Nekaitomosios kalbos dalys pirmosiose lietuvių kalbos gramatikose

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXXIII (1995) GRAMATIKA IR LEKSIKOLOGIJA KAZYS ULVYDAS PĂRȚILE DE VORBIRE INVARIABILE ÎN PRIMELE GRAMATICI ALE LIMBII LITUANIENE I. „Grammatica Litvanica” a lui D. Klein1 Adverbul. Pentru a preciza și a studia adverbul în limba lituaniană, este important să vedem cum este discutată și prezentată această parte de vorbire în primele gramatici ale limbii lituaniene. Dintre toate cele mai vechi gramatici ale limbii lituaniene, nu numai cea mai veche, ci și cea mai cuprinzătoare și mai importantă este considerată „Grammatica Litvanica” a lui Daniel Klein, publicată la Königsberg în 1653. Aici apare pentru prima dată în istoria lingvisticii lituaniene și un capitol despre adverb — De adverbio. Este extrem de interesant faptul că D. Klein, cunoscător al limbilor clasice (latina, greaca veche și chiar ebraica), nu se limitează în gramatica sa doar la limba lituaniană, ci oferă uneori și exemple comparative din limbile clasice sau, descriind fenomenele limbii lituaniene, le compară cu fenomenele din acele limbi. De exemplu, clasificând adverbele după sens, el spune că adverbele au multe sensuri atât în lituaniană, cât și în latină și greacă. În gramatică se găsesc și alte asemenea observații. Așadar, D. Klein se afirmă aici și ca primul lingvist comparatist din istoria lituanisticii. Adverbele limbii lituaniene din gramatica lui D. Klein nu sunt doar comparate cu adverbele limbilor clasice, ci uneori și puse în paralel cu acestea. Iată că după exemplele dežinęp dextrorsum, keiręp sinistrorsum dangųn coelum versus, namųp (=namop), namųfna, namopři domum versus, se adaugă: „more Graeco-rum, qui dicunt οὐρανόυδε, οὐρανόσε, in coelum, οἴκαδε domum” G 135. În gramatica lui Klein nu găsim o definiție mai amplă a adverbului, dar totuși aici sunt prezentate cele mai esențiale și necesare lucruri despre adverb, de pildă, faptul că adverbele sunt cuvinte invariabile și faptul că ele au grade de comparație. Așadar, invariabilitatea lor este limitată. Semantica adverbelor prezentată de D. Klein este pur și simplu uimitoare. El distinge nu mai puțin de 17 categorii de sens ale adverbului, fără a socoti câteva categorii mai mici. Iată denumirile acestor categorii: 1) de loc, 2) de timp, 3) de cantitate, 4) de calitate și asemănare, 5) de restrângere și evidențiere, 6) de separare, 7) de concesie, 8) de intensificare și ne- 1 Grammatica Litvanica... primum in lucem edita à M.Daniele Klein, Pastore Tils. Litv... Regiomonti... 1653 (toliau sutr. G). Vokiška šios gramatikos santrauka: M.Danielis Kleinii Compendium Litvanico-Germanicum... Königsberg... 1654 (toliau sutr. C). 7 devenire, 9) al arătării, 10) al dorinței, 11) al îndemnului, 12) al întrebării, 13) al îndoielii, 14) al punctului de plecare, 15) al ordinii, 16) al comparației, 17) al omisiunii. Categoriile mai ample dintre acestea cuprind și câteva subgrupuri, de exemplu, adverbele de loc și de timp sunt împărțite în câte patru grupuri, iar adverbele de cantitate cuprind trei grupuri. Să vedem ce grupuri de adverbe de loc există: 1) i n l o c o (într-un loc): čia, čionai, iščia, tenai,... kitur,... wi[s]ur,... toli, niekur; 2) d e l o c o (dintr-un loc): iš kur?, iš čia, iš ten; 3) p e r l o c u m (printr-un loc): šiu daiktu, niekatru (corectat nekatru) daiktu, anu daiktu; 4) a d l o c u m (spre un loc): žen, žia, ten,... žengu? ‘ar șen?’,... niekur, widun, laukan,... žemyn, namų (corectat namo), mane[p], tawe[p],... mušump,... anump, kop, kuriop. Desigur, dacă eliminăm particulele, conjuncțiile și câte un cuvânt modal incluse în aceste categorii și grupuri, numărul lor scade, dar amploarea demersului și eforturile lui D. Kleinas de a aprofunda semantica adverbului nu pot să nu ne impresioneze, deși nu avea la îndemână nicio sursă, niciun studiu asupra adverbului sau măcar asupra stabilirii sensului acestuia, căci pe atunci nimeni nu spusese încă niciun cuvânt despre adverbul din limba lituaniană. Această împrejurare arată din nou caracterul științific al gramaticii lui Kleinas. Pe lângă adverbele enumerate în cele șaptesprezece categorii semantice, în alte părți ale gramaticii sunt menționate și altele. De exemplu, în expresiile ganà žodžiu, apstai lobū, maž dünos, menkay išminties, adverbele ganà, apstai, maž sunt considerate adverbe ale abundenței și ale lipsei, iar menkay este considerat un adverb. Bogăția și varietatea categoriilor și grupurilor semantice de adverbe din gramatica lui D. Kleinas s-au datorat, probabil, la două împrejurări: 1) faptului că era un lingvist de talie europeană și un mare cunoscător al limbii lituaniene; 2) faptului că, în gramaticile altor limbi din epoca sa, părțile de vorbire nu erau diferențiate riguros și delimitate unele de altele, mai ales cele invariabile, care în multe privințe încă se confundă și în zilele noastre. Termenul părți de vorbire pe care îl folosim astăzi corespunde întocmai termenului partes orationis preluat de D. Kleinas din gramaticile clasice. Este adevărat că, în anumite cazuri, noțiunea sa de „părți de vorbire” ar putea fi redată în română și prin sintagma categorii de cuvinte, deoarece uneori el numește cuvintele în latină voces, iar categoria — species. Lipsa, în secolul al XVII-lea, a unor criterii mai stricte pentru definirea părților de vorbire nu i-a permis lui D. Kleinas să delimiteze mai clar adverbul de celelalte părți de vorbire; de aceea, în gramatica sa, au ajuns să fie incluse sub categoria adverbului numeroase cuvinte aparținând altor părți de vorbire, mai ales particule, de exemplu: esle, tegul, ne, šitay, štay, wey, te, nuggi, lyže ‘tik’, tikt, tiktai, žin ‘gal’, gu ‘ar’, bes ‘ar’, raßi, artes ‘argi, gal’, ben, ras ‘gal’; conjuncții — priegtam; particule și, totodată, conjuncții: ar, argi; chiar și interjecții: ak, ey, ajman; precum și numerale folosite cu valoare modală (pentru a indica ordinea): pirmà, antrà, trečià (semnul grav de aici poate fi cu totul întâmplător și să nu indice accentul). O asemenea varietate în clasificarea adverbelor este caracteristică tuturor gramaticilor vechi. Gramatica lui D. Kleinas nu face excepție în această privință. Trebuie spus că și astăzi găsim gramatici ale altor limbi în care părțile de vorbire invariabile 8 nu sunt delimitate atât de strict precum, să zicem, în unele gramatici moderne ale limbii ruse sau poloneze. O anumită libertate în delimitarea părților de vorbire invariabile se întâlnește chiar și în gramatici foarte răspândite, purtând numele unor autori celebri precum Larousse și Duden. Este interesantă clasificarea părților de vorbire din gramatica lui D. Kleinas. El distinge opt părți de vorbire: nomen (nume, parte nominală), pronomen (pronume), verbum (verb), participium (participiu), adverbium (adverb), praepositio (prepoziție), conjunctio (conjuncție) și interjectio (interjecție). Termenul nomen cuprinde aici substantivul, adjectivul și numeralul. Folosirea acestui termen este pe deplin logică, deoarece înțelesul său cuprinde aici trei categorii: denumirile obiectelor, însușirilor și numerelor. De altfel, D. Kleinas folosește și următoarele denumiri pentru părțile nominale: substantivum, adjectivum, nomen numerale. D. Kleinas nu distinge încă particulele și onomatopeele ca părți de vorbire separate, deși folosește termenul latin particula. În rest, sistemul său al părților de vorbire cuprinde toate celelalte părți de vorbire pe care le regăsim și în gramaticile limbii lituaniene din zilele noastre. De altfel, D. Kleinas distinge participiul ca parte de vorbire separată. Din motivele menționate anterior, D. Kleinas nu este întotdeauna consecvent în clasificarea cuvintelor pe părți de vorbire: același cuvânt este considerat într-un caz adverb, iar în altul — particulă. De exemplu, pe aceeași pagină el numește particulele ne, nė adverbe de negație: netiek (=ne tiek) nenoru, nevienas (=ne vienas), dáiktas ne eſti geréſnis už Dievo baimę, nieka negelbt, iar aici negația ne-jau este o particulă prohibitivă, folosită cel mai adesea cu modul imperativ: ne užmušk, ne woki G 166—167. D. Kleinas abordează pentru prima dată în istoria studiilor lituaniene problema gradării adverbelor, rezolvată în Grammatik pe scurt, dar totodată cu o claritate remarcabilă. Aici se afirmă că adverbele se gradează, de exemplu: didey, didžiaus, didžiaſey; daug, daugiau, daugiaſey; gražey, gražiaus, gražiaúſey; greitai, greičiaus, greičiaúſey G 139. Găsim forme de gradare a adverbelor și în alte locuri din gramatica lui D. Kleinas (de pildă, în secțiunea despre gradarea adjectivelor): geraus atmenus, geráuſey atmenus, didžiaus turys, didžiaúſey turys, didžiaus pawarges, didžiaúſey pawarges G 26. Este interesant faptul că formele comparativului sunt prezentate consecvent în Grammatik a lui D. Kleinas cu -s la final. Aceasta ar trebui să indice că, pe vremea sa, în dialectul lituanian prusac fie nu existau încă deloc forme de acest tip fără -s, fie el le-a normat, așa cum a procedat în multe alte cazuri. Dintre adverbele mai interesante sau cuvintele înrudite cu acestea, consemnate de D. Kleinas, trebuie menționat aici deja amintitul kartunta în propoziția: Jey jis kartunta ateitu; adverbele în -tin (folosite deja în Compendium) wadinte, kweste, nežinnote în combinațiile: wadinte wadinau, kweste pakwėčiau, nežinnote nežinojau C 110, unde se subliniază și mai mult sensul afirmativ sau negativ al verbului. Dintre locative, D. Kleinas păstrează în paradigma declinării doar unul — locativul intern, iar și pe acesta numai legându-l de instrumental și numindu-le pe amândouă cu denumirea comună de ablativ. În rest, el tinde să clasifice celelalte locative drept adverbe. Acest lucru reiese din nota de la secțiunea despre adverbe: ”huc referri possunt Nomina et Pronomina quaedam cum Praepositione inseparabili ip vel imp composita, ut: Diewipi et objecto i Diewip apud Deum, Jonipi apud Johan-nem, manip, tawip, ſawip..., manimp, tawimp, ſawimp apud me, apud te, 9 apud se G 134. De asemenea, și în alt loc al gramaticii, formele cu -p(i), -n(a): bažnyčiosp, bažnyčiospi ad templum, bažnyčieip apud templum, bažnyčion, bažnyčiona in templum, bažnyčiump, bažnyčiumpi ad templa, bažnyčiosna in templa, nu sunt considerate cazuri, ci se face trimitere la secțiunea despre adverbe, unde sunt discutate astfel de forme. Prin urmare, și aici asemenea forme sunt apropiate de adverbe (G 29—30). D. Kleinas a fost primul în studiile lituaniene care a ridicat problema adverbializării. Aceasta arată că a fost un cercetător deosebit de perspicace al gramaticii. El a avut în vedere nu numai adverbializarea locativelor postpoziționale, ci și pe cea a instrumentalului plural. Referindu-se la faptul că pluralul unor substantive (de pildă: laulė, wakaras, raſſa, giwata, išgánimas, ſmetis, jaunyste, ſenyſte...) nu este folosit sau cel puțin este folosit mai rar, el spune: ”...wakarais vero adverbialiter exponitur, vesperi, seu vespertino tempore” G 69—70. Pe pagina următoare, trecând din nou în revistă formele nominale defective (cărora le lipsesc unele cazuri), D. Kleinas afirmă: ”Iſku, grąžu, tilomis, žinnomis, peſčiomis... rectius ad Adverbia referuntur” G 71. Aceste observații extrem de importante și interesante arată că, încă din secolul al XVII-lea, lingvistul nostru, deși nu distingea încă adjectivul de gen neutru de adverb, înțelesese foarte limpede caracterul adverbial al instrumentalelor plurale ale unor substantive, precum și procesul lor de adverbializare, care în secolul nostru s-a intensificat și a luat asemenea amploare, încât se poate vorbi deja fără ezitare nu numai despre adverbe formate cu sufixele -(i)ai, -yn, ci și despre cele cu -(i)om(is), -(i)ais. Pe lângă adverbializarea instrumentalului plural, care este în general mai evidentă, D. Kleinas a observat și adverbializarea instrumentalului singular, precum și pe cea a locativului. Acest lucru este indicat de nota I adăugată la finalul secțiunii despre adverbe și de formele de caz trecute la categoria adverbelor: pulka ir pulkais, wardu, skirtu, atwiromis, žinnomis, tilomis, widuj. În gramatică se găsesc și alte asemenea forme de instrumental sau locativ devenite adverbe, mai ales în secțiunea despre adverbe, de pildă: kartais, naktimis, neticzomis, ſlaptomis, apačioj, dienoj, lauke. D. Kleinas a abordat primul în istoria lingvisticii lituaniene problema formării adverbelor, argumentând cu multă precizie că adverbele provenite din adjective în -as au la final -ay (=ai), iar cele provenite din adjective în -is și -us au -ey (=iai), de pildă: din géras – geray, piktas – piktay, didis – didey (=didei), grąžintelis – grąžinteley (=grąžinteliai), matonus – matoney, priderąs – priderančey G 138—139. La ceea ce s-a spus aici despre formarea adverbelor cu sufixul -(i)ai cu aproape 350 de ani în urmă, astăzi am putea adăuga foarte puțin; ar trebui doar să precizăm și să completăm într-o oarecare măsură această regulă. De aceea se impune de la sine întrebarea: cum se poate explica faptul că autorul primei gramatici a limbii lituaniene, având la dispoziție în lucrarea sa un material faptic atât de redus, a reușit să deducă legi gramaticale și de formare a cuvintelor atât de perspicace și bine întemeiate? Răspunsul la această întrebare reiese și el parcă de la sine. Perspicacitatea autorului primei gramatici a limbii lituaniene și precizia relativ remarcabilă a afirmațiilor sale s-au datorat, cel mai probabil, cunoașterii excelente nu numai a limbii lituaniene materne, ci și a altor limbi, în special a celor clasice, precum și imitării creative a gramaticilor altor limbi și, totodată, capacității de a le folosi pentru limba lituaniană 10 în scopuri gramaticale. Este adevărat că soluțiile lui D. Kleinas privind formarea cuvintelor, precum și cele referitoare la alte chestiuni, nu sunt întotdeauna exacte. De exemplu, el derivă adjectivul tolas din adverbul toli, iar artimas din arti (G 68). Acest lucru este ușor de explicat prin nivelul științei gramaticale din secolul al XVII-lea. Dar cel mai important este, fără îndoială, faptul că autorul Gramaticii a îndrăznit încă de atunci să facă primii pași în domeniul formării cuvintelor în limba lituaniană. Gramatica abordează și problema omonimiei, foarte importantă pentru lexicografie. Aici se afirmă, de exemplu, că unele adverbe guvernează genitivul, având caracteristici de prepoziții: arti mieſto, pokim Diewo, widuj mieſto, lauke bažnyći; G 166. În realitate, cuvintele enumerate aici — arti, pokim, widuj, lauke — nu sunt, în cazul indicat, altceva decât prepoziții folosite cu genitivul. Așadar, aceste cuvinte sunt anumite omonime gramaticale. În gramatica lui D. Kleinas se găsește, de asemenea, o observație foarte pertinentă despre semnificația construcției adverb + adverb. Acolo se spune că, în construcții precum, de exemplu, labay rettay, nelabay graźiey, primul adverb este subordonat celui de-al doilea. Deși, luată în ansamblu, Gramatica se bazează pe un material din limba maternă foarte sărac, afirmațiile din capitolul despre adverbe sunt totuși fundamentate aici prin exemple extrem de variate din punctul de vedere al formării și al semanticii. Aici găsim majoritatea adverbelor folosite și în prezent și foarte puține dintre cele specifice doar secolelor anterioare. Dintre acestea din urmă pot fi menționate următoarele: abelnay „în general”, kartunta „cândva, o dată, măcar o dată”, kodrin „de ce”, miernay „cu moderație”, nobaźnay „cu evlavie”, namopri „spre casă”, pokim (=po akim), todri „de aceea”, wieźlibay „politicos, cuviincios”. Particula și conjuncția juo este încă adverb în gramatica lui D. Kleinas, cu sensul de „mai mult”, folosit pentru exprimarea gradului comparativ, de exemplu: jū mokintas „mai învățat”, jū paniekintas „mai disprețuit”; adverbul kada din acea gramatică este folosit și în locul conjuncției