Benita Laumane. „Zeme, jūra, zvejvietas. Zvejniecības leksika Latvijas piekrastē“

sau conceptul de porecle nemotivate nu contrazice concepția despre poreclă? Căci dacă motivele poreclelor Bebras, Erkė, Kreidaklynis (p. 119) și ale altora nu au fost consemnate la atribuirea acestor nume de persoană, aceasta nu arată că ele au apărut în vreun alt fel decât toate poreclele lituaniene, adică faptul că ar fi nemotivate. În evaluarea lucrării „Porecle lituaniene”, s-a încercat, înainte de toate, să se atragă atenția cititorilor asupra meritelor acestei noi contribuții la antroponimia lituaniană. Iar observațiile polemice prezentate aici sau o opinie diferită de cea a autorului asupra unor chestiuni ar putea fi utile cercetărilor viitoare asupra acestui strat unic de nume de persoană lituaniene. Vitalija Maciejauskienė Benita Laumane. Zeme, jūra, zvejvietas. Zvejniecības leksika Latvijas piekrastē. Riga, 1996: Zinātne, 397 p.: il., [8] f. il. color. În ultimii câțiva ani au apărut numeroase lucrări importante de onomastică baltică. Fără îndoială, una dintre acestea este cartea lingvistei letone B. Laumane, apărută în 1996 și consacrată cercetării lexicului pescăresc din zona litoralului Mării Baltice aflată pe teritoriul Letoniei1. Această lucrare sintetizează și completează studiile anterioare ale autoarei2. Trebuie spus că aceasta este prima lucrare de acest fel din onomastica baltică (și, în general, din lingvistică): ea analizează într-un mod foarte cuprinzător și detaliat lexicul apelativ și onimic al unei zone destul de specifice — litoralul. Este adevărat că s-a scris într-o oarecare măsură și despre toponimele localităților de pe litoralul baltic de pe teritoriul Lituaniei3, însă aceasta reprezintă mai degrabă o prezentare a toponimiei decât o analiză aprofundată a ei. Cartea lui B. Laumane cuprinde „Prefață”, „Introducere” și trei capitole ample: „Denumirile așezărilor pescarilor și ale debarcaderelor” („Zvejniekciemu un valgumu nosaukumi”), „Denumirile reliefului” („Reljefa apzīmējumi”) și „Denumirile locurilor de pescuit” („Zvejvietu nosaukumi”). Aceste capitole sunt alcătuite din anumite subcapitole mai detaliate. În introducere (p. 5–16) este prezentată o caracterizare multilaterală a zonei de coastă a Mării Baltice: sunt trecute în revistă istoria apariției așezărilor pescarilor, dezvoltarea activității pescărești, componența etnică a populației și schimbările acesteia. Datele surselor istorice- 1 Cartea merită, fără îndoială, o recenzie amplă sau o discuție detaliată. Deocamdată, ne limităm la prezentarea ei. 2 Cf. Л а у м а н е Б. Семантика и структура названий тоней побережья Латвийской ССР. – Baltu valodas senāk un tagad, Riga: Zinātne, 1985, 115–127; Laumane B. Zvejvietu nosaukumi Latvijas PSR piekrastē, Riga: Zinātne, 1987 și altele. 3 Vezi Гуделис В. Список географических названий залива Куршю марес и прилегающей к нему территории. – Куршю марес, Вильнюс, 1959, 541–546; Vanagas A. Mūsų pajūrio vandenvardžiai. – Baltija, Vilnius: Mintis, 1984, 72–77; Razmukaitė M. Kuršių nerijos ir Kuršių marių vietų vardai. – Kalbos kultūra 69, 1997, 74–81. 241 În diverse locuri de pe țărmul Mării Baltice, pe teritoriul actual al Letoniei, au locuit nu numai baltici (letoni, curoni), adică indo-europeni, ci și finici (livonieni, estonieni); de aceea, limba fiecăruia dintre aceste popoare și-a lăsat urmele atât în lexicul apelativ, cât și în cel onimic. În primul capitol (p. 17–111) sunt analizate denumirile comune ale debarcaderelor (termeni fiziografici), precum și numele așezărilor pescărești și ale locuitorilor acestora. Este interesant că toate cuvintele folosite în letonă pentru a denumi debarcaderele pescarilor sunt împrumuturi: termenul cel mai răspândit vālgums provine din limba livoniană (cf. liv. vālga-mõ, vālġam „Ladungsplatz“, est. valgma „loc de pe țărm unde sunt trase bărcile la mal” etc. – p. 20); în Kurzeme, sędums, sadums sunt, de asemenea, împrumutate din limbile fino-baltice (cf. liv. sadām, sada-mõ „ostā“, est. sadam „cădere de apă, repeziș; debarcader, loc de încărcare; port“, sadam(us) „gura râului” etc. – p. 21); prīcala, prīcāls, apărut în perioada sovietică, este un împrumut din limba rusă (cf. rus. причал – p. 22). Analiza numelor așezărilor pescărești este deosebit de valoroasă. Originea lor este explicată pe baza datelor bogate din sursele istorice, fiind astfel urmărită și evoluția acestor toponime. În plus, sunt analizate nu numai numele de locuri păstrate în letona vorbită de astăzi, ci și cele consemnate doar în documentele istorice. Explicațiile detaliate ale originii se întemeiază pe o bibliografie foarte bogată și prezintă diversele ipoteze propuse de alți autori cu privire la originea unui anumit toponim sau a unui grup de toponime cu o anumită rădăcină. Sunt oferite și numeroase etimologii