Lietuvių kalbos pirminiai veiksmažodžiai tranzityvumo atžvilgiu (bendraties homoformos)

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXVIII (1989) KALBŲ RYŠIAI IR SĄVEIKOS STASĖ KRINICKAITĖ VERBELE PRIMARE ALE LIMBII LITUANIENE DIN PERSPECTIVA TRANZITIVITĂȚII (HOMOFORMA INFINITIVULUI) În cercetarea interacțiunii dintre numeroase limbi s-a observat că una dintre trăsăturile ei caracteristice este interferența regimului, în special a celui prepozițional (Гавранек 1972, 103; Ыым 1982, 30—31; Михальченко 1984, 185; Кононенко 1985, 26; Пути повышения культуры русской речи на Украине, 1986, 105—120; Панькин 1987, 13; Исаченко-Лисовая 1987, 118). Se au în vedere aici și fluctuațiile destul de frecvente ale regimului verbelor, apărute sub influența altor limbi, când anumite modele de regim sunt imitate sau când frecvența folosirii lor crește. Se pare că variantele de regim pot apărea în limbă și de la sine, iar distingerea lor de fenomenele de origine interferențială este dificilă. De exemplu, se consideră că tendința limbii germane, resimțită de multă vreme, de a tranzitiviza verbele intranzitive a căpătat forma evidentă actuală în Republica Federală Germania sub influența variantei americane a limbii engleze (Бок, Гарниш, Лангнер, Штарке 1979, 277). Pentru a anticipa cel puțin majoritatea cazurilor posibile de interferență (probabil că nici toate nu pot fi prevăzute), ar trebui, după cum arată practica lingvistică actuală, să nu uităm nu numai valența verbului lituanian, ci și specificul sistemului său morfologic, al principalelor sale clase funcționale. În limba lituaniană, ca și în alte limbi de tip sintetic, pe lângă valența semantică trebuie să vorbim și despre valența formală, care este o trăsătură caracteristică a limbii și care fie coincide cu valența semantică, fie i se opune (Кацнельсон 1987, 21—22). Interacțiunile și contradicțiile dintre semantică și trăsăturile formale sunt consecința diverșilor factori ai istoriei limbii și, totodată, începutul unor schimbări ulterioare. Considerând propoziția — enunțul — drept unitatea fundamentală a comunicării, nu se poate privi propoziția, după cum susține gramatica semiologică, decât ca pe ceva unitar și omogen din punct de vedere semantic. Dacă această unitate semantică este divizată în părți, adică în cuvinte, atunci, descriind fiecare cuvânt, nu trebuie uitat că el este o reflectare a acelei unități. Cu alte cuvinte, în fiecare cuvânt trebuie să vedem ceea ce îl leagă semantic de un alt cuvânt alăturat și ceea ce se numește acord semantic. (Степанов 1981, 250). Din acest punct de vedere, nu există nicio comunitate semantică a cuvintelor dată aprioric; comunitatea semantică este, în esență, proprie doar enunțului. Dacă se vorbește despre tendința unui cuvânt de a se combina cu anumite cuvinte, aceasta se datorează numai faptului că tendința este abstractizată din folosirea cuvântului în enunțuri și generalizată ca o anumită caracteristică a acestuia. 167 Acordul semantic (coeziunea semantică) se manifestă în fiecare enunț alcătuit din mai mult de un cuvânt. Partea concordantă a conținutului enunțului se numește component semantic continuu (длинный семантический компонент). Se poate spune că această componentă continuă este alcătuită din trăsăturile semantice comune ale cuvintelor (abordarea sintetică) sau că este abstractizată din unitatea propoziției (abordarea analitică) (Ibidem, 257–258). Componentul semantic continuu, extinzându-se de-a lungul întregului enunț, se manifestă inegal în diferitele sale părți. Într-o direcție, el se intensifică — fie de la un cuvânt anterior la unul ulterior, fie de la unul ulterior la unul anterior, în funcție de care dintre ele domină în enunț. În schimb, deplasându-se în direcția opusă, se slăbește și se întrerupe dacă partea următoare a enunțului contrastează cu prima (Ibidem, 261). Verbul se acordă de regulă cu substantivele care exprimă subiecți sau obiecte. Acest acord diferă în diverse limbi și în diferite perioade. Pentru epoca proto-baltică și proto-slavă se reconstruiesc două tipuri de sintagme, sau propoziții unimembre, care ilustrează acordul semantic existent cândva între substantive și verbe. Unul dintre aceste tipuri era alcătuit din combinații de substantive care denumesc ființe vii cu verbe din diateza „vie” corespunzătoare. Aceste combinații erau unite de componentul semantic continuu „animat” („одушевленность”). Al doilea tip de combinații era alcătuit din substantive care denumesc obiecte neînsuflețite, împreună cu verbe din diateza „inanimată” corespunzătoare. Componentul semantic continuu al acestui din urmă tip era „inanimat” („неодушевленность”). Mai târziu, acest acord s-a destrămat. În limbile slave, componentul semantic „animat–inanimat” s-a concentrat asupra substantivelor și a devenit irelevant pentru verbe. De aceea, limbilor slave le este caracteristică împărțirea lexical-semantică a substantivelor în 2 grupuri, după trăsătura „animat – inanimat” („одушевленные – неодушевленные”). În schimb, la verbe nu se disting diateze corespunzătoare. În limbile baltice lucrurile au evoluat altfel. Aici, componentul semantic „animat–inanimat” era concentrat asupra verbului și, prin urmare, a apărut opoziția dintre verbele la diateza „vie sau activă” și cele la diateza „inanimată” (cf. daūžti (despre ființe vii) | dūžti (despre obiecte neînsuflețite), precum și laužti | lūžti). Din această opoziție s-au dezvoltat în cele din urmă diatezele tranzitivă (cauzativă sau cauzală) și intranzitivă ale verbelor. În limbile baltice, substantivele care denumesc