetonienė 2004: 7 47, 48), numai că Savukynas nu-l găsește „răsfoind dicționarele”, deși niciunul nu se obosește să consulte LKŽ, unde de m u l t e v r e m e apare bambalis din dialectul samogițian de nord – 1. „vas pentru lapte, <...>, bidon”, 2. „vas pentru petrol lampant”. Și doar o singură lingvistă intervine: „Procesul de creare a limbii nu mai interesează societatea”; „limba este săracă în cuvinte și pentru că tinerii nu citesc”, „mă voi opune întotdeauna celor care spun că limba lituaniană nu este adaptată lumii contemporane și că nu se mai poate comunica în ea”, „numai noi înșine ne putem lăsa limba să moară – nimeni altcineva” (Vaišnienė 2004: 7 46, 48). Poate că ea este deja o sperietoare mică?.. 96 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... Ir mokinys, pasak Smetonienės, ne prieš šimtą metų sukurtas (Okmanas 2004: 8 40), o vartotas jau ir K. Sirvydo, Krauzės žodyne, ir A. Juškos dainose (Drotvinas 2001: 113, 114, 115). Comunitatea lingviștilor și, în general, cea academică este de mult măcinată de un cancer extralingvistic. Ei tac, iar un coleg polonez vorbește: „Stând la cafenea, lingviștii lituanieni reușesc să dezvăluie multe dintre relele acestei discipline în țară, dar toate acestea nu se transformă într-o dezbatere de importanță publică în presă. Așadar, trăim parcă în două sisteme – unul privat și unul oficial. Nu este un lucru bun pentru știință. <...>. <...>. Se poate trage o singură concluzie: exprimându-și deschis opinia, omul simte că își riscă propria carieră științifică. – – – Este un anumit fel de corupție și trebuie spus adevărul despre ea” (Smoczyński 2008: 13 5). Nu sunt necesare comentarii – sunt necesare acțiuni. Există și motive de optimism, chiar și succese. Lingviștii lituanieni, precum și, în general, oamenii din științele umaniste și sociale, îndrăznesc să sfideze globalizarea anticulturală și înving. Voi menționa două succese. Cu eforturi mari și după lupte îndelungate, se impune adevărul evident, apărat, că limba principală de comunicare internațională (și singura limbă de comunicare internă) a studiilor lituaniene este lituaniana. Prin urmare, lucrările științifice de lituanistică destinate în primul rând publicului din Lituania nu mai trebuie publicate obligatoriu în engleză. Baza internațională de date a acestor științe, Lituanistika, este alcătuită în lituaniană și, pentru rezumate, în engleză (proiectul este realizat de două femei – Ingė Lukšaitė și Danguolė Mikulėnienė, iar mă bucur că avansurile mele morale adresate sexului tot mai puternic dau rezultate excelente, cel puțin în acest caz). Aici se cuvine să amintim și: „Națiunea se află în mâinile mamelor” (Aistis 1991: 160). Uneori trebuie să ne bucurăm că putem învăța ce este norma chiar și de la cineva care nu este lingvistă: „<...>, fără să ne dăm seama putem ajunge în pericolul de a lua un fapt statistic drept punct de plecare pentru definirea normei: <...>”, deși „norma umană se întemeiază pe ceea ce este bun pentru om, pe ceea ce decurge din natura sa, despre care antropologia oferă mărturii mult mai demne de încredere decât datele statistice” (Laumenskaitė 2007: 11–12 550). Resursele lingviștilor terminologi sunt disproporționat de reduse. Este inevitabil să acopere toate domeniile. În lingvistica contemporană, terminologii ar trebui să reprezinte o zecime din specialiști. Se publică însă revista științifică Terminologija (a apărut numărul 14), iar începând cu numărul XIII este internațională (trilingvă). Se organizează conferințe internaționale. Totuși, se observă un salt cantitativ. S-a acumulat un anumit bagaj de experiență. Crește noua generație. Se desfășoară o amplă activitate terminologică, sprijinită de Comisia de Stat pentru Limba Lituaniană și susținută de Centrul de Terminologie. Terminologija | 2008 | 15 97 Limba lituaniană și societatea