Kas yra bendrinės kalbos leksika? Sampratos, nuomonės ir prietarai. Žodyno praktika ir teorija. Vartojimo reikmės ir problemos

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXXVII (1997) LEKSIKOGRAFIJOS IR LEKSIKOLOGIJOS PROBLEMOS Jonas KLIMAVIČIUS CE ESTE LEXICUL LIMBII STANDARD? Concepții, opinii și prejudecăți. Practica și teoria dicționarului. Necesitățile și problemele utilizării Acesta este doar un îndemn și o modestă încercare de a răspunde la această întrebare, mai ales la latura ei inversă – ce nu este cu adevărat, ce nu ar putea fi și, cel mai probabil, nu va fi lexicul limbii standard. Răspunsul este căutat prin examinarea pozițiilor și manifestelor privind crearea și dezvoltarea limbii standard în acest secol, încercând mai ales să risipească opiniile superficiale și prejudecățile răspândite, să pună față în față teoria și practica „Dicționarului limbii lituaniene contemporane”, recenziile (inclusiv cele ale aceluiași recenzent), necesitățile și problemele utilizării limbii standard. Întrebarea ce este sau ce ar putea fi l e x i c u l limbii standard i s-a pus deja lui Jonas Jablonskis în prima g r a m a t i c ă normativă, în 1901. Răspunsurile – teoretice și practice – s-au schimbat, s-au dezvoltat și au variat de-a lungul a aproape un secol; nu au fost niciodată pe deplin clare și au existat chiar opinii foarte greșite, nejustificat de optimiste. Și astăzi există concepții diferite, dar poate că ne aflăm deja la capătul tunelului. Acest lucru a depins și depinde de: 1) De constituirea târzie și dificilă a lexicului limbii standard, în condiții istorice nefavorabile, de consolidare a națiunii, de refacere a statului, de viață culturală și de educație; de evoluția inegală și uneori contradictorie a lexicului limbii standard, ale cărei anumite etape au fost marcate atât de perioadele istoriei națiunii, cât și de perioadele, chiar de treptele, limbii însăși, desemnate prin termeni diferiți și cu adevărat ambigui – limbă scrisă, standard, literară și din nou standard; desemnate prin statuturi constituționale diferite – de stat, reprimată și degradată de limba rusă a ocupanților, iar acum din nou de stat; de natura lexicului însuși – el este de mai multe ori mai mobil, mai schimbător și mai deschis față de dialecte și împrumuturi decât gramatica, mai ales în perioada de creștere foarte rapidă a începuturilor limbii standard și a etapelor ei inițiale; de faptul că națiunea noastră, mică, dar cu dialecte diverse (numeroase graiuri, diferențe enorme) și afectată de diverse forme de bilingvism (prin dialecte și direct prin limba standard), a fost marcată de ciocniri interdialectale și interlingvistice, între dialecte și limba standard, atât de evidente pentru Ferdinand de Saussure (Saussure 1977: 60, 231), dar trecute cu vederea sau ignorate cu încăpățânare de unii dintre lingviștii noștri: chipurile, dialectele doar îmbogățesc, îmbogățesc cât și când doresc, aproape automat – se formulează cu o îndrăzneală nepăsătoare: sistemul lexical este liber, lexicul dialectelor este ușor încorporat în limba standard. 2) De rezultatele lexicografice ale evoluției lexicului limbii standard și ale etapelor sale – de reflectarea și consacrarea lor ca sprijin pentru etapa următoare sau de 20 neizbutința sau întârzierea (poate chiar fatală) în a face acest lucru. Deși ajunseserăm deja la etapa limbii standard (nu doar scrise), de stat, nu aveam un dicționar al acesteia (în general, nu aveam niciun dicționar mai potrivit pentru public, doar câteva dicționare bilingve), care să-i consacre normele și să-i satisfacă necesitățile. N-a fost în stare națiunea să producă dicționare și lexicografi? Din păcate, așa a fost, căci cerințele erau noi și de altă calitate – cele ale dicționarului limbii standard. Necesitatea lui a fost înțeleasă, au existat planuri și pregătiri (un subiect aparte). Au existat și circumstanțe nefavorabile subiective – pierderea prematură a lui K.Būga, povara lui J.Jablonskis, nepotrivită vârstei și sănătății sale, insuficiența noilor forțe, slăbiciunea și tinerețea instituțiilor lexicografice. Obiectiv, teoria limbii standard s-a conturat pornind de la gramatică; lingvistica sincronă era mai restrânsă și mai puțin apreciată decât cea istorică. Abia în nefavorabilul an 1954 a apărut „Dicționarul limbii lituaniene contemporane” – al limbii contemporane, nu al limbii standard: aici diferența nu este doar formală, ci și de fapt. Nu este oare semnificativ, și chiar fatal pentru limba standard, faptul că mai întâi – în 1951 – a apărut „Dicționarul cuvintelor internaționale” – tradus, nenormativ, fără mențiunea ntk. (nerecomandat), mențiune folosită, deși încă inconsecvent și insuficient, abia în „Dicționarul cuvintelor internaționale” din 1985. Un imens „Dicționar al cuvintelor internaționale”, nenormativ, fusese publicat încă din 1936; versiuni mai mici existaseră și mai devreme. Nu este acesta unul dintre motivele importante pentru care limba standard este atât de invadată de cuvinte internaționale, care, în multe domenii și pe un front larg, de câteva decenii împing puternic deoparte cuvintele lituaniene? Acum să luăm totul pe rând, mai pe larg. 1. „Dacă în dialectul în care scrie îi lipsește vreun cuvânt cunoscut numai din alte dialecte, scriitorul trebuie să folosească acel cuvânt, indiferent unde îl găsește; <...