К вопросу о происхождении молд., рум. «doĭna»

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, VI LIETUVOS TSR MOKSLŲ AKADEMIJA CU PRIVIRE LA ORIGINEA MOLD. RUM. DOINA G. BOGACI De la mijlocul secolului trecut, termenul doina, ca denumire a unui gen muzical și de cântec aparte al folclorului preromânesc, a intrat ferm în folcloristică și în uzul comun. E drept că atât Vasile Alecsandri, alcătuitorul primei culegeri de cântece populare românești (1852), care a răspândit larg termenul, cât și aproape toți oamenii de cultură de mai târziu au ținut seama, în definirea genului, numai de criteriul literar. Prin acest cuvânt, împrumutat din terminologia populară a Moldovei, s-a înțeles multă vreme orice creație lirică, de obicei în tonalități minore, care se deosebea prin textul său de poemele eroico-epice, de cântecele rituale, calendaristice și de joc. În acea perioadă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului nostru, încă nu sosise vremea studierii melodiei și structurii doinei vocale și instrumentale, a ariei sale de răspândire, a etapelor dezvoltării, a funcțiilor, a particularităților interpretării și a altor probleme. În timp ce folcloristica autohtonă doar aduna fapte pentru viitoarele generalizări, în 1875 a apărut un studiu temeinic despre originea însăși a denumirii. Absolvent al Universității din Harkov, marele filolog moldo-român B. Petriceicu Hasdeu a propus o etimologie a termenului și a stabilit legătura cu corespondentele sale îndepărtate. Hasdeu considera că acest cuvânt este de origine tracă (dacică). Este înrudit, scria el, cu celtico-irlandezul dan „cântec, poem” și cu persanul danah „cântec interpretat de femei”. Ambele forme presupun ca etimon comun cuvântul sanscrit dana „cântec, sunet”. Alte corespondente ale acestui termen sunt zendicul daēnā „cântec”, armeanul den, însă cel mai apropiat este, desigur, lituanianul daina „cântec”. 183 (Pe atunci, pe nimeni nu-l putea preocupa încă soarta aceluiași cuvânt în limba letonă)1. „Dacii și lituanienii — scria Hasdeu — sunt, așadar, singurele popoare care au păstrat neschimbate conținutul și forma cuvântului daina — cea mai frumoasă moștenire a limbii indo-europene inițiale, moștenire care constituie o mărturie a comunității strămoșilor noștri cu mult mai veche decât cele mai vechi inscripții lapidare”...2 Savantul moldo-român a ridicat și problema posibilei împrumutări a termenului de către lituanieni (de la români). El a observat că slavii nu au un asemenea cuvânt și, în plus, că moldovenii și lituanienii au trăit cândva „în vecinătate”. Dar Hasdeu a respins imediat această posibilitate: denumirile cântecelor populare nu se împrumută, afirma el, iar apariția lui -i- în lituanianul daina (în raport cu sanscritul dana) poate fi explicată prin legile dezvoltării limbii lituaniene însăși3. Acest savant nu a pus problema împrumutării cuvântului de la lituanieni de către români. Înaintea opiniilor și argumentării lui Hasdeu cu privire la originea tracă a termenului doina, știința cunoscuse explicația lui Dimitrie Cantemir (1672—1723). În opinia acestui remarcabil savant moldovean, doina era numele „zeului războiului” dacilor. Într-o notă la textul său, Cantemir a observat că acest cuvânt apare de obicei la începutul cântecelor „bărbătești” (din punctul de vedere al interpretării), adică pomenirea acestei divinități este un fel de invocație4. Mărturia lui Cantemir privind prezența cuvântului în formula inițială a cântecelor (care, după părerea lui, aveau doar caracter războinic) a fost confirmată de înregistrări folclorice ulterioare. Într-adevăr, cuvântul apare în incipiturile doinei, alcătuite uneori dintr-o serie de exclamații bisilabice sau monosilabice, în incipituri care au devenit pe alocuri facultative. E drept că, în variante fonetice diferite și în poziții ritmico-accentuale diferite, el se întâlnește în versurile de început nu numai ale doinelor, ci și ale altor genuri, inclusiv ale celor rituale. Astfel, în partea de nord a teritoriului dacoromân, în Maramureș, circulă: dăina, dŭină; dui, dui, dui; în Transilvania — dăină, dăina; ăi-nam – dăinam; ěi-nu – duinu; dăina-le; dăina-mă; ăină-dăină; dăina-dăină. În Moldova circulă doina și diminutivul doinița. 