alfabetizată, lingvistica și terminologia, pornind dintr-o nouă expediție și oprindu-se la răscruci, poate că se apropie de o perspectivă pe jumătate oarbă, capabilă să-i mulțumească pe lingviști și societatea. Trebuie doar să învingem firea care „i-a înzestrat pe muritori, mai ales pe cei ceva mai inteligenți, cu înclinația de a se dezgusta de ceea ce le este propriu și de a prețui ceea ce le este străin” (Erazmas 1963: 45). CONCLUZII 1. Chestiunile privind folosirea, schimbarea, viitorul și chiar soarta limbilor sunt adesea asociate cu globalizarea într-un mod foarte direct, invocându-se mereu un alt cuvânt devenit mai frecvent (Arnoldo Toynbee’o) – provocări. Răspunsurile nu sunt la fel de răsunătoare și, nu de puține ori, nici măcar nu se încearcă înțelegerea a ceea ce este globalizarea. Geneza sa și aparatul conceptual permit distingerea globalizării culturale, iar în cadrul acesteia – a globalizării limbilor, adică a tendințelor globale în folosirea limbilor. Se distinge, de asemenea, globalismul – ideologia globalizării sau teoria politicii internaționale planetare – și antiglobalismul, căruia, cel puțin deocamdată, îi lipsește un fundament teoretic mai clar și mai pozitiv, în timp ce acțiunile de protest, chiar și cele teroriste, sunt excesiv de agresive. Așadar, globalizarea este un factor amenințător destul de direct doar pentru folosirea limbilor, iar pentru funcționarea și uzul limbii reprezintă un context nefavorabil. 2. Concentrarea întregii atenții exclusiv asupra impactului globalizării, care nu este definită, este foarte greșită nu numai din cauza caracterului unilateral, ci și pentru că se uită sau se trec sub tăcere alți factori mai importanți și mai concreți. Aceștia au fost și sunt numeroși. Dincolo de Cortina de Fier au înflorit cu vigoare fenomenele corozive ale secolului XX, care trebuie, de asemenea, considerate atât un context irațional nefavorabil funcționării limbii în general și a limbilor concrete, mai ales a celor mici, cât și factori direcți – societatea de consum și societatea de masă, civilizația de unică folosință, marketingul, publicitatea, propaganda, mass-media și, mai ales, comercializarea televiziunii, cultura de masă, cultura de trei minute, moda, fabricarea vedetelor, precum și americanizarea culturii (muzică pop, filme de la Hollywood, westernuri, seriale, thrillere, telenovele,...). Numitorul comun al acestor fenomene este simplificarea excesivă a omului și a vieții, iar în mod concret – și limbajul de lemn. Lovite puternic de propaganda antisovietică și evaluate într-o oarecare măsură din punct de vedere științific în discursul filosofic lituanian, după căderea Cortinei de Fier aceste fenomene s-au revărsat cu vigoare în Lituania, ai cărei locuitori, secătuiți sufletește, considerau, din păcate, că tot ce venea din Occident era bun. Tot din Occident ne-au parvenit și adevăruri vechi de aproape o jumătate de secol despre propria noastră viață în imperiul răului – nouvorba, poliția gândirii, gândirea dublă, înrobirea minții. Au parvenit, dar nu au avut efectul necesar. Dezintegrarea imperiului răului, restabilirea independenței Lituaniei și oficializarea limbii lituaniene, 98 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... renașterea națională, democratizarea societății și formarea societății civile, integrarea europeană și transatlantică a Lituaniei, precum și anglizarea excesivă, deși neoficială, alături de computerizare și internetizare – sunt acum factori foarte concreți, a căror importanță pentru identitatea și conștiința de sine a națiunii, pentru cultură și limbă este deja evidentă de 20 de ani și va rămâne determinantă, epocală, multă vreme. 