ființe vii și obiecte neînsuflețite nu se disting prin niciun indiciu formal. În limbile slave, când verbele nu mai trebuiau să exprime opoziția dintre animat și inanimat, timpurile trecute secundare ale verbelor, cu teme în -ā și -ē, au fost specializate ca indicatori ai verbelor opuse după categoria aspectului. Din acest motiv, perechile de verbe primare din limbile baltice și slave reprezintă aceeași acțiune din perspective diferite. În limbile baltice, acțiunea este prezentată din perspectiva subiectului | obiectului (tranzitivității | intranzitivității), cu o anumită valoare aspectuală, de exemplu, în lituaniană beriu žirnių | žirniai byra, cu o nuanță aspectuală de început al acțiunii (cf. barstyti, cu o nuanță aspectuală de acțiune continuă sau repetată; de asemenea merkti, dar mirkyti). În limbile slave, acțiunea este reprezentată din perspectiva prezenței sau absenței limitei acțiunii (durată determinată sau nedeterminată), având o singură valoare, tranzitivă ori intranzitivă, de exemplu: în slavona veche соуму сопе | -сыпати, -сыпна „a turna” (Ibidem, 322–323). 168 Prin distincția dintre diatezele tranzitive și intranzitive se explică și opozițiile semantice derivative ale verbelor primare1 (Степанов 1975; Грамматика литовского языка 1985; Paulauskienė 1979; Криницкайте 1980). În clasificarea sintetică a lui J. Stepanov se disting două clase principale de verbe lituaniene: intranzitive și tranzitive. Aceste clase se deosebesc între ele prin patru trăsături. Prima clasă se caracterizează prin: 1) rădăcini de tipurile TAT-, TET-, TIT-, TIR-, cu vocale scurte (T – notează o consoană oclusivă, R – o sonantă, A, E, I – vocalele corespunzătoare tipului); la timpul prezent, aceste rădăcini primesc un infix -n- sau formantul -st-, ori ambele; 2) terminația -a la timpul prezent; 3) terminația -o la timpul trecut simplu; 4) valoare intranzitivă efectivă (verbul nu poate avea complement), de exemplu: à˙nka, à˙ko, à˙kti; geñda, geñdo, geñsti. Trăsăturile caracteristice ale verbelor din a doua clasă sunt: 1) rădăcini de tip TER(T), cu diftongi sau vocale lungi; 2) terminația -ia la timpul prezent; 3) terminația -ė la timpul trecut simplu; 4) valoare tranzitivă efectivă (verbul are, de regulă, un complement care denumește obiectul modificat de acțiune, de exemplu, „a săpa pământul”): baigia, baigė, baigti; braukia, braukė, braukti. (Степанов 1975, 169). Aceste două clase de verbe, opuse ca formă și semnificație, sunt cele mai numeroase și indică tendința principală de evoluție a sistemului verbal al limbii lituaniene. Toate celelalte grupuri de verbe formate se caracterizează prin faptul că se deosebesc de clasele principale prin una, două sau trei dintre trăsăturile menționate. Astfel, toate verbele lituaniene se împart în total în 13 clase. De prima clasă principală (I, 1), conform tuturor celor patru trăsături, ar aparține, de exemplu, și bÿra, biro, birti; liñksta, liñko, liñkti etc. Majoritatea acestora se corelează cu verbele corespunzătoare din a doua clasă principală, caracterizate prin tranzitivitate, de exemplu: bÿra, biro, birti | bẽria, bẽrė, bẽrti; liñksta, liñko, liñkti | leñkia, leñkė, leñkti etc. A doua clasă (I, 2) se distinge de prima printr-o singură trăsătură: verbele acestei clase au o vocală lungă în rădăcină în toate formele, de exemplu: grįžta, grįžo, grįžti; nyksta, nyko, nykti. Există mai puține verbe din această clasă care se corelează cu altele din punctul de vedere al tranzitivității, iar de regulă ele pot fi asociate numai cu verbe derivate, de exemplu: nyksta, nyko, nykti – naikina, naikino, naikinti; sprógsta, sprógo, sprógti – sprogdina, sprogdino, sprogdinti. A treia clasă (I, 3) este alcătuită doar din două verbe, care au o terminație diferită la timpul trecut – -ė, nu -o: miršta, mirė, mirti; gimsta, gimė, gimti. În a patra clasă (I, 4) sunt incluse verbele cu infixul -n- în formele de prezent. În plus, semantica lor este neregulată: ele exprimă nu trecerea într-o stare, ci mișcarea sau acțiuni orientate spre rezultatul acțiunii, de exemplu: kañka, kãko, kãkti; rañda, rãdo, rãsti. Această valoare gramaticală, în care verbul exprimă o acțiune îndreptată spre rezultatul acțiunii, nu spre un obiect real modificat, se numește tranzitivitate neefectivă. A cincea clasă (I, 5) este alcătuită din verbe fără infixul -n-, dar cu aceeași semantică tranzitivă neefectivă, de exemplu: brūka, brūko, brūkti; lipa, lipo, lipti. A șasea clasă (I, 6) se deosebește de aceasta printr-o trăsătură – terminația -ė la timpul trecut –, iar de clasa principală și printr-o altă trăsătură, semantică, de exemplu: dẽga, dẽgė, dẽgti; kẽpa, kẽpė, kẽpti. 1 Pirminiais, kaip ir „Lietuvių kalbos gramatikoje“ (V., 1971. T. 2.) vadinami tie veiksmažodžiai, kurie dabartinės kalbos požiūriu laikomi neišvestiniais, nes neturi priesagų nei priešdėlių, iš kurių visos trys pagrindinės formos yra dviskiemenės. 