>; dacă scriitorul ș t i e că un cuvânt folosit de el va fi înțeles aproape pretutindeni a l t f e l, trebuie, pe cât poate, să s e a d a p t e cititorilor și să a i b ă întotdeauna g r i j ă ca majoritatea să-l înțeleagă” (Jablonskis 1901:60; aici și în celelalte citate, sublinierile îmi aparțin – J.K.). Un program pătrunzător! Deși nu ne este pe deplin clar totul: t r e b u i e oare scriitorul să știe că poate cuvântul său va fi înțeles altfel? Probabil. Jablonskis nici măcar nu vorbește despre ce se va întâmpla dacă acel cuvânt va fi cu totul necunoscut: pentru el, faptul că va fi înțeles altfel, greșit, este mult mai important. Practica a demonstrat perspicacitatea lui Jablonskis. Cine s-a dedicat cercetării felului în care a funcționat acest program și a măsurii în care scriitorii l-au urmat, inclusiv Jablonskis ca autor și traducător (și, ca subiect aparte, ca lexicograf)? S-au făcut cercetări, dar există lacune; cu siguranță nu există o sinteză – predomină satisfacția că unele lucruri au reușit, dar lipsește cu desăvârșire antiteza: ce anume și d i n c e m o t i v nu a reușit. Sunt obositoare lamentările nesfârșite că ceva nu a reușit sau nu reușește, fără să se gândească la motiv. Cât s-a jelit și s-a suspinat din cauza cuvintelor tūlas, támsta; vėlinas; abūojas, -a! Dar aici lucrurile stau exact ca atunci când din cântecele aduse de pribegi din ținutul nordic al vântului aspru s-a făcut vânt aspru (Vitkauskas 1975: 64), precum și siūras, siūrus, šiūrus, sraujas (deși LKŽ XIII explică: 2. „puternic”), vânt șveras; numai că aici cuvântul (împreună cu cântecele) a trecut dintr-un dialect în altul, iar acolo a intrat în limba standard. Însă a fost criticat pentru aceeași problemă: „de neînțeles – înțeles altfel”, de aceea a fost denaturat; cuvântul există doar în dialect, dar în limba standard există sensul. Cuvintele nord, ținutul nordic aspru nu au fost împrumutate, fiindcă avem cuvintele noastre, străine. 21 Nici măcar nu înțeleg. Abia acum încep să se lumineze lucrurile: pentru limba standard tūlas, tamsta, vedinas, abuoja nu s-au dovedit a fi necesare. Dar, când se corectează, oamenii sunt mereu învățați ce înseamnă de fapt acele cuvinte. Și mai există o altă lecție, poate mai adevărată: dacă nu ai acel cuvânt în dialectul tău și nu-l cunoști bine, nu-l folosi, nu-i ridiculiza pe vorbitorii de dialecte! „Lietuva, se pare, e doar o punguliță (mică), dar dacă-i casă, atunci se vorbește” (Krūonis, LKŽ XI 793). Dialectele și graiurile sunt o comoară, oamenii sunt bogați în cuvinte, iar vocabularul este bogat. Dar dacă există necazuri din pricina minții (printre cei cu mintea puțină), iată că există necazuri și din pricina bogăției de cuvinte. Uneori, ciocnirile de sensuri dintre dialecte (sau mai largi, chiar generale) sunt observate și lămurite cu umor, de pildă: – Jonai, tata a căzut de pe acoperiș. – A rămas teafăr? – Teafăr a rămas, dar e mort Klp (LKŽ VII 498). Iar sensul cuvântului aplamas „superficial; imprudent, nătâng” din DŽ₃ a făcut pur și simplu de râs sensul 1. „general, întreg” din DŽ₁, DŽ₂. E timpul să vorbim serios despre bogăția lingvistică în exces, care adesea devine un surplus ce îngreunează limba standard. Kartais vieno žodžio tarminės reikšmės bendrinėje kalboje pjaunasi kaip katės maiše. Štai dōras DŽ₃ 1.” <...> moralus” ir 2. “tinkamas, geras”: Doro valgio čia netrūksta. Neturiu doros sveikatos. Ne prieš dorą taip šėlsta. Aš dorai (gerai) nežinau, ir dorà 2. “tikimas, gerumas”: Nebus doros ir rytoj (oras nepasitaisys). Kažin ar bus dora su tuo ligoniu (ar pasveiks). Į dorą eiti (rie bėti). Tarmėse doras (ir dora sub.) šitaip labai plačiai vartojami žemaičių, dalies (šiaurės) rytų aukštaičių, net taip: Nebėr doros nei už tvoros Pn. Mano kiaulės neina doron, ir gana Ut. Malkų doriškai parsivežt negali Pc. Tačiau reikšmė “moralus” dora tarmėse sunykęs (Sb, Sim, Dkš; JR28, S. Dauk, M. Valanč; dora – SD, Grk, Užv), išstumtas barbarizmų (š)čyras, čystas, cnatlyvas, zgadnas, cekavas, o nedoras – ir šelmis, laidokas (ledokas), kurva, be to, žodžio doras semantikos dalį pasiima nekaltas, skaistus, tyras, grynas, žodžio nedoras – ištvirkęs, pasileidęs. Todėl reikšmės tarmėse ir nesipjauna. Argi šito nereikia matyti, ar tai sunku įžvelgti? În mod asemănător ar trebui evaluate cuvintele blōgas DŽ₃ 3. dial. „slab, neînsemnat”, 4. dial. „slăbit (despre un bolnav)” (DŽ₂, DŽ₁ – fără mențiunea dial.); pýkinti 2. „a face să vomite”; bérgždžias 3. fig. „gol, fără rezultat”; gáuti 2. „a trebui, a fi obligat”: Va trebui să mergi în pădure. A trebuit să cheme doctorul; pagauti „a începe, a se apuca”: Toți s-au apucat să fugă [dar și pe ei i-a apucat (fuga)]. Nu ne spune nimic faptul că Žemaitė însăși a scris: Din cauza ta a trebuit să duc eu însumi atât de departe? Este o temă amplă, dar se poate deja concluziona că preceptul lui Jablonskis nu a fost respectat cu prea multă consecvență. Dacă astăzi aceste cuvinte nu mai sunt înțelese altfel, totuși nu sunt pe deplin, nu sunt ușor și nu sunt de toți înțelese; ele nedumeresc, tulbură; sau oamenii nu înțeleg de ce sunt folosite: de ce nu e nimic bun, ci nimic cum se cuvine; de ce „rău”, nu „slab”; de ce „îți vine greață”, nu „e dezgustător”; de ce „muncă zadarnică”, nu „muncă goală”; de ce „a trebuit să fugă”, nu „trebuia să fugă”; de ce „a prins-o la fugă”, nu „a început, a luat-o la fugă”. Aceste sensuri dialectale au devenit mai frecvente în scris, iar oamenii întreabă: de ce? Oare chiar așa trebuie folosit? Uite, cineva o să corecteze deja „nimic bun” în „nimic cum se cuvine”... Desigur, aceste sensuri dialectale au un picior în limba standard 22 dar sunt în mare parte livresce. Acest lucru nu a fost încă discutat, nici măcar abordat, așa că multora li se va părea cu adevărat paradoxal ca un element dialectal să devină un fapt de stil livresc în limba standard. Dar, în realitate, statutul de utilizare se schimbă în esență. În dicționarul limbii standard, pentru asemenea „dialectalisme” ar fi cu siguranță mai potrivită și l-ar orienta mai exact pe utilizator (mai ales pe cel care nu cunoaște dialecte) mențiunea livr., nu dial. Și nu ar trebui multiplicate în grabă și fără discernământ asemenea sensuri: dacă într-un dialect există un tractor mic, uzat, acesta este doar un element dialectal, pe când în limba standard este (pa) uzat. În dicționarul limbii standard este util să se includă asemenea sensuri doar pentru etnografisme, de pildă: márška etnogr. 