kad, care, la rândul său, pare să păstreze și sensul „când” (în acest caz, D. Kleinas îl scrie cu apostrof — kad’). Adverbul pridertanćiey arată că, în dialectul lituanienilor din Prusia, formarea adverbelor cu sufixul -iai din participii active era deja productivă pe atunci. Cuvântul modal împrumutat, apropiat de adverbe, rodas devenise deja rods pe atunci; cf.: Rods norim išganytais būti C 108. Așa cum s-a menționat mai devreme, în gramatica lui D. Kleinas găsim aproape toate tipurile principale de formare a adverbelor pe care le întâlnim și în limba actuală. Iată câteva exemple: Pronominale și numerale cu sufixul -aip; taip, įzitaip, kitaip, katraip, antraip, kaip, niekaip. Dintre acestea, kaip și taip au și terminația -o: kaipo, taipo. Faptul că acel -o provine aici dintr-un a mai vechi este arătat clar de formele taipag, taipajeġ (=taipajaġ) „tot astfel”, cf.: dūna taipajeġ ir wunas G 173. Pronominale cu sufixul -iek: kiek, tiek. Că în dialectul lui D. Kleinas existau pronumele kiekas, tiekas, din care s-au dezvoltat adverbele kiek, tiek, este demonstrat de exemplul iź kiek’o żodźiu ex tam paucis verbis. Pronominale cu sufixul -ur: kur, kur jęng, kurgi, niekur, wiſſur, kitur. Pronominale cu sufixul -da: kada, tada, niekada, wiſſada. Legătura strânsă dintre exemplele lituaniene din gramatica lui D. Kleinas și limba vorbită populară este indicată de variantele sufixului -da: -dai, -dais, -dos: wiſſadai, wiſſados, niekadai, niekadais, 11 niciodată. În gramatica lui D. Kleinas, ca și în limbă în general, predomină adverbele denominale (în special cele deadjectivale), cu sufixul -(i)ai, de exemplu: amžinay, drąsey, gilley, ligey, mažay, palaimingay, smarkiey, įžirdingay, wilfiskay G 136–138. În gramatica lui D. Kleinas se găsesc încă foarte puține adverbe cu sufixul -yn, de exemplu: aukštyn, tolyn, žemyn. Ele nu pot fi comparate cu adverbele de acest tip, răspândite în limba actuală. După cum s-a spus mai sus, anumite exemple din gramatica lui D. Kleinas permit să concluzionăm că, în urmă cu peste 350 de ani, în dialectul lituanienilor din Prusia era deja bine format tipul derivativ de adverbe cu sufixul -(i)omis și se forma tipul de adverbe cu sufixul -(i)ais, cf.: atwiromis, tilomis, flaptomis, peſčiomis, neticzomis, žinomis și kartais, pulkais. Desigur, adverbele de aceste tipuri nu puteau fi încă la fel de răspândite atunci ca astăzi. Cu excepția prepoziției (și, totodată, a adverbului) paſkui, în gramatică nu există adverbe cu sufixul -(i)ų. Acest lucru se explică fie printr-o întâmplare, fie prin faptul că acest tip de adverbe era încă foarte rar în dialectul autorului. Diversitatea tipurilor de adverbe din gramatica lui D. Kleinas este ilustrată și de adverbe precum: įſz tolo, įſz lauko, įſz apačios. În gramatică abia dacă se întâlnesc adverbe participiale. Dintre acestea găsim doar: priderančey, pripultiney. De altfel, ultimul adverb nu ar trebui să ridice îndoieli: aici este probabil o greșeală de tipar, iar forma care trebuie reconstituită este pripultinai. Numai din capitolul despre adverbe se poate deduce cât de vie și expresivă era limba maternă a autorului gramaticii. În acea gramatică găsim adverbe precum mažinteley, mažintелеу paululum, ad minimum, trumpinteley breviter, quam brevissime, gražinteley pulchre valde. Numai un om provenit din straturile adânci ale poporului, care moștenise dialectul încă din pruncie, putea simți caracterul emoțional al acestor cuvinte și îl putea reda în latină în mod adecvat. Vitalitatea și caracterul popular al limbii autorului gramaticii sunt ilustrate și de varietatea formelor paralele, de exemplu: todel, todele, todżin, kodel, kodelei, kodrin, dabar, dabarteli, dabartelėi. Limba autorului gramaticii este însuflețită și de adverbe precum pernay ante annum, už užpernay ante biennium, propernay ante triennium, tįjau, tįjaus, weikiey, atgalos (=atgalios), pirmay antea, olim. Alături de adverbele mažay, pam ažay apar și formele trunchiate maž, per maž, bem až, atât de caracteristice limbii populare vii. Din cele spuse despre adverbul din gramatica lui D. Kleinas rezultă următoarele concluzii: 1. Numai analiza capitolului despre adverbe din lucrarea lui D. Kleinas „Grammatica Litvanica...” arată că lucrarea însăși este prima gramatică științifică și normativă a limbii lituaniene, iar capitolul despre adverbe inclus în ea reprezintă prima analiză a adverbului lituanian din istoria studiilor lituaniene. 2. Capitolul despre adverbe, scurt, dar foarte bogat în conținut, îl uimește pe cititor prin ambiția autorului de a oferi o imagine cât mai cuprinzătoare a tipurilor derivative de adverbe și a sensurilor individuale. În gramatică găsim exemple pentru aproape toate tipurile derivative principale de adverbe: cu sufixele -(i)ai, -(i)omis, -ais, -yn, -aip, -ur, -iek. Sunt prezentate până și șaptesprezece subcategorii semantice ale adverbului. 12 Prepoziția. D. Kleinas (G 140–141) împarte mai întâi prepozițiile în separabile și inseparabile (în termenii noștri — prefixe și postpoziții). Cele din urmă sunt: ap, apì, at, par, pra, da, pi, na. Cele separabile sunt monosilabice (pri, prè, prieg, pirm, be, tarp, del, po, už, pro, nūg, nū, įž, prieƒž, pas, pa, po, in, y, ing, per, ties, ik, ƒu, pra, pro. În această din urmă listă sunt interesante două aspecte: faptul că aici este inclusă prepoziția y (=į) alături de in și ing, precum și faptul că autorul consideră prepozițiile pa și pra drept elemente ale graiului klaipėdian, alături de elementele graiului său matern po și pro. Acest fapt arată atenția și sensibilitatea lui față de aspectele fonetice și dialectale. Pentru el, prepozițiile į și y sunt variante de transcriere ale aceluiași cuvânt. În continuare sunt enumerate prepozițiile bisilabice: tarpei, delei, arti, užu, iki, aplink, pagal, palig, ƒulig, apie, pokim ‘akivaizdoje’, paƒkui, apoi se trece la ilustrarea așa-numitelor prepoziții inseparabile, prin substantive, verbe și pronume: appalu ‘nugaliu’, apkальbeimas, apikalbis ‘apkalba’, adūmi, parpūlu, daraƒzau, padūmi: sensul „spre un loc” este exprimat prin formele Diewop, maneƒpi, maneƒp, mieƒtaną, mieƒtan, mieƒtump, juƒump, muƒump, mieƒtump, juƒump, muƒump, mieƒtump,, iar sensul „în loc” — prin formele Ponip Diewip, manip, manimp, tawipi, tawimp, ƒawip, ƒawimp, kitamp, newienamp. La fel ca prepozițiile į și y, și prefixele i- și y- sunt pentru D. Kleinas doar variante identice. Exemplele ineimi și inƒidūmi pražuvon ‘mă avânt în primejdie’ arată și vitalitatea prefixului in-. În gramatica lui D. Kleinas este remarcată în mod judicios și folosirea unor adverbe ca prepoziții, de exemplu: arti mieƒto, pokim Diewo, widuj mieƒto, laukė bažnyčios G 166. Folosirea prepozițiilor este discutată în capitolul de sintaxă (G 167–169), unde acestea sunt prezentate în funcție de cazurile cu care se folosesc. Atrage atenția aici concizia excesivă a exemplelor de folosire a prepozițiilor oferite de autorul primei gramatici, caracterul lor incomplet și lipsa totală a unor propoziții complete, deși construcțiile prepoziționale în sine sunt prezentate într-o manieră foarte consecventă. Ele diferă relativ puțin de construcțiile actuale. De exemplu, construcțiile autorului pirm daug metų, ant garbės, pas dešinę, aplink teisybę (=prieš daug metų, garbei, dešinėje, apie teisybę); pas dešinę, pro mielą Diewą, aplink teisybę (= dešinėje, per? mielą Diewą, apie teisybę); pagal, palik tiesos, prieg manęs, prieg tawe (=pagal tiesą, prie manęs, prie tavęs); po kaires rankos, po trims dienoms, po ƒwentai Traicei, po wiƒam ƒwętu, po wiƒas žmones (=po kairei rankai, po trijų dienų, po šventos Trejybės, po visą pasaulį, po visus žmones). nu ar fi conforme cu norma actuală. Nepotrivirile indicate aici în folosirea prepozițiilor față de norma actuală sunt mai degrabă fapte ale limbii vechi, nu consecințe ale influenței altor limbi. Întrucât toate celelalte cazuri de folosire a prepozițiilor indicate de D. Kleinas coincid întru totul cu norma contemporană, nu se discută aici despre ele. Prefixele lui D. Kleinas, la fel ca cele ale altor autori de gramatici vechi, sunt amestecate cu prepozițiile. Penultima secțiune a acestei gramatici (G 169–173) este intitulată „De Praepositionum Significatione in Compositione”. Conform titlului, s-ar crede că aici este vorba despre prepoziții, însă în realitate cuvântul latin compositio desemnează aici un cuvânt cu prefix. Așadar, aici se discută despre sensurile prefixelor. Aceasta este, fără îndoială, prima descriere a sensurilor prefixelor limbii lituaniene din istoria lituanisticii. La începutul acestei secțiuni, autorul afirmă că no- 13 Mai trebuie menționată „semnificația clar emfatică” a unor prepoziții (de fapt, prefixe). Comparând faptele limbii materne, el încearcă să explice sensurile prefixelor lituaniene (în înțelegerea sa, prepoziții inseparabile), prezentându-le pe toate în ordine alfabetică. De exemplu, ap, ap1 este pus mai întâi în legătură cu latinescul circum „în jur” (ap|foti, ap|ipiaufiti), apoi cu lat. desuper „de sus” (ap|ipilu); mai departe sunt indicate sensurile de dobândire și de depășire ale prefixului (aptartėta, cf. poloneză otrzymać, opanėti, opanždžiu); pe locul al patrulea este menționat sensul de intensitate (ap|idžiaugti, ap|akyti), iar al cincilea este sensul de diminuare (ap|plekės, ap|ipiau|tyts). În mod similar, în această gramatică sunt explicate și sensurile celorlalte prefixe: at este comparat cu lat. de, re — cu ex, nu — cu de, par — cu re, per — cu per, trans, pra — cu trans, ultra, pri — cu ad, su — cu cum. Desigur, prin astfel de comparații autorul nu poate explica toate sensurile prefixelor, de aceea recurge în multe locuri la explicații descriptive. De exemplu, după ce compară pri cu lat. ad (a se apropia), autorul spune că prefixul respectiv intensifică uneori sensul verbului simplu (prijakau), iar împreună cu verbele reflexive de diateză activă are un anumit sens emfatic (prifitekinėju „alerg încoace și încolo”, pri|imiegajau, pri|iklau|au, pri|igeru). Desigur, o asemenea explicare a sensurilor prefixelor este încă foarte deficitară și incompletă, dar aici nu poate să nu ne uimească faptul că sensurile prefixelor sunt explicate chiar în prima gramatică a limbii lituaniene, lucru pe care nu-l găsim încă în multe gramatici ulterioare. Numai acest fapt arată cât de profund a pătruns autorul primei gramatici în natura limbii materne și cât de ascuțită era intuiția sa lingvistică și gramaticală. Conjuncția. În prima gramatică a limbii lituaniene (G 142—143) sunt prezentate dintr-odată, fără nicio introducere și fără nicio definiție, cel puțin nouă grupuri de conjuncții: 1. copulative (ir, bei, irgi, a, taipag, taipēj „de asemenea”), 2. condiționale (jey, jeygi, jeig, jeine, kitaip), 3. disjunctive (ar, argi, alba „sau”, arba, ben „ori”, buk-buk, „ori-ori”, de ex.: buk geri, buk pikti), 4. adversative (bet, bettaig „totuși”, tiktai, ly[z „doar”, vienok), 5. concesive (kacz, kaczei, norint, jeib, jeigi „deși”, taczau), 6. cauzale (nes, ne|a, ne|ang „pentru că”, jog, kadangi, jeib, idant, jeng, kaip, kada „că”), 7. conclusive (todel, todelei, tod|rin), 8. de relație (priegtam „în plus”, potam „după aceea”, kaip, tapaglaus, galau|ey, pa|kiau|ey), 9. aditive (nes, jau, jeg, gi, gu „oare”, a|zgu? „oare eu?”, tugu? „oare tu?”). La sfârșitul capitolului despre conjuncții din această gramatică se află o observație a autorului, preluată probabil din gramaticile latinești, potrivit căreia unele cuvinte invariabile (particulae), datorită diversității sensurilor, devin când adverbe, când conjuncții, când prepoziții. De exemplu, aici este luat cuvântul ar, pe care autorul îl consideră adverb atunci când se pune o întrebare despre ceva și conjuncție atunci când se face o alegere. Această opinie decurge, desigur, numai din faptul că particula este considerată aici adverb. Tot aici este prezentată și o altă observație a autorului: cuvintele priegtam, potam, wel, galau|ey, tapaglaus sunt adverbe de timp atunci când însoțesc verbele pentru a exprima o circumstanță și conjuncții atunci când leagă sau continuă cuvinte și idei. Această observație este interesantă deoarece arată că autorul a pătruns în înțelegerea uneia dintre cele mai importante funcții ale circumstanței — exprimarea circumstanțială — și că aici este recunoscută, de asemenea, o anumită valoare de legătură a cuvintelor menționate. 1De altfel, D.Kleino a adăugat aici și despre, dar, după toate aparențele, din inerție, fiindcă prefixul respectiv nu este ilustrat. 14 funcțiilor circumstanțiale — exprimarea circumstanței — și faptul că aici este înțeleasă, de asemenea, o anumită valoare de legătură a cuvintelor menționate. Observații interesante despre conjuncție se găsesc și în ultima secțiune a gramaticii (G 173–174). Mai întâi se afirmă aici că conjuncția ir leagă multe obiecte, iar bei — de obicei două obiecte sau numai două obiecte, de ex.: ir Jżis, ir tas, ir anſai; Bei Sáulė bei Menù pames [zviejybe; ir dangus, ir žémė, ir Angelai ir žmones tur Dieuwo garbę apsakyti; bei gerēji, bei piktieji, beigi kożnas žmogus. Uneori bei exprimă și latinescul tam-quàm: bei a ſz, bei tu. Așadar, bei, după cum vedem, putea lega în limba veche și mai mult de două părți de propoziție de același fel. Taipajeg „de asemenea” se spune adesea și împreună cu ir: dūna taipajeg ir winas. Kada înseamnă și „că”: taip ſilpnas tapa, kada ir tą dieną numirre (în loc de kad, jog și tą dieną numirė). Fluctuația și instabilitatea în folosirea conjuncțiilor, mai ales a celor subordonatoare, sunt dovedite de faptul că, de exemplu, cauza sau scopul sunt exprimate alternativ prin cuvintele jeib, idant, jeng, kaip, kada, kad: kadą (kaip, jeib) pakajus butu ant žémes; idant (jeib) [zwentay giwentumb;m; jeng ilgau giweſų ant žémes; bijaus, kaip (kad) negale[j]i tai iſtaijyti; pareitis Wirauſybei, idant nufidėjimai be karonės nepaſiliktu; [tow]is teſidaboja jeib nepultu. Interjecția. Despre interjecții, D.Kleino spune (G 143) că ele sunt folosite pentru a exprima stări sufletești sau gesturi. Ideea că interjecțiile exprimă stări sufletești, adică sentimente și emoții, este foarte corectă; în niciun caz însă ele nu pot exprima gesturi: ele pot doar să fie însoțite de gesturi. În această gramatică se limitează la simpla enumerare a interjecțiilor. Sunt numărate șapte grupuri: 1. exclamative (o, ak!), 2. de alint (meilul, aukſut), 3. de râs (à à á), 4. de durere (ay, ak, deja, ayman!), 5. de dojană (a, o, ba), 6. de înjurătură (czui, tfui), 7. de liniștire (titſz, štitſz, št și styl, menționat ca fapt lingvistic al dialectului klaipėdian). Dintre interjecțiile enumerate, numai styl este un germanism, toate celelalte sunt lituaniene. D.Kleinas nu oferă niciun exemplu de folosire a onomatopeelor: în sintaxă nici măcar nu le menționează. De altfel, în capitolul despre conjuncții există o observație ciudată, potrivit căreia conjuncția „o” ar trece în clasa interjecțiilor. Desigur, acest lucru este imposibil. II. K. Sapūno și T. Šulco „Compendium Grammaticae Lithvanicae”1 A d v e r b u l. După cum se presupune, K. Sapūnas ar fi putut să-și fi scris gramatica, pe care a numit-o „Nomenclator”, încă pe la 1643, așadar cu zece ani mai devreme decât a apărut „Grammatica. Litvanica” a lui D. Kleinas. În 1651 obținuse permisiunea Universității din Königsberg de a o publica, dar nu a folosit-o, din motive necunoscute. Unul dintre acestea ar fi putut fi faptul că, 1 Compendium Grammaticae Lithvanicae Theophilii Schultzen, Past. Catt enov., Regiomonti... 1673 (denumit în continuare Sap). 