169 În raport cu a doua clasă principală se disting, de asemenea, șase clase. Prima (II, 1) cuprinde, pe lângă cele menționate, majoritatea verbelor cu tranzitivitate efectivă, care au corespondente intranzitive, de exemplu: keičia, keitė, keisti (cf. kinta, kito, kisti), merkią, merkė, merkti (cf. miršta, mirko, mirkti). A doua clasă (II, 2) se caracterizează printr-o singură trăsătură distinctivă: în rădăcina de prezent apar diftongi cu vocale de tip e, iar în cea de trecut apar vocale lungi, de exemplu: bėria, bėrė, bėrti; karia, korė, karti. A treia clasă (II, 3) este alcătuită din verbe care se deosebesc de clasa principală tot numai prin structura rădăcinii. Raportul dintre rădăcina de prezent, cea de trecut și cea de infinitiv este aici același ca în clasa a doua, dar forma generală a rădăcinii este TIR (nu TER), adică are vocale de tip i. De exemplu: giria, gyrė, girti; iria, yrė, irti; duria, dūrė, durti; kulia, kūlė, kult. A patra clasă (II, 4) este alcătuită din verbe cu două trăsături distinctive: terminația de prezent -a (nu -ia) și o altă structură a rădăcinii. Raportul dintre rădăcina de infinitiv și rădăcinile de trecut și de prezent este același ca în clasa a treia, de exemplu: gina, gynė, ginti; mina, mynė, minti; pina, pynė, pinti. Clasa a cincea (II, 5) se caracterizează prin faptul că vocala lungă a rădăcinii nu este generalizată aici în întreaga paradigmă (ca în clasa principală), ci apare numai în rădăcina formelor de trecut și de infinitiv. De exemplu: drėbia, drėbė, drėbti; drėskia, drėškė, drėksti; gręžia, gręšė, gręžti. A șasea clasă (II, 6) este alcătuită din două grupuri de verbe: a) sėja, sėjo, sėti; spėja, spėjo, spėti; joja, jojo, joti; b) bliauna, bliovė, bliūti; džiaunga, džiovė, džiūti; griauna, griovė, griūti. Formarea temelor de prezent și de trecut ale verbelor din aceste grupuri variază în dialecte (bliauna < bliaują). Sensul lor caracteristic este tranzitivitatea neefectivă. În cele din urmă, mai rămâne o clasă care poate fi distinsă doar în raport cu ambele clase principale (I, 7 — II, 7), deoarece rădăcina de prezent are vocala provenită din gradul tare, iar cea de trecut, din gradul slab, de exemplu: kemša, kimšo, kimšti; kerpa, kirpo, kirpti; keršta, kirto, kirsti. Din punctul de vedere al semanticii, aceste verbe sunt, de asemenea, neomogene: unele sunt tranzitive efective, altele intranzitive efective (Ibid., p. 169—179). Regularitățile de formă și de sens ale verbelor reflectate în această clasificare arată că cele două clase de verbe discutate, cu structuri radiculare și terminații diferite și, în consecință, cu semantici diferite, cuprind doar o parte dintre verbe (aproximativ 42 de perechi). Numai o parte dintre verbele intranzitive au corespondente tranzitive care le reflectă în toate cele patru trăsături menționate. Celelalte pot fi puse în relație doar cu verbe derivate sau cu verbe cu rădăcini cu totul diferite, adică cu alte lexeme. Opoziția intranzitivitate–tranzitivitate, odinioară puternică în limbile baltice, s-a erodat, iar în unele dialecte ale limbii letone poate fi considerată complet dispărută (Kazlauskas 1968, 355). Luând în considerare mai ales ultima clasă intermediară de verbe lituaniene, tranzitivitatea verbului lituanian este descrisă în trei cazuri: 1) raportul dintre rădăcinile TeRT — | TiRT poate apărea în paradigma aceluiași verb (ca în cazul verbelor din ultima clasă), de exemplu: perka, pirko, pirkti; perša, piršo, piršti; 2) acesta este caracteristic pentru două verbe distincte aflate în corelație, de exemplu: sv(e)rti | svĭrti, ž(e)rti | žirti; 3) verbele pot fi asociate după sens, dar nu au nicio legătură din punctul de vedere al formei, fiind lexeme complet diferite. În esență, și verbele al căror raport nu este regulat sau 170 forme sau din punctul de vedere al sensului. De exemplu, atât gėlti, cât și gilti au în limba actuală aceeași semnificație, „a înțepa cu acul, a mușca”, deși, în mod regulat, aceasta ar trebui să fie proprie numai primului. În plus, primul are și alte sensuri, de pildă „a durea foarte tare”, „a fi foarte frig”, care s-ar potrivi mai bine celui de-al doilea, dar sunt cu totul necaracteristice pentru acesta. Comparând nėria, nėrė, nérti (în apă) și nyra (se scufundă), niro, nirti, care se corelează regulat din punctul de vedere al formei, s-ar putea aștepta ca primul să fie tranzitiv. Totuși, nu este așa. Este un verb de mișcare, care nu cere un complement exprimat prin cazul acuzativ. Unele dintre verbele care se corelează în mod regulat există numai în dialecte diferite ale limbii lituaniene (unul într-un dialect, celălalt în altul) sau chiar în limbi baltice diferite, de pildă lituanianul svilti și letonul svel’u svelt (Степанов. Указ. соч. 180—183). O altă neregularitate a verbelor ar fi aceea că, deși diferă prin vocalele radicale și prin terminațiile prezentului și ale trecutului, după cum reiese din clasificare, toate au aceeași terminație de infinitiv -ti. Infinitivele unor verbe cu structură fonetică apropiată coincid complet și devin homoforme, adică forme ale unor cuvinte cu totul diferite, dar cu aceeași structură fonetică (Jakaitienė 1980, 43), cf. lipti (limpa, lipo) (I, 4) || lipti (lipa, lipo (I, 5). De altfel, formele de trecut ale acestor verbe, ca și ale câtorva altora, coincid de asemenea. La început, s-ar putea părea că asemenea forme identice (cf. și formele de viitor virs (vėrda, virė) (I, 6) || virs | virsta, virto (I, 1)) nu se potrivesc cu natura intenționată a semnului lingvistic. Cu toate acestea, asemenea forme există în limbă și se poate spune că, de regulă, coincidența lor nici măcar nu este observată. Aceasta se explică, se pare, în parte și prin faptul că, în conștiința vorbitorilor, toate formele fiecărui cuvânt sunt asociate, pe baza semantică, într-un singur ansamblu distinct. Sensurile („semnificațiile”), potrivit lui V. Vinogradov, alcătuiesc în limbă paradigme (serii) legate prin relații interne, reunite printr-un element sau o trăsătură comună și, înainte de toate, se corelează în interiorul acestor paradigme. La rândul lor, aceste serii intră, pe aceeași bază, în paradigme de rang superior și așa mai departe. Iar paradigmele nu numai că se corelează între ele, ci sunt și legate unele de altele și depind unele de altele. Astfel se manifestă caracterul sistemic al limbii. De aceea, în acest sistem sunt posibile diverse cazuri de omonimie, în care două sensuri aparținând unor paradigme diferite, uneori foarte îndepărtate, sunt exprimate prin forme cu aceeași înfățișare (Виноградов 1975, 297—298). Acest lucru ar putea fi ilustrat și de cele patru perechi de verbe primare găsite în „Dicționarul limbii lituaniene contemporane” (V., 1972; în continuare — DLKŽ), care au forme homoforme la trecut și la infinitiv: 1. Dūja, dūjo, dūiti (I, 1) 1. a se învălui în fum, ceață. 