1. „pânză grosieră pentru a transporta furaje, așchii ori alte lucruri mărunte; cantitatea transportată cu ea”, 2. dz., est. „cearșaf”, 3. est., dz. „cuvertură”, 4. dz., est. „țesătură așternută pe jos”, 5. est., dz. „față de masă”, 6. samog. „prosop”, 7. vest. „plasă mică, trasă de doi oameni, fără pungă, cu două aripi”; skara 1. „șal cu care femeile își acoperă capul și umerii”, 2. samog. „cârpă (de obicei, una proastă), zdreanță”, 3. samog. „scutec”, 4. colectiv samog. „fibră”: Anul acesta inul are o skara bună, skepeta 1. „șal purtat” [iată, chiar și în definiție este nevoie de calificativul – purtat!], 2. est. „bucată de țesătură, cârpă (de obicei, una proastă), petic, lavetă” (skarelė „șal mai mic pentru a-și lega capul sau gâtul”, skepetaitė „batic”, iar skepetėlė 1. „batic”, 2. dial. „bucată de țesătură; batistă”); būtas 1. „parte a unei case alcătuită din una sau mai multe camere și o bucătărie”, 2. dial. „casă de locuit, casă țărănească, colibă”, 3. samog. „orice clădire, construcție”; sprágilas 1. etnogr. „unealtă pentru treieratul cerealelor – un mai legat de coadă”, 2. est. „maiul acelei unelte”, 3. <…>; spragilinė 1. dz. „coada îmblăciului”, 2. est. „maiul îmblăciului”; siaustuvė 1. est. „coada îmblăciului”, 2. samog. vezi vystyklas. Așa este în DŽ₃. Totuși, și „Dicționarul limbii standard lituaniene”, cel puțin până când limba standard se va consolida și vocabularul ei se va stabiliza, ar putea include unele indicii dialectale. Pe lângă etnografisme, poate că nu ar trebui evitate nici cele mai reprezentative exemple canonice: skujà 1. „ac de pin sau de molid”, 2. dial. „crenguță de pin”, 3. dial. „con de brad” [DŽ₂, vezi kankorėžis], 4. est. „solz de pește” [DŽ₃, vezi žvynas, sriegas (de pește)] DŽ₃ [în DŽ₂ nu există mențiuni dialectale]; gróbas 1. aukšt. „coastă”, 2. samog. „intestin” DŽ₃ [în DŽ₂ și DŽ₁ 1. „coastă”, 2. samog. „intestin”; dar oare grobas ar fi un cuvânt al limbii standard?]; sėti 3. dial. „a planta (cartofi)” DŽ₃ [în esență, la fel și în DŽ₁, DŽ₂]; širdingas 3. dial. „rău, iute” DŽ₃ [în DŽ₁, DŽ₂ – est.]; smagùs 5. samog. „greu” [și în DŽ₁; în DŽ₂ – 6.]. Și pentru utilizatorul limbii standard care nu cunoaște dialecte, pe lângă un anumit folos practic, aceasta ar fi o amintire că limba standard nu a răsărit din piatră... 2. „Se spune de obicei că numai marii scriitori creează limba scrisă, o cultivă și o șlefuiesc. În aceasta este mult adevăr. Dar ritmul vieții de astăzi nu așteaptă influența lentă, chiar dacă venită din partea unui scriitor bun. Este nevoie de cultură lingvistică venită din afară, de o cultură conștientă”, se spune în manifestul „Începem munca”, publicat în primul număr al revistei „Gimtoji kalba” (GK 1933 1). Termenul cultură lingvistică nu este aici deloc întâmplător, deși nu este explicitat. Faptul a fost observat și menționat, însă nu a fost discutat și evaluat mai pe larg. Văzând limpede rădăcinile acestui termen la popoarele vecine, pro- 23 Porta ar fi să-l asociezi și cu coliziunea menționată deja de Saussure dintre limba comună, ca produs al culturii, și dialecte, ca sferă a naturii (Saussure 1977: 60). „Gimtoji kalba” subliniază, de aceea, că nu se mulțumește cu corectarea greșelilor: „Nu ne ajunge o ceată de corectori ai limbii, ci trebuie să învățăm societatea însăși limba” (GK 1933 1). De aceea, manifestul vorbește mai mult despre cultivarea unei limbi culturale: „Privim limba din punct de vedere sociologic. Limba, ca și celelalte fenomene ale vieții comune, este supusă acelorași legi sociale. Prin urmare, limba populară nu este pentru noi măsura absolută a culturii lingvistice [adică măsura]; din ea, în opinia noastră, putem doar să cultivăm limba culturală. Așadar, «Gimtajai kalbai» îi va păsa nu numai de caracterul popular al limbii comune [adică popularitatea?], ci și de progresul ei cultural. Uneori nu prețuim deloc bogăția formelor lingvistice [adică abundența formelor; nu sexualitatea...] și bogăția lexicală de prisos (numele berzei!)”. (GK 1933 2). Gandro istoria în limba comună nu este lipsită de ambiții și este marcată de o problematică dificilă a purității. Un exemplu fără umbre – chestiunea codificării împrumutului grybas, rezolvată fără probleme de limba însăși, prin sporirea bogăției excesive cu moșteniri lexicale precum kremblys și budis (pentru încercarea ingenioasă de a salva pentru limba comună cuvântul budis cu sensul specializat de «un fel de ciupercă din genul Amanita», DŽ₃ nu are o bază dialectală suficientă – mai este nevoie și de o utilizare ceva mai largă în limba comună). Poate ar fi potrivit să oferim măcar un exemplu de cultivare a limbii culturale. Unul dintre cele mai grăitoare cazuri în care un cuvânt din limba populară nu este pur și simplu transferat în sistemul limbii comune, ci din el se cultivă o unitate de expresie necesară, ar fi acesta: „Dar, poate, cineva va spune: kamšà nu corespunde exact noțiunii de bū́nos. Unuia ca acesta i se poate răspunde: dar pirmininkas și viršininkas corespundeau? Căci, înainte de Marele Război, oamenii noștri vorbeau de obicei despre pirmininkas-ul muncitorilor care coseau moșia sau curtea conacului și despre viršininkas-ul păstorilor. Se povestește că panevėžieții au zâmbit chiar și cu mustața de o parte și de alta când li l-au numit pe primul șef de district. Nu trebuie să ne temem de o presupusă inexactitate. Odată intrat în uz, cuvântul se va potrivi de la sine” (A.S. – GK 1938 26–27). Aici se poate adăuga doar: în primul rând, în dialecte există mult mai multe sensuri ale lui pirmininko – 2. „<...>, administrator”, 3. „<...