1 Introducerea pentru prima dată în uz a termenului daina, în 1893, de către Krišjānis Barons, la insistențele editorului Wissendorff, precum și argumentele prezentate în sprijinul introducerii sale de J. Lautenbach și J. Sander, au fost respinse categoric de P. Šmits și J. Sirmāis: P. Šmits, Par jauno tautas dziesmu krājumu. „Mājas Viesis”, 1893, p. 50; J. Sirmāis, Mūsu tautas dziesmu jaunākais izdevums, „Dienas Lapa”, 1894, p. 212—215. Îi datorăm această informație folcloristului din Riga M. Beitinya, căreia îi adresăm sincere mulțumiri. 2 B. Petriceicu Hasdeu, Principie de filologia comparativa arioeuropea cuprindênd grupurile indo-perso-tracice, greco-italo-celtic și leto-slavo-germanic cu aplicăciuni la istoria limbii romane. Curs ținut la Facultatea de Litere și Filosofía din București, I, 1875, стр. 28—29. 3 Ibidem, p. 26—27. 4 Димитрий Кантемир, Дескрипция Молдовей, Кишинэу, 1957, стр. 197. 184 Numai în Moldova, în Bucovina și în Maramureș cuvântul doina și variantele sale apar ca termen care desemnează un gen muzical de cântec. În Transilvania, cuvântul se folosește numai în incipituri. În celelalte regiuni ale limbii dacoromâne, doina, ca termen, este necunoscut: nu se folosește deloc în Muntenia, Oltenia, Banat și Dobrogea5. Opinia lui Cantemir despre caracterul militar originar al genului muzical și al denumirii înseși și-a găsit adepți și în secolul al XIX-lea: o împărtășeau Iordache Mălinescu și cunoscutul scriitor moldovean C. Negruzzi, care a compus chiar trei „doine” marșante, prezentându-le drept creații populare. Argumentația lui Hasdeu, care a susținut opinia lui Cantemir potrivit nivelului științific al vremii sale6, nu li s-a părut însă convingătoare cercetătorilor de mai târziu. Atât înainte, cât și după Hasdeu (fără a polemiza totuși cu acesta), cercetătorii au căutat originea cuvântului în alte limbi: lat. donativum „dar primit de soldatul roman după luptă” (!), lat. Diana „protectoarea vânătorilor” (și, prin urmare, a războinicilor), Danubius „Dunărea”. Toate aceste trei propuneri au apărut în 1842, sub pana diletantului Iordache Mălinescu7. Alții au căutat etimonul în limbile slave: sl. двойница „pușcă cu țeava dublă, pușcă cu două țevi” — A. Cihac8; rus. дуть, дунуть — C. N. Burileanu9. Alți filologi au derivat cuvântul din grecescul δην, δαν — denumirea dorică a lui „Zeus” — Petru Maior10, dar cel mai adesea tot din latină: Diana+oda (!) — poetul I. Eliade-Rădulescu11; lat. doleo, prin forma intermediară presupusă *dolina — A. T. Laurian și I. C. Massim12 și alții. În sfârșit, au existat și cercetători care au derivat cuvântul din limba proprie: de la verbul a dăina „a se legăna, a oscila” sau de la repetarea interjecțională, frecventă în incipiturile acestui gen poetic: dui, dui, dui13. A fost exprimată și opinia că acest cuvânt din limba dacoromână are origine germanică. În ultima lucrare pe aceeași temă, în studiul documentar și subtil deja citat mai sus al folcloristului român Ovi- 5 Toate aceste exemple sunt reunite împreună cu contextul lor în studiul folcloristului român Ovidiu Papadima, Considerații despre doină, „Studii și cercetări de istorie literară și folclor“, IX, 1960, № 2, стр. 326—329. 