15 în aceeași perioadă fusese deja scrisă gramatica mai bună și mai amplă a lui D. Kleinas, cu care K. Sapūnas trebuie să fi fost familiarizat, întrucât D. Kleinas îi trimisese manuscrisul pentru o perioadă mai îndelungată, ca unui colaborator al său. Potrivit presupunerii lui J. Gerulis, K. Sapūnas s-a folosit pe larg de manuscrisul gramaticii lui D. Kleinas în propriul „Nomenclator”, pe care T. Šulcas l-a publicat în 1673 sub un alt titlu — „Compendium Grammaticae Lithvanicae”. În general, în toate gramaticile vechi ale limbii lituaniene, pe lângă trăsăturile comune și asemănări, găsim și numeroase deosebiri, care arată că autorii lor, deși se foloseau de lucrările unii altora, se străduiau totuși să creeze gramatici autonome și originale. D. Kleinas și Sapūnas aveau relații strânse, așadar trebuie să fi cunoscut bine lucrările unul altuia. La rândul său, T. Šulcas, editând și pregătind pentru tipar gramatica lui K. Sapūnas, nu putea să nu se inspire din singura gramatică a lui D. Kleinas publicată până atunci. Numai astfel se pot explica numeroasele trăsături comune și asemănări dintre aceste gramatici. S-a menționat deja că în aceste gramatici, pe lângă trăsăturile comune și asemănări, abundă și deosebirile. Faptul că autorii lor aveau concepții, obiective și planuri distincte este demonstrat și de capitolul despre adverb din gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas, care se îndepărtează considerabil de capitolul corespunzător din gramatica lui D. Kleinas. În primul rând, chiar începutul capitolului este foarte diferit: în gramatica lui D. Kleinas, capitolul despre adverb începe cu observația că, pe lângă cuvintele flexibile, există și cuvinte invariabile, dintre care adverbul se compară în grade (deci este, cel puțin parțial, variabil); apoi se spune că adverbul limbii lituaniene are multe sensuri, la fel ca în latină și greacă, și se trece la prezentarea succesivă a acestor sensuri. Capitolul despre adverb din gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas începe cu totul altfel: mai întâi se spune că adverbul se caracterizează prin sens și comparare în grade, apoi se afirmă că sensurile adverbului sunt foarte numeroase și, în cele din urmă, acestea sunt enumerate împreună cu exemple foarte puține, care le ilustrează — în cea mai mare parte cuvinte izolate (adverbe, dar și particule, iar uneori chiar câte un cuvânt modal, o conjuncție sau o interjecție), fără a oferi nici sintagme, nici propoziții. Aici sunt deosebit de multe subsecțiuni consacrate sensurilor adverbului — 24 în total, pe când în gramatica lui D. Kleinas, după cum am văzut, sunt 17. Numărul mare de subsecțiuni privind sensurile adverbului din gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas, ca și din alte gramatici ale vremii, trebuie explicat tot prin faptul că, potrivit tradiției gramaticilor vechi, toate particulele, cuvintele modale, uneori câte o prepoziție, o conjuncție sau chiar o interjecție erau încadrate la adverbe, de exemplu: O, ak, jeib (cf. D. Kleino Ey, nuggì). În capitolul despre adverb din gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas nu există nicio subsecțiune semantică ce să coincidă în întregime cu subsecțiunea corespunzătoare din gramatica lui D. Kleinas. Și acest fapt arată că respectivele capitole despre adverb au fost redactate independent. Uneori coincid doar anumite exemple ilustrative, însă aceasta nu poate dovedi lipsa de autonomie a autorilor: asemenea coincidențe sunt inevitabile în gramaticile tuturor epocilor și tuturor limbilor. Diferența dintre gramatica discutată aici și gramatica lui D. Kleinas, precum și originalitatea ei, sunt evidențiate și de faptul că în capitolul despre adverb nu se face nicio mențiune despre formele cazuale postpoziționale ale substantivelor și pronumelor devenite adverbe, pe care gramatica lui D. Kleinas le integrează cu multă perspicacitate în capitolul despre adverb. 16 Gradele adverbelor sunt explicate în ambele gramatici într-un mod cu totul original și aparte: în gramatica lui D. Klein, gradarea este ilustrată într-o secțiune de observații, iar în gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas, gradele adverbelor sunt prezentate ca a treia parte a capitolului despre adverb, unde formele de gradare sunt justificate în două feluri: unele dintre ele (de exemplu: Gerrai, Gerriaus, Gerriau[ei]) sunt legate de adjectivele gradabile, iar celelalte s-ar datora uzului însuși (de exemplu: Daug, Daugiaus, Daugiau[ei]). Deosebit de interesantă este concluzia acestei justificări, deoarece, în realitate, legătura dintre adverbul daug și adjectivul corespunzător nu mai este percepută de vorbitor nici în prezent, dar ea se estompase deja cu sute de ani în urmă. Formele de comparativ, ca și în gramatica lui D. Klein, se termină în -s: Auk[š]čiaus, Piktčžiaus. În gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas (ca și în cea a lui D. Klein), cea mai mare parte a adverbelor prezentate o constituie cuvintele cele mai populare (și folosite și astăzi). Adverbele mai vechi sau mai rare sunt foarte puține. Dintre acestea se pot menționa doar Kartunta «cândva» (cf. același adverb în gramatica lui D. Klein), Szónai «aici», Kur[š]tel, kur[š]tellai «departe», Katrul «în ce direcție, încotro», Waggik[š]znai «pe furiș, în secret», Foritoi «poimâine». Dintre alte părți de vorbire invariabile, dintre cuvintele mai rare sau mai vechi considerate adverbe în această gramatică, se pot menționa particulele Wei, Anaskat «iată», Sziskat «de asemenea», precum și conjuncțiile Pirm neng, Nengnėkaip. Aici, ca și în gramatica lui D. Klein, există și o secțiune despre sintaxa adverbului, însă aceasta este incomparabil mai precisă și mai concisă decât secțiunea corespunzătoare din gramatica lui D. Klein. În primul rând, în această secțiune adverbul nu este contopit cu alte părți de vorbire invariabile (în secțiunea similară din gramatica lui D. Klein, toate acestea sunt contopite). Dar cel mai important este faptul că gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas descrie foarte clar relația principală a adverbelor cu celelalte părți de vorbire — în termenii noștri, atașarea (vezi afirmația de la pagina 87 a acestei gramatici: ”Adverbia Lithvanorum, Latinorum more, junguntur Verbis, vel Nominibus. Interdum aliis Adverbiis”). Apoi, gramatica ilustrează atașarea mai întâi la verbe (Maž dumoja, Tawo gromatos didel laukiu, Stebuklingai wadžioja), la participii (Piktai darąs, Gerai [š]akęs), la cuvinte nominale, în special adjective (Labai baugus), iar în cele din urmă — la adverbe înseși (Didei palaimingai [ž]ta[i]fe Kiellione, Labai gerai, Nelabai gražei). Aceasta dovedește cunoașterea excelentă a limbii de către K. Sapūnas, și poate și de către T. Šulcas, precum și vasta lor erudiție lingvistică. Cu această ocazie, se cuvine să adăugăm că și capitolele despre celelalte părți de vorbire invariabile din gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas sunt scrise într-un mod cu totul independent și original — spre deosebire de capitolele corespunzătoare din gramatica lui D. Klein. Să luăm, de pildă, capitolele despre prepoziții din aceste gramatici. Nu numai planurile capitolelor diferă, ci și conținutul propriu-zis și materialul prezentat. În gramatica lui D. Klein, chiar și postpozițiile -p(i) și -n(a) sunt incluse printre așa-numitele prepoziții ”inseparabile” (inseparabiles), de exemplu: Diewop, manep, mie[t]ana, mie[t]an, mie[t]umpi, ju[š]umpi, mie[t]ump, ju[š]ump, mu[š]ump, Ponip Diewip, manip, manipm, tawipi, tawipm, [š]awip, [š]awim, kitamp, newienamp. În secțiunea analogă despre ”prepoziții” din gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas, -p(i) și -n(a) nici măcar nu sunt menționate, deși și aici toate prefixele sunt contopite cu prepozițiile (acest din urmă fapt este, s-ar putea spune, singurul element comun între capitolele discutate aici). 17 Planurile de organizare a capitolelor despre conjuncții și interjecții din aceste gramatici, exemplele prezentate și conținuturile propriu-zise sunt diferite. De pildă, capitolul despre conjuncții din gramatica lui D. Klein nu este doar mult mai amplu, ci și mai precis și mai bogat, deoarece aici, după modelul gramaticii latine, se încearcă descrierea relației dintre adverbe, prepoziții și conjuncții, afirmându-se că unele cuvinte invariabile pot funcționa când ca adverbe, când ca prepoziții, când ca conjuncții. De exemplu, cuvintele priegtam, potam, wel ‘vel’, galauſey, tapagalauſ sunt considerate de D. Klein adverbe de ordine atunci când se leagă de un verb pentru a exprima o circumstanță, iar conjuncții atunci când leagă sau continuă cuvinte și propoziții (G 143). Capitolul despre conjuncții din gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas nu cuprinde nicio observație generalizatoare de acest fel, ceea ce arată și mai clar că autorii acestor gramatici au lucrat independent cel puțin în această privință. În încheierea observațiilor despre adverb în gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas și relația sa cu capitolul analog din gramatica lui D. Klein, se ajunge la următoarele concluzii. 1. Cel puțin capitolul despre adverb și celelalte capitole despre părțile de vorbire invariabile din gramaticile lui K. Sapūnas și T. Šulcas sunt cu totul diferite de capitolele corespunzătoare din gramatica lui D. Klein. Așadar, autorii acestor capitole au lucrat într-un mod cu totul independent. 2. Gramatica lui D. Klein este considerabil mai amplă și mai desăvârșită decât gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas. Acest lucru se vede numai comparând capitolele despre părțile de vorbire invariabile din aceste gramatici. 3. Autorii ambelor gramatici fac adesea referire la limbile latină și uneori greacă (iar D. Klein chiar și la ebraică), precum și la faptele lor lingvistice. Din aceasta reiese că, în activitatea lor, s-au orientat după gramaticile limbilor clasice. Acest lucru i-a ajutat să stabilească mai precis legile limbii lituaniene, dar a constituit totodată un fel de ”calapod”, care nu corespundea întotdeauna naturii limbii lituaniene. 4. În gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas, frapează puținătatea exemplelor, lipsa unor propoziții mai ample și concizia excesivă a capitolului de sintaxă. Toate acestea caracterizează, cel puțin parțial, și gramatica lui D. Klein. 5. Ambele gramatici menționate aici reprezintă realizări remarcabile ale lingvisticii lituaniene din secolul al XVII-lea. Ele au avut o importanță majoră pentru standardizarea și dezvoltarea limbii literare lituaniene, mai ales în Lituania Prusacă. P r e p o z i ț i a. Potrivit tradiției vremii sale, K.Sapūnas și T.Šulcas împart prepozițiile (Sap 69—70) în două categorii: separabile și inseparabile. Cele din urmă nu sunt altceva decât prefixe. Prepozițiile separabile sunt prezentate aici în funcție de cazurile cu care se folosesc sau, după cum se spune în gramatică, pe care le guvernează (regunt.) Cu genitivul: Ant, Be, Arti, Delei, Tarp, Prie, prieg, Nū, Nūg, iż, Pirm; cu acuzativul: Prieſz, Paſkui, Per, Apie, Aplink, Pro, Pas, Į, (= į) ing, in, Linkai; cu dativul: ik, ikki; cu genitivul și acuzativul: uſz, Pagal; cu instrumentalul: Po, Su, Ties. Prepozițiile inseparabile (în terminologia noastră — prefixe, quae separatim extra Compositionem non usurpantur) sunt următoarele: Ad (= at-): Adgawmu; Ab, Ap, Appi, Apſu: Abbarſtau, Apſlepiu, Apſikabinnu, Apturriu ‘ich überkomme’; At, atta: Attadūmi, Atſzwencziu ‘entheilige’, Atwerriu ‘mache auf’; Par: Pardūmi, Parmetu ‘werfe nieder’, Pareimi ‘komme zu Hause’; Is (?), Isji (= jsi-, išsi-?): Isſimettu ‘??; Nu: Nuimmu, Numettu; Pra: Prawarau, Pra- 18 riju; Pri: Primesc; Pa: Pawarg[tu, Paimmu; Bes[i: Bes[ipe[ziu (= besipešu), Bes[imu[zu; Be: Begerriu, Bewalgau, Bėmie gmi. Această secțiune despre prepoziții este foarte lacunară. Unele prefixe nici măcar nu sunt clare (Is, Is[i), iar forma (Bes[ipe[ziu) este neclară. Este interesant că, deși gramatica însăși este scrisă în latină, sensurile prefixelor consemnate aici sunt explicate în germană. Se pare că raportul dintre limbile lituaniană și germană le era autorilor mai apropiat decât cel dintre lituaniană și latină, deși cunoșteau foarte bine latina. Prepoziția este tratată mult mai pe larg în capitolul de sintaxă al acestei gramatici (Sap 88–93). Aceasta este una dintre cele mai ample secțiuni despre sintaxa prepoziției din primele gramatici ale limbii lituaniene. Și aici prepozițiile sunt prezentate în funcție de cazurile pe care le guvernează și de sensurile indicate prin prepoziții latine. Pentru fiecare sens sunt oferite exemple, în majoritate din Sfânta Scriptură, din Vechiul și Noul Testament, însoțite de trimiteri la text. Alături de fiecare exemplu de acest fel este dat echivalentul latin, iar uneori chiar și cel grecesc. Așadar, aici se evidențiază un veritabil aparat științific, care demonstrează munca foarte meticuloasă a autorilor. Iată cum prezintă ei în sintaxă prepoziția ant. I. Praepositiones aliae regunt Genitivum, ut: 1. Ant/ înseamnă (1) Super; ut: I[tacžiau [awo Karalių ant Zion [zwento mano kalno Psal 2,6. Constituti meum Regem super Zion montem sanctum meum. (2) In, ut: Jo nepalaiṁ bus ant jo Galwòs ir jo Siu[tamas ant Momenies Psal 7,17. Ejus infortunium convertitur in caput ejus, & ipsius iniquitas in verticem ejus descendet. Szlowek kurs nèžengia ant Kielo Grie[znųjų Psal 1,1. Beatus qui non ambulat in via peccatorum. În continuare, din considerente de spațiu, această scurtă prezentare a sintaxei prepoziției se limitează în cea mai mare parte la materialul lituanian, care este în sine cel mai important pentru cercetarea primelor gramatici. Alte prepoziții cu genitivul. Be: Dacă îi prigoneam pe unii care mă urau fără pricină; Ei mă urăsc fără pricină. Arti: Locuiește aproape de oraș; Delei: Dacă suferiți ceva pentru dreptate; Pentru vrăjmașii mei este calea Ta; Necredincios fiind, de bucurie; Alungă-i pentru marile lor fărădelegi. Tarp: Arătați printre oameni faptele lui (= oameni); Și pentru toate acestea este o mare despărțire între noi și voi. Pri, Prie, Prieg: Ai fost la judecată?; Dar Dumnezeu este la rudele Tale; Nu mă duc la oamenii răi. Nù, nùg: De la veșnicia Tatălui, protejează-ne de păcate; Să lepădăm de la noi funiile lor; Și bucuria lor nu va fi luată de la ei. I[ž: Și nimeni dintre voi nu mă întreabă Καὶ οὐδεὶς ἐξ ὑμῶν ἐρωτᾷ με, Et nemo ex vobis interrogat me Joh 16, 5; Ca să vă convingă de păcat, de dreptate și de judecată. Pirm: Iată, trimit îngerul meu înaintea feței tale, care să-ți pregătească calea înaintea ta; Aceasta este calea ta înaintea ta. Cu acuzativul. Prie[ž: Ponai rodija «se înțeleg» între awes prie[ž wie[žpati. Pagal: Ab[udyk mane pagal Tei[ybe mano: Jis užmok man pagejol (= pagal) Čzy[tybe Rankù mano. Pa[kui: Tas[ai yra kurs pa[kui mane ateis, kurs pirm manęs buwo. Per: Mi[tre, per vis[ą naktį dirbom, o nieko negawom. Apie: Kas para[žyta yra apie manę Zokanè Može[žiaus; Apie Jezu Nacaren[kąjį. Aplink, aplinkui: Aplink Mie[stą, Ἀμφὶ τὴν πόλιν, Circa urbem. Pro: Nè pro 19 tawę walgis padetas, Non pro te cibus appositus; Pro Dievwą prašau tawę, Per Deum rogo te. Pas: Iar stătea orbul care, cerând de pomană, se oprise lângă poarta Ierihonului. I, ing: Mergeți în oraș; Iisus s-a urcat în corabie și a trecut dincolo; Și când aceștia priveau spre cer. Linkai: Mieſtaną linkai. Cu genitivul și dativul. Ik, Ikki: Și cuvintele lor până la marginea lumii; Sunt cu voi până la sfârșitul lumii. Cu genitivul și acuzativul. Uż: Aceia se ascundeau în spatele casei mele; Și nu este nevinovat să-l dați pe tatăl vostru pentru voi. Cu genitivul, dativul, acuzativul și instrumentalul. Po: Și după opt zile, trimișii lui erau din nou înăuntru; Și a așezat oile la dreapta; Umblând prin oraș; Apără-mă sub umbra aripilor (= aripilor) sale. Cu instrumentalul. Ties: Și să stea alături de Fiul omului. Su: Când eram cu voi; Cu sfinții ești sfânt; Cu Dumnezeu vom săvârși fapte mărețe. Dintre faptele mai rare trebuie menționată aici prepoziția pirm „înaintea”, care în gramatică este indicată pentru exprimarea nu doar a relației temporale, ci și a celei spațiale. Folosirea prepoziției pro prezentată aici diferă foarte mult de cea actuală, cf.: pro tawę „înaintea ta”, Pro Dievwą „în numele lui Dumnezeu”. Același lucru se poate spune și despre folosirea lui linkai cu acuzativul (Mieſtaną linkai), precum și despre forma neclară ſlapdawais (=slėpdavais?). C o n j u n c ț i a este prezentată aici (Sap 70) fără nicio definiție și fără nicio introducere, pe baza funcțiilor denumite prin termeni latini copulativae, disjunctivae, disctectivae etc. Așadar, ele sunt repartizate aici astfel: 1. coordonatoare (Ir, Bei), 2. disjunctive (Ar, Argu, Alba, abba), 3. restrictive, adversative și subordonatoare (Bet, Bettaig, Kacżei, Cżiuſta, Tacżiau, jūg), 4. aditive, confirmative (Butent), 5. cauzale, condiționale, explicative (Kaddang, Nesa, Jeine). 