3. Fiecare limbă este etnică sau națională – maternă. Limba noastră maternă, lituaniana, a avut foarte multe contacte cu limba polonă în condițiile unei bilingvismuri subordonate neîntrerupte de câteva secole – întregul teritoriu al limbii lituaniene a fost pur și simplu inundat de aceasta. Doar o parte din consecințe a fost înlăturată; cea mai mare parte (și o parte a teritoriului) reprezintă pierderi ireversibile, deși aceste contacte au încetat aproape cu mult timp în urmă. Timp de două secole, limba rusă a desfășurat o activitate la fel de dezastruoasă pe teritoriul limbii lituaniene. Acum a început epoca contactelor cu limba engleză – teritoriul nu se pierde, dar se pierde o parte dintre vorbitorii limbii lituaniene. De aceea, este util să cunoaștem din interior aceste limbi imperiale, coloniale și internaționale (și ca linguae francae) – așa cum sunt înțelese și evaluate de ruși și englezi înșiși. Este important să nu uităm că esența linguae francae constă doar în îndeplinirea funcției de comunicare. Pentru ca o limbă națională să trăiască și să supraviețuiască, acest lucru nu este suficient – dimpotrivă, tocmai din această cauză ea poate muri. Limba lituaniană are o soră moartă – limba prusacă; teritoriul limbii lituaniene s-a erodat atât dinspre vest, cât și dinspre sud-est și nu este nici măcar continuu între granițele statului. Vorbitorii limbilor mari pot dezbate teoretic dacă limba este o trăsătură obligatorie sau nu a apartenenței naționale și a statalității. Un lituanian poate vorbi aici doar despre excepții fericite sau nefericite (pentru sine!). O singură ordine veche, aproape universală, este garantată: sigură este doar limba națională oficială, sau: statul înseamnă limba proprie. Deși lumea este bilingvă (tot mai ales doar în ceea ce privește funcția de comunicare), bilingvismul este caracteristic nu limbilor mari, ci celor mici și este unul subordonat, deci nu lipsit de pericole. 4. În teoria lingvistică lituaniană, funcția de mijloc de comunicare nu mai este considerată nici singura, nici măcar cea principală, iar S. Karaliūnas distinge și funcția etnică a limbii. Totuși, tot felul de jurnaliști, specialiști în cultură și, în general, provinciali ai vremurilor noastre (înaintea noastră a fost potopul) vorbesc din pălărie doar despre mijlocul de comunicare, cer o evoluție neîngrădită a limbii, proclamă poziții anticodificare, drepturile și virtuțile jargonului și alte asemenea manifestări de ignoranță bine intenționată, îi atacă pe lingviști și îi transformă în bau-bau. Îi influențează până și pe unii lingviști, fiindcă le lipsesc solidaritatea elementară și cultura. Lingviștii lituanieni îndrăznesc totuși să provoace globalizarea anticulturală și uneori câștigă. Resursele umane ale lingviștilor terminologi sunt disproporționat de reduse. Dar se publică Terminologija | 2008 | 15 9 9 revista științifică Terminologija (internațională începând cu nr. XIII). Principiul protecției oficiale a limbii lituaniene este pus în aplicare, dar nu cu totul consecvent. ŠALTINIAI GŽ – Gimtasis žodis (žurnalas). L ir M – Literatūra ir menas (savaitraštis). MokslL – Mokslo Lietuva (laikraštis). NŽA – Naujasis židinys-Aidai (mėnraštis). Sav su TV – Savaitė (su TV) (savaitraštis). Vd – Veidas (savaitinis žurnalas). LITERATŪRA Aistis J. 1991: Milfordo gatvės elegijos, Vilnius. Akelaitis G. 2008: Dėl specialybės kalbos dalyko ir jo programų. – Gimtoji kalba 12, 3–6. Ambrazas V. 1990: Kamieno braškėjimas. – Gimtoji kalba 2, 5–7. Baltrušaitytė R. 2004: Kalbos normintojas: tikras ar išgalvotas baubas [pokalbis]. – Veidas 7, 46. Baltrušaitytė R. 2008: Perspektyviausia literatūra. – Veidas 51, 52–53. Basanavičius J. 1970: Rinktiniai raštai, Vilnius. Bauman Z. 2007: Globalizacija: pasekmės žmogui. Vertė V. Rubavičius, Vilnius. Bielinskis V. 1948: Rinktiniai raštai. Vertė Z. Kuzmickis, Kaunas. Brzezinski Z. 1998: Nevaldomas pasaulis. Globalinė sumaištis XXI amžiaus išvakarėse. Vertė A. Survila, Vilnius. Chesterton G. K. 1998: Ortodoksija. Vertė R. Drazdauskienė, Vilnius. Crystal