6 Autorul a menționat și numele cercetătorului care a făcut pentru prima dată legătura dintre dacoromânescul doină și lituanianul daina: orientalistul münchenez Martin Haug „Zeitschrift der Deutschen Morgenländischen Gesellschaft“, 1855). 7 Iordachi Mălinescu, Un discurs și poezie, „Foaie pentru minte, inimă și învățătură“, V, 1842, стр. 97—99; Ap. B. Petriceicu Hasdeu, Op. cit., стр. 21; Ovidiu Papadima. Op. cit. стр., 312. 8 A. de Cihac, Dictionnaire d’étymologie daco-romane, Francfort s/M., 1870, s. v. 9 C. N. Burileanu, Intre frunză verde“ și doină, București, 1936, стр. 57. 10 Ap. B. Petriceicu Hasdeu, Op. cit., p. 21. 11 Ap. Ovidiu Papadima, Op. cit., p. 314. 12 A. T. Laurianu și I. C. Massim. Glossariu care coprinde vorbele d’in limb’a romana straine prin originea sau form’a loru și celle de origine indouioasa, București, 1876, s. v. 13 Tiberiu Brediceanu, 170 melodii populare romînești din Maramureș. București, 1957. p. 5. 185 În lucrarea lui Papadima este exprimată o opinie fermă cu privire la originea cuvântului. Forma transilvăneană dăina, după cum a propus „pe deplin îndreptățit” și Hașdeu, poate fi de origine dacică14; forma moldovenească doina ține „în mod cert” de limbile slave15. De ce să se separe astfel denumirile aceluiași obiect? Este adevărat că, în afară de Hașdeu, niciunul dintre autorii enumerați mai sus nu și-a argumentat presupunerile, ci pur și simplu și-a propus etimologia, fără să încerce măcar să respingă opinia autorilor anteriori. După toate probabilitățile, acești cercetători au fost derutați de caracterul neașteptat și de „amploarea” uriașă a etimologiei lui Hașdeu. În realitate însă, potrivit celor mai recente date lingvistice, elementele dacice din limba moldovenească nu sunt chiar atât de numeroase. Ultimii cercetători ai limbii trace, etimologul bulgar Vl. Gheorghiev16 și lingvistul român I. I. Russu17, în lucrările dedicate special așa-numitelor elemente autohtone, nu examinează și nici măcar nu includ cuvântul doina în lista cuvintelor trace păstrate în limbile popoarelor din Peninsula Balcanică. Împotriva ipotezei unui unic model „dacic” străvechi stau și variantele neașteptate pentru o limbă atât de unitară precum dacoromâna, atestate în locuri foarte apropiate unele de altele (și chiar în aceeași localitate!). O infirmare la fel de convingătoare a vechimii profunde a acestui cuvânt la dacoromâni o constituie și fonetismul său: forma modernă așteptată în dacoromână nu ar fi doina, ci *doaină. Este posibil ca oamenii de știință să fi fost derutați și de faptul că Hașdeu a exclus prea categoric posibilitatea împrumutului, deși în alte limbi pătrund destul de frecvent nu numai denumiri, ci și obiectele înseși — instrumente populare, dansuri și cântece — de pildă, cobza, lăuta, ghitara, polca, mazurca sîrba, bulgăreasca în limba dacoromână; cuvântul daina în limba letonă contemporană etc. (Trebuie totuși să ne amintim că toate aceste obiecte și cuvinte împrumutate nu sunt preluate în forma lor „pură”, ci se contaminează întotdeauna cu fondul tradițional.) În sfârșit, Hașdeu nu putea nicidecum să țină seama atunci de marea variație fonetică a cuvântului, de latura muzicală a doinei (apropierea sau depărtarea ei de cântecele lituaniene, pe care până în prezent nimeni nu le-a studiat...), precum și de etapele și aria de răspândire a doinei înseși. Cel mai important lucru de care nu a ținut seama nici Hașdeu (care nu dispunea atunci de materialele necesare), nici etimologii de mai târziu este faptul că termenul doina figurează cel mai adesea doar în formula introductivă a textului poetic al acestui gen muzical (regional și în unele alte genuri), în acea parte a sa care, după cum stabilesc muzicologii, nu este în niciun fel legată, nici genetic, nici 14 Ovidiu Papadima, Op. cit., стр. 316. 15 Ibidem, стр. 317. 