2. a-și pierde cunoștința, a înnebuni. 2. Dūja, dūjo, dūiti (II, 6) a alerga repede, a o lua la goană: Dūiti namo. 1. Kērpa, kirpo, kirpti (I, 7—II, 7) 1. a tăia cu foarfeca: A tăia părul, barba, unghiile. Foarfecă de tuns oi. 2. a croi țesătura cu foarfeca, a o pregăti pentru cusut: A croi o cămașă. 3. fig. a arde, a pișca, a provoca durere: Gira kerpa liežuvį. Šaltis ausis kerpa. 4. fam. a merge vioi: Kad kerpa per lauką. 2. Kirpsta, kirpo, kirpti (I, 1) vezi gižti. Lipa, lipo, lipti (I, 5). 1. a merge, a păși în sus sau în jos; a urca: A urca pe munte. A urca tot mai sus pe munte. A se urca într-un copac. A coborî din tren. A coborî de pe acoperiș. A trece peste prag, peste gard. A nu se da jos din pat (a fi bolnav). Pe salcia înclinată se urcă toate caprele (fig.). 2. fig. a da pe dinafară când crește: Aluatul dă pe dinafară din albie. 2. Lim- 171 pa, lipo, lipti (I, 4) 1. a se lipi, a adera: Adezivul acesta lipește bine. Zăpada se lipește de picioare. 2. a fi atras, a se atașa: Băieții se țin după ea. 3. a fi contagios: Boală contagioasă. Tifosul se ia. 1. Žūva (žūsta), žuvo, žūti (I, 1) 1. a pieri, a muri: A pierit pe front, în luptă. A pierit de mâna dușmanului. 2. a dispărea, a se pierde: Au dispărut toate obiectele de valoare. Unde ai fost pierdut? Ultima speranță a dispărut. Faptele nobile nu pier. 3. a trudi, a se chinui: Femeia se chinuie toată ziua cu copiii. 2. Žūsta, žuvo, žūti (I, 4) regional: a pescui: Am pescuit în lac cu plasa. Bărbații au plecat la pescuit. După cum se vede, ultimele două verbe pot fi considerate aproape omonime propriu-zise, deoarece și formele lor de prezent ar coincide, dacă nu ar fi diferența de frecvență dintre variante. Se consideră că limba evită omonimele lexicale, adică acele cuvinte ale căror forme coincid în totalitate (Степанов 1975, 27). Acest lucru se observă și în exemplele prezentate deja — verbele cu forme identice, fiind cuvinte cu sensuri lexicale diferite, se deosebesc unele de altele prin cel puțin un sunet sau măcar prin accentul tonal. În DLKŽ se găsesc două forme de prezent și infinitiv cu accente tonale diferite (omografe): 1. Bręsta, brendo, bręsti (I, 1) 1. a deveni potrivit pentru utilizare; a se coace (despre fructe): Cerealele, nucile se coc. || fig.: Planul se conturează (devine clar); 2. a se maturiza, a se întări: A crescut, dar nu s-a maturizat. || fig.: Se maturizează intelectual. 2. Brėsta, brėto, brėsti (I, 1) a putrezi, a se descompune: Răsadurile putrezesc pe câmp. Despre omonimia formelor acestor verbe se poate vorbi, desigur, numai având în vedere citirea textelor fără marcaje de accent. În paradigmele acestor două verbe există, pe lângă diferența de accent tonal, și terminații diferite ale temei la trecut (-d-, -t-). Datorită ambelor trăsături, aceste verbe se disting ca fiind cuvinte cu sensuri lexicale diferite. După cum s-a văzut, clasificarea gramaticală se bazează pe cele patru trăsături mai generale menționate, legate de semantica gramaticală, care cuprinde anumite grupuri de sensuri lexicale. De aceea, în această clasificare bręsti și brėsti trebuie atribuite aceleiași clase. La un număr considerabil de verbe (23 de perechi), coincid numai infinitivele. Printre acestea, ca și în exemplele deja prezentate, se află atât verbe care aparțin aceleiași clase de clasificare, cât și verbe atribuite unor clase diferite. Cel mai interesant este că majoritatea (18 perechi) sunt verbe dintre care unul aparține clasei tranzitive principale (cu terminațiile -ia, -ė), iar celălalt — clasei intranzitive principale (cu terminațiile -a, -o). Dintre verbele cu terminațiile -a, -o atribuite aceleiași clase (I, 1), 2 perechi au infinitive homoforme: 1. Genėda, gėdo, gėsti (I, 1) 1. a deveni impropriu, a-și pierde însușirile bune: Mașina a început să se strice (să se defecteze). Dinții se cariază (se găuresc). Carnea nesărată se strică repede (putrezește). 2. fig. a se moleși, a se lăsa: Omul se degradează când nu face nimic. 3. a suferi de rabie, a turba: Câinele turbează. 2. Gęsta, gęso, gęsti (I, 1) 1. a se stinge (despre foc, lumină); a păli: Focul, lumânarea, jarul se sting. Lumina amurgului pălește. 2. fig. a slăbi, a se stinge: Sănătatea se stinge deja. O durere care nu se stinge. Se stinge ultima speranță. 1. Kinta, kito, kisti (I, 1) 1. a se schimba, a se modifica: În natură totul se schimbă neîncetat. Vremea se schimbă. Conștiința oamenilor se schimbă. 2. Ki̇nda, ki̇do, ki̇sti a începe să se învechească, să se destrame, să se rupă: Cămașa se destramă. 172 Încă două perechi de verbe au omof forme de infinitiv, alături de terminații identice la prezent și la trecut, -ia, -ė. De exemplu: Jaučia, jautė, jausti (II, 1) 1. a trăi, a simți experiențe interioare, sentimente: Jausti malonumą, skausmą, simpatiją. || sngr. Jaučiuosi pailsėjęs. 2. a putea percepe, a simți impresii exterioare: Jausti šaltį, kvapą, skonį. 3. a presupune, a intui: Jausti pavojų. Jaučiu jį turint pinigų. || sngr. Nesijaučiu kaltas. 