6. justificative, conclusive (Todiel, Togidiel), 7. ale îndoielii (Beg, Beggu, Bau), 8. diminutive (Tikt, tiktay). Acest capitol despre conjuncție este foarte scurt — poate cel mai scurt dintre toate primele gramatici. Pe de altă parte, este foarte imprecis și incomplet: cuprinde doar o mică parte din conjuncții. În plus, nu toate cuvintele considerate aici conjuncții sunt, de fapt, conjuncții: Cżiuſta „ca și cum, parcă”, Beg, Beggu, Bau, Tikt, tiktay sunt particule. S-a încercat prezentarea a nu mai puțin de opt grupuri de conjuncții, au fost indicate chiar 14 denumiri latine pentru aceste grupuri, în timp ce conjuncțiile propriu-zise sunt doar 17. În grupul al patrulea, denumit prin două nume, este dată o singură conjuncție (Butent). Deși capitolul este atât de modest sub toate aspectele, exemplele sale, totuși, probabil că nu sunt copiate de nicăieri: fără îndoială, numai schema a fost copiată superficial aici, dar nu a fost dezvoltată deloc. Câteva cuvinte despre conjuncție sunt spuse și în secțiunea „De Syntaxi Conjunctionis” (Sap 93—94). Interesantă este aici această formulare latină a menirii, a funcției conjuncțiilor: „Conjunctionum officium est connectere dictiones et sententias”. Deoarece dictio înseamnă nu numai expresie, sintagmă, ci și cuvânt, această descriere a funcției conjuncției este nu doar exactă, ci și concisă. Ca ilustrare este dată aici o singură propoziție: Bèt wiel reggeſiu jus, ir dżiaukſis ſżirdys juſų, ir Dżaukſmo juſų nè atims ne wiens nù juſų, ir annoje Dienoje manę nieko nè klaùſite. Secțiunea se încheie cu o observație care nu aduce nimic nou: conjuncțiile coordonatoare leagă cazurile. 20 Interjecției (Sap 72) i-au fost distinse până la 9 grupuri, și anume: 1. ale mirării (Ai, ei), 2. ale indignării (O, ak, boddai), 3. ale amenințării (Nu, nu), 4. ale durerii (Ai, ei, ak), 5. ale plânsului (Ui ū ui), 6. ale râsului (ha ha ha), 7. ale dezgustului (Tžū, čiū, Puì), 8. ale batjocurii (aa), 9. ale potolirii (titcz, cit, [t, p[t). Tot aici se spune că interjecțiile trebuie căutate și observate în conversația cotidiană a lituanienilor. Chiar și în acea listă foarte mică de interjecții, boddai (sl.) nu este o interjecție, ci doar o particulă cu sensul «ca și cum, parcă». În secțiunea despre sintaxa interjecției (Sap 94) se spune că lituanienii au foarte puține interjecții. Conform obiceiului latin, ele sunt introduse mai des în vorbire fără cazuri, în mod absolut. Totuși, apoi se încearcă asocierea interjecțiilor cu cazurile, afirmându-se că ele atrag (adsciscunt) cazuri, de exemplu: Ay, ei atrag uneori nominativul, alteori acuzativul (Ay kok[ai Pauk]ztis!, Eiej kokios flogos ‘vaiete’, Ay Budą [zio Cž[efo! «O mores hujus temporis!»); Ak și o sunt legate (junguntur) de dativ, uneori de acuzativ sau vocativ (Ak man Biednam!, Ak mane Biedną!, Ak griežna[is žmogau!); Niunui se leagă de dativ (Niunui tau!), iar Tui, czūt, cit — de vocativ. Desigur, o asemenea legătură între interjecții și cazuri este artificială. Mai exactă trebuie considerată afirmația anterioară a autorilor, potrivit căreia interjecțiile se folosesc mai des în mod absolut (adică independent). III. Anexa lui F. Haack la „Gramatica lituaniană succintă”1 A d v e r b u l. A treia parte a gramaticii lui F.Haack este consacrată descrierii părților invariabile ale vorbirii (mai exact, neflexionabile și neconjugabile): adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. Autorul gramaticii numește toate aceste părți de vorbire particule (așadar, mici cuvinte), cf. formularea în germană a titlului celei de-a treia părți a gramaticii: ”Von den Particulis”. Iar după acest titlu urmează mai întâi capitolul despre adverb — ”Von den Adverbiis”. Aspectele comune ale capitolelor despre adverb din primele gramatici se pot datora adesea nu atât imitației reciproce a autorilor, cât obiectului general descris în sine — adverbul. Cea mai izbitoare asemănare între gramaticile lui F.Haack și D.Kleinas constă în prezentarea multora dintre aceleași adverbe, uneori păstrându-se chiar exact (sau aproape exact) aceeași ordine, cf.: čia, czonai, [zicze, tenai, tenaygi, kitur, kur, kame, kur jeng, kurgi, wi[ur, widui, laukie (corectat în lauke) G 134 și Čia czonay, [zicze, Tenay, tenaygi, aure, Kittur, Kur, Kame, Kur jeng, Wi[ur, Widduj, Abi[zalei, Lauke H 322. 1 Vocabularium Litthvanico-Germanicum et Germanico-Litthvanicum... nebst einem Anhang einer kurtzgefassten Litthauischen Grammatik... von Friedrich Wilhelm Haack... Halle, [1730] (toliau sutr. H). 21 Chiar și o astfel de comparație arată în mod evident că F.Haack nu putea să nu se inspire din gramatica lui D.Kleinas. De altfel, în gramatica lui K.Sapūnas și T.Šulcas, adverbele care indică locul (in loco) sunt dispuse într-o ordine cu totul diferită. În cele din urmă, chiar și definițiile sensurilor distincte ale adverbelor de loc date de F.Haack au fost probabil copiate din gramatica lui D.Kleinas (desigur, dacă nu provin dintr-o altă sursă comună ambilor), cf.: in loco, de Loco, per Locum, ad Locum. În rest, planul capitolului despre adverb din gramatica lui F.Haack diferă atât de cel al lui D.Kleinas, cât și de planurile corespunzătoare din gramaticile lui K.Sapūnas și T.Šulcas. În prima noastră gramatică, după prezentarea tuturor sensurilor sunt date patru puncte de observații, în care, pentru prima dată în istoria studiilor lituaniene: a) este evidențiată adverbializarea instrumentalului și a locativului, comparată cu adverbializarea dativului în greaca veche; b) este abordată formarea adverbelor cu sufixul -i) (ii) din adjective; c) este ilustrată folosirea cuvântului kaip cu sensuri diferite: adverb al mirării (kaip gėras ira Diewas mužul!), particulă optativă (kaip man Diewas padetu!, kaip pakajus butu bei Jandora!), cuvânt relativ sau de legătură (kaip žmogaus giwenimas ira, taip bus ir jo mirimas), conjuncție (kaip Adomas puolęs buvo, pametę weidą Diewo; prisakyta ira žmogui, kaip giwventu nobaznay). D.Kleinas consideră cuvântul kaip o particulă în aceste cazuri, cu excepția ultimei propoziții citate, în care recunoaște și el o conjuncție. Capitolul despre adverb din gramatica lui K.Sapūnas și T.Šulcas începe cu două observații introductive, după care sunt prezentate 24 de sensuri ale adverbului (în fapt, adesea ale unor particule sau ale altor cuvinte invariabile), ilustrate foarte succint (uneori cu un singur cuvânt). Capitolul se încheie cu gradele de comparație. În capitolul despre adverb din gramatica lui F.Haack atrage atenția numărul mult mai mare de exemple, explicabil prin faptul că, în timp ce își redacta dicționarul, autorul acumulase mai mult material decât ceilalți. Desigur, și aici, alături de adverbe propriu-zise, sunt oferite din belșug cuvinte aparținând altor părți invariabile ale vorbirii, pe care autorul le tratează ca adverbe. Dintre adverbele mai rare sau mai interesante din gramatica lui F.Haack pot fi menționate următoarele: Iš tiejos, Kur jeng ‘kame’, tieJogie ‘tiesiai’, tieJam ‘t.p.’, Ténjau, Jzengų, Tengų, Namų ‘namo’, Katruł, Propérnay ‘prieš trejus metus’, Porytoj, Pirmto, Dienįškay ‘kasdien’, Nepalautinay, Kartunta ‘kada nors’, Kas metą, niekadai, niekadais, Walandėlis, potrečiay ‘trečiasyk’, Szwežey ‘neseniai’, Tulas kartu ‘kartais?’, atpencz, Pridėranczey, Rank[zčiey ‘staiga, netikėtai’, Régimay ‘viešai, atvirai’, Pouiłłam ‘visai’, Palengway, pamažay ‘pamažu’, Trumpintley, Taipojau, Nieku budu, podraugiey ‘drauge’, Skiru ‘skyrium’, Pripultinay, nezinomis, galausiey; plg. taip pat slavybes Czie|u, Neczie|u, Miermay ‘nuosaikiai’, Wiežlibay ‘patogiai, padoriai’, Nopro|nay ‘veltui’, Abelnay ‘visiskai’. Toate celelalte adverbe prezentate de F.Haack nu se deosebesc prin nimic deosebit de cele folosite în limba actuală. Ele, ca și în celelalte gramatici menționate aici, sunt de origini și tipuri derivaționale diverse: pronominale, adjectivale, substantivale, verbale sau participiale, cu sufixe și prefixe sau fără acestea; altele au evoluat pur și simplu din forme cazuale fosilizate — toate sunt exact ca cele folosite și astăzi. Dintre cuvintele aparținând părților invariabile ale vorbirii pe care F.Haack le-a inclus printre ad- 22 dintre acțiuni, după modelul gramaticii lui D. Kleinas sau al gramaticilor altor limbi, se pot menționa particulele Ar, Argi, argu, bau, bes, er, Arme, Ne, Negi, artės «poate», ben, Nugai, E[te «să»], Szday, wey, te, tikt, tiktay; interjecțiile ak, Ey, Ayman; conjuncțiile Butent, Kaip antay, jü; cuvintele modale Teſa, Berod’s, Beje, Pirmà, Antrà, Trečià; cf. conjuncția tradusă Wienok, particula slavă Lįž «numai». Este interesant că F. Haack folosea deja conjuncții încă foarte populare și astăzi, precum Butent, Kaip antay, și cuvinte modale precum Tieſa, Berod’s, Beje. Astfel de fapte, deși destul de simple, arată legătura strânsă a limbii autorului gramaticii cu limba vie a poporului. În capitolul gramaticii consacrat adjectivului, unde sunt tratate și numeralele (căci autorul le include în categoria adjectivelor), sunt considerate adverbe („adverbia numeralia”) chiar și expresii precum o dată, de două ori, de trei ori..., treizeci și una de ori..., de două sute de ori, de o mie de ori. Desigur, aceasta se explică prin faptul că adverbele, privite numai din punct de vedere semantic, erau confundate nu doar cu părțile de vorbire invariabile, ci uneori chiar și cu unele cuvinte flexionare sau chiar cu îmbinări de cuvinte. Pe de altă parte, autorul gramaticii putea să intuiască măcar apropierea unora dintre aceste conjuncții de adverbe. E suficient ca al doilea component al unor asemenea conjuncții să se scurteze prin erodarea terminației cazuale, iar alipindu-se de primul component, va forma un adverb compus propriu-zis; cf.: o dată, de două ori, de trei ori... Aici se pot menționa și alte adverbe contemporane formate în același mod, de exemplu: o dată, de două ori, de trei ori..., prima dată, a doua oară, a treia oară..., pentru prima oară, pentru a doua oară, pentru a treia oară... În continuare, este important să vedem prin ce se deosebește clasificarea semantică a adverbelor din gramatica lui F. Haack (o lucrare deja din secolul al XVIII-lea) de clasificările corespunzătoare din celelalte două gramatici, cele mai vechi, ale lui D. Kleinas și K. Sapūnas și T. Šulcas (lucrări încă din secolul al XVII-lea). Baza clasificărilor semantice ale adverbelor în toate aceste trei gramatici este aceeași — sensul lexical al adverbelor. Deoarece în toate aceste gramatici particulele, uneori și unele conjuncții, chiar și interjecțiile și cuvintele modale sunt confundate în mod constant cu adverbele, la baza clasificării semantice a adverbelor intră și sensurile tuturor acestor cuvinte din urmă, care sunt adesea foarte subtile, difuze și neclare, atât de greu sau chiar imposibil de definit. Schema clasificării a fost, cel mai probabil, împrumutată din gramaticile limbilor clasice; folosirea acestora în gramatica limbii lituaniene este atestată limpede de confruntarea și compararea sensurilor din lituaniană cu fenomenele limbilor clasice, precum și de aluzii precum „more Graecorum, more Latinorum” sau „sicut apud Latinos” și altele asemenea. Influența gramaticilor limbilor clasice a determinat, cel puțin în parte, și numărul aproximativ egal al subsecțiunilor semantice dedicate adverbelor în gramaticile lituaniene. Într-adevăr, la prima vedere, cel mai mic număr de subsecțiuni pare să fie în gramatica lui D. Kleinas — 17, iar cel mai mare, în gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas — 24; în realitate însă, și în gramatica lui D. Kleinas adverbele de timp sunt împărțite în trei grupuri mai mici: ale timpului prezent, trecut și viitor, iar adverbele de cantitate, tot în trei grupuri mai mici: de numărare, de intensificare și de atenuare. Așadar, și în gramatica lui D. Kleinas există 17 subsecțiuni semantice principale ale adverbului, iar împreună cu acele grupuri mai mici, în total 23 cu acele grupuri mai mici, în total 22. În gramatica lui F. Haack există 23 de astfel de subsecțiuni. Denumirile latine ale acestor subsecțiuni nu puteau apărea în toate cele trei gramatici nici ele fără influența gramaticilor altor limbi, în primul rând a celor latine. Este interesant că până și în gramaticile vremii scrise în germană întreaga terminologie gramaticală de bază este latină. Așa este și gramatica lui F. Haack. Prin urmare, și aici denumirile subsecțiunilor semantice ale adverbului sunt latine, și anume: 1) locului, 2) timpului, 3) numărului, 4) cantității, 5) calității, 6) interogării, 7) asemănării, 8) comparării, 9) intensificării, 10) diminuării, 15) jurământului, 16) dorinței, 17) îndemnului, 18) reunirii și separării, 19) excluderii, diminuării, 20) corectării, 21) concesiei, 22) ordinii, 23) rezultatului. Majoritatea acestor denumiri se regăsesc în capitolele despre adverbe din toate cele trei gramatici timpurii, dar în fiecare dintre ele apare și câte o denumire care nu se repetă, de pildă, nefolosită în gramatica lui D. Kleinas. Această împrejurare se explică prin faptul că în capitolul despre adverbe din gramatica lui D. Kleinas sunt ceva mai puține particule, conjuncții, interjecții și alte cuvinte, care abundă în gramaticile celorlalți doi autori. Este de înțeles că, cu cât au fost incluse mai multe pretinse adverbe în gramatică, cu atât a fost nevoie de mai multe definiții ale sensului lor. De exemplu, în gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas, subsecțiunea XI despre adverbe poartă titlul [adverbia] explanandi, adică adverbe ale expunerii, ale dezvoltării. În realitate, aici sunt prezentate nu adverbe, ci doar conjuncții autentice Idant, Jei și pronumele Tatai, pe care autorul îl redă în latină prin zd est «adică». Așadar, și acest pronume este înțeles de autor ca o anumită conjuncție, folosită înaintea explicării unui cuvânt sau a unei expresii. Uneori, exemplele ilustrative prezentate par să nu confirme denumirea subsecțiunii. Iată, de pildă, subsecțiunea XXIII despre adverbe din gramatica lui F. Haack (de altfel, copiată pur și simplu cuvânt cu cuvânt din subsecțiunea XIV despre adverbe din gramatica lui D. Kleinas) este intitulată în latină [adverbia] eventus, «adverbe ale rezultatului», însă exemplele ilustrative prezentate în ea, Pripultinay (în gramatica lui D. Kleinas — pripultiney), Palaimingay, Neticżomis, neżinomomis, nu pot indica rezultat prin ele însele. În anumite cazuri, numai verbele de care s-ar alipi aceste adverbe ar putea exprima aici un rezultat. F. Haack, la fel ca autorii celor două gramatici timpurii (D. Kleinas și K. Sapūnas și T. Šulcas), include în categoria adverbelor nu doar toate particulele, câte un cuvânt modal, o conjuncție, un cuvânt de legătură oarecare sau chiar o interjecție, ci uneori și câte o formă cazuală ori chiar o îmbinare de cuvinte. De pildă, în gramatica sa, F. Haack a copiat pur și simplu cuvânt cu cuvânt din gramatica lui D. Kleinas și a clasificat printre adverbele de loc formele de instrumental Szù Daiktu, Anù Daiktu, Niekatru Daiktu. Ceea ce ne interesează în mod deosebit acum este că autorii primelor gramatici ale limbii