16 Vladimir Gheorghiev, Тракийският епик, София, 1957. 17 I. I. Russu, Limba traco-dacilor, București, 1959. 186 nici măcar tematic cu celelalte părți ale doinei ca atare18. Iar dacă apare și în textul doinei propriu-zise, și acolo acest cuvânt completează versul, aducându-l la măsura firească. După toate probabilitățile, tocmai de aici, din această formulă introductivă „străină” — facultativă în acest gen în zilele noastre — s-a desprins treptat cuvântul doina și a ajuns să desemneze mai întâi la nivel regional, iar apoi, de la mijlocul secolului al XIX-lea (cu o extindere a sensului), întregul gen poetic și muzical specific. Exemple de desprindere a unor cuvinte din formula inițială, ca și, în general, din textul cântecelor, și de dobândire de către acestea a unui sens autonom și generalizat se întâlnesc adesea în folclor. Iar formulele de început ale cântecelor pot fi diferite exclamații și propoziții întregi, preluate ca atare din alte limbi: astfel sunt începuturile românești ale baladelor în limba ceangăilor, formulele introductive moldovenești ale cântecelor țigănești etc. Se transferă într-un alt mediu lingvistic și strofe întregi (astfel, în regiunea Vinița, un folclorist ucrainean a descoperit textul moldovenesc prototip al „Cântecului Zemfirei” de Pușkin; în „numărătorile” pentru copii se întâlnesc cuvinte și expresii întregi preluate din alte limbi etc.). Prezența cuvintelor care și-au pierdut orice sens în formulele introductive, cuvinte care apoi separă între ele și strofe distincte ale unor cântece rituale diferite (cum este, de pildă, cuvântul românesc cu totul neînțeles ler în formula ler, doamne, provenită din lat. (Na) IleI (uiah), domine, dovedește totodată posibilitatea includerii unor împrumuturi noi în incipit și nu contrazice posibilitatea desprinderii ulterioare a acestuia. În sfârșit, cuvântul doina, cu toate variantele sale, este folosit departe de întregul teritoriu dacoromân. Mai mult: numai în Moldova, Bucovina și Maramureș, adică doar în partea de nord și nord-est a teritoriului, cuvântul este folosit în graiul popular ca termen care desemnează un anumit gen muzical; pe o parte relativ întinsă a Transilvaniei s-a păstrat doar în formulele de început și nu are niciun sens precis. În partea de sud a teritoriului dacoromân cuvântul lipsește cu totul, ca de altfel și din toate dialectele romanice ale Peninsulei Balcanice. Desigur, acest lucru nu s-ar fi putut întâmpla dacă originea cuvântului ar fi fost unică și dacică. Toate acestea arată că termenul moldovenesc doina este un împrumut. Se poate avansa ipoteza că termenul dacoromân doina a fost împrumutat de la lituanieni în secolele XIII—XV. Următoarele fapte (de natură lingvistică) susțin această ipoteză. În limba lituaniană, daina înseamnă „cântec popular”, în timp ce în moldovenească desemnează doar un gen poetic și muzical specific. Prin urmare, în limba moldovenească sensul cuvântului este mult mai restrâns decât în lituaniană. Această restrângere a sensului, caracteristică tocmai pentru fenomenele lexicale 18 Em. Comişel, Preliminarii la studiul ştiinţific al doinei, „Revista de Folclor”, IV, 1959, № 1—2, стр. 157. 187 împrumuturilor, a avut loc, după cum știm deja, în jumătatea de nord a teritoriului dacoromân, adică tocmai pe teritoriul ai cărui locuitori puteau într-adevăr să intre în contact cu lituanienii, să fie cu ei, dacă nu în „vecinătate”, măcar în relații de natură militară, comercială și culturală. În plus, astăzi, când s-au acumulat deja numeroase fapte, se poate observa și următoarea coincidență, aparent nicidecum întâmplătoare: cuvântul doina circulă în formele sale dialectale daina și daină (atât de apropiate, identice cu lituanianul daina!), atât în formulele