Ką žada kalbai postmodernizmas?

DISCUȚII PRANAS KNIŪKŠTA CE PROMITE POSTMODERNISMUL LIMBII? Mărturisesc că până acum auzisem prea puține despre postmodernismul limbii și al lingvisticii. Am aflat mai îndeaproape despre ce este vorba după ce am citit în Kalbos kultūroje articolul Lorettei Vaicekauskienė „Bilingvismul postmodern: limbile naționale și limba engleză în publicitate” (KK, vol. 82, p. 110–125). Tema articolului este interesantă, actuală și intrigantă. Când iei în mână un asemenea text, te aștepți să găsești idei concrete despre publicitatea noastră actuală, particularitățile limbii sale, sfaturi despre cum să armonizezi limba publicității cu uzul general și, mai ales, cum să reglementezi raporturile limbii lituaniene cu limba engleză care se răspândește în publicitate. Din păcate, nu găsim acolo răspunsuri la asemenea întrebări; nici măcar întrebările nu sunt puse. Sunt analizate reclamele din alte țări (folosind termenul autoarei articolului – domeniul publicității) și raporturile limbii engleze cu limbile acelor țări. De fapt, fenomenele lingvistice nu sunt analizate, ci este trecere în revistă și comentată literatura pe această temă. Mai întâi se caută date despre limba engleză. Se subliniază că aceasta se răspândește în publicitatea tuturor țărilor și capătă o poziție tot mai puternică. Sunt prezentate numeroase cifre și procente preluate din surse din multe țări. Există și câteva exemple concrete, dar ele nu demonstrează consolidarea limbii engleze. Aceasta este evocată prin afirmații generalizatoare, de pildă: „bilingvismul sau codul mixt cu limba engleză a devenit norma general valabilă în domeniul publicității” (p. 121). Afirmația citată apare în concluzii, deci exprimă opinia autoarei articolului sau idei cu care aceasta este de acord și pe care dorește să le răspândească. Formularea „a devenit norma general valabilă” arată că această afirmație și alte afirmații similare se referă și la publicitatea din Lituania și la limbile folosite în aceasta. Se explică faptul că „identitatea lingvistică nu ar trebui asociată doar cu granițele etnice, teritoriale sau statale” (p. 111). Publicitatea din Lituania este comparată cu cea din alte țări și în mod direct. Se repetă că publicitatea „devine tot mai mixtă atât în Lituania, cât și în alte părți” (p. 111), că P. KNIŪKŠTA. Ką žada kalbai postmodernizmas? 229 „atât în Lituania, cât și în alte părți există o mare varietate de forme noi de manifestare în publicitate” (p. 122). Se încearcă chiar și cu ajutorul cifrelor să se demonstreze că, în ceea ce privește folosirea limbii engleze, publicitatea televiziunilor lituaniene rămâne cu puțin în urma celei din alte țări. Se presupune că aproape 50 la sută dintre reclamele difuzate de televiziunile lituaniene în 2009 conțineau elemente ale limbii engleze (p. 113). Ar fi interesant să știm de unde au fost scoase asemenea procente și care sunt acele elemente ale limbii engleze – câte sunt inserții autentice de text englezesc și ce proporție o reprezintă mărcile comerciale, denumirile etc. Autoarea articolului își exprimă deschis îndoiala cu privire la politica lingvistică dusă în Lituania. După ce enumeră actele juridice care reglementează limba publicității, rezumă astfel această reglementare: „Așadar, prin mijloace juridice, legile lituaniene încearcă să limiteze folosirea altor limbi în spațiul public și să consolideze poziția limbii lituaniene.” (p. 111). Și imediat se grăbește să explice că o asemenea reglementare nu are niciun efect: „În același timp, domeniul publicității devine tot mai mixt atât în Lituania, cât și în alte părți”; „domeniile multilingve au devenit norma în lumea postmodernă de astăzi, depășind limitele evaluărilor obișnuite.” (p. 111). Se proclamă cu sânge rece permisiunea de a depăși „limitele evaluărilor obișnuite”. L. Vaicekauskienė se îndoiește și de lingviști, mai exact de lingvistele Irena Smetonienė și Rita Miliūnaitė, care consideră că publicitatea poate avea o influență negativă asupra uzului general al limbii. Se pretinde că sondajul în rândul telespectatorilor nu arată acest lucru, deși, în realitate, din acel sondaj nu reiese nimic. Nu este prea clar ce crede însăși autoarea articolului despre existența sau inexistența unei asemenea influențe. Pentru ea nu este atât de important dacă există sau nu; esențial este să arate atitudinea potrivit căreia nu e cazul să ne preocupe uzul limbilor și influența exercitată asupra acestuia. Această atitudine este expusă cel mai clar în partea finală a articolului. Dintr-o concluzie se deduc alte două. Mai întâi se afirmă că „codul mixt cu limba engleză a devenit norma general valabilă” (p. 121), apoi sunt prezise schimbări postmoderniste și în uzul limbii obișnuite: „Presiunea noii norme este atât de mare, încât nu se teme nimeni să încalce cerințele oficiale privind puritatea și corectitudinea limbii și să schimbe concepția despre limba acceptabilă în uzul public.” (p. 122). Și niciun comentariu sau explicație, nicio îndoială. Acord total!? Articolul este prezentat drept o nouă „interpretare a schimbărilor în standardizarea limbii lituaniene și în politica lingvistică” (citez așa cum este scris), iar cititorilor li se propune să țină seama de el și să aplice pe baza lui „măsuri de planificare lingvistică”. Mă întreb cum intenționează însăși autoarea articolului să aplice acest principiu. Include el și permisiunea de a „încălca cerințele oficiale privind puritatea și corectitudinea limbii”? Primit la 15.12.2010 230 KALBOS KULTŪRA | 83