>, fruntaș”, 4.<...>; vătaf”, 5. „păstor aflat în fruntea turmei” || „păstor”, 6. „ceva de cea mai bună calitate, de prima clasă” || „bere de primă ediție, mai bună” LKŽ X; în al doilea rând, pirmininkas și viršininkas erau folosite într-o parte mai mică a Lituaniei, astfel că nu toți au avut prilejul să zâmbească; în al treilea rând, în limba comună nu există nicio coliziune de sensuri, deoarece aici sunt univoce (DŽ₃, pirmininkas 2. și 3. sunt dialectale). Perioada de cultură a limbii comune, începută cu succes, a fost întreruptă de ocupație și genocid. 3. La 18.03.1953 s-a dat spre redactare DŽ₁ – Stalin nu mai era la Kremlin, dar poate încă nu era în Mausoleu. A fost trimis la tipar la 13.05.1954. St. Keinys a datat cu 30.01.1990 „Prefața” sa la DŽ₃ (eu mi-am încheiat munca de aproximativ 3 ani în 1988, înainte de concediu). Deși ulterior, la 19.05, 17.06 și 22.06.1992, au avut loc ședințele finale privind unele cuvinte semasiologice (a căror semantică este importantă pentru pragmatică). Să ne folosim de permisiunea răposatului profesor Edvardas Gudavičius de a pune întrebarea «ce 24 s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi întâmplat». Să presupunem, de pildă, că această cronică a DŽ ar putea începe măcar în 1933 (datele și mai vechi ar putea deruta prea mult). Poate că DŽ din 1933 ar fi avut soarta LKŽ I₁ și II₁, dar ar fi fost deja atât un fapt, cât și un mit al dicționarului limbii comune – un prilej de a vorbi despre el și de bine, și de rău (după cum îi convine fiecăruia). Atât despre pragmatica acestei cronici a DŽ. Situația lexicografică din 1954 era următoarea: fuseseră publicate numai 2 volume din marele LKŽ, deși fuseseră înlăturate din orizontul filologic al societății; în lexicografia de specialitate, după război, fusese publicat doar „Dicționarul tehnic” al lui A. Novodvorskis, în 1949, iar dicționarele de termeni antebelice se găseau numai în biblioteca de referință a redacției LKŽ. DŽ₁ nu avea o fișieră proprie, fiind întocmit pe baza fișierului marelui dicționar – o ispravă herculeană a redactorilor, dar și un neajuns fundamental al alcătuirii, care nu a fost înlăturat nici până astăzi. Introducerea la DŽ₁, §1 (capitolul „Scopul și amploarea dicționarului”), declară: „<...> pe lângă limba scrisă, folosește pe scară largă și lexicul și frazeologia limbii vorbite. Dicționarul <...> trebuie să ajute la însușirea limbii literare, <...>”. §3: „În conformitate cu caracterul practic și normativ al Dicționarului, acesta cuprinde: 1) cuvinte din literatura politică, beletristică și științifică, dacă nu sunt prea specializate și dacă nu sunt cuvinte rare, cu utilizare individuală; 2) cuvinte din limba populară și din diferite dialecte, întâlnite pe scară mai largă în literatură sau necesare pentru exprimarea anumitor noțiuni, de exemplu buklus, skubrus, namiegas [în textul Dicționarului: skubruš vezi skubus, în timp ce DŽ₂ și DŽ₃ arată că sensurile diferă!]. §4: „Nu sunt incluse în Dicționar: 1) cuvinte dialectale folosite restrâns și puțin necesare limbii literare, de exemplu šutrus «fierbinte» [deși šutrą a fost inclus, iar šutnųš a fost inclus], klūkti «a implora insistent» [deși în textul Dicționarului... apare: klūkti dialectal 1. «a pescui sub gheață, a lovi peștii», 2. «a implora insistent, a cerși» (în realitate nu sunt două sensuri, ci omonime!)]. Așadar, principiul includerii cuvintelor dialectale în DŽ₁ este: mai bine să fie mai multe, să aspire la limba comună, să concureze între ele și să treacă examenul – care sunt «necesare» și care «puțin necesare». Iar «cuvintele rare, cu utilizare individuală» probabil că nu sunt astfel în dialecte, ci doar în scrieri. Influența fișierului marelui dicționar este evidentă. DŽ₁ nu consemnează utilizarea limbii comune, ci o creează, furnizându-i, din dialecte, cuvinte chiar cu surplus, din belșug. Și primii recenzenți ai DŽ₁ au urmat calea DŽ₁. Au încercat să meargă chiar mai departe: „Ni se pare că într-un dicționar explicativ ar trebui să-și găsească locul și dialectismele mai rare, dacă apar în operele clasicilor beletristicii. Între timp, cititorul nu va găsi în Dicționar nici cuvintele luinas, pylė, repukas... (Donelaitis), nici (iš)drėžėti, snopis... (Žemaitė), nici atvalka, kraiguoti, (nu)piepti, šušėti... (P. Cvirka), nici ydas, pakinys, panuovalis, tun kčiai... (A. Vienuolis), nici plaitytis, priebėga, slambyti, žiubis... (I. Simonaitytė), nici multe alte cuvinte din limba populară întâlnite în operele unor scriitori lituanieni de seamă” (Grinaveckis 1955: 3). Într-adevăr, cititorul trebuie să întâlnească undeva aceste cuvinte la un clasic sau la un scriitor de seamă. Dar într-un dicționar al limbii comune, dacă acestea nu sunt cuvinte ale limbii comune? Oare se cuvine să fie incluse în dicționarul limbii actuale cuvintele lui Donelaitis și ale lui Žemaitė? Publicarea scrierilor clasicilor, care s-a intensificat rapid, atât în mediul academic, cât și în cel școlar și în cel de masă, a găsit o soluție bună – 25 glosarele adăugate, pentru care se potrivesc la fel de bine atât regionalismele, cât și cuvintele învechite, neologismele și cuvintele străine. Cu toate acestea, și după mai bine de un deceniu, redactorul responsabil al DŽ1 (apoi și al DŽ2) se întreabă: „Se pot da numai acele [cuvinte dialectale] care sunt folosite mai pe larg în literatura beletristică și în vorbirea curentă sau pentru care nu există alți înlocuitori în limba literară” (Kruopas 1968: 3). Ce înseamnă „folosite mai pe larg în literatura beletristică”? Cuvintele folosite de cel puțin doi scriitori – luinas „fără coarne, fără coarne (despre bovine)”, pylė „rață”, tunčiai „fâșii de pânză pentru înfășurat picioarele”, slambyti „a hoinări fără treabă, a umbla de colo-colo” – „au temei să fie incluse”, pe când cuvintele unui singur scriitor, snopis „nătărău, gură-cască” (Žemaitė), paknys „pășunică, loc de pășunat” (A.Vienuolis), žiubis „pradă” (I.Simonaitytė) – „ar constitui o supraîncărcare prea mare a [Dicționarului]”. Și o astfel de atitudine este formulată drept concluzia că „dialectismele trebuie incluse cu măsură în LŽ [adică în dicționarul limbii literare]”! Aceasta depinde de concepția generală privind selecția cuvintelor, determinată nu doar de uzul limbii standard, ci și de un ideal: „Căci limba literară, în sensul ei concret, este idealul unei limbi comune destinate nevoilor societății, culturii, științei și altor domenii. <...