lituaniene au observat, cu aproape 350 de ani în urmă, caracterul adverbial al unor asemenea forme de instrumental, o anumită îndepărtare a lor de sensul cazual și apropierea de adverb. Căci aceasta este, dintotdeauna, natura instrumentalului de loc. Totuși, nici astăzi nu am putea considera formele de instrumental menționate adverbe propriu-zise, așa cum nu putem considera adverbe nici expresii din limba actuală precum în ziua de azi, în ziua aceea, în ziua următoare, deoarece aici „ziua” este un substantiv propriu-zis ga- 24 inininkas, deși are sens temporal caracteristic adverbului, rămânând însă un cuvânt determinat, a cărui valoare substantivală este întărită de atributele pronominale acordate šią, aną, kitą. Dar, de îndată ce, prin folosirea lor permanentă, sensul temporal al îmbinărilor de tipul indicat aici a început să se fixeze, iar sensul cazual să se estompeze totodată, încă de acum sute de ani a început să devină inutilă marca sensului cazual — terminația celui de-al doilea element, iar după căderea ei în fluxul viu al limbii, cele două elemente ale îmbinării trebuiau să se contopească într-un singur cuvânt: šiandien, šiąndie; vezi, de asemenea, adverbele anańdie, kitańdie și numeroase cuvinte mai noi, formate deja potrivit tendințelor interne de evoluție a adverbelor, de pildă: anańdie, anańdie ai, anańdienais etc. De altfel, îmbinările din primele gramatici Szę Dąiktu, Anų Dąiktu, Nie katu Dąiktu nu pot fi considerate nici astăzi adverbe și din motivul că dąiktas este un substantiv foarte concret, deși, printre alte sensuri, are și unul locativ, deosebit de caracteristic adverbului. În plus, terminația instrumentalului -u a cuvântului dąiktas nu a arătat niciodată tendința de a se eroda, iar îmbinările cu acest substantiv, pe care autorii primelor gramatici le-au inclus în categoria adverbelor, nu s-ar fi putut contopi niciodată într-un singur cuvânt și transforma în adverbe propriu-zise. F. Haack sesiza și un anumit caracter adverbial al altor instrumentale: printre adverbe a inclus îmbinările Szitų budu, Nieku budu (cf. aceeași îmbinare cu sensul ‘nullo modo’ Sap 66), care, deși s-au apropiat de adverbe, nu au devenit adverbe. Aici se poate menționa și îmbinarea Tulas kartu ‘de câteva ori, uneori’, pe care F. Haack o consideră adverb, dar care nu este pe deplin clară, întrucât legătura dintre nominativul singular al pronumelui tūlas și genitivul plural al substantivului kartų nu este pe deplin inteligibilă aici. Nu putem să nu ne mirăm că F. Haack a înțeles la fel de bine și procesul propriu-zis de adverbializare a cazurilor sau a anumitor îmbinări, sesizând caracterul lor adverbial ori adverbializarea completă; cf. cazurile sau îmbinările precum Dienoj, Rytmečezis, Wakarais, Pietumis, Kas metą, Czie/ų, Neczie/ų, Naktimis, Walandėlę, I/ž naujo, Po wi/jam ‘întru totul, complet’, al căror grad înalt de apropiere de adverbe sau a căror adverbializare completă nu prea ar putea fi puse la îndoială nici astăzi. Încheind observațiile despre adverbul din gramatica lui F. Haack, se poate ajunge la următoarele concluzii. 1. Chiar și cunoașterea mai aprofundată a adverbului din gramatica lui F. Haack arată că autorul acesteia era un cunoscător perspicace al limbii lituaniene, capabil să scrie, având la dispoziție foarte puține surse — doar câteva dintre cele mai vechi gramatici —, o gramatică lituaniană destul de originală, în formă de compendiu, destinată unor categorii de cititori și mai largi decât gramatica lui D. Klein, prima de acest fel. De prima gramatică a lui D. Klein puteau beneficia numai acele categorii ale intelectualității (mai ales din Lituania Prusacă) pentru care limba latină era inteligibilă. Gramatica lui F. Haack, ca și ”Compendium”ul lui D. Klein, era accesibilă tuturor cititorilor cunoscători ai limbii germane, iar în Lituania Prusacă, pe atunci, existau mai mulți asemenea cititori, deoarece limba de predare în școli era germana. P r i e l i n k s n i s. F. Haack, la fel ca D. Klein, nu oferă nicio definiție a prepozițiilor (H 326—328). El le consideră, asemenea adverbelor, conjuncțiilor și interjecțiilor, cuvinte invariabile, sau particule (particulae). Printre prepoziții le include și prefixele, precum și postpozițiile, de exemplu: ap, api, at, par, pa, da, pi, na. Toate aceste elemente de cuvânt le consideră 25 prepoziții inseparabile (inseparabilēs), deoarece nu se folosesc separat, de exemplu: apgallu ‘înving’. Postpozițiile pi și na se află la sfârșitul unui substantiv sau pronume, de exemplu: Diewop ‘la Dumnezeu’, manes̩p ‘la mine’, miestana ‘în oraș’. În cazul pluralului, spune autorul, între genitiv și pi se interpune m: muʃump ‘la noi’, juʃump ‘la voi’. Prepozițiile separabile pot guverna unul sau mai multe cazuri. Genitivul este guvernat de nùg, pirm, dėl, ant, tarp, iš; acuzativul — de per, pas, pra, arba pro, apie, aplink, prieš, į, ing; instrumentalul (ablativum instrumentalem) — de su, ties. Iki guvernează genitivul și dativul; genitivul și acuzativul sunt guvernate de už, dar cu sensuri diferite: când înseamnă ‘dincolo’, cere genitivul, iar când înseamnă ‘la fel ca’, cere acuzativul. Pagal (secundum) și Prieg ‘lângă’ guvernează fără deosebire atât genitivul, cât și acuzativul. După cum vedem, aceste două prepoziții se folosesc puțin diferit în limba actuală: prima cu acuzativul, iar a doua (mai exact, prie) cu genitivul. Prepoziția po se folosește cu cazuri diferite pentru a exprima sensuri diferite, de exemplu: po kairės Rankos (exprimând locul), po ſzwentòs Traicės, arba po ſzwentai Traicei (exprimând timpul). În limba actuală, dativul se folosește și pentru exprimarea relației de loc (po kairei rankai). Autorul gramaticii nu oferă un asemenea exemplu. Aceeași prepoziție (po) guvernează acuzativul când înseamnă ‘de-a lungul’ (po wiʃʃą ʃwietą) și instrumentalul când înseamnă ‘în fața, în prezența’ (po Diewu eʃme) sau ‘dedesubt, mai jos’ (po Dangumi). După cum se vede din această scurtă prezentare, capitolul despre prepoziții din gramatica lui F. Haack este foarte succint și schematic, dar, în schimb, organizat, consecvent, relativ exact și foarte lituanian: se poate spune că în el nu există deloc prepoziții nelituaniene sau utilizări nelituaniene ale acestora. Toate prepozițiile evidențiate de F. Haack, cu excepția doar a câtorva mai arhaice (ing, prieg), sunt normative și astăzi, dacă le normalizăm ortografia, ceea ce, la rândul său, arată eforturile autorului de a normativiza limba literară. J u n g t u k a s. Capitolul despre conjuncții din această gramatică este și mai schematic decât cel despre prepoziții. Titlul său, pe jumătate german și pe jumătate latin, este ”Von den Conjunctionibus”, iar conținutul este expus în opt paragrafe scurte, fiecare de una până la trei rânduri, în care sunt enumerate în latină opt grupuri de conjuncții. Iată-le: 1. copulative (ir, bey, irgi, o, teipag, taipajeg), 2. disjunctive (ar, argi, arba, buk buk), 3. condiționale (jei, jeigu, jeig, ȷeyne, kitaip), 4. adversative (Bet, bettaig, á, arba, o taczau, ben, tikłay, lyſz, wienok), 5. concesive (kacz, kac zeyg, norint, jeib, jeygi), 6. cauzale (nės, nėſa, nėſang, jog, kadangi, jeib, idant, jeng, kaip, kada ‘că’), 7. concluzive (todėl, todėley, todrin), 8. de succesiune, relaționale (priegtam, toliaus, potam, tapagalaus, galáuſey, paſkiauſey). Capitolul despre conjuncții al lui F. Haack nu se deosebește prin concizie și organizare de capitolele dedicate celorlalte părți invariabile de vorbire. Denumirile latine ale grupurilor individuale de conjuncții sunt, de asemenea, foarte exacte. Totuși, acest capitol se deosebește mult de cele despre adverbe și prepoziții prin conținut și prin conjuncțiile prezentate: aici se găsesc mai multe cuvinte nelituaniene decât în celelalte capitole și, mai ales, unele foarte arhaice în comparație cu limba literară actuală. Nelituaniene sunt, de exemplu, á (slav.) ‘iar’, lyſz (slav.) ‘doar’, kacz, kac zeyg (cf. poloneză choć, chociaż); dintre formele cunoscute numai din scrierile vechi sau mai vechi se numără teipag, taipajeg, jeygi, jeig, bettaig, jeib, nė s, nėſa, 26 nešang, jeib, jeng, kada ‘kad’, todrin, tapagalaus. Nu mai corespund normei actuale nici taczaus, vienok. Observând conjuncțiile din această gramatică (ca și, în general, pe cele din primele gramatici), sare în ochi diferența lor mai mare față de conjuncțiile actuale, o anumită instabilitate și mobilitate a acestora. Această particularitate se explică, probabil, prin faptul că conjuncția este o parte de vorbire care începe să se dezvolte mai târziu decât celelalte. În orice limbă veche, în perioada preliterară, numărul conjuncțiilor trebuie să fi fost foarte limitat. Limba vorbită se mulțumește, în general, cu un inventar mai restrâns de conjuncții, întrucât îi sunt mai caracteristice construcțiile simple, fără conjuncții. Conjuncțiile devin deosebit de necesare în perioada scrisă a oricărei limbi. În limba lituaniană, nevoia de conjuncții a devenit deosebit de mare atunci când vechii scriitori au început să traducă din alte limbi, cu un sistem de conjuncții mai dezvoltat, diverse texte, mai ales cu conținut religios: rugăciuni, imnuri, Biblia etc. În astfel de cazuri, de regulă, conjuncțiile proprii nu sunt suficiente; trebuie împrumutate din alte limbi sau create în grabă cu mijloacele limbii proprii. Atunci apar în limbă împrumuturi și neologisme create în grabă, care, în cele din urmă, trebuie să dispară din limbă, făcând loc unor forme mai noi și mai precise. Interjecția. Ca și în general în toate primele gramatici, și în gramatica lui F. Haack capitolul despre interjecție este foarte scurt — abia zece rânduri. Aici autorul numără nu mai puțin de zece grupuri de interjecții, denumite, ca și conjuncțiile, astfel: 1. ale exclamării (o, ak), 2. ale afecțiunii (mielul, aukjut), 3. ale râsului (a, ė, á), 4. ale durerii (ay, ak, deja, ayman), 5. ale mustrării (a, o, ba), 6. ale înjurăturii (czui, Pui), 7. ale plânsului (Ui, ui, ui), 8. ale ajutorului (a a), 9. ale amenințării (Nu, nu), 10. ale reducerii la tăcere (tit[z, štit[z, št, p]t). Faptul că F. Haack a folosit în mare măsură gramatica lui D. Klein este demonstrat, printre altele, și de capitolul despre interjecție. Aici, primele cinci grupuri de interjecții sunt copiate pur și simplu, cuvânt cu cuvânt, din gramatica lui D. Klein, iar exact aceleași exemple sunt prezentate în aceeași ordine. Diferă ușor doar denumirile latine ale acestor grupuri: D. Klein le-a format având mai mult în vedere interjecțiile înseși, iar F. Haack — cititorul. De aceea, primul a folosit pentru denumirea lor forma de gerunziu, iar al doilea — forma participiului prezent activ; cf. D. Klein (interjectiones) exclamandi și F. Haack — exclamantis. Deși sunt menționate aici puține interjecții, ele sunt foarte lituaniene, ca și în gramatica lui D. Klein. De altfel, cel puțin unul dintre cuvintele pe care ambii autori îl menționează aici și îl clasifică drept interjecție — anume deja — este mai degrabă un cuvânt modal decât o interjecție. Este interesant că niciunul dintre autorii primelor gramatici nu a scos în evidență onomatopeele noastre, ca și cum nu le-ar fi considerat cuvinte. Onomatopeea este o categorie care a fost inclusă în gramatici ca parte de vorbire mult mai târziu, când s-a acordat mai multă atenție limbii vorbite și limbii operelor literare care o reflectă. IV. P.F. Ruigio, „Începuturile unei gramatici lituaniene”1 Adverbul. Între aparițiile gramaticilor lui D. Klein și P. F. Ruigys sunt 94 de ani (aproape un secol). În acest răstimp (adică din 1653 până în 1747) 1Anfangsgründe einer Littauischen Grammatik in ihrem natürlichen Zusammenhange entworfen von Paul Friedrich Ruhig... Königsberg... 1747 (toliau sutr. R). 27 În Lituania Prusiană au apărut cel puțin patru gramatici ale limbii lituaniene, scrise de autori diferiți, în care, pe lângă aspectele de fonetică, ortografie, dialecte, formare a cuvintelor și sintaxă, tratate de obicei foarte succint, sunt prezentate ceva mai pe larg aspectele de morfologie — sunt descrise toate părțile de vorbire recunoscute în acea vreme: substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, participiul, adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția. În comparație cu clasificarea obișnuită a părților de vorbire din zilele noastre, aici lipsesc doar particula și onomatopeea. Particula este inclusă aici în adverb, iar despre onomatopee încă nu se face nicio mențiune. În schimb, numărul părților de vorbire este sporit de participiu, considerat o parte de vorbire distinctă. În toate cele patru gramatici timpurii, toate părțile de vorbire sunt împărțite în două categorii: prima cuprinde părțile de vorbire flexibile (substantivul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul, participiul), iar a doua — părțile de vorbire invariabile (adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția). De altfel, în toate cele patru gramatici părțile de vorbire invariabile sunt numite particule (particulae), astfel că și adverbele sunt considerate aici particule sau particule gramaticale. P. F. Ruigys numește totalitatea părților de vorbire ”die so genannten Partes Orationis” R 18. În alt loc, el numește părțile de vorbire invariabile Nebenwörter R 115. Așadar, și pentru el adverbele sunt particulae, sau Nebenwörter — cu alte cuvinte, particule sau cuvinte secundare, subordonate. Capitolul despre adverb din gramatica lui P. F. Ruigys începe, s-ar putea spune, exact cu aceleași cuvinte ca în gramatica lui F. Haack, dar formarea adverbelor este descrisă de el (P. F. Ruigys) mult mai amănunțit decât în toate gramaticile apărute înaintea sa. În primul rând, el susține că adverbele pot fi formate de la verbe și ilustrează această afirmație prin adverbe derivate din participii de necesitate, precum Laupſintinay, Myletinay, care s-ar forma de la infinitivul verbului prin adăugarea „silabei” (die Sylbe) nay. Apoi, asemenea tuturor autorilor gramaticilor anterioare, a observat cu justețe adverbializarea „ablativului” substantivelor, adică a locativului și instrumentalului; cf. afirmația sa: ”Es ist zum voraus anzumerken... Daß sich... adverbia machen lassen,, von Nominibus Subst. deren Ablativus localis und besonders instrumentalis adverbialiter gebraucht wird, z.E. Widdųj’ drinner, Pulkų oder Pulkūais haufenweise” R 115—116. Mai departe se vorbește despre formarea adverbelor adjectivale și participiale, ilustrată prin exemple precum: Geras — geray, Didis — didey, Gražūs — gražey, Žinnomas — žinnomay. Sunt abordate aici și formele de comparativ și superlativ ale adverbelor adjectivale, precum și formarea adverbelor cu sufixul -yn: ”Geray, Compar. geráus besser, Superl. geráus am besten” R 116. Terminația cu accent circumflex ascuțit este indicată de finalul cuvântului áus, iar cea cu accent circumflex grav — de áus. Este interesant că forma de superlativ a unor astfel de adverbe este prezentată mai întâi cu terminația áus, de parcă aceasta ar fi forma obișnuită, de bază, iar despre terminația completă a superlativului áusey (=iausiai) se spune doar că la geráus se adaugă adesea și ey (=iai). Ar rezulta că pe atunci exista o tendință de a scurta formele de superlativ, lucru care nu se întâlnește nici în gramaticile lui D. Klein, nici în cele ale lui K. Sapūnas și T. Schultz. Deși nu chiar cu exactitate, P. F. Ruigys explică într-un mod foarte interesant sensul adverbelor cu sufixul -yn și folosirea lor cu verbul eiti, care într-un caz (de exemplu, Geryn eiti) înseamnă ‘werden, fieri’, iar în celălalt (de exemplu, Eik tolyn) are sensul obișnuit al mersului. Inexactă 28 aici este doar afirmația că, chipurile, yn formează comparativul; cf.: ”Bei dem verbo eiti... wird in Comparativo yn angehänget” R 116. La fel de inexactă este afirmația că adverbelor li se adaugă „particule inseparabile” gi, gu, juk, ja, pi, na, link, jau, deoarece, în