2. Jaušia, jaušė, jaušti (II, 1) dialect estic a face dezordine, a răvăși, a răsturna: Jausti spintas, skrynias. 1. Siaudžia, siaudė, siausti (II, 1) 1. a acoperi sau a descoperi în timp ce se înfășoară: Siaudžia pečius skara. Siaudžia skarą ant pečių (nuo pečių). || sngr.: Siaūškis kailinidis. 2. a înconjura: Kariuomenė priešą siaudžia. 3. a vântura cerealele, pentru ca pleava sau boabele mai slabe să se separe: Siausti rugius. Atnešk siaudžiamą geldą. 4. a alerga de colo-colo, a zburda, a se zbengui: Vaikai siaudžia. 5. a se dezlănțui, a face ravagii: Siaudžia baisi audra. Siaudžia vėjas, pūga. 6. a domni fără stăpânire, a acționa după bunul plac, a se impune: Plėšikai siaudžia. Ligos, epidemijos siaudžia. 7. a arunca, a azvârli: Popierius siaudžia į krosnį. 8. a forma căpățână (despre varză): Kopūstai pradėjo siausti. 9. figurat a face ceva cu plăcere și însuflețire (a merge, a lovi, a bea): Siausk, vyru, namo! Kad siautė diržų (kirto)! Po truputį ir jis siaudžia (geria). 2. Siaudžia, siaudė, siausti (II, 1) 1. a foșni plăcut, a fremăta, a răsuna: Kur tik klausai, vis linksma: šlama, siaudžia, ūžia. Vėjelis pūtė, pušelės siaudė. 2. a răsuna (de obicei plăcut): Ramiai siaudė žmonių giesmelės. Siaudžia trake bitinėlis (d.). Paukščiai karklyne siaudžia. Două verbe au infinitive omografe, alături de terminații identice (-a, -ė), și se deosebesc în special prin alternanța vocalelor radicale în paradigmă; ele aparțin unor clase diferite, cf. 1. Mina, mynė, minti (II, 4) 1. a apăsa cu picioarele, a călca: Minti pievą. Minti purvyną (klampoti). Vaikščioja kasdien mintais takais. Molį, durpes minti (minkyti). Vežimą, šiaudus stirtoje minti. || sngr. Bulvės minasi po kojomis. 2. a pune piciorul, a păși, a se sprijini pe picioare: Mink ant šio akmens. Minti į purvyną. 3. a separa fibrele de puzderie: Linus minti || sngr.: Ar gerai minasi linai? 4. a prelucra, a înmuia: Kailius, odą minti. 5. a apăsa pedala: Minti ratelį (verpti). Minti dumples. Koja minima mašina. 6. a merge, a păși: Jis tankiai mina. Mina vietoje. 2. Mėna, minė, mini (I, 7–II, 7) 1. a avea în minte, a nu uita: Menu savo vaikystę. Nemenu, kada tai buvo. 2. a readuce în conștiință, a aminti: Vaikystė mėna kiekvieną kertę. 3. a ghici: Mįslę minti. Menu, kad rytoj bus giedra. 4. a da (un nume): Kas tau minė vardelį? În alte cazuri, verbele cu terminații diferite au infinitive omonime. În două astfel de perechi, unul dintre verbe are terminațiile -a, -ė, iar celălalt -da, -o. De exemplu: 1. Rāka, rākė, rākti (I, 6) 1. a împunge, a scormoni: Skylę rākti: Rākė, rākė ir prarākė skaudulį. 2. figurat a face ceva neîndemânatic, prost, a scormoni: Pirštinė rākti. 3. dialect estic, dialect dzūkian a săpa, a smulge: Burokus rāk­ti. 4. figurat, colocvial a nedreptăți, a înșela; a jefui la cărți: Žiūrėk, jis tave rāka. 2. Rāka, rāko, rākti (I, 1) (I, 1) a se micșora, a se încreți, a se astupa: Ežeras baigia rāk­ti. 1. Sėka, sėkė, sėkti (I, 6) 1. a merge, a se deplasa în urma cuiva: Prašom sekti paskui mane (man iš paskos). Sekti kieno pėdomis. Šuo seka žmogų. Paskui arklą sekti (arti). 2. a urmări cu privirea un obiect în mișcare: Sėka akimis plaukiojančių žuvų šešėlius. Sekti lėktuvo skridimą. 3. a supraveghea (de obicei în secret) activitatea cuiva, pentru a o descoperi: Sekti prieš judėjimą. Sekti priešą agentą. Budrios akys jį seka. 4. a urmări cu atenție un subiect, a se interesa de el: Sekti paskutines mokslo naujienas. 5. a ține calea (cea adevărată): Geras arklys ir naktį kelią seka. 6. a face ceea ce face altcineva, a imita, a semăna: Jis 173 îl urmează pe învățătorul său. Fata a repetat cuvintele bunicii (le-a reprodus). Urmează-mi sfatul. 7. a povesti: A spune o poveste. 8. a se trage din: Fiul se va trage din părinți. 2. Sėnka, sėko, sėkti (I, 1) 1. a scădea, a se retrage (despre apă): Râul scade deja || figurat. Rezervele de materii prime scad puternic. 2. figurat a se împuțina, a slăbi: Sănătatea scade. Alte verbe (15 perechi) au omof orme de infinitiv de felul următor: unul aparține clasei tranzitive principale și are terminațiile -ia, -ė, iar celălalt clasei intranzitive și are terminațiile -a, -o. De exemplu (pentru concizie, în exemplele următoare infinitivul este prezentat primul, ca și în dicționare): 1. Barškšti, -škia, -škė (II, 1) 1. a zăngăni: Lietus jau barškia. 2. a merge zăngănind: Plentu barškia vežimas. 2. Barškšti, -ta, barško (I, 1) dialect estic. Žirniai jau barška. 1. Būbti, -ia, -ė (II, 1) 1. a bâzâi, a zumzăi: Lėktuvas burbia. Ratelis verpian t burbia. 2. a vorbi neclar, a mormăi. 3. a murdări (despre muște): Musės langus burbia. 2. Būbti, -sta, -o (II, 1) dialect estic a se umfla, a se tumefia și a se umfla: Votis burbsta. Nušalusi nosis burbsta. 1. Kaisti, -čia, -tė (II, 1) 1. a pune un vas pe foc ca să se încălzească ori să fiarbă: Kaisti puodą, katilą, vandenį. Kaišk vak arienę. 2. colocvial a merge repede, a conduce repede, a alerga: Kad kaičia, tai kaičia vyras! 2. Kaisti, -sta, -to (I, 1) 1. a se înfierbânta, a se încălzi (de la foc, frecare): Krosnis jau kaista, tuoj bus karšta. 2. a se încinge, a fermenta: Kaista šienas, miltai, grūdai (drėgni). 3. a transpira: Jis greit kaista. Arklys kaista. 4. a se înroși, a se aprinde de rușine sau de o altă emoție: Mėluojant ausys kaista. 1. Kaũšti, -ta, -o (I, 1) dialect gir a se îmbăta, a ameți de la alcool: Îi amețește capul celor care au băut. 2. Kaũšti, -ia, -ė (II, 1) 1. a bea, a mânca cu lăcomie: Pieną kaušti. Vaikas košę kaušia. 2. a bea băuturi alcoolice: Jie alų kaušia. 3. Kaũšti, -ia, -ė (I, 1) a scobi, a săpa: Akmenyje duobę kaušti. 