>. Atât în limba vorbită – dialectală, cât și în literatura beletristică, în cea științifică, publicistică și în alte tipuri de limbaj întâlnim cuvinte care poate că nu aparțin uzului standard, limbii literare, dar care constituie o parte semnificativă și importantă a vocabularului unei limbi și care trebuie să se reflecte într-o măsură mai mare sau mai mică și în LŽ (nu numai în marele «Dicționar al limbii lituaniene»)” (Kruopas 1968: 3). Se menționează aici și „o parte a cuvintelor trecute în fondul pasiv”, precum și regionalismele frecvente din texte. Se ține seama de nevoile pragmatice ale utilizatorului Dicționarului: „Sistemul lexical al unei limbi este foarte vast, complex și strict nedefinit, așadar și dicționarul limbii literare trebuie să țină cont de acest lucru. Numai procedând astfel va fi posibil, în limitele permise de dimensiunea DŽ, să se reflecte sistemul lexical al limbii lituaniene din perioada actuală, în care lexicul limbii literare constituie elementul de bază” (Kruopas 1968: 3). Așadar, lexicul limbii standard este înțeles aici ca un embrion în pântecele sistemului lexical al întregii limbi – autonom, în creștere, încă nedesprins. Cu toate acestea, problema desprinderii și separării lexicului limbii standard de cel dialectal începe să se limpezească tot mai mult: „Jurnaliștii, redactorii și traducătorii așteaptă cu nerăbdare un dicționar mare și amplu de sinonime ale limbii lituaniene standard. Aș vrea să subliniez cuvântul s t a n d a r d, fiindcă micul glosar al lui A.Lyberis, apărut acum zece ani, deși redus ca dimensiuni, cuprinde, alături de cuvintele limbii literare, numeroase regionalisme. Astăzi ar fi greu să introduci în limba standard sinonime precum spagą, žagą, stičią, geinyti, kliūkti” (Kirvaitis 1971: 67). Desigur, mai exact ar trebui să discutăm nu despre dificultatea introducerii lor, ci să ne întrebăm dacă sunt necesare limbii standard și dacă și-ar găsi aici măcar o nișă. 4. DŽ2 – 1972. Alți ani în viața limbii și a națiunii – alte pagini ale lexicografiei: 8 volume ale LKŽ (volumul VIII – 1970), alfabetic – până la litera O inclusiv; atunci părea să fie jumătate din dicționar (acum LKŽ XVII se încheie cu cuvântul valgy s). Paginile introducerii la DŽ2 au o structură asemănătoare cu cele ale DŽ1, numai că exemplele sunt altele și sunt numeroase. Însă în textul Dicționarului jumătate dintre exemple arată cu totul altfel: în loc de est. – sud., în loc de dz. – 26 est.! În locul capitolului din DŽ₁ „Scopul și amploarea Dicționarului”, DŽ₂ are doar „Amploarea Dicționarului” [la fel și DŽ₃], însă chiar în a doua propoziție este precizat și scopul: „<...> scopul este de a prezenta cuvintele limbii literare lituaniene actuale”. Regionalismelor li se acordă un spațiu amplu în §2: „Întrucât Dicționarul este unul practic, normativ, sunt prezentate cuvintele din următoarele categorii: <...>; 2) cuvinte folosite mai frecvent [DŽ₁ – întâlnite mai pe larg] în literatura beletristică, în publicistică, în presă și în alte contexte, provenite din limba populară vorbită [DŽ₁ numai – populară] și din dialecte [DŽ₃ – se urmărește includerea <...> cuvintelor dialectale mai frecvente], de exemplu: din dialectul samogițian – atvàrsla „hățuri” [în textul Dicționarului – atvarslai; exemplul acesta a rămas și în introducerea DŽ₃], buklùs „isteț” [în text, explicat fără nicio marcă dialectală: „talentat, isteț; viclean”; DŽ₃ – „talentat, isteț”, DŽ₁ – 1. „talentat, isteț, priceput; viclean”, 2. dialectal „care obosește repede, se îmbolnăvește; slab, plăpând”; în LKŽ I₁ acestea sunt omonime – 1 buklùs (SD, DP, MP, Mž, Vln, KN, B, RB; M.Valanč; Skr, Btg; de asemenea bùklas BsP; buklingas PK, K, P, buklystė R, Sch) și 2 buklùs 1. „care se teme de iarnă, de frig, de ochi; slab, delicat, plăpând” Prl, Vrn, Žln, Dsm – în LKŽ I₂ sensul acesta este împărțit în două, iar din 2. „care se poticnește când vorbește” s-a făcut omonimul 3 buklùs, šiltìs „a se strădui” [în text – 2 šiltìs, -iasi, šýlėsi „a se strădui, a-și da silința” fără marcă dialectală; DŽ₃ – samogițian], žãmbas „colț, poală” [în text – 1. „colț, ungher”, 2. „poală”, fără marcă dialectală; la fel și în DŽ₃]; din dialectul aukštaitian de est – kūtė „grajd” [în text – kūtė žr. tvartas; la fel și în DŽ₃; cuvântul este folosit în dialectele samogițiene nordice și estice], tausóti „a respecta; a economisi” [în text – 1. „a păzi, a ocroti”, 2. „a economisi”, fără marcă dialectală; DŽ₃ – 1. „a folosi cu măsură, a economisi”, 2. „a păzi, a ocroti”], verdėnė „izvor” [în text – est. „izvor țâșnitor, fântână”; exemplul a rămas și în introducerea DŽ₃ – verdenė „izvor”, iar în text – est. vezi versmė], vil̃gšnas „umed” [în text – vil̃gšnas, vil̃gšnas samogițian „puțin ud, umed”; DŽ₃ – vil̃gšnas samogițian „puțin ud, umed”]; din dialectul aukštaitian de vest – blį̃sti „a se întuneca” [în text – 1. „a se întuneca, a se înnora”, 2. samogițian „a se uza, a se strica, a se desface”; sensul „a se întuneca, a se înnora” este din vest; potrivit datelor LKŽ I₂, cuvântul este folosit în KzR, mai ales în est – Ktk, Klt, Lkm, Švnč, Dglš, Dkšt, precum și în SD], dagóti „a curăța recolta” [în text – „a