realitate, unele dintre ele nu se contopesc cu adverbul sau nu se contopesc întotdeauna cu acesta (de exemplu: juk, link, jau). Și în gramatica lui P. F. Ruigys sunt prezentate 23 de subsecțiuni semantice ale adverbelor, în care, ca și în toate celelalte gramatici din acea vreme, sunt incluse și particulele. Deși multe dintre exemplele consemnate aici coincid întru totul cu cele din alte gramatici (mai ales cu cele din gramatica lui F. Haack), aici se găsesc și multe exemple care nu apar în celelalte gramatici. Așadar, și P. F. Ruigys a folosit alte gramatici, încercând totodată să prezinte adverbe ceva mai variate. De exemplu, au fost copiate în întregime din alte gramatici (ale lui D. Klein sau F. Haack) particule precum ar, argi, argi, bau, bės ‘ar’, Arne., considerate de toți drept adverbe. P. F. Ruigys pare să fi folosit pe scară largă gramatica lui F. Haack la împărțirea adverbelor în subsecțiuni semantice. În ambele gramatici, titlurile acestor subsecțiuni coincid întru totul; izbesc prin identitatea absolută a numerotării (ordinii) și prin numărul exact al acestora (mai precis, 23). Multe dintre exemplele din aceste subsecțiuni nu numai că sunt identice, ci sunt și enumerate în aceeași ordine. Totuși, găsim aici și exemple care lipsesc din gramaticile anterioare. Prin urmare, acestea nu au fost copiate din alte gramatici, ci au fost adunate independent de autor. Sunt adverbe sau cuvinte, particule și expresii pe care autorul le-a considerat astfel, de exemplu: Tam dáikte, I[z kažinkur, Tenuy, Ténlink, Tenjau, Szénlink, Anàpu], į widdų; į[z užpakalo; Dabàr tikt, Dár ne; Tùla kartù, Kiek sykù, Daug sykù, Wienlinkay, Dár wienera tiek, Dwéje tiek, Tréje tiek, Kétwera tiek, Penkera tiek, S[é]zera tiek, Septynera tiek, A[š]tonera tiek, Devynera tiek, De[š]zimtera tiek, Szimtera tiek, Tùk[stantera tiek, Toktù ‘taigi’, Koktù ‘welcher gestalt’, Bjaurey, I[š]mintingay, Tìkkray, Wertay, Stipprey, Nù[š]zirdžiey, Preteli[š]zkay, Szwelney, Mandagiey, Dikay, Regèmay, Dówanay, Meiley, Užką, Kù budu; Néy ‘tartum, lyg’, Szittàipo, Szittu budù; ir wel, Pamažėlù; I[z tie], Manding, Mán ródo; Nieku budù; Kázin, Konè ‘beveik’; Testow ‘tegul’, Bent Sykį. P. F. Ruigys a mers atât de departe cu alcătuirea subsecțiunilor semantice ale adverbelor, încât în ele au fost incluse construcții și locuțiuni adverbiale, ba chiar expresii frazeologice și idiomuri (uneori nu tocmai lituaniene), de exemplu: Ant antro ‘zum andern’, Ant tréčio ‘zum dritten’...; Wienam dáikte, Ko ne mittes? ‘de ce nu?’, Kai mą Diews (subliniind certitudinea foarte mare a ceva), Diewė dūk kad. După cum vedem, prin abundența și varietatea mai mare a exemplelor din capitolul despre adverb, gramatica lui P. F. Ruigys o întrece pe celelalte gramatici anterioare, ceea ce atestă deja cunoașterea profundă a limbii materne de către autor și legătura sa foarte strânsă cu poporul și cu limba vorbită de acesta. Referirile la latină, greaca veche și ebraică, precum și compararea faptelor acestor limbi cu cele ale limbii lituaniene arată că P. F. Ruigys era un lingvist bine pregătit. Fără îndoială, bazele lituanisticii le-a dobândit mai întâi de la tatăl său, Pilypas Ruigys, un important lituanist al secolului al XVIII-lea, autor al renumitului „Dicționar lituanian–german și german–lituanian” și al celebrului tratat ”Betrachtung der Littauischen Sprache”; studiile de la Königsberg trebuie să-l fi ajutat, de asemenea, în mare măsură. 29 universitate și predarea ca docent la Seminarul de limba lituaniană. P r i e l i n k s n i s. Potrivit lui P. F. Ruigys, prepoziția este o particulă, adică un cuvânt secundar invariabil, folosit pentru a preciza ceva alături de un nume, adică de un substantiv, de exemplu Pas Brolį R 18. Ca și în alte gramatici timpurii, aici sunt recunoscute două tipuri de prepoziții: separabile (separabiles) și inseparabile (inseparabiles). Primele sunt prezentate în funcție de regimul cazual (R 122–123). Prepoziții cu genitivul: Nū, nū, nūg, pirm, dėl, ant, tarp, įž, be, pri, prie, prieg, arti, de exemplu: Nūg manęs, pirm to Czie[o, dėl Žmonū, ant Kalno, tarp Dangaus bey Žėmės, įž gėros Wāles, be Razumo, prie Butto „lângă casă”, arti Kėlo. Prepoziții cu acuzativul: Per, pas, pra, arba pro, apie, aplink, prie[ž, į, ing, pa[kui, pagal, linkay, de exemplu: Per tiltą, pas manę, pro Wartus, apie tą Dāiktą* kalba, aplink Bažnyčią. Prie[ž Karāly [tengtis („a se ridica, a se răscula”), į Dangų nukakti, pa[kui jį, pagal Žodį Diewo, menę link. Prepoziții cu instrumentalul: [u, [ulyg, ties, de exemplu: Su gera Walė, [ulyg Dienā, ties Buttū. Cu genitivul și dativul se folosește ikki: Ikki [žios Dienos ir[zei Dienai. Prepoziția už se folosește cu genitivul când înseamnă „dincolo, de cealaltă parte”: Už Butto stow; în caz contrar, cu acuzativul: už jį užmokėjo. Pagal se folosește atât cu acuzativul, cât și cu genitivul, iar prieg — atât cu acuzativul, cât și cu dativul: Pagal Žodžio (ir Žodį)Diewo, priegto ir priegtam. Prepoziția po guvernează cazuri diferite în funcție de sens: genitivul (po kairės rankos, po [žwento Traicės), dativul (po [žwentaį Traicei), acuzativul (po wi[fą [wietą, po du, po trys) și instrumentalul (po Diewu e[me, po Dangumi, po Stalū). Potrivit lui P. F. Ruigys, prepozițiile separabile se folosesc contopite cu substantivele: Antwožas, Pirmgalis, Prgweizda, Tarply[ė, Nūmona „opinie”, [żbraukiei „ceea ce cade la pieptănarea inului, resturi”; cu adjectivele: Per[funku, užpérnik[žtis; cu pronumele: todėl, potam, priegtam; cu verbele: Nukertù, į[žeimù prie[tarāuju, į[ziilg[tu, U[ſikėtinu, užſikėtinu „mă încăpățânez”; cu adverbele: Berōds, pripultinay. La sfârșitul capitolului (R 124) se discută despre așa-numitele prepoziții inseparabile (inseparabiles), „care provin în cea mai mare parte din prepozițiile separabile, iar acestea din urmă — din limba greacă. Printre ele se numără ap, api (din apie), at, par (din per), pa (din pas sau po), pi (din pri) și na. Primele se găsesc la începutul cuvântului, cele din urmă, și anume pi, na — la sfârșitul cuvântului”. Comparați-le în substantivele apdangalas, Pawa[aris, at[tankas „rest”, Pardo[zkę „vânzare”; în adjectivele Apkunus „îngrășat”; în verbele apžūrù, apipjāustu (=apipjāustau), ateimì, pareimì, pākā[u; în adverbele atgalōs, aplink, palaimingay. *Ar trebui să fie Dāiktą. 30 Despre postpozițiile inseparabile pi și na se spune următoarele. Prima apare la genitivul, instrumentalul și locativul substantivelor, iar cea de-a doua — la finalul acuzativului (i și a final pot cădea, de exemplu: Diewopi, Diewumpi (cu m epentetic) în loc de Diewupi, Diewip’ din Diewije în loc de Diewė, Gražaumpi, Gražampi, Wienopi, Wienampi, Wienip’, Manęs[pi], mu[?]umpi, mu[j]ip’. Na apare la singularul substantivului, de exemplu: Danguna, Dangun’ și la adverb: Tolun, Laukan, Auk[š]tyn. Concepția lui P.F.Ruigys despre prepozițiile separabile și inseparabile este oarecum diferită de cea a celorlalți autori ai primelor gramatici: el numește prepoziții separabile și unele adverbe, de exemplu: ap, api, at, par, pa. În această privință este de acord cu K.C.Milkus, care, de fapt, a copiat în mare parte tocmai de la el. În plus, P.F.Ruigys are, poate mai mult decât ceilalți primi gramaticieni ai noștri, legături cu lingvistica romantică. Acest lucru se vede chiar din capitolul despre prepoziții, unde se afirmă că prepozițiile separabile ar proveni din limba greacă. În această gramatică nu găsim alte particularități sau rarități mai importante privind prepozițiile. Poate doar faptul că aici este considerat prepoziție inseparabilă be din cuvântul modal Berōds, pe care autorul îl include în categoria prepozițiilor. Prepozițiile sunt menționate și în secțiunea ”Vom Regimine Praepositionum” (R 148). Aici întâlnim considerații ciudate și totodată interesante ale autorului despre faptul că prepozițiile ”in compositione bei den Verbis” (adică prefixele verbale) guvernează cazurile cerute de verbul însuși. Dacă verbul ”extra compositionem” (adică fără prefix) nu guvernează direct, cu alte cuvinte este neutru din punctul de vedere al regimului, atunci ”in compositione” primește cazul guvernat de prefix, de exemplu: Ap[stoti Pillį, Apgalėti Nėpriešlį, Pėržengti Prij[akimus, Pėrgalėti Welnią, Praeimi Bažnyčią, Užžengti Dangų, Užgėrti ka[žką. Este de înțeles că asemenea considerații au putut fi provocate doar de confundarea prefixelor cu prepozițiile. Ciudată și totodată interesantă este și observația autorului că pirm, ikki pot fi folosite și ca conjuncții. Acest lucru este ilustrat prin exemplele: Pirm nueinant, Pirm mán nuejus, Ikki au[štant, Ikki mán atei[jent. Interesant aici este faptul că autorul a sesizat întrebuințarea specială a acestor prepoziții și, pentru a o descrie, le-a inclus în asemenea cazuri chiar în categoria conjuncțiilor. C o n j u n c ț i a. Sunt enumerate aici următoarele conjuncții: 1) copulative: Ir, bey, irgì, o, teip, taip; 2) disjunctive: ar ar, ar arba, buk buk, ney ney; 3) condiționale: jėy, jeygu, jeygi, jeyme, kittayp, pirm, pirm neng; 4) adversative: allė, bet, ben, tiktay, wienók, ben ne; 5) concesive: Kacz, kacżeyg, norint, nēy, kad ir; 6) cauzale: Nēs, ne[a, ne[ang, jog, kadangi, būtent, jeib, idant, kad; 7) conclusive: Todėl, todėley, aža ‘kad net’,tau; 8) de relație: Priegtam, toliauš, potám, galáu[ey, pa[kiáu[ey, ikki R 124—125. Ele diferă puțin de conjuncțiile prezentate în celelalte prime gramatici. Cele mai multe sunt lituaniene și încă se folosesc și astăzi, dar există și destule care nu mai sunt folosite, de exemplu: buk buk, jeygi, pirm neng, allė, wienók, Kacz, kacżeygi, Nēs, nē[a, Nē[ang, jeib, aža, Priegtam, Toliaus. Unele dintre ele sunt calcuri: buk buk, wienók (cf. poloneză bądź bądź, jednak); împrumuturi (polonisme): allė, Kacz, kacżeygi, aža; arhaisme: jeygi, pirm neng, nēs, nē[a, nē[ang, jeib, Priegtam, Toliaus. Despre conjuncții se vorbește și în secțiunea de sintaxă ”Vom regimine Conjunctionum” (R 149—151). Aici, mai mult decât în celelalte prime gramatici, 31 sunt prezentate fapte vii de limbă — propoziții și expresii de altă natură, care ilustrează folosirea conjuncțiilor și particularitățile de îmbinare a cuvintelor și propozițiilor, de exemplu: Kaip Pons Dievus Dangų bey Žemę sutwere, tay Žėmė buvo pulſta ir tuſzcza, o (ir) buvo Tamſu ant Gillybės. Despre îmbinarea substantivelor se spune în continuare că bey leagă doar cuvinte separate: Saulė bey Mėnu; Bey gerieji, bey piktieji, beygi kožnas Žmogus. O „și” leagă propoziții: Aſz jūs myliu, o jūs mane ne mylit; O Pons Dievus paſakė Obroomu. Ir leagă atât substantive, cât și verbe, precum și propoziții: Dangus ir Žėmė ſugrùs ir niekù pawirs, ir Ponas Dievus abbùdu kitokiu padarys. Folosirea „conjuncțiilor verbale” cu formele modului indicativ și conjunctiv: Mės džiauġſimės, kad Kriſtus ateis; Ką miſliji, kad dabar Kriſtus ateitu?; Ir praſzykime Dievą, kad (jeib, idant) Pakąjų dūtų ant Žėmės. Folosirea prepozițiilor pirm și ikki, incluse în categoria conjuncțiilor, este ilustrată astfel: Pirm ateinant, jis ſawę apſakydis; Pirm tam būſent; Pirm Dangų ſutvėrus; Pirm mums atėjus; pirm Sālei (=saulei) užtekant; Ikki Kriſtui ateiſent (taip pat iki Kriſtus ateis); Ikki pawalgant paláuk (taip pat ikki pawálgyſu...). În realitate, aici este ilustrată nu atât folosirea acestor „conjuncții”, cât folosirea paralelă a verbelor și a formelor corespunzătoare de participiu, care nu coincide întru totul cu normele actuale. Folosirea participiilor și a verbelor în propoziție, mai degrabă decât cea a conjuncțiilor, este ilustrată și de asemenea exemple (mai ales cele în care conjuncțiile sunt complet omise):Girdžiu kad jis eſąs juſip’, arba kad jis eſti...; Pažadėjo man, kad Nammei būſęs, arba... bus; Herodas girdėjo, kad Iſzganvtojis uſzgimęs; buvo pažadėjęs kad Žmones buſę žegnoti; norėjo pabandyti, bau buſęs tikſkus; Klauſė, kur Awis eſanti; pirm numirſztas pažadėjo Žėgnonę dūti, jéy ſlaužiſes; kaip ji pradėjusi ſzaukti tai jis iſzbėgęs; Mės iſipážyſtam jog tai ne muſų eſanti Teiſybė; kokį nors Czeſą, kad tikrai paſitikėtuṃbim per jį amžinay buſę iſzganvyti; Pradėjo Paraonas gailėtis, jùs iſzleidęs. Cf. și: Sákoſi turįs (în loc de kad turįs); Kalbà buvo Iſzganvtojis užgimſęs; Atſákė Joſepas, wienas iš jų turįs Nammù kelláuti; iſz to galeſęs numatytį, ar jie Spėgai eſą; Jie ſáko eſą (kad eſą, arba é(ti) atſu(ti). Pažadėjo dūſęs; tyrinėjo kiek (adică ben) žinnąs iſz manes; Klauſė, kodėl (ben) jie eſą Spėgais; neſ ſakė (kad) pañukſtyſęs; netikkėſi (=netikkija?) ſuláukſenti Waikų; ſkundžiaſi Netėkės; nuſidùt nežiņngs. Potrivit autorului, posibilitatea omiterii conjuncției este ilustrată și de exemple precum: Jėzus pawadinnes Waikėlį ſawępi, klauſė jį, arba wadinnno Waikėlį awępi, klauſdams jį; Jėy Dievus ateidams raſtu tawę Griekose; Ką darydams apturėſu amžiną Gywātą [?] în loc de ką daryſu ir (taipo) apturėſu...? Folosirea vie, în vremea autorului, a construcțiilor cu participii și gerunzii în locul propozițiilor completive secundare cu conjuncția kad este ilustrată și de exemplele oferite de acesta: Kadangi Dievus iſzroda jį mus mylint, eum nos amare, taip pat jį mus mylintį (cf.: Kadangi Dievus iſzrod’, kad jis mus myl’); Miſliji mane turėſent, taip pat turėſentį Czeſą; girdėjau tawę ſweiką muſump’ parėjus, taip pat parėjuſį; Skundžiaſi ſawę nemylimą eſant, taip pat eſantį, taip pat Skundžias ne mylims eſąs. Cf. și: Dievė dùk mums naują Mėtą ſweikiems ſuláukt; Dùk mano 32 Cheamă-mă la tine; Spune-le celor care vor fi mântuiți; Când îmi spune asta, atunci s-a îndepărtat; Îi spune asta lui; când se apropie Ziua Judecății. Interjecția. Aici sunt prezentate zece grupuri ale acestei părți de vorbire: 1. exclamarea (o, ah!), 2. alintarea (dragule, mititel), 3. râsul (á, ã, ã), 4. durerea (vai, ah, vai, vai de mine, vai, vai, asta-i), 5. dojana (a, o, ba), 6. înjurătura (ciui, pui), 7. plânsul (Ui, ui, ui), 8. batjocura (a a), 9. chemarea (Ei, ei, Szuk/ztu, Minnáu), 10. liniștirea (Tit/ž, št, čit, pjt). Denumirile latine ale acestor grupuri și ordinea prezentării sunt exact aceleași ca în gramatica lui F. Haack, aici apărând doar câte un cuvânt nou (be/ka «oare», taiĝā, Szuk/ztu, Minnáu «nu», dar acesta este mai degrabă o particulă decât o interjecție). Și aici, după cum se vede din exemplele prezentate și din întreaga structură a capitolului, se copiază foarte mult din gramaticile anterioare. În capitolul de sintaxă exagerat de scurt, „Vom Regimine Interjectionum” (R 151), este prezentată doar folosirea interjecției Ak cu cazurile. Se spune aici că, referindu-se la persoana care vorbește, ak se folosește cu nominativul, dativul și acuzativul, iar când se adresează unei a doua persoane se folosește și vocativul: Ak! a/š Bednas!; Ak man Bednam!; Ak manę Bedną!; Ak! kok/ai Pauk/ztis!; Ak! Būda [zio Czéjo, o tempora, o mores!; Ak grie/žna/šis Žmogau! Afirmația autorului că ak guvernează (regieret) aici cazurile menționate nu poate fi, desigur, considerată corectă, deși arată efortul autorului de a identifica pretutindeni legături și raporturi între cuvinte. V. G. Ostermeyer, „Neue Littauische Grammatik”1 Adverbul. Al cincilea capitol de etimologie al acestei gramatici cuprinde așa-numitele particule, adică adverbul, prepoziția, conjuncția și interjecția; aici găsim și observații despre formarea cuvintelor și dialecte. Capitolul despre adverb din această gramatică (cel puțin în ceea ce privește selecția adverbelor) amintește mult de capitolele corespunzătoare din toate celelalte gramatici timpurii (cu excepția poate doar a gramaticii lui K. Sapūnas și T. Šulcas). Așadar, nu este nici atât de original, nici independent. Cea mai mare parte a adverbelor prezentate de G. Ostermeyer se găsește și în alte gramatici. În această privință, el nu constituie nicio excepție. Capitolul despre adverb începe cu afirmația că gramaticii nu le revine mai mult decât o mică selecție de adverbe, pe baza căreia se pot deduce și celelalte adverbe (care nu au fost incluse în selecție). În continuare, ca și în celelalte gramatici discutate aici, se amintește că adverbele se împart în anumite clase și că unele dintre ele pot aparține mai multor clase. Dintre cuvintele și expresiile mai rare, interesante sau vii, pe care autorul le consideră adverbe, merită menționate următoarele: ſzenlink, tenlink, wienatrul «într-o singură direcție» (alături de katrul), dabar/tei «în clipa de față», wakar wakar «ieri seară», anday «nu- 1Noua gramatică lituaniană, publicată de Gottfried Ostermeyer, pastor senior al congregației din Trempen și membru de onoare al Societății Regale Germane din Königsberg. Königsberg, 1791... (în continuare — Ost). 