1. Niũkti, -ia, -ė (II, 1) 1. a mormăi, a muge: Girdžiu, kad kažkas niūkia už durų. Nebylis tik niūkia ir daugiau nieko. Ligonis vos benū́kia. 2. a răsuna înfundat, a fremăta: Niūkė rudens miškas. Niūkia vėjas. 3. dialect dzūkian, dialect estic a vorbi: Seniai visą vakarą niūkė. 4. colocvial a îndemna pe cineva să facă ceva: Tingini vis reikia niūkti. 5. colocvial a dojeni, a certa: Jis niūkia ir niūkia savo vaikus. 6. colocvial a duce greu, a târî sau a munci la ceva: Niūk ir niūk tą vandenį. 2. Niũkti, -sta, -o (I, 2) a se acoperi cu nori, a se înnora: Dangus pradėjo niūkti. 1. Nók ti, -sta, -o (I, 1) 1. a se coace, a ajunge la maturitate: Uogos, vaisiai, javai noksta. Sūriai noksta. 2. a slăbi, a se împuțina: Motina tebenoko ligos patale. 3. a se ofili: Noko rūta, noko mėta, noko lelijėlė (d.). 4. dialectal a flămânzi, a răbda de foame. 2. Nók ti, -ia, -ė (II, 1) dialectal a urma, a goni din urmă: Tu aną turi vis nokti. 1. Parp­ti -ia, -ė (II, 1) a produce un sunet repetat, discordant și monoton; a bâzâi, a zdrăngăni: Motociklas parpia. Senis traukia iš parpiančios pypkės dūmus. Griežlė parpia. 2. a fornăi, a foșni: Arkliai parpia. Jis tik parpia pro nosį. 3. a hârâi, a gâfâi: Gerklė parpia. Balsas parpia. 4. a sforăi, a dormi. 2. Parp­ti, -sta, -o (I, 1) colocvial a se umfla: Ridikai pradėjo parpti. 1. Pėpti, -ia, -ė (II, 1) a țipa subțire, a piui: Žąsiukai piepia. Ji tik piepia, o ne dainuoja. 2. Piẽpti, -sta, -o (I, 1) colocvial a se împuțina, a slăbi, a lâncezi. Pūrpti, -ia, -ė (II, 1) 1. a dormi sforăind; a horcăi, a sforăi: Purpia kaip katinas. Ar nebus gana purpti, kelkis! 2. a bâzâi, a zumzăi: Mot oras, motociklas purpia. 3. a toarce (despre pisică). 4. colocvial a sorbi zgomotos: Gražiai valgyk sriubą, nepū́rpk. 5. a zbura bătând din aripi: Putpelės pū́pdam os pakilo iš po kojų. 2. Pūrpti, -sta, -o (I, 1) vezi pursti. 1. Raũsti, -ia, -ė (II, 1) a săpa, a scurma, a răscoli: Duobę, žemę rausti. Šernas pievą rausia. || sngr. Vėžys rausiasi po dumblą. 2. Raũsti, -sta, -do (I, 1) 1. a se înroși: Pomidorai jau rausta. Rytai rausta. 2. din cauza frigului, a rușinii 174 a se înroși: El se înroșește și balta. Obrajii se înroșesc. S-a înroșit de rușine. 1. Skaudžia, skaudė, skausti (II, 1) vezi skriausti: Toți mă rănesc. 2. Skausta, skaudo, skausti (I, 1) a începe să doară: Mă doare capul. De la bere mă doare capul (folcl.). 1. Skilti, skyla, -o (I, 1) 1. a crăpa: Lemnul uscat crapă bine. Stejarul nu crapă. 2. a se fisura, a se crăpa: Buzele se crapă din cauza vântului. 3. a ieși din ou, a ecloziona: Bobocii de gâscă ies deja din ou. 4. a se separa, a se diviza: Organizația s-a divizat în grupuri. 5. a se descompune în părți, a se dezintegra: Atomii unor substanțe se dezintegrează spontan. 2. Skilti, skýla, skýlė (II, 3) 1. a face focul cu cremenea: Făceau focul cu cremenea. 2. a lovi, a despica: Dă-i una peste ureche. 3. familiar a alerga, a călări, a zbura cu mare viteză: Iepurele aleargă iute pe câmp. 1. Skuisti, -sta, -to (I, 1) regional a se zbengui, a face pozne. 2. Skuisti, -čia, -tė (II, 1) regional vezi kuisti 2. 1. Sūnkti, -ia, -ė (II, 1) a strecura un lichid; a presa pentru a extrage zeama: Cartofii au fiert deja, trebuie să-i scurgem. A stoarce mierea, ceara. 2. Sūnkti, -sta, -o (I, 1) a deveni greu: Mi se îngreunează deja capul, mi-e somn. 1. Tinti, -a, týne (II, 4) 1. a bate coasa: Bărbații bat coasele. 2. familiar a bate, a lovi: A început să-l lovească cu bâta peste coaste. O să-ți iei bătaie. 2. Tinti, -sta, -o (I, 1) a se umfla anormal (despre țesuturi): Mâna se umflă. Se umflă de foame. Din aceste exemple se poate deduce că, în limbă, infinitivele omofone ale verbelor tranzitive și intranzitive din clase diferite sunt tolerabile. Acest lucru se datorează, se pare, faptului că vorbitorii percep legătura dintre formele paradigmei și faptul că infinitivele aparțin unor paradigme diferite. În plus, în lingvistică, formele de prezent și de trecut au fost considerate din vechime formele de bază ale paradigmei verbale, nu infinitivul; a se compara cele 4 perechi disponibile: kaisti (kaǐčia, kaǐtė) || kaisti (kaista, kaito); kaušti (kaušia, kaušė) || kaušti (kaušta, kaušo); skaūsti (skaudžia, skaudė) || skaūsti (skaūsta, skaūdo); skilti (skilia, skylė) || skilti (skyla, skilo). Având în vedere că astfel se păstrează formele omofone și se disting în mod consecvent paradigmele, este greu chiar și să ne imaginăm că acestea s-ar putea schimba în vreun fel. Totuși, clasificarea verbelor prezentată mai sus arăta deja că paradigmele existente s-au dereglat considerabil și s-au erodat. Oare aceste paradigme și relația dintre ele nu indică o tendință de a continua să se schimbe? Una dintre premisele schimbării constă în aceea că, în limbă, paradigmele nu doar se disting unele de altele, ci sunt și legate între ele într-o anumită măsură și depind unele de altele. Legăturile dintre ele se bazează atât pe asemănarea formei, cât și pe cea a sensului. Rezonanța cuvintelor și asemănarea lor fonetică influențează și modul în care sunt percepute, reflectându-se în relațiile lor semantice (Виноградов 1976, 298). Verbele înrudite discutate aici au rădăcini foarte asemănătoare din punct de vedere fonetic. Dacă infinitivele coincid, coincid și multe dintre formele lor formate de la infinitiv: trecutul frecventativ și participiul activ al acestuia, viitorul și participiile sale de ambele tipuri, supinul și condiționalul, imperativul, participiul gerunziu, participiul pasiv al trecutului, participiul de necesitate și forma adverbială a participiului. Așadar, un