introductive, cât și ca termen popular, în nord, tocmai în zona arealului de răspândire și a celei mai vechi etape a evoluției muzicale a acestui gen.19 În sfârșit, ar trebui presupus și împrumutul cuvântului doina deoarece, spre deosebire de lituaniană, unde cuvântul are o bază mai solidă în cuvintele înrudite, în limba dacoromână doina este un cuvânt-bază; de asemenea, toate cuvintele derivate din el sunt formate cu ajutorul unor sufixe relativ noi: substantivul дойнаш este format cu ajutorul sufixului -аш, nou în limbă și de origine maghiară; forma diminutivă-alintătoare дойницэ conține un sufix de origine slavă; toate celelalte derivate — дойнар, iar дойни, дойнишоарэ и дойнитор — deși formate cu ajutorul unor sufixe de origine latină, sunt totuși creații destul de noi în limba moldovenească, apărute în perioada existenței acesteia ca limbă distinctă. Toate acestea — restrângerea sensului, coincidența arealului formei dialectale дайна cu arealul celei mai vechi etape muzicale a doinei și, în sfârșit, morfologia formațiilor noi de la cuvântul-rădăcină дойна — nu ar fi putut exista dacă cuvântul дойна (ca termen, nu ca gen poetic și muzical!) ar fi fost de origine dacică. Împrumutarea în dacoromână a cuvântului дойна ar fi putut avea loc în timpul extinderii granițelor regatului lituanian (secolele XIII—XV), până la hotarele Moldovei și ale Transilvaniei de nord. Nu se știe dacă acest împrumut s-a produs direct sau prin intermediul limbii polone: cuvântul dana, de origine la fel de neclară (în context: Da, dy, dana, da, dy, dana; Oj dana moja dana; Dana, dana, dana, dana; Dana...le... etc.), se întâlnește și în cântecele poloneze.20 Inițial, un catren necunoscut nouă sau numai acest cuvânt, care circulase anterior într-un catren independent (poate chiar cu caracter militar și în limba lituaniană!), a ajuns în textul incipitului tradițional al melodiei locale tradiționale a doinei. Odată cu catrenul poetic sau cu cuvântul-refren, în acest incipit au fost introduse, s-au suprapus sau au fost contamina- Бэла Барток, Insemnări asupra cântecului popular romînesc, Cu o prefață de Zeno Vancea, „Revai Lexicon“, Vol. Supl., 1935, стр. 73; Ap.: Tiberiu Alexandru, Béla Bartók despre folclorul romînesc, București, 1958, стр. 73; Cfr. Em. Comișel, Op. cit., стр. 149. 20 См., например, сборник: Dolf Chybiński, Od Tatr do Bałtyky, Kraków, 1950, NN 89, 140, 177, 208 и др. 188 te de elemente ale melodiei neobișnuite. (După cum știm deja, incipitul acestui gen muzical dacoromân, în care apare numai cuvântul doina, nu este legat genetic sau tematic de doina tradițională.) Apoi, datorită permanenței deja consacrate a incipitului și, în consecință, frecvenței folosirii cuvântului, acesta s-a izolat din context ca termen pentru întregul gen muzical. Observăm și astăzi această izolare în Maramureș, unde termenul duina nu poate fi despărțit de repetarea obișnuită dui-dui-dui, care trebuie totuși privită nu ca rădăcina formatoare a cuvântului, ci ca efect al acestuia. În Maramureș însă, unde legătura dintre repetiția de refren și termenul deja izolat este încă perceptibilă, s-a păstrat conservat cel mai vechi tip de melodie a doinei. Având în vedere dezvoltarea inegală a genurilor muzicale pe diferite teritorii, putem presupune că un proces similar a avut loc și în Moldova: cuvântul s-a desprins dintr-un incipit la fel de „străin” și s-a impus ca termen. Dar aceasta s-a întâmplat într-o etapă timpurie a existenței doinei, cu incipitul ei împrumutat. Melodia doinei înseși și-a urmat aici propria cale de evoluție, îndepărtându-se de etapa cea mai veche, păstrată numai în Maramureș. Savanții europeni nu cunoșteau existența cuvântului дойна în limbile moldovenească și română. În ceea ce privește lituanianul