33 „de mult”, pamažy, minau nu „nicidecum”, arties „poate”, kai man Dievs „cu siguranță absolută”, manęs dėl „din cauza mea” Ost 113–114. Este deosebit de interesant faptul că G. Ostermeyer a fost primul dintre autorii primelor gramatici care a scos în evidență, într-o oarecare măsură, mai multe adverbe participiale, mai ales unele formate de la participii pasive sau de necesitate, de pildă: įžąnomay, įžmanomay, regimay, būtinay, mirtinay, pripiltinay, mylėtinay, wir[linay Ost 114. Atrage atenția caracterul aproape integral lituanian, normativ și corect al adverbelor oferite de G. Ostermeyer. Dintre toate adverbele și cuvintele sau expresiile considerate adverbe pe care le-a prezentat în capitolul de etimologie dedicat adverbului, se poate spune că doar două sunt barbarisme: loſkaway „în mod plăcut, cu bunăvoință” și wiezlibay „politicos”. De altfel, această trăsătură a adverbelor indicată aici este caracteristică, se poate spune, tuturor primelor gramatici ale limbii lituaniene publicate în Lituania Prusacă. Așadar, chiar și capitolul despre adverb arată că autorii primelor gramatici s-au străduit cu adevărat să îmbunătățească și să standardizeze limba literară lituaniană, făcând-o comună tuturor lituanienilor. G. Ostermeyer discută utilizarea adverbului în capitolul de sintaxă al gramaticii sale. Întrucât el, ca și toți ceilalți autori ai primelor gramatici, a inclus toate particulele în categoria adverbelor, și aici, în capitolul de sintaxă, utilizarea particulelor este amestecată cu cea a anumitor adverbe. Mai întâi se afirmă că adverbia copiae și inopiae (adverbele abundenței și ale lipsei) guvernează genitivul, de pildă: daug Pinigų, daugiaus Garbės, gana Žodžių, maž Dūnos, menk Proto Ost 162–163. Se spune apoi că Geray „hat einen Dativum” (are sau guvernează dativul). La fel ar fi și bepig, de pildă: bepig taw. Ambele adverbe pot apărea și cu prepoziția su și cu o construcție la instrumental, de pildă: Bepig su Dūna, bile tikt Rugiu Ost 163. Toate celelalte observații ale lui G. Ostermeyer despre utilizarea adverbelor nu sunt, de fapt, decât particularități ale utilizării particulelor interogative și negative, ori ale întrebărilor și răspunsurilor. Din această scurtă trecere în revistă vedem că G. Ostermeyer a adus puține noutăți în tratarea adverbului în gramatica sa, în comparație cu autorii altor gramatici. P r e p o z i ț i a. Chiar la începutul capitolului „Von den Particulis” (Ost 112), autorul definește prepozițiile drept cuvinte care, plasate înaintea substantivelor sau a verbelor, dobândesc o funcție pe care nu o aveau anterior. Desigur, această definiție a prepozițiilor nu este nici exactă, nici completă. Prepozițiile se folosesc nu numai cu substantive, ci și cu pronume; pe de altă parte, folosirea lor cu verbele este posibilă doar într-o măsură foarte limitată, de pildă: înainte de a pleca, înainte de a intra, până a mânca, până ne întoarcem și altele asemenea. Această concepție neobișnuită a autorului despre prepoziții se datorează faptului că, asemenea celorlalți autori ai primelor gramatici, el considera prepoziții și prefixele, împărțind toate aceste elemente în prepoziții separabile (separabiles) și inseparabile (inseparabiles). Iată prepozițiile separabile: anápus, anót, ant, apie, aplink, arty, aurė, be, dėl, gale, į, iki, įž, įžilgay, laukė, link, lyg, sulyg, nū, pagal, pas, paſkųy, per, pirm, po, pri, prie, prieg, prieſz, po, ſu, ſzallė, paſzalį, tarp, ties, už, widuy’. În continuare, autorul observă pertinent că unele dintre aceste prepoziții sunt substantive (Nomina) care au dobândit un sens prepozițional, de pildă: laukė Mieſto „în afara orașului”, ſzallė kalno; iar altele sunt adverbe folosite ca prepoziții, de pildă: aplink, arty, paſkųy, widuy, anǫžal. Iată și prepozițiile inseparabile: ap, api, at, par, pra, da, pa, ſa, pi, și n sau na. În realitate, avem aici elemente eterogene — prefixe și postpoziții. Autorul nu uită nici prefixul de origine slavă da, pe care el 34 derivă din polonezul do, dar se înșală cu totul par se derivă din per, ſą — din su și așa mai departe. În secțiunea despre sintaxă, „Von den Praepositionibus” (165—173), așa-numitele prepoziții separabile sunt prezentate în funcție de cazurile cu care se folosesc. 1. Cu genitivul: anapus, anąſzal (anapus Girrôs, anąſzal Uppės); anôt (anôt Têwo); ant (ant Kalno, ant Garbės „în cinstea”, ant Wandenų), arty (artų Kiemó „satului”); aurė (aurė Girrôs „lângă pădure”); be (be Piningų, be Kriſtaus nierą išzganymo, be jokiós mano Kaltybės, taip pat be wiſſós...); dėl, dėley (dėl Diewo, dėl Teiſybės, taip pat Garbės dėl, manęs dėl); iš (iš Priſzakio, iš Mieſto, iš jaunų Dienų, iš jo girdėjau); išilgai (išilgai Kiemo); laukė (lauke Mieſto „în afara orașului”); nù, nùg (nù jo gawau, nù Kalno, nù Mieſto, nù ſawęs); pirm (pirm manęs, pirm Saulės Užtekėjimo, pirm Smerčio, cf.: pirm Saulei užtekant); pri (pri manęs, pri Momôs), prie, prieg (prie Sudžiôs, prie Ežero); ſzallė, paſzalių (Szallė tawęs, paſzalių Mieſto); tarp (tarp Pulko, tarp dwėjų Kalnų); widuj’ (widuj’ Nakties). Aici este neobișnuită și îndoielnică folosirea prepozițională a particulei (sau adverbului) aurė. 2. Cu dativul: lyg „gleich, als” (lyg Diewui; tai ne lyg jo Noſei; lyg Wandenų plaukti). O asemenea folosire prepozițională a cuvântului lyg este astăzi cu totul neobișnuită și greu de justificat. Poate că aici a fost considerată prepoziție particula lyg? 3. Cu acuzativul: apie (Moizeſzus apie manę raſze); aplink (aplink Mieſtą); į, in (neėjo į Kiemą „sat”, į Pakajų įſidit „a se mulțumi”, eilė ing Artimą, Krikſztits į Kriſtų, tikiu į Diewų, tai jam ne į Duſzę „nu este pe gustul lui”. pas (pas jj, atėjo pas manę, pas Kelg „pe drum”); paſkui (paſkui ji); per (per Naktį, per Miſzą, per Tiltą, daryſi per mano Maldą, per Durną ji laiko, per Newalę „cu forța”); prieſz (prieſz Weliną karauti, prieſz Wyraunſybę patogyę „a se comporta cuviincios”, prieſz Rugių „la seceriș”, prieſz mirſztant); pro, pra (pro Wartus, pro tawę „ție” tas Walgiſ, pro Diewą melſt, pra ſzali eiti). Neobișnuite sunt și expresiile pro Diewą melſt „a-i cere lui Dumnezeu” și pro tawę „ție” tas Walgiſ. 4. Cu instrumentalul: ſu (ſu manim, ſu Diewu „Dumnezeu să vă ocrotească”); ſulyg (ſulyg Diena), ties (ties Buttu „case”, ties Jezaus Kryžum’ gullėt). 5. Cu genitivul și dativul: įkki (įkki galo, įkki ſzios Dienos, de asemenea ſzei Dienai, įkki Mieſto, de asemenea Mieſtui; cf.: įkki ateinant, ateiſent). 6. Cu genitivul și acuzativul: link, linkay (Szaurù link „spre nord”, Pietų link; cf.: Dangun’ link, aukſtyn link, žemyn link); pagal (pagal Raſto ir Raſtą, pagal Kriſtupą „după Kristupas” gimme Kubas); už (už Girrôs, už Angôs ſtow; užritto Akmenį už Angą Grabo, Kriſtus kentėjo už mus). Astăzi este cu totul neobișnuită expresia užritto Akmenį už Angą. 7. Cu patru cazuri, dar cu sensuri diferite: po (po Welykų, po mažam „în curând”, po deſzinei, dar și po deſzinės, po ſawam geriau „mai bine singur”, po wiſſą Swietą, ėmė po Graſzi, po Pelną „a plăti potrivit meritului”, po Dangum, po Swietu užaugęs — se spune despre un orfan). Cf.: Po Akų, po Akim’, po Akimis. Printre prepozițiile așa-numite inseparabile sunt incluse pi și na. Prima (pi) se adaugă la genitivul substantivelor și pronumelor (Sudopį „înaintea judecății”, Kryžauspį „lângă cruce”, deſzineſpi „în dreapta”, Diewopi ſzaukti, manęspi atėjo „a venit la mine”, muſumpi, juſumpi. Autorul menționează și următoarele forme întâlnite în scrieri: gerampį, ſaldumpi, Diewipi, care ar fi mai puțin 35 s-au răspândit ca prie Diewo, pri manęs, pri tawęs. Al doilea (na) se adaugă la acuzativ (Dangų’ gabentas, Miėstąn’ nuėjo). Dar și aici, se spune că este mai frecvent să se zică į Dangų, į Miėstą. Cf.: geryn, didyn, mažyn, šenyn, aukštyn eiti. Autorul numește prefixele verbelor și ale numelor Praepostiones in Compositione, observând corect că acestea schimbă sensul cuvântului la care sunt adăugate, de pildă: įkrėju — apįkrėju ‘înfășor’, jūkšu — apjūkšu, verkiu — apverkiu, šiaučiu — atšiaučiu, dūmi — atdūmi; în continuare, cf.: atganyti, atkeįti, įpūlu, įįgyvenu ‘mă statornicesc în gospodărie’, įįžgyvenu, nužengti, pakreikti, pagūkti, pinti, pagarbenti, perkrėkti, prilyginti, Priešginys ‘oponentă’, pramanyti, Šakaliny̆s ‘tovarăș de închisoare’, Santėwonis ‘copărtaș la moștenire’, sudžūti, šuarti, užrakinti, užsiimūršti, užsigauti. După ce trece în revistă cuvintele cu prefixe, autorul menționează următorul avantaj al limbii lituaniene: ceea ce un german exprimă în multe cuvinte, un lituanian poate exprima într-o singură silabă (a se înțelege: printr-un prefix). Uneori sensul unui cuvânt cu prefix diferă mult de cel al formei simple, cf.: dūmi ‘dau’ și apdūmi ‘otrăvesc’, pardūmi, įzdūmi; demi ‘pun’ și nudėmi ‘comit o vină’, sėkiu (= siekiu) și prišėkiu ‘depun jurământul’. Este interesantă și observația autorului că, adesea, cuvintele cu și fără prefix au sensuri aproape identice, de pildă: kalbinu și užkalbinu; în special, pa nu schimbă sensul verbelor. Desigur, observația aceasta nu este exactă, tot așa cum nu este exactă nici afirmația că există cuvinte cu prefix (Composita) cu sensuri diferite și aproape opuse, de pildă: atleisti ‘a elibera’ și ‘a ierta (o vină)’, prigauti ‘a ajunge’ și ‘a înșela’. Cuvintele įžpažįstu, įžpa]akoju, užpakawojų, užprįjekiu sunt numite de autor Decomposita. Considerând prefixele drept prepoziții, autorul este unul dintre primii lituaniști care explică sensurile cuvintelor prefixate, uneori amestecându-le, dar adesea dovedindu-și intuiția caracteristică unui bun lituanist. C o n j u n c ț i a. Deosebit de interesantă este descrierea conjuncției, unde se spune că termenii acestei părți de vorbire influențează periodicitatea discursului și, în funcție de rolurile îndeplinite, aparțin unor anumite tipuri, și anume: 1. copulative (ir, irgi, bey, taipojeg ‘de asemenea’), 2. disjunctive (ar ar, ar arba, būk būk, ney ney), 3. explicative (būtent, įdant), 4. condiționale (jey, jeygi, jeygu, kai, kad, jey ne, kittai p, pirm, pirm neng), 5. adversative (o, bet, tacz, taczau, bettaig, tikt, tiktau), 6. concesive (kacz, kaczeig, norint, ney, kad ir), 7. cauzale (nės, nėla, nėsang, kadang, jėib, įdant, jeng, kad, jog), 8. concluzive (kodėl, todėl, todrin, tai), 9. de legătură (prietąm, potam, toliaus, galausey, paškiau[ey]) Ost 117–118. Foarte interesantă și pătrunzătoare este observația autorului că unele dintre aceste conjuncții, atunci când sunt legate mai mult de verb decât de întregul enunț, pot funcționa ca adverbe. Ca și în alte gramatici timpurii, apar cuvinte cu totul străine sau nu pe deplin lituaniene și forme mai vechi (kacz, kaczeig, nės, nėlang etc.). În secțiunea „Syntaxis Conjunctionum” (Ost 173–178) sunt prezentate numeroase exemple de utilizare a conjuncțiilor și reguli care, desigur, sunt adesea foarte îndoielnice ca exactitate, iar uneori autorul le tratează într-un mod aparte, restrângându-le. De exemplu, se spune că o apare la începutul perioadei, în timp ce alle apare la mijlocul propoziției. Autorul adaugă însă că, în Biblie, această regulă este încălcată extrem de des. Prin urmare, poate că cel mai potrivit ar fi să evidențiem aici chiar materialul ilustrativ privind folosirea conjuncțiilor, oprindu-ne numai asupra ideilor mai interesante și mai originale ale autorului. Tėwo bey Momos Kudikis; Momos, ne Tėwo Weiſle; mulių tawe, ir wis milėlu; ar werkia, ar įukia; Die wus Swietą sutwere ir įšlaiko; O apie dewintą adyną łzaukė Jezus: Eli; O Jezus łzaukdamas didžiu Balſu įzleido Dwaſę; tai wiſſiems ant naudos, bet man labjausſey; ſawo darbą tykray pradėjo, alle 36 [z]ikart nu a câștigat; ori [žeip, ori așa; fie tânăr, fie [ens; nici [zis, nici el; dacă Dumnezeu este de partea noastră, cine poate fi împotriva noastră?; dacă Dumnezeu nu ar fi fost cu noi, dușmanii ne-ar fi devorat; dacă cineva nu se naște din nou, nu va vedea Împărăția lui Dumnezeu; deși Dumnezeu mustră lumea, totuși aceasta nu se teme de El; deși lumea s-ar prăbuși, numai Împărăția lui Dumnezeu nu se va prăbuși; chiar dacă orice lucru ar fi, cine știe cât de [unku; nu-mi vine ‘nu voi fi de acord’, chiar dacă cine știe cât m-ar chinui; astfel Dumnezeu a iubit lumea, încât l-a dat pe singurul Său Fiu; Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său ca să mântuiască lumea; deja se înțelege că din această boală nu va scăpa. Aici autorul amintește că cei din vechime foloseau fără deosebire jog și kad, iar astăzi, spune el, se folosește numai kad, care este adesea omis, iar în locul verbului se întrebuințează participiul: am auzit că [weiks e[ęs; a promis că [zendien mus atlanky[ęs; Jožepas a spus că unul dintre ei are de călătorit acasă și să-și aducă fratele mai mic; din aceasta se putea deduce dacă ei fuseseră puternici; se bucură că și-a prins vecinul; ca să nu mă rătăcesc, mi-a dat o călăuză; ca să înțelegi învățătura aceea, ne-a explicat-o frumos; vă îndemn să-I slujiți cu credință lui Dumnezeu; aža ‘chiar, astfel încât’ i-a încețoșat ochii ‘a orbit’; aža pământul s-a cutremurat (= s-a cutremurat); înainte de a muri și înainte ca eu să mor; până va veni și, venind, când va ajunge la el. Mai departe, autorul explică într-un mod neobișnuit, dar interesant, că atunci când sunt două verbe, conjuncția ir este adesea omisă, iar unul dintre verbe este înlocuit cu un participiu sau un gerunziu: alergând, a împins; a venit mințind; după ce a mâncat pe săturate, s-a culcat; fiindcă nu s-a purtat cum se cuvine față de funcționar, a fost destituit din funcție; pentru că nu s-a purtat cum se cuvine, funcția i-a revenit altuia; pentru că nu s-a purtat cum se cuvine, l-au lipsit de funcție; pe cel care nu s-a purtat cum se cuvine l-au destituit din funcție. Deosebit de interesante sunt următoarele reguli ale autorului. Dacă în a doua parte a perioadei (după virgulă) se vorbește despre altceva, atunci în prima parte nominativul se schimbă în dativ, iar participiul — în gerunziu: după ce ne-am săturat, au sosit oaspeții; pe când el încă vorbea, a venit Iuda; dar dacă în ambele părți se vorbește despre același lucru, o asemenea construcție nu este posibilă: în loc de văzând Iacob că vacile..., a spus, trebuie spus: Iacob, văzând..., a spus; în loc de după ce s-au întors, Jožepas v-a convins trebuie să fie: după ce v-ați întors, Jožepas v-a convins. După ce enunță această regulă, autorul spune că astfel de greșeli abundă în cărțile tipărite. Prin urmare, G. Ostermeyer se profilează aici nu numai ca unul dintre primii noștri gramaticieni, ci și ca unul dintre primii stiliști și corectori ai limbii literare. Totodată, trebuie amintit și ca un excelent comparatist al limbii lituaniene cu alte limbi, de pildă cu latina, pe care o stăpânea bine. Iată ce spune: „Așa cum latinul omite adesea quod și ut și folosește atunci acuzativul cu infinitivul, la fel procedează și lituanianul, numai că în locul infinitivului va folosi gerunziul sau acuzativul participiului”, de exemplu: știm că Dumnezeu mântuiește lumea, sau că o mântuiește; cred că există aici, sau că există, iertarea păcatelor. Autorul ilustrează omisiunea conjuncției kad și prin exemple precum: ei au