număr destul de mare de forme ale acestor verbe sunt neutre în privința tranzitivității formale. În acest sens, infinitivele coincidente pot fi considerate o sursă de neutralizare a acestei opoziții. Nu ne vom referi aici la faptul că infinitivul influențează nivelarea acestei opoziții și prin aceea că, în funcție de el, pot fi uniformizate vocalele radicale ale formelor de prezent (Zinkevičius 1981, 90). Având în vedere doar infinitivele mai diferite, ne putem aștepta deja și la o diferență mai mare între paradigmele lor, chiar dacă infinitivele se deosebesc numai prin accentul tonal. În DLKŽ se găsesc 175 cinci astfel de perechi de verbe (cu terminațiile -ia, -ė și -a, -o), ale căror forme de infinitiv sunt omografe. Totuși, despre niciuna dintre ele nu se poate spune că verbele care o alcătuiesc ar fi legate prin tranzitivitate, adică ar avea rădăcini înrudite. De exemplu: 1. Dulk­ti, -ia, -ė (II, 1) a ploua mărunt: Nu plouă propriu-zis, doar burnițează, atât. 2. Dulk­ti, -sta, -o (I, 1) a deveni prăfos: Drumul și penele se acoperă de praf. 1. Juosti, -ia, -ė (II, 1) 1. a înfășura, a încinge cu o bandă, cu o curea etc.: Încinge-i talia cu o curea ‖ refl. Tatăl își încinge cureaua (o desface sau și-o încinge). 2. fig. a lovi, a bate, a plesni: A lovi cu biciul, cureaua, bâta. 2. Juõšti, -sta, -do (I, 1) a se înnegri: Mâinile se înnegresc. Din cauza fumatului se înnegresc dinții. 1. Kaŕšti, -ia, -ė (II, 1) 1. a scărmăna lâna cu anumite unelte (înainte de tors): A scărmăna lâna. 2. a trece prin piepteni (căpățânile de in): Ei termină deja de pieptănat inul. 3. familiar a face ceva cu repeziciune (a merge, a conduce, a mânca etc.): Aleargă peste câmpuri. Înfulecă varza. Ploaia răpăie. A bate pe cineva (a lovi, a bate). 2. Káršti, -ta, -o (I, 1) 1. a-și încheia viața, a îmbătrâni: El a îmbătrânit sănătos alături de fiul său. 2. a nu mai putea face nimic, a fi slăbit, a nu mai avea putere din cauza bătrâneții. 1. Kliõkti, -ia -ė (II, 1) 1. a ploua torențial, a turna cu găleata, a curge șiroaie: Ploaia a turnat cu găleata. Pârâiașele curg șiroaie. 2. a turna din belșug: De ce turnați apa aceea? 3. a fierbe, a clocoti. 4. a striga tare, a se certa; a cânta urât. 2. Kliõkti, -sta, -o (I, 1) regional a se retrage, a se dezumfla: Burta goală se dezumflă. 1. Skóbti, -sta, -o (I, 1) a fermenta cu gust neplăcut: Berea fermentează cu gust neplăcut. 2. Skóbti, -ia, -ė (II, 1) 1. a ciopli, a scobi: A scobi o copaie. A ciopli linguri. 2. a culege, a rupe, a smulge: A culege mere. Despre aceste perechi de verbe și cele menționate mai devreme, care au infinitive omonime, dar nu sunt legate prin tranzitivitate, se poate spune că unele au apărut ca urmare a formării unor derivate nominale noi, ale căror forme de infinitiv au ajuns să semene cu cele ale unor verbe existente, a se compara rausti (rausia, rausė) ‖ rausti (rausta, raudo). Caracterul derivat secundar al acestor verbe poate fi încă sesizabil și din perspectiva limbii actuale, deoarece alături de ele se folosesc și substantive sau adjective, de exemplu: dulk­ti (: dulkė), juosti (: juodas), niūkti (: niūkus), rausti (: rausvas), skausti (: skaudūs), sunk­ti (: sunkūs). Așadar, aici se reflectă într-o anumită măsură productivitatea sufixelor infixale și a temelor în -sta. Pe de altă parte, unele verbe cu terminația -ia pot fi, la rândul lor, percepute ca verbe derivate de la sunete; a se compara barškėti (barškia, barškė), parpti (parpia, parpė), purpti (purpia, purpė), piepti (piepia, piepė), kliokti (kliokia, kliokė). Aceste verbe reflectă, la rândul lor, productivitatea temei în -ia, cea mai productivă dintre teme (Ibidem, 89). Acest lucru ar indica totodată că verbele tranzitive și intranzitive nou-formate din substantive și adjective se pot asemăna cu alte verbe existente prin infinitiv și prin formele corespunzătoare, ba chiar pot ajunge în câmpul lor de atracție. Verbele tranzitive și intranzitive cu rădăcini înrudite au posibilități mult mai reale de a deveni asemănătoare. În primul rând, acest lucru se poate spune deoarece, după cum arată DLKŽ, unele dintre aceste verbe nu sunt opuse în mod consecvent din punctul de vedere al sensului. În anumite privințe, unele dintre ele au mai multe asemănări de sens decât deosebiri (Urbutis 1981, 60). În plus, majoritatea verbelor tranzitive prezentate în DLKŽ pot fi folosite și intranzitiv. Pe lângă sensurile tranzitive, conform regulilor semantice, nu 176 Puțini dintre ei au dobândit și sensuri intranzitive. De aici rezultă că unele verbe, folosite intranzitiv, se pot transforma în verbe intranzitive (atunci când sensurile lor tranzitive devin nepopulare sau neactuale). Se pare că acest lucru se întâmplă mai rar în cazul verbelor intranzitive, deoarece acestea se folosesc mai greu tranzitiv și mai rar dobândesc sensuri tranzitive. Compară folosirea în două feluri a lui žerti, žerti (Krosnį žerti. Žarijas žerti. Saulutė spindulius žeria ir Kur taip sveikas žeri? (mergi, călătorești) și folosirea exclusiv intranzitivă a lui žirti (Žiežirbos žyra į šalis. Akys žyra (strălucesc, se încețoșează). Totuși, la asemenea verbe persistă o diferență de combinare semantică cu subiectul — žerti se folosește cu substantive care denumesc subiecte active, în timp ce žirti se folosește cu substantive care denumesc obiecte neînsuflețite, subiecte inactive. Totuși, unele verbe tranzitive manifestă o mai mare flexibilitate semantică și se pot combina cu aceleași subiecte ca verbele intranzitive. Compară verbul cu trei sensuri, deja menționat, nerti, dintre ale cărui sensuri două coincid pe deplin cu ambele sensuri ale lui nirti: 1.1. a coborî, a se scufunda în apă: Nerk, kur giliau. Nėrė į gilumą; Jis niro gilyn. 