daina, unii dintre ei, precum Johann Schmidt, îl raportau la rădăcina di-t „a dansa”, alții la deja „plângere”, dejoti „a se plânge” (Schleicher), iar Pictet și Albert Weber au stabilit apoi legătura sa cu corespondente din alte limbi indo-europene (persană, zendică și altele). În ultimul dicționar etimologic al limbii lituaniene, cel al lui E. Fraenkel21, care adoptă opinia lui Schmidt, se menționează că acest cuvânt daina circulă și în limba letonă cu același sens și că este înrudit cu verbul leton diēt „a dansa”, „a cânta”. O documentație amplă privind semantica acestui cuvânt este prezentată în dicționarul letono-german al lui K. Mülenbach și J. Endzelin22. Ipoteza formulată mai sus cu privire la originea lituaniană a doinei dacoromâne дойны privește, desigur, numai latura terminologică a chestiunii. Doina este un gen liric. Iar lirica este o parte indispensabilă a folclorului tuturor popoarelor. Prin forma și conținutul ei concret, doina este deosebit de apropiată de cântecele lirice ale popoarelor care trăiesc în Balcani. Dar nici răspândirea largă a genului în ansamblu, nici asemănarea mai concretă a acestuia la un anumit grup de popoare nu pot fi nicidecum privite drept împrumut sau migrație. Folcloriștii folosesc termenul de poligeneză, prin care se desemnează apariția spontană a unui gen, în mod simultan, la diferite popoare, uneori foarte 21 Prof. E. Fraenkel, Litauisches Etymologisches Wörterbuch, Lieferung I, Heidelberg—Göttingen, 1956, s. v. 22 K. Mülenbachs—J. Endzelīns, Latviešu valodas vārdnīca, I—IV, Rīgā, 1923—1932. 189 îndepărtate unele de altele, ca urmare a unor condiții identice de viață materială și spirituală. Stilul genului muzical doina, după cum au observat mai mulți muzicologi, ne trimite nu spre nord, nu în direcția Lituaniei, ci spre est (cf. dumy ucrainene) și spre sud-est (Béla Bartók)23, spre est (C. Brăiloiu)24 și către makam-ul persano-arab (Emil Riegler Dinu)25. Nimeni nu s-a ocupat încă de studiul comparativ al doinei moldovenești și al daina lituaniene, dar nu există nicio îndoială că tema își va găsi în curând un cercetător entuziast. După cum reiese din cele expuse, problema originii comune a termenilor moldovenesc și lituanian doina—daina nu este atât de simplă pe cât i se părea, cu peste 80 de ani în urmă, chiar unui savant atât de reputat precum Hasdeu. Uimitoarea asemănare fonetică a acestor doi termeni și apropierea lor semantică necesită cercetări minuțioase suplimentare, întreprinse prin eforturile conjugate ale lingviștilor (dialectologi și etimologi) și, mai ales, ale muzicologilor, nu doar moldoveni și români, ci și ucraineni, polonezi, letoni și, fără îndoială, lituanieni. Chișinău MOLD., RUM. DOINA KILMĖS KLAUSIMU G. BOGACIUS Rezumat Autorul articolului formulează ipoteza că dacoromânii ar fi putut împrumuta de la lituanieni cuvântul doină, care, de la mijlocul secolului al XIX-lea, s-a impus pe scară largă ca termen folcloristic pentru desemnarea unui anumit tip de cântec, în secolele XIII—XV, când hotarele statului lituanian ajungeau până în Moldova și nordul Transilvaniei. L-ar fi putut împrumuta direct de la lituanieni sau prin intermediul limbii polone. Faptul că termenul dōina este un împrumut în dacoromână ar fi indicat și de restrângerea sensului acestui cuvânt în comparație cu sensul lituanianului daina, precum și de faptul că derivatele de la doina sunt formate cu sufixe noi, în majoritate de origine străină. 23 Béla Bartók, Op. cit., 191, 192; Ap. Tiberiu Alexandru, Op. cit., 75. 24 Const. Brăiloiu, La musique populaire roumaine, „La revue musicale“, N spécial: „La musique dans les pays latins“, 1940, pp. 7—8. 25 Emil Riegler Dinu, Das rumänische Volkslied, Berlin, 1940; Ap. Em. Comişel, Op. cit., стр. 150.