mărturisit că oaspeții și urmașii sunt pe pământ; Doamne, dă să se nască cei mici și să crească cei mari; trebuie să fiu econom ‘chibzuit’; nu-l invidia că este bun; copiilor le este sortit să fie supuși; Doamne, dă să vă așteptați sănătoși la un An Nou. Iar întreaga secțiune despre sintaxa conjuncției se încheie cu propoziția „tu îl vei așeza, fiind întins”, pe care o corectează astfel: tu îl vei așeza întins. I n t e r j e c ț i a. Aici sunt distinse nu mai puțin de 14 categorii ale acestei părți de vorbire, adică mai multe decât în oricare dintre cele șase gramatici anterioare. Iată-le: 1. exclamare (O! ah! Ach, brak[z! — dacă cineva cade și se lovește cu zgomot), 2. alintare (mielul, auk[ut), 3. îndemn (ben, bent), 4. râs (à à à), 5. oprire (stuy!), 6. indignare (czai! pui! beda!), 7. durere (ay, ak, dėja, ay man, 37 bėda), 8. dorință (Įzlowėk!), 9. uimire (tataigi!), 10. mustrare (à, bà), 11. acțiune (ui, ū, ui), 12. amenințare (nù, Įzukštu, minau), 13. dare (te ‘ia’), 14. liniștire (titjz, ticż, cit, pſt, st) Ost 118. La sfârșitul capitolului, autorul spune că nu a dat peste tot echivalentele germane, deoarece unele interjecții lituaniene ar fi sunete pure, iar pentru altele ar fi imposibil să găsească echivalente în germană. În realitate, dintre cuvintele enumerate mai sus, numai unul poate fi înțeles ca redare a unui sunet — acesta este brakſz. Dar acesta nu este o interjecție, ci o onomatopee propriu-zisă. Astfel, G. Ostermeyer a fost primul dintre toți autorii gramaticilor limbii lituaniene care a evidențiat o onomatopee clară, deși a clasificat-o printre interjecții. Adevărul acesta este confirmat și de observația sa că lituanienii au mai multe asemenea cuvinte și sunete pe care le inserează în vorbire pentru a exprima afectul, uimirea și altele asemenea și că ele pot fi învățate de oricine dorește, dar numai prin comunicarea cu lituanienii (Ost 119). Prin urmare, și în această observație sunt evidențiate sunetele, iar onomatopeele nu sunt cuvinte provocate de afectul omului, ci imitații ale sunetelor produse de fenomenele din mediul înconjurător și din natură (brakšt, trākšt, keberiókšt etc.). Oricum ar sta lucrurile, G. Ostermeyer a surprins primul, mai pregnant decât alții în istoria gramaticii limbii lituaniene, esența onomatopeei, fără a o considera încă o parte de vorbire distinctă. În această gramatică este inclusă și secțiunea „Syntaxis Interjectionum” (Ost 178—179). Se spune acolo că interjecțiile nu guvernează nici cazuri, nici moduri, însă alături de ele pot fi folosite cazuri sau verbe, de exemplu: vai, nenorocire!, vai, sunt nenorocit!, vai mie, nenorocitului! vai pe mine, nenorocitul!, o, Cristoase!, vai mie, Dumnezeule!, vai, mângâietorule!, vai, nu minți!, vai, milostivește-te!, nenorocire ție!, nenorocire bărbatului ‘la o parte cu bărbatul, nu am nevoie de el’, vai mie! ‘vai de mine’, fii sănătos ‘fii bine!’, vă ameninț ‘nu, nu se poate!’, ia copilul, liniște, copile!, oprește-te, frate!, binevoiți să ascultați ‘vă rog să ascultați’. Desigur, nici aici nu toate elementele prezentate în gramatică sunt interjecții. După cum s-a menționat, brakſz este o onomatopee clară, mielul și aukſut sunt mai degrabă cuvinte modale decât interjecții, iar tataigi și te sunt particule. Totuși, cea mai mare parte dintre ele sunt interjecții autentice, aranjate după sens într-un mod de-a dreptul meticulos. De asemenea, atrag atenția originalitatea și autonomia secțiunii despre interjecții, precum și caracterul ei lituanian. VI. K.G.Milkaus „Principiile fundamentale ale învățăturii limbii lituaniene”1 A d v e r b u l. După cum se arată pe pagina de titlu, K.G.Milkus a luat drept bază a acestei gramatici gramatica lui P.F.Ruigys, pe care însă a completat-o substanțial, adăugând și corectând multe. Totuși, cel puțin capitolul despre adverb se deosebește relativ puțin de gramatica lui P.F.Ruigys. Deja chiar titlurile părților de vorbire invariabile, sau secundare (Nebenwörter), și ale capitolului despre adverb Principii fundamentale ale învățăturii limbii lituaniene, în care gramatica publicată odinioară de Ruhig cel tânăr a fost luată drept bază, dar a fost îmbunătățită și extinsă prin adaosuri substanțiale și elaborări noi de Christian Gottlieb Mielcke, cantor în Pillkallen. Königsberg, 1800 (în continuare — Milk).1 38 sunt absolut identice în ambele gramatici, și anume: „Secțiunea a șasea. Despre numărul și diversitatea cuvintelor secundare, sau Recensio Particularum... §83. I. Despre Adverbiis”. O asemenea concordanță literală chiar și a titlurilor și paragrafelor arată limpede că K.G.Milkus a copiat gramatica lui P.F.Ruigys. Capitolul despre adverb propriu-zis, „Despre Adverbiis”, începe cu exact aceleași cuvinte, iar pagina dedicată adverbelor este copiată literal din gramatica lui P.F.Ruigys. Toliau visiškai ta pačia eilės tvarka ir tais pačiais lotyniškais pavadinimais išdėstyti 23 prieveiksmių semantiniai skyreliai, kurių tik penki vienu kitu žcžiu skiriasi nuo P.F.Ruigio gramatikos atitinkamų skyrelių. Pagaliau ir tų penkių nutolimas nuo atitinkamų P.F.Ruigio gramatikos skyrelių yra minimalus. Štai, pavyzdžiui, K.G.Milkaus gramatikoje laiko (temporis) prieveiksmių skyrelis papildytas vienu prieveiksmiu — Tolydziau, kuris į vokiečių kalbą išverstas žodžiu sogleich (?); kokybės (qualitatis) prieveiksmių skyrelis papildytas vieninteliu žodžiu Stropěy, priesaikos bei patvirtinimo (jurandi) prieveiksmių skyrelis — žodžiais Diewaži, Diewažigi ir pagaliau eilės prieveiksmių skyrelis — žodžiais Nū atay, paeĭluy. Trebuie adăugat aici că P.F.Ruigys, în capitolul de sintaxă al gramaticii sale, §116 (III. Despre regimul adverbelor), arată că adverbele guvernează genitivul (Lauke Butto, Widduj’ Miesto; Ganà Žodžių, Ap[z]cziey Lobjų, Maž Dūnòs, Menkay I[z]minties. K.Milkus a copiat literal întregul paragraf. De altfel, chiar și ortografia este, se poate spune, aproape identică în ambele gramatici menționate aici. Dacă există vreo diferență, ea se reduce la un detaliu sau altul. De pildă, P.F.Ruigys scrie Ypacėy, iar K.G.Milkus — Ypacziey. Dar notarea sunetului č de către acești doi autori nu este consecventă: în multe locuri coincide cu totul. Faptul următor arată cât se poate de limpede că autorii tuturor gramaticilor despre care vorbim aici au folosit din plin lucrările unii altora și adesea au copiat pur și simplu chiar și exemplele ilustrative. Grupul de adverbe de loc, denumit în latină „ad locum”, constă în toate aceste gramatici (cu excepția gramaticii lui K.Sapūnas și T.Šulcas) aproape exclusiv din următoarele adverbe: Szū Dāiktu, Anū Dāiktu, Niekuatru Dāiktu, Tieſog, Tieſogie, (Tieſam) Milk 148. Singura diferență este că în unele gramatici aceste adverbe sunt scrise diferit: uneori cu majusculă, alteori cu minusculă și așa mai departe. Numai acest fapt arată cât se poate de limpede că adverbele enumerate aici nu sunt altceva decât o reproducere literală a grupului de adverbe „ad locum” din gramatica lui D.Kleinas, cf.: [zū daiktu, anū daiktu, niekatru daiktu... tieſog, tieſogie... Tieſam G 134. După cum arată această scurtă trecere în revistă, capitolul despre adverb din gramatica lui K.G.Milkus se deosebește foarte puțin de capitolul corespunzător din gramatica lui P.F.Ruigys. Aproximativ același lucru s-ar putea spune și despre întreaga gramatică a lui K.G.Milkus. P r e p o z i ț i a. Și acest capitol din gramatica lui K.G.Milkus este copiat aproape în întregime din gramatica lui P.F.Ruigys, cu excepția unei observații în care se spune că există diverse adverbe și substantive folosite ca prepoziții și care guvernează genitivul, dar nu sunt prepoziții adevărate, de pildă: annapus, anna[z]al, lauke, widduj’ și altele asemenea; acestea cer genitivul după ele, potrivit regulii cunoscute: dacă două substantive cu sensuri diferite se întâlnesc, unul dintre ele ia forma genitivului, de pildă: annapus Kiemo, anna[z]al Uppės, lauke Rubežaus, Szalle Kalno, 39 Widduj’ Lauko. Dar și acea observație și regulă a lui K. G. Milkus nu este nici în întregime originală, nici suficient de exactă: aici sunt menționate prepoziții sau cuvinte folosite prepozițional, precum și construcțiile lor cu genitivul, care se întâlnesc și în alte gramatici vechi, iar dintre două substantive cu sensuri diferite folosite împreună nu este obligatoriu ca unul să primească forma de genitiv, de pildă: toamna în pădure, marea toamna și așa mai departe. Așadar, și capitolul despre prepoziție din această gramatică a fost copiat ad litteram din gramatica lui P. F. Ruigys, iar singura observație și regulă adăugată nu o completează și nu o corectează în niciun fel, în esență. De altfel, subcapitolul despre sintaxa prepoziției este, de asemenea, exact la fel ca în gramatica lui P. F. Ruigys. Capitolele despre interjecție și onomatopee nu au fost nici ele scrise de K. G. Milkus, ci copiate întocmai din gramatica lui P. F. Ruigys. Singurul detaliu nou aici este următorul: K. G. Milkus completează lista latină a denumirilor grupelor de interjecții, însoțită de exemple ilustrative, cu o a unsprezecea grupă, însă nu îi dă nicio denumire, ci scrie doar astfel: XI. Szmukſzt și explică în germană „wenn etwas entzvey gehet, herab glitscht, wegkommt”. Dar aceasta nu mai este o interjecție, ci o adevărată onomatopee, pe care autorul nu o mai putea încadra în nicio grupă de interjecții și pentru care nu a găsit o denumire latină pentru noua grupă adăugată de el. De altfel, onomatopeea Szmurkſzt, clasificată de K. G. Milkus printre interjecții, este a doua onomatopee introdusă în gramatică, după barkſz., clasificată anterior printre interjecții de G. Ostermeyer. Aceasta arată drumul anevoios al onomatopeei către vechea gramatică lituaniană întemeiată pe principiile gramaticii clasice și, totodată, dezvoltarea dificilă a gândirii gramaticale. În încheierea examinării părților invariabile de vorbire din primele șase gramatici ale limbii lituaniene menționate aici, se poate ajunge și la concluzii mai generale. 1. Apariția a cel puțin șase sau șapte gramatici (incluzând și „Compendiumul” lui D. Kleinas) în Lituania Prusiană, într-un interval mai mic de un secol, dovedește existența unei mișcări lituanistice vii, preocuparea pentru cultivarea limbii lituaniene, ridicarea nivelului culturii sale, studierea și predarea ei. 2. Apariția gramaticilor lui D. Kleinas trebuie considerată cel mai important eveniment și cea mai mare realizare din istoria gramaticii limbii lituaniene. „Grammatica Litvanica” a sa a fost un fel de reper, amintindu-le intelectualilor lituanieni de necesitatea cultivării limbii vorbite și scrise, iar lingviștilor — de necesitatea cercetării limbii lituaniene. Niciunul dintre ceilalți autori ai gramaticilor ulterioare menționați aici nu s-a putut lipsi de lucrările sale gramaticale. Chiar și la peste două sute de ani de la apariția primei gramatici a lui D. Kleinas, A. Schleicher, numit de F. Kuršaittis un erou al lingvisticii („Schl. war ein Heros auf dem Gebiete der Sprachwissenschaft”1), când și-a scris „Litauische Grammatik”, a folosit, pe lângă gramatica lui P. F. Ruigys, recent publicată de K. G. Milkus, precum și gramatica lui K. Sapūnas și T. Šulcas și lucrările altor lingviști, și ambele gramatici ale lui D. Kleinas (în latină și în germană), deși, în opinia sa (a lui A. Schleicher), lucrările lui D. Kleinas trebuiau folosite cu deosebită prudență, deoarece acesta adesea disciplinează limba („da er die Sprache nicht selten schulmeistert”)2. 1 F.Kurschat, Grammatik der littauischen Sprache, Halle, 1876, VI psl. 2 A.Schleicher, Litauische Grammatik, Prag, 1856, X—XI psl. 40 3. În comparație cu ceilalți autori de cărți lituaniene din secolul al XVII-lea, gramatica lui D. Kleinas se remarcă prin caracterul lituanian, puritatea și normativitatea exemplelor oferite: în ea sunt foarte puține barbarisme și dialectisme. Baza materialului lituanian din acea gramatică o constituie graiul lituanienilor prusieni, foarte apropiat de graiul aukštaițianilor sud-vestici, care, la rândul său, a stat la baza limbii literare lituaniene actuale. 4. Alegerea limbii latine sau germane pentru redactarea acelor gramatici a fost determinată nu atât de destinatarii lor — intelectualitatea Lituaniei Prusiene din secolul al XVII-lea, în primul rând clericii și tinerii care studiau teologia —, cât de faptul că, la acea vreme, nu exista încă deloc o terminologie gramaticală lituaniană, iar crearea ei ar fi fost o sarcină imposibil de îndeplinit pentru autorii primelor gramatici, deoarece alcătuirea unei terminologii gramaticale presupune munca multor decenii. 5. Autorii gramaticilor au folosit în mod foarte creativ gramaticile altor limbi din secolul al XVII-lea, mai ales gramaticile tradiționale ale limbii latine clasice, care i-au ajutat să prezinte foarte concis o imagine concretă a categoriilor gramaticale ale limbii lituaniene. 6. Înțelegerea părților invariabile de vorbire și a nuanțelor stilistice, precum și capacitatea de a le exprima în latină sau germană, înțelegerea necesității normei, confruntarea și compararea unor fapte ale limbii lituaniene cu fapte ale limbilor latine și grecești vechi arată că autorii primelor noastre gramatici erau cunoscători remarcabili ai limbii materne și ai limbilor clasice, lingviști bine pregătiți. 7. Răsfoind astăzi primele gramatici ale limbii lituaniene, se pune de la sine întrebarea cum se explică faptul că toate au fost create în Lituania Prusiană și publicate la Königsberg, nu în Lituania Mare, unde majoritatea lituanienilor trăiește compact de veacuri. Răspunsul la această întrebare poate fi doar repetat, fiindcă a fost deja oferit de mai mulți cercetători. În cursul germanizării intense a lituanienilor, autoritățile germane urmăreau în primul rând să-i atragă de partea lor prin biserică, prin răspândirea protestantismului în limba maternă. Pentru aceasta au fost necesare texte lituaniene, o limbă comună vorbită și scrisă și, desigur, gramatici ale limbii lituaniene. Dar aici trebuie amintită și importanța protestantismului pentru cultura lituaniană, precum și caracterul său progresist. PĂRȚI DE VORBIRE NEFLECTABILE ÎN PRIMELE GRAMATICI LITUANIENE Rezumat Între anii 1653—1800 au fost publicate la Königsberg șapte gramatici lituaniene: ”Grammatica Litvanica” și ”Compendium Lithvanico—Germanicum” de D.Klein (1653 și 1654), ”Compendium Lithvanico—Germanicum” de K.Sapūnas și T.Schultz (1673), ”Anhang einer kurzgefassten Litthauischen Grammatik” de F.Haack (1730), ”Anfangsgründe einer Litthauischen Grammatik” de P.F.Ruhig (1747), ”Neue Litthauische Grammatik” de G.Ostermeyer (1791), ”Anfangsgründe einer Litthauischen Sprach—Lehre” de Ch.G.Mielcke (1800). Articolul discută descrierea părților de vorbire neflexibile din aceste gramatici. Cea mai importantă dintre ele este ”Grammatica Litvanica” de D.Klein, care a pus bazele tuturor celorlalte gramatici menționate mai sus. Tratarea părților de vorbire invariabile din toate aceste gramatici este puternic orientată spre gramatica clasică a limbii latine. Autorii primelor gramatici lituaniene au sesizat cu finețe nuanțele semantice și stilistice ale adverbelor, prepozițiilor, conjuncțiilor și interjecțiilor lituaniene și au dat dovadă de o capacitate remarcabilă de a le reda în latină sau germană. 41 Compararea materialului lingvistic lituanian cu faptele limbilor latină, greacă veche și germană evidențiază aptitudinile și cunoștințele remarcabile ale autorilor în domeniul limbii lituaniene, precum și al lingvisticii germane și clasice. Toate aceste gramatici au fost redactate în Lituania Prusacă, unde guvernul se străduia să-i lege de sine pe lituanieni prin intermediul Bisericii protestante. În acest scop erau necesare scrieri lituaniene, o limbă literară lituaniană și gramatici lituaniene. Totodată, trebuie amintit aici și rolul progresist al protestantismului în istoria scrierilor lituaniene. 42