3.2. a merge repede, a alerga, a o lua la fugă: Vaikai nėrė pro duris. Lėktuvas neria į debesis; Vaikas niro iš akių. Jei matysi, kad blogai — nirk. După cum se vede, ambele verbe sunt folosite în propoziții exact la fel și se combină semantic cu aceleași substantive. Absența unei opoziții semantice clare concordă pe deplin cu extinderea mai largă a temei -ia. De aceea, nimic nu-l împiedică, de exemplu, pe un vorbitor al dialectului estic al Aukštaitijei, când preia cuvântul limbii literare skauda, să-l adapteze inconștient la tema -ia și să-l transforme în skaudžia, cel puțin până când înțelege forma limbii literare skaudžia. ([Gydytojas] întreabă: kur tau skaudžia?). În practica limbii, uneori se confundă dulkia ir dulksta, mai ales când sunt folosite cu subiecte al căror „caracter însuflețit — neînsuflețit” sau „caracter activ—inactiv” nu este clar (kelias, lietus). Fără context, nu este clar după care paradigme trebuie conjugate barškšti I ir barškšti II, dacă nu știm despre ce va fi vorba. În cele din urmă, chiar și barškia ir baršksta sunt echivalate în practica predării limbilor cu paronimele, care reprezintă unul dintre cele mai frecvente cazuri de interferență (Михальченко 1984, 181—188). Homoformele arată cu deosebire că, pentru ca dicționarele să fie utile în predarea sau învățarea limbii, trebuie indicați subiecții pentru fiecare sens al verbului și, desigur, pe cât posibil, obiectele. Știința psihologiei a stabilit că recunoașterea stimulilor vizuali începe cu caracteristica lor cea mai generală, care este apoi completată treptat cu detalii noi, tot mai numeroase (Гофман 1986, 25). Vorbitorul, ca și ascultătorul, îl topicalizează și îl focalizează tocmai pe agent (Engelkamp, Zimmer 1983). Cu cât subiectul este mai activ, cu atât este mai mare probabilitatea tranzitivității (Hopper, Thompson 1982, 3). Dicționarele, desigur, nu sunt necesare doar pentru analiza automată a textelor în cazul homoformelor sau al omonimelor cu subiecți și obiecte (Пиотровский 1987, 73). Atenția vorbitorului și a lingvistului față de limbă ar trebui să fie suficient de apropiată măcar pentru a nu neglija nici semantica, nici forma. LITERATŪRA Engelkamp J., Zimmer H. D. Dynamic Aspects of Language Processing: (Focus and Presup- position). B., etc.: Springer, 1983. 12. 678 177 Hopper P. J., Thompson S. A. (eds.) Studies in Transitivity (Syntax and Semantics 15). N. Y.: Academic Press, 1982. Jakaitienė E. Lietuvių kalbos leksikologija. V., 1980. Kazlauskas J. Lietuvių kalbos istorinė gramatika. V., 1968. Lietuvių kalbos gramatika / Vyr. red. K. Ulvydas. V., 1971. T. 2. Paulauskienė A. Gramatinės lietuvių kalbos veiksmažodžio kategorijos. V., 1979. Urbutis V. Baltų etimologijos etiudai. V., 1981. Zinkevičius Z. Lietuvių kalbos istorinė gramatika. V., 1981. T. 2. Бок Р., Гарниш Г., Лангнер Г., Штарке Г. К вопросу о современном немецком языке в ГДР и ФРГ // Актуальные проблемы языкознания ГДР. М.: Прогресс, 1979. С. 267—281. Виноградов В. В. Избранные труды. Исследования по русской грамматике. М., 1976. Гофман И. Активная память. Экспериментальные исследования и теории человеческой памяти / Пер. с нем. М.: Прогресс, 1986. Грамматика литовского языка / Гл. ред. В. Амбразас. Вильнюс, 1985. Золотова Г. А. Коммуникативные аспекты русского синтаксиса. М., 1982. Золотова Г. А. Очерк функционального синтаксиса русского языка. М., 1973. Исаченко-Лисовая Т. А. Номоконан с толкованиями Вальсамона в переводе Евфимия Чудовского (конец 17 в.). Особенности языка и перевода // ВЯ. 1987. № 3. С. 111—121. Кацнельсон С. Д. К понятию типов валентности // ВЯ. 1987. № 3. С. 20—32. Кононенко В. И. Функционирование русского языка на Украине // ВЯ. 1985. № 5. С. 25—34. Красикова Т. И. Историческое развитие омонимии в английском языке. Владивосток, 1984. Криницкайте С. А. К общей теории глагольной переходности (на материале литовского языка): Автореф. дис.... канд. филол. наук. М., 1980. Михальченко В. Ю. Проблемы функционирования и взаимодействия литовского и русского языков. Вильнюс, 1984. Панькин В. М. Русский язык в межнациональном общении. Проблема интерференции // ВЯ. 1986. № 2. С. 7—15. Пиотровский Р. Г. Лингвистические автоматы и машинный фонд русского языка // ВЯ. 1987. № С. 69—73. Пути повышения культуры русской речи на Украине. Киев, 1986. Розенталь Д. Э. Управление в русском языке: Словарь-справочник. 2-е изд., доп. М.: Книга, 1986. Степанов Ю. С. Имена. Предикаты. Предложения. М., 1981. Степанов Ю. С. Методы и принципы современной лингвистики. М., 1975. Степанов Ю. С. Основы общего языкознания. М., 1975. Ыйм А. Отражение семантики слова в переводном словаре // Вопросы сопоставительного изучения лексики и грамматики (на материале эстонского и русского языков). Таллин, 1982. С. 24—41. ПЕРВИЧНЫЕ ГЛАГОЛЫ ЛИТОВСКОГО ЯЗЫКА С ТОЧКИ ЗРЕНИЯ ПЕРЕХОДНОСТИ (ОМОФОРМЫ ИНФИНИТИВА) Резюме В статье представлены все омоформы первичных глаголов литовского языка с точки зрения формальной и семантической переходности. Для предупреждения ошибок управления, характерных для взаимодействия языков, а также для автоматического анализа текстов рекомендуется в словарях указывать при глаголах употребительные субъекты и объекты. Обращается также внимание на возможные случаи смешения парадигм переходных и непереходных глаголов. Утверждается, что взгляды на язык говорящего и языковеда должны совпадать хотя бы в такой мере, чтобы одинаковое внимание уделялось как семантике, так и форме. 178