D. 2005: Kalbos mirtis. Vertė E. Šidlauskaitė ir G. Gailiūtė, Vilnius. Daugiakalbystė 2008: Nuo energetikos iki daugiakalbystės. – Veidas 48, 46–47. Daugirdas T. 2004: Kalba be žado. – Naujasis židinys-Aidai 11, 535–536. Daugirdas T. 2005: Aukos patriotizmas. – Naujasis židinys-Aidai 3–4, 121–122. Daugirdas T. 2008: Kančios dėl kalbos. – Naujasis židinys-Aidai 1–2, 7–8. Drotvinas V. 2001: Iš žodžio mokinys istorijos. – Terminologija 8, 112–118. Eco U. 2001: Tobulos kalbos paieškos Europos kultūroje. Vertė I. Tuliševskaitė, Vilnius. Eliot T. S. 1990: Kas yra klasikas? Vertė E. Pakštytė. – Proskyna 4, 220–226. EncKompŽ 2005: Enciklopedinis kompiuterijos žodynas, Vilnius. Erazmas 1963: Erazmas Roterdamietis. Pagiriamasis žodis Kvailybei, Vilnius. Fóris A. 2006: Terminology and social-economic globalization: Terminija ir socialinė-ekonominė globalizacija. – Tautinių kalbų terminologija ir globalizacija. Tarptautinės mokslinės konferencijos pranešimų tezės, Vilnius, 21: 21–22. Fóris A. 2007: Terminology and social-economic globalization. – Terminologija 14, 49–60. Frიდენტalis R. 1977: Getė. Vertė E. Vengrienė ir J. Kilius, Vilnius. Gadeikis L. 2005: Redaktoriaus laiškas. – Veidas 6, 4. Gaivenis K., Keinys S. 1990: Kalbotyros terminų žodynas, Kaunas. Genzelis B. 1980: Kultūrų sąveika ir paribio kultūros. – Laikas ir idėjos, Vilnius, 88–106. Le Goff J. 2003: Viduramžių vaizduotė. Vertė D. Bučiūtė, Vilnius. Gოგolis N. 19541: Raštai 3. Vertė M. Miškinis, Vilnius. Gogolis N. 19542: Raštai 5. Vertė M. Miškinis, Vilnius. Griniewicz S. 20061: Terminology in the era of globalisation: Terminologija globalizacijos eroje. – Tautinių kalbų terminologija ir globalizacija. Tarptautinės mokslinės konferencijos pranešimų tezės, Vilnius, 25–26: 26–27. Griniewicz S. 20062: Terminology in the Era of Globalisation. – Terminologija 13, 10–16. Grumadienė L. 1996: Kalbos tvarkybos sėkmės laidas – ryšys su visuomene. – Lietuvių kalbos tvarkyba: teorinės ir praktinės problemos. Seminaro tezės, Vilnius, 13–14. Gudavičius A. 2000: Etnolingvistika, Šiauliai. Jokubaitis A. 2008: Politika be vertybių, Vilnius. 100 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... Joninas L. 1987: Dvi „Meistro ir Margaritos“ realybės. – Problemos 36, 59–71. Karaliūnas S. 1997: Kalba ir visuomenė (Psichosociologiniai ir komunikaciniai kalbos vartojimo bruožai), Vilnius. Kniūkšta P. 1995: Kalbos tvarkybos tikslai ir strategija. – Kalbos kultūros diegimo praktika ir metodika. Jono Jablonskio konferencijos pranešimų tezės, Vilnius, 3–5. Kniūkšta P. 1996: Apie kalbos tvarkybos strategiją. – Lietuvių kalbos tvarkyba: teorinės ir praktinės problemos. Seminaro tezės, Vilnius, 15–17. Kniūkšta P. 20011: Paprastoji ir administracinė kalbos tvarkyba. – Kalbos vartosena ir tvarkyba. Jono Jablonskio konferencijos pranešimų tezės, Vilnius, 7–8. Kniūkšta P. 20012: Kalbos vartosena ir tvarkyba, Vilnius. Kopaliński W. 2001: Žodynas. XX amžiaus įvykiai, sąvokos ir mitai. Vertė V. Kvietkauskas, Vilnius. LaLiėŽ 1977: J. Balkevičius, J. Kabelka. Latvių–lietuvių kalbų žodynas, Vilnius. Laumenskaitė E. 2007: Ir du taps vienu kūnu. – Naujasis židinys-Aidai 11–12, 550–556. Laurinėnaitė J. 2008: Vaikščiojanti enciklopedija: ar lengva tokiam būti. – Veidas 15, 48–50. Leitchik V. 2006: Globalization and problems of terminology: Globalizacija ir terminijos problemos. – Tautinių kalbų terminologija ir globalizacija. Tarptautinės mokslinės konferencijos pranešimų tezės, Vilnius, 32–34: 34–35. LKEnc 1999: Lietuvių kalbos enciklopedija. Parengė K. Morkūnas, redagavo V. Ambrazas, Vilnius. LKEnc 2008: Lietuvių kalbos enciklopedija. Antrasis patikslintas ir papildytas leidimas, sudarė K. Morkūnas, redagavo V. Ambrazas, Vilnius. LRKŽ 1988: A. Lyberis. Lietuvių–rusų kalbų žodynas, Vilnius. Mataitytė I. 2007: Rec.: E. Zaikauskas. Kalbos paribiai