culege, a curăța recolta”, fără marcă dialectală; la fel și în DŽ₃, fără marcă dialectală: folosit de lituanienii din Prusia], šãras „furaj” [folosit în extremitatea vestică, mai ales în dialectul dzūkian vestic; DŽ₃ – nu există]; din dialectul dzūkian – dyrėti „a privi” [în text – est. 1. „a privi, a aștepta ceva, a pândi; a sta cu ochii ațintiți”, 2. „a sta ascuns, a zăbovi, a nu avea de lucru”; la fel și în DŽ₃, dar cu marca „familiar”; de fapt, este estic], drėngti „a fi vreme mohorâtă” [în text – „a ploua cu lapoviță, a ninge, a fi vreme mohorâtă”, fără marcă dialectală; la fel și în DŽ₃; de fapt, este folosit în dialectul dzūkian și puțin în cel vestic, dar a intrat în limba standard], dudénti „a vorbi” [în text – 4. dzūkian „a vorbi, a conversa”; exemplul acesta a rămas și în introducerea DŽ₃], kùšlas „miop” [în text – dzūkian „orb, miop, chior, cu strabism”; DŽ₃ – dialectal „orb, care vede slab”; iese puțin din aria dzūkiană – ajunge până la Klvr] și altele.” Primii recenzenți ai DŽ₂ au întâmpinat cu entuziasm bogăția suplimentară a limbii standard: „[Prin consacrarea regionalismelor, se îmbogățește lexicul limbii literare. <...>. <...>. Prin includerea cuvintelor dialectale și a celor din limba populară vorbită, dicționarul a realizat o selecție enormă de cuvinte, ascultând cu atenție uzul cotidian al limbii literare- 27 În acest sens, dicționarul „r e z o l v ă c o r e c t, p r o b a b i l, c e a m a i c o m p l i c a t ă p r o b l e m ă p r a c t i c ă a l i m b i i d i n v r e m u r i l e n o a s t r e – i n t e r a c ț i u n e a d i n t r e l i m b a l i t e r a r ă ș i d i a l e c t e” (Grinaveckienė 1973: 5). De fapt, nu este deloc clar cum ar putea un dicționar normativ să rezolve această interacțiune — el poate doar să consacre rezultatele acestui proces. Vorbind în mod concret, recenzenta face și observații juste pe această temă: „<...> este posibil să fi fost incluse fără să fie mare nevoie unele dialectisme sau cuvinte din limbajul vorbit”, însă privește această chestiune mai ales din perspectiva stilisticii și a purității vocabularului. „Cea mai importantă sursă de îmbogățire a Dicționarului este, fără îndoială, limba vie a poporului, dialectele ei. Tot ce este mai bun în limba populară se revarsă în limba literară și o îmbogățește cu cuvinte noi, expresii și mijloace noi de exprimare” (Lyberis 1973: 4). După ce enumeră exemple, dintre care unele sunt cu adevărat doar „surse”, nu fapte ale limbii standard — aitas „zurbagiu, nestatornic”, aipti „a se moleși, a se prosti, a se zbengui”, apymauda „obiect inutil, piedică”, aptvarus „împrejmuit din toate părțile” —, exprimă din nou speranța: „Poate că nu toate aceste cuvinte și alte cuvinte populare sau dialectale prezentate în Dicționar au intrat deja în limba literară, dar ele îi vor putea fi de folos ca sursă de îmbogățire a limbii” (Lyberis 1973: 4). Se aude o notă mai rezervată: „Într-un dicționar al limbii a c t u a l e se pot include mai puține cuvinte dialectale învechite și rare, precum: blenkti, brotis, dulsus, gabūžas, gybti, grasme, grikas, gūdnas, gvoja, iesmė, kauras, kerslas, kivinklis, kliesnas (= klienas?), kupurna etc.” (Labutis 1973: 2). Jonas Paulauskas a numărat aproximativ 2000 de dialectisme în DŽ2 — „peste 3% din totalul cuvintelor” (Paulauskas 1974: 42). El enumeră dialectisme din DŽ2 care nu au „marcaje dialectale” în DŽ2 (Paulauskas 1974: 42) și, dimpotrivă, dialectisme care lipsesc cu desăvârșire din DŽ2. „Există mai multe cuvinte dialectale care nu figurau toate în ediția I, de pildă, cele care încep cu litera d: deinauti, dygmuo, dykoi, dylatė, dilikas, dosai, dremžti, drepinti, drėžėti, driunyti, dūbla, dūkinuoti, duogas, dvakinti, dvėluoti” (Paulauskas 1974: 43). J. Paulauskas caută un temei pentru a considera dialectismele cuvinte ale limbii standard: „Multe cuvinte cu marcaje dialectale ar putea fi considerate cuvinte ale limbii literare datorită sensurilor lor specifice: ele denumesc noțiuni pentru care nu există a l t e c u v i n t e p o t r i v i t e în limba literară, de exemplu: amalas «fulger fără tunet» [est.], čižas «pleavă rămasă lipită de fibrele de in» [est.], guogis «musafir nepoftit la nuntă» [est.], goža «rând de valuri care se sparg în mare» [1. sud., 2. geogr.], rytagonė «pășunatul vitelor de la răsărit până la micul dejun» [est., dz.], samplėšinis «țesătură de in cu două fire» [sud.], paražos «descreșterea lunii, începutul fazei de lună veche» [sud.], rūgpienis «lapte acru» [vest.], vientulys «cel care trăiește singur, izolat, o persoană singuratică» [est.]” (Paulauskas 1974: 43). Doar goža are aici un final fericit — acest dialectism este deja consacrat în DŽ1 și ca termen științific: 2. geogr. „izbirea (rostogolirea) valurilor mării de un banc de nisip sau de țărm”; și rūgpienis — un dialectism transparent ca formă, care a dobândit deja în DŽ3 statutul de cuvânt al limbii standard, confirmat cu adevărat abia a c u m și de uz. DŽ3 îl include deja și pe 2amalas, dar poate nu fiindcă nu există 28 „alte cuvinte potrivite” — cel puțin „alte” există: pe lângă amalo, amala krečia (meta) există și rūda (rūdi, rūdis) krečia (meta). La fel se poate considera și în cazul lui čižą (pe lângă čižti există și žvigti). Totuși, și vientulys din DŽ₃ este marcat est., iar limba standard are, pe lângă ambiguu atsiskyrėlio 1. «călugăr, ascet retras din lume», 2. fig. «persoană care evită societatea și viața socială, cineva retras», și un cuvânt mai clar, mai transparent decât ambiguu vientulį (și «celibatar»!): vienšius colocv. «cel care este singur, un pustnic» DŽ₃. Iar guogis este marcat est. și în DŽ₃, deoarece în vest există kriukininkas [sud. ¹ stỹrininkas LKŽ XIII]. Este pe deplin justificat să fie considerate și etnografisme dialectismele cu anumite sensuri: sámplėšinis sud. etnogr. «țesătură de in cu două fire, țesută cu resturi de câlți» DŽ₃; rytãgonė est., dz. etnogr. DŽ₃, deși transparența și caracterul sistematic al acestui cuvânt (cf. naktigonė etnogr. DŽ₃) i-ar facilita intrarea în limba standard. Nu se poate spune același lucru despre sud. pãraiz̃os, pãraiz̃os, pãraiza, paraižai, paraižis, care este motivat: Când luna p a r y ž t a, se numește paraižos J (LKŽ IX); ¹ ryžti, -ta, -o «a păli înainte de a descrește (despre aștri, mai ales despre lună)»: Lună beryžtas, când nu se întâlnește cu soarele, adică se îndreaptă spre gol, descrește, deja începe să se stingă J (LKŽ XI); paryžti «a începe să pălească, să descrească (despre aștri)»: Luna a început să pălească, a intrat în faza de lună veche Kos 133 (LKŽ XI). Aici nu este nicidecum totul, dar atât ajunge. DŽ₃ este într-adevăr inconsecvent — paraižos apare deja fără marcajul sud., iar ² ryžti «a se transforma în lună veche, a dispărea, a descrește», marcat sud., este inclus în locul lui DŽ₂ paryžti, marcat sud. J. Paulauskas a rămas un cavaler devotat al îmbogățirii, preocupat însă foarte mult de selecția variantelor dialectale: „Între timp, cuvintele dialectale au fost (și sunt în continuare) considerate o b o g ă ț i e a limbii lituaniene, c a r e c o m p l e t e a z ă t e z a u r u l d e c u v i n t e a l i m b i i l i t e r a r e. În majoritatea cazurilor, aceasta este o perspectivă justă. Dar, tratând astfel lexicul dialectelor, în limba literară au apărut multe variante care doar îi extind fondul de cuvinte, fără să adauge nimic fondului de sensuri lexicale” (Paulauskas 1979: 77). Este cu adevărat o concluzie importantă, dar surplusul (și deficitul) de sensuri din limba standard ar trebui analizat din toate punctele de vedere, nu numai sub aspectul variantelor. 5. În cele din urmă, în articolul din 1983 al lui Antanas Lyberis, intitulat în mod inspirat „Problema selecției cuvintelor în «Dicționarul limbii lituaniene contemporane»”, se spune concis și clar ceea ce era necesar de multă vreme: „Criteriul principal de selecție a cuvintelor din DŽ este c o n s a c r a r e a c u v i n t e l o r, r ă s p â n d i r e a u z u l u i l o r în limba literară” (Lyberis 1983: 147–148). Enumerând numeroase dialectisme din DŽ care nu s-au impus pe scară largă în limba standard, A. Lyberis indică două motive pentru aceasta: „Eforturile alcătuitorilor Dicționarului de a răspândi aceste cuvinte în limba literară nu au avut succes. Motivul principal este raritatea lor și existența unor înlocuitori mai obișnuiți în limbă” (Lyberis 1983: 149). Este justă ideea că, în literatura beletristică, dialectismele nu fac decât să creeze culoarea vieții rurale, iar unele dintre ele îndeplinesc funcția de etnografisme în uzul standard. Din păcate, colegii care au alcătuit DŽ₃ nu au luat în seamă aceste observații lucide și exacte. A existat doar o afirmație asemănătoare, formulată neacademic și exagerată: „Mai întâi ar trebui eliminate din DŽ un număr considerabil de dialectisme și de cuvinte rare, învechite, în general. Cuvintele audrotie, blįsti, dagoti, keleivystė, laiškus, slasnos, 29 slaptė, šaras, tviega, vystas nu le-ar înțelege niciun om întrebat pe stradă” (Kirvaitis 1984: 55). 6. DŽ3 – 1993. Mediul lexicografic – există 15 volume ale LKŽ, dicționare de terminologie, frazeologie, sinonime și antonime. Statul restaurat și limba de stat au primit un dicționar pregătit în cei mai cenușii ani de stagnare și bilingvism, redactat în anii renașterii. Selecția regionalismelor, din păcate, a rămas neschimbată, fiind chiar consolidată de uzul clasicilor literaturii și de bogăția graiului samogițian: dintre cele 2152 de regionalisme – 698 din graiurile din vestul țării, 687 samogițiene, 487 răsăritene, iar celelalte 280 (mulțumiri dr. Vիդai Žilinskienei pentru calculele computerizate). Exemplele din Introducere au fost însă modificate în mare măsură. Redactorul-șef al DŽ3, St. Keinys, își justifică și chiar disimulează, prin argumente convingătoare, sporirea regionalismelor în crezul său lexicografic, formulat odată cu încheierea Dicționarului: „Fiecare om care a învățat firesc limba maternă folosește astfel de cuvinte regionale, mai ales cei care au crescut într-un mediu al limbii vii (în primul rând, al graiului). <...>. Cea mai mare parte a lexicului unei limbi nu este cunoscută de toți vorbitorii ei – <...>. <...>. DŽ s-a delimitat de cuvintele folosite în cercuri restrânse. Prin urmare, marcajele DŽ dz. (dzūkian), ryt. (aŭkštaitian răsăritean), tarm. (regional), vak. (aŭkštaitian apusean), žem. (samogițian), precum și marcajul aukšt. (aŭkštaitian), adăugat în ediția a treia, nu trebuie înțelese literal. Mai exact ar fi să considerăm asemenea cuvinte drept cuvinte ale limbii literare folosite într-un areal mai restrâns (ele sunt caracteristice limbii dintr-o anumită arie de utilizare a limbii literare și celei a emigranților din acea arie)” (Keinys 1991: 95). Arealele limbii comune sunt contradicto in se. Îmi voi exprima aici, în felul meu, punctul de vedere printr-o urare alcătuită din regionalismele DŽ3: „să vă puneți pe treabă și să vă strângeți laolaltă, să lucrați astfel – fără leneveală, moleșeală, harță și gâlceavă, ca să îngrijiți cum se cuvine dicționarul neterminat. Întăriți-vă cum trebuie – veți primi žūti (vezi žūti 3)!” 