ir užribiai: lietuvių žargono žodynėlis. McLuhan M. 2003: Kaip suprasti medijas. Žmogaus tęsiniai. Vertė D. Valentinavičienė, Vilnius. Mikulėnienė D. 1996: Kalbos tvarkyba: norminimas ir administravimas. – Lietuvių kalbos tvarkyba: teorinės ir praktinės problemos. Seminaro tezės, Vilnius, 18. Mikulėnienė D. 1998: Valstybinės kalbos statusas de jure ir de facto: jo įgyvendinimo ir tvarkybos problemos. – Valstybinė kalba ir integracija (Estija, Latvija, Lietuva). Seminaro tezės, Vilnius, 7–8. Miliūnaitė R. 2006: Apie kalbą ir mus. Straipsniai ir pokalbiai, Vilnius. Miłosz Cz. 1995: Pavergtas protas. Vertė A. Grybauskas, Vilnius. Morkus J. 2008: Lietuvių kalba Europos Sąjungoje. – Naujasis židinys-Aidai 7–8, 347–349. Morua A. 1991: Esė. Vertė J. Mikelinskas, Vilnius. Nuodėmė 2008: Nuodėmė vis labiau tampa kolektyvine. – Savaitė 12. Okmanas J. 2004: Lietuviškas kompiuterinis biuras. – Veidas 8, 40. Parandovskis J. 1984: Olimpijos diskas. Vertė D. Urbas, Vilnius. Pasternakas B. 1991: Daktaras Živaga. Vertė A. Mikuta, Vilnius. Piročkinas A. 20041: Publicistiniai pasvarstymai apie lietuvių kalbą atgavus nepriklausomybę. – Gimtasis žodis 8, 2–6. Piročkinas A. 20042: Didelės ir mažos kalbininkų nuodėmės. – Gimtasis žodis 9, 2–7. PolEncŽ 2007: Politikos mokslų enciklopedinis žodynas. Ats. red. A. Jankauskas, Vilnius. Popper K. R. 1995: Nepiktnaudžiauti televizija. Vertė J. Kunčius. – Kultūros barai 6, 14–16. Puklevičius A. 2004: Kalbos normintojas: tikras ar išgalvotas baubas [pokalbis]. – Veidas 7, 46–48. Pupkis A. 2005: Kalbos kultūros studijos, Vilnius. ReklK 2004: Reklamos kalba, Vilnius. Rezoliucija 1996: Akademikai pritarė rezoliucijai dėl lietuvių kalbos. – Lietuvos aidas 242, 3. RLKŽ II 1967: Rusų–lietuvių kalbų žodynas. Paruošė V. Baronas ir V. Galinis, Vilnius. RLKŽ I 1982: Rusų–lietuvių kalbų žodynas. Sudarė Ch. Lemchenas, Vilnius. RLKŽ III 1984: Rusų–lietuvių kalbų žodynas. Sudarė J. Kardelytė, J. Macaitis, A. Mankevičienė, Vilnius. Rosinas A. 1992: Ar valstybė gins valstybinę kalbą? – Lietuvos aidas 2, 8. Rosinas A. 1996: Kalbos priežiūra, kalbos kritika ir kalbos kultūra. – Gimtoji kalba 10, 1–7. Rosinas A. 1998: Valstybinės kalbos teisinė globa 1918–1940 metais. – Valstybinė kalba ir integracija (Estija, Latvija, Lietuva). Seminaro tezės, Vilnius, 9–10. Rosinas A. 2005: Tik prasėu be isterijos, 2005. Sakalavičiūtė K. 2007: Tarpukario Lietuvos periodika: ar rusiška spauda lygu rusų spauda? – Naujasis židinys-Aidai 8–9, 391–398. Savukynas V. 2004: Kalbos normintojas: tikras ar išgalvotas baubas [pokalbis]. – Veidas 7, 46–48. Smetonienė I. 2004: Kalbos normintojas: tikras ar išgalvotas baubas [pokalbis]. – Veidas 7, 46–48. Terminologija | 2008 | 15 101 Smoczyński W. 2008: Laringalai mano moksliniame gyvenime (Su prof. V. Smočinskiu kalbėjosi G. Zemlic-kas). – Mokslo Lietuva 13, 4–5; 14, 6–7. Steger M. B. 2008: Globalizacija. Labai trumpas įvadas. Vertė E. Vareikis, Vilnius. TautGyvY 2008: Tautinio gyvenimo ypatumai. – Savaitė 49. Tok pisin 2003: Atvyksta J. Stromgrenas. – Veidas 37, 52. Treinys M. 2000: Tautiškumo ir globalizacijos sankirta: problema ir sprendimai. – Lietuvių tauta ir pasaulis. Lietuvių tautos savimonė ir tautiškumas: dabarties vaizdas ir perspektyva 1, Kaunas, 16–20. Urnėžiūtė R. 2008: Vertėjai ir kalbos Europos Sąjungos institucijose. – Gimtoji kalba 12, 20–24. Vaišnienė D. 2004: Kalbos normintojas: tikras ar išgalvotas baubas [pokalbis]. – Veidas 7, 46–48. ValTV 1963: Valodniecības terminu vārdnīca. Sastādījuši R. Grabis, Dz. Barbare, A. Bergmane, Rīgā. Varnauskas J. 2005: Ima šokas nuo gimtosios kalbos? – Naujasis židinys-Aidai 3–4, 140–141. Vitkauskas V. 2008: Kitaip yra, sudėtingiau! – Mokslo Lietuva 17, 7. VLE V 2004: Visuotinė lietuvių enciklopedija 5, Vilnius. VLE VI 2004: Visuotinė lietuvių enciklopedija 6, Vilnius. VLE IX 2006: Visuotinė lietuvių enciklopedija 9, Vilnius. VLE XIII 2008: Visuotinė lietuvių enciklopedija 13, Vilnius. Zaikauskas E. 2007: Kalbos paribiai ir užribiai: lietuvių žargono žodynėlis, Vilnius. Zemlickas G., Kaunas D. 2008: Europos pilietis – Jurgis Zauerveinas. – Mokslo Lietuva 3. Ахманова О. С. 1966: Словарь лингвистических терминов, Москва: „Советская энциклопедия“. Бунин И. А. 2001: И. А. Бунин: pro et contra, Санкт-Петербург: Издательство Русского Християнского гуманитарного института. Вальдхайм К. 1976: Австрийский путь, Москва: „Прогресс“. Глиссан Э. 1983: Вавилонская башня. – Курьер ЮНЕСКО 8, 7–9. КРусР 2003: Культура русской речи. Энциклопедический словарь-справочник, Москва: „Наука“. Лукшите Н. 1981: К проблеме предмета лингвистики. – Kalbotyra XXXII/3, 162–169. Пустай Я. 2006: Терминология – гарант сохранения языка: Terminija – kalbos išlikimo garantas. – Tautinių kalbų terminologija ir globalizacija. Tarptautinės mokslinės konferencijos pranešimų tezės, Vilnius, 40–41: 41. Риникер Д. 2001: „Окаянные дни“ как часть творческого наследия И. А. Бунина [публикуется впервые]. – Иван Бунин: pro et contra, Санкт-Петербург: Издательство Русского Християнского гуманитарного института, 625–650. Соболев Ю. В. 2001: «Ред. на кн.:» Ив. Бунин. „Иоанн Рыдалец“. – Иван Бунин: pro et contra, Санкт-Петербург: Издательство Русского Християнского гуманитарного института, 330–334. Твардовский А. 1979: Слово о Пушкине. – А. С. Пушкин. Стихотворения, Москва: „Художественная литература“, 5–23. THE LITHUANIAN LANGUAGE AND SOCIETY: GENERAL AND TERMINOLOGICAL ASPECTS Questions of the usage of languages, their changes, their future and even their fate are often very directly linked with globalization. Another word frequently used is challenges (by Arnold Toynbee). Answers are not so loud and often there are no attempts made to understand what globalization is. Its genesis and concepts allows us to separate cultural globalization and within it – globalization of languages, i.e. global tendencies of the usage of languages. Also globalism – an ideology of globalization or a theory of global international politics – stands out together with anti-globalism, which at least for now has a confused and negative theoretical background and is associated with too many aggressive actions of protest and even terror. Thus globalization is a rather direct threatening factor for the usage of languages and an unfavourable background for the functioning and usage of the language. Concentration of everybody’s full attention only on the impact of undefined glo- 102 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:... balization is wrong not only because of its one-sidedness, but also because other more important and specific factors are forgotten or hushed up and they are and were abundant. On the other side of the iron curtain the ugly phenomena of the 20th century were flourishing, directly impacting upon as well as causing a negative background for the functioning of language in general and small languages in particular. Such phenomena include consumer and mass society, disposable civilization, marketing, advertising, agitation, mass media and especially commercialisation of television, mass culture, three minute culture, fashion, creation of stars, Americanization of culture (pop music, Hollywood films, westerns, TV serials, soap operas,...). In general terms a common denominator of these phenomena is their tendency to make a man and a life primitive, specifically the creation of a wooden language. These phenomena, strongly attacked by soviet anti-American propaganda and to some extent evaluated in Lithuanian philosophical discourse after the fall of the iron curtain swept into Lithuania, to the weary spirit of which everything coming from the West seemed to be good. At the same time fifty year old truths about our own