7. Ce urmează? În literatură s-au făcut de mult „Trei pași spre folclor” (titlul articolului lui Vytautas Kubilius – "Pergalė", 1976, nr. 10, p. 110–132). Se poate presupune că în literatură s-au făcut și toți cei trei pași spre limba populară. Care va fi al patrulea pas al lexicografiei normative? Vom lua din fluxul și șuvoaiele tot mai largi și mai adânci ale lexicului limbii comune sau tot din afluenți și izvoare – din graiuri? Dicționarul limbii comune trebuie oare într-adevăr „să fie alcătuit în continuare ca dicționar al limbii lituaniene” (Keinys 1991: 34), ca un tezaur al bogățiilor limbii populare sau ca dicționar al limbii lituaniene comune, al limbii intelectualității și al culturii (inclusiv al patrimoniului cultural național)? Ne vor ajunge 50 de mii de articole lexicale sau vom ținti „cel puțin 80–90 de mii de cuvinte” (Kirvaitis 1984: 54)? Dacă am crescut de la 5% de termeni în DŽ2 (Kirvaitis 1984: 55) la 8,35% de termeni în DŽ3 (cifra publicată de V. Žilinskienė), nu ar trebui să tindem la standardul mondial – 20% de termeni (Kirvaitis 1984: 55)? De unde am lua acele mii și procente? Ele așteaptă să fie consacrate în dicționarul normativ, ca printr-un sacrament al întăririi. Aici nu putem decât să fim de acord și cu ideea lui Keinys: „Este deosebit de importantă prezentarea mai sistematică a lexicului legat de istoria Lituaniei (...). În ediția a treia a DŽ se încearcă, de asemenea, prezentarea mai sistematică a numelor plantelor și animalelor din Lituania, precum și a cuvintelor care reflectă peisajul lituanian” 30 (Keinys 1991: 95). Dicționarul limbii comune va fi cu adevărat general (universalis) numai atunci când va cuprinde minimul necesar de lexic din toate domeniile, pe care îl vor găsi util nu atât specialiștii din acele domenii, cât utilizatorii care au nevoie de câte ceva din toate – editori, jurnaliști, profesori. LITERATŪRA B – Lexicon Germanico-Lithvanicvm et Lithvanico-Germanicvm, darinnen... von Iacobo Brodowskij, Praecentore Trempensi. [XVIII amž. pradžios (1713–1744 m.) rankraštis.] BsP – Lietuviškos pasakos įvairios. Surinko Dr. J. Basanavičius, I–IV dalis, Chicago, 1903–1905. S.Dauk– Simonas Daukantas (1793–1864), jo raštai. DP – Postilla Catholicka... Per Kūnigą Mikalojiv Davkszą... iš lėkiško perguldita... Vilniui Drukárnioi Akadémios... 1599. DŽ₁ – Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 1954. DŽ₂ – Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, Vilnius: Mintis, 1972. DŽ₃ – Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla, 1993. GK – Gimtoji kalba, Kaunas, 1933–1941. Grinaveckienė E. 1973: Literatūrinės kalbos aruodas. – Literatūra ir menas 6, 5. Grinaveckis V., Palionis J., Urbutis V. 1955: Dabartinės lietuvių kalbos žodynas. – Tiesa 54, 3–4. J – Litovskij slovar’ A. Juškeviča... 1(1), Sankt Peterburg, 1897; (2), Sankt Peterburg, 1904; (3) [2(1)], Petrograd, 1922. Jablonskis J. 1901: Lietuviškos kalbos gramatika. Rašytojams ir skaitytojams vadovėlis. Parašė Petras Kriaušaitis, Tilžėje 1901. – Jablonskis J. Rinktiniai raštai1, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 1957. JR – Svotbinė réda... par Antáną Juškevičę 1870 mėtuse, Kazan', 1880. K – Littauisch-deutsches Wörterbuch von Friedrich Kurschat, Halle a. S., 1883. Keinys S. 1991: “Dabartinės lietuvių kalbos žodynas” ir kalbos normalizacija. – Lietuvių kalbotyros klausimai 29, 92–98. Kirvaitis G. 1971: Laukiame žodynų. – Kultūros barai 4, 67–68. Kirvaitis G. 1984: Kokį norėtume turėti “Dabartinės lietuvių kalbos žodyną”. – Kultūros barai 8, 54–57. KN – Kniga Nobaznistes Krikščioniszkos... antra karta perdrukavota Kiedaynise... 1653. Kos – Litvanica... przez... Ambrożego Kossarzewskiego. (Rankraštis. Autorius gyveno 1821–1880 m.) Kruopas J. 1968: Koks turėtų būti literatūrinės kalbos žodynas. – Literatūra ir menas 42, 3. Labutis V. 1973: Naujas “Dabartinės lietuvių kalbos žodynas”. – Tiesa 99, 2. Lyberis A. 1973: Antrasis žodyno leidimas. – Tarybinis mokytojas 19, 4. Lyberis A. 1983: Žodžių atrankos problema “Dabartinės lietuvių kalbos žodyne”. – Lietuvių kalbotyros klausimai 22, 147–154. LKŽ I₁ – Lietuvių kalbos žodynas 1, Vilnius, 1941. LKŽ I₂ – Lietuvių kalbos žodynas 1, Vilnius: Mintis, 1968. LKŽ IX–XVI – Lietuvių kalbos žodynas 9, Vilnius: Mintis, 1973; 10–15: Mokslas, 1976, 1978, 1981, 1984, 1986, 1991; 16: Mokslo ir enciklopedijų leidykla, 1995. MP – Postilla Lietvwiszka... Wilniwy per Jokubą Morkuną... Metuose... 1600. MŽ – Mažvydas, Kaunas, 1922. P – Jurgis Pabrėža (1771–1849), jo raštai. Paulauskas J. 1974: Aktualios leksikos norminimo problemos ir žodynas. – Kalbos kultūra 31 27, 40–49. Paulauskas J. 1979: Leksikos variantų norminimas. – Kalbos kultūra 37, 77–80. PK – Polski z Litewskim Katechism... Malchérá Pietkiewicziá... W Wilnie... Roku 1598. R – Littauisch-Deutsches und Deutsch-Littauisches Lexicon... von P h i l i p p R u h i g... Königsberg... 1747. RB – L. J. Rhesa. Biblia,... Tilžėje 1824. Saussure F. 1977: Trudy po jazykoznaniju, Moskva: Progress. Sch – Litauisches Lesebuch und Glossar von A u g u s t S c h l e i c h e r, Prag, 1857. SD – Dictionarium trium lingvarum,... Avctore... C o n s t a n t i n o S z y r w i d... Vilnae, apie 1620, 1642, 1713. Sim – S i m u č i o patarlių rinkinys (iš visur). M.Valanč – M o t i e j u s V a l a n č i u s (1801–1875), jo raštai. V i t k a u s k a s V. 1975: Iš kur siauras vėjas? – Mūsų kalba 3, 64. Vln – B a r t h o l o m ä u s W i l l e n t's litauische Uebersetzung des Luther'schen Erchiridions und der Episteln und Evangelien... Göttingen... 1882. WAS IST UNTER DEM WORTSCHATZ DER GEMEINSPRACHE ZU VERSTEHEN Zusammenfassung Die Frage, was unter dem Wortschatz der Gemeinsprache zu verstehen sei, wurde 1901 von dem Grundlegler der litauischen Schriftsprache Jonas Jablonskis aufgeworfen. Eine Antwort suchten auch 1933 die Redaktoren der Zeitschrift “Gimtoji kalba” (“Muttersprache”), da sie sich mit den Problemen der Gemeinsprache befaßten. Doch erst 1954 erschien “Dabartinės lietuvių kalbos žodynas” (“Wörterbuch der litauischen Gegenwartssprache”), dessen Neuausgaben 1972 und 1993 nachfolgten. Die Herausgeber, die Rezensenten, die Forscher schlugen sehr unterschiedliche bzw. widersprüchliche theoretische und praktische Lösungen vor. 32