life in the evil empire – new language, thought police, double think, enslavement of the mind – reached us from the West as well. These truths reached us, but did not have the right impact on us. Together with such things as the disintegration of the evil empire, restoration of the independence of Lithuania, status of the Lithuanian language as a state language, national rebirth, democratisation of the society and the creation of a civil society, European and transatlantic integration of Lithuania, came unofficial Anglization, computerization and internetization which are now very specific factors, the importance of which to national identity and self-awareness, culture and language has been considerable for twenty years and will remain crucial and epochal for a long time. Every language is ethnic or national – native. Our native language – Lithuanian – for a few centuries under the conditions of continuous subordinate bilingualism had very many contacts with the Polish language – the whole area of the Lithuanian language was flooded with it. Only a few consequences have been eliminated, and although contacts with Polish have for some time been almost broken, the majority of losses are, like loss of national territory, irreversible. For two centuries a similar destructive work in the Lithuanian language area was done by the Russian language. Now a new era of contacts with the English language has arrived – territory is not being lost, but a part of the Lithuanian language speakers are. Therefore it is useful to get acquainted with these imperial, colonial as well as international languages (and linguae francae) from inside – how they are perceived and judged by Russians and English themselves. It is important to remember that the essence of linguae francae is only the performance of the communicative function. This is not enough for the national language to live and survive – it could cause death. The Lithuanian language has a dead sister – the Prussian language. The area of the Lithuanian language has crumbled away in the west and in the south-east and it is not even continuous within the state borders. Speakers of a big language can have a theoretical discussion if the language is or is not an obligatory element of nationality and statehood. A Lithuanian can speak here only about lucky or unlucky (for himself!) exceptions. Only the old nearly universal order provides guarantees: only a national state language is safe or: a state is its own language. Although the world is Terminologija | 2008 | 15 1 0 3 bilingual (mostly in that communicative function), bilingualism is a characteristic not of big, but of small languages and it implies subordination, thus some dangers. In the theory of Lithuanian linguistics, the communicative function is considered to be neither the only, nor the main one. Simas Karaliūnas separates the ethnic function as well. Various journalists, specialists of culture and other provincials of the time (avant nous, le Déluge) are talking only about the means of communication, demanding unrestricted development of the language, declaring anticodification attitudes, rights and validity of jargon and similar good willed ignorance and demonising linguists. They defeat some linguists because of the lack of solidarity and culture of the latter. Lithuanian linguists dare to challenge anti-cultural globalization and sometimes win. The force of terminologists is small, but they publish the scientific (international from the 13th issue) magazine Terminologija (Terminology). The principle of state protection of the Lithuanian language is being implemented although not consistently. Gauta 2008-12-15 Jonas Klimavičius Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, LT-10308 Vilnius E. paštas: [email protected] 104 Jonas Klimavičius | Lietuvių kalba ir visuomenė:…