originale. Totuși, în unele cazuri, mai ales când, potrivit unei ipoteze, un toponim este considerat baltic, respectiv indo-european, iar potrivit alteia, de origine finică, opinia autoarei ar fi putut fi subliniată și argumentată mai ferm. Acest lucru pare să lipsească, de exemplu, în explicația originii toponimului Corkas (toponimul este comparat cu numele de familie lituanian Čūrkus, cu belarus. Чурко sau cu est. tsorg „afluent, pârâu, golf” – p. 38). Etimologiile sunt valoroase și pentru că, în unele cazuri, încurajează reflecția asupra unei posibile origini diferite de cea prezentată în carte pentru un toponim sau altul. De exemplu, numele unei gospodării Stiebri este derivat direct din apelativul stiebrs4 „tulpină” (p. 38). Totuși, din punctul de vedere al motivației (semanticii), o asemenea legătură directă între toponim și cuvântul comun ridică anumite îndoieli. Poate că, în acest caz, ipoteza unei origini antroponimice este mai convingătoare, cu atât mai mult cu cât în letonă s-a păstrat până astăzi numele de familie Stiebrs5. Numele gospodăriei Vārzas este asociat mai întâi cu liv. vārẓ „mânz” (p. 38), însă asocierea cu est. varz „tulpină, tufă”, prezentată abia după aceea, pare mai bine motivată, mai ales din punct de vedere semantic. Ipoteza propusă de autoare pentru originea toponimelor Abragciems, Ābragciems, Ābragi, Ābraglikums stârnește anumite reflecții. Bazându-se pe faptul că o sursă istorică din secolul al XIX-lea consemnează toponimul Abraks, cercetătoarea consideră toponimele letone menționate împrumuturi din limbile fino-baltice: le pune în legătură cu 4 Autoarea nu indică sensul acestui cuvânt în letonă. 5 Žr. Сталтане В. Э. Латышская антропонимия. Фамилии, Москва: Наука, 1981, 199. 242 est. Abrok, gen. Abroku, precum și cu est. Abrog, Abruka saar (p. 63). Recunoscând această posibilitate etimologică, poate că merită luată în considerare și o altă interpretare. Autoarea însăși citează ideea lui V. Veldre: „Vai Abragiems ir abu ragu ciems?“ Se pare că afirmația aceasta are un anumit temei. Adăugând la toponimele letone și numele unui teren arabil consemnat în Lituania, în împrejurimile localității Akmenė, Ábragas, se poate formula ipoteza că tema abrag- a tuturor acestor toponime ar putea conține prefixul curonian ab-, „în jurul” (cf. cuvântul de origine curoniană indicat de K. Būga, ab-lingà, ablinga „împrejurime”⁶), și rădăcina comună baltică rag-; cf. lituan. rãgas „fâșie de pământ ascuțită care înaintează în mare, într-un lac sau într-o pădure, peninsulă”⁷, let. rags „promontoriu, cap”⁸, prus. ragis „corn”⁹. Ipoteza este susținută și de faptul că toponimele din letonă și lituaniană sunt situate pe fostul teritoriu curonian. De altfel, în studiul celeilalte toponimiste letone K. Boiko, consacrat analizei apelativelor geografice fino-baltice și a relicvelor acestora în toponimia Letoniei¹⁰, nu sunt menționate toponimele cu abrag-. În al doilea capitol (p. 112–220) sunt analizate denumirile reliefului litoral și marin. Sunt delimitate termenii fiziografici care descriu relieful terestru (țărmuri; dune, plaje, peninsule, insule, capuri, guri de vărsare, porturi) și relieful marin (mare, golfuri, golfuri adăpostite, largul mării, strâmtori, adâncimi, bancuri de mică adâncime, fund marin pietros, fund marin nisipos). Analiza termenilor este, de asemenea, foarte detaliată și cuprinzătoare: sunt indicate sensurile și răspândirea lor, utilizarea în sursele istorice, iar originea este explicată. În analiza unui anumit termen fiziografic sunt discutate și toponimele care îl includ. Se acordă multă atenție semanticii unor termeni; de exemplu, extinderea câmpului semantic al cuvântului mute, folosit pentru a denumi gurile râurilor, este explicată nu numai în contextul limbilor indo-europene, ci și al celor fino-ugrice (p. 158–160). În al treilea capitol (p. 221–320), lexicul locurilor de pescuit este cercetat din aceleași perspective. Introducerea capitolului este consacrată mai ales analizei termenilor fiziografici, iar celelalte secțiuni studierii numelor locurilor de pescuit. În subcapitolul despre formarea cuvintelor, după o scurtă discuție asupra problemelor analizei derivaționale a toponimelor, toate toponimele sunt mai întâi împărțite în simple și compuse, apoi primele în primare și derivate, iar celelalte în sintagme (cele mai numeroase), construcții prepoziționale și cuvinte compuse. Aici se poate observa câte un aspect discutabil. Toponimele Irbīte și Ruoņītis pot fi formate nu numai de la diminutivele irbīte bei ruoņītis sau de la toponimele Irbes šaurums și Ruonu sala (p. 236–237), ci și de la apelative nederivate irbe 6 Žr. Būga K. Rinktiniai raštai 3, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 1961, 171, 296; Klimavičius J. Ablinga. – Mūsų kalba 6, 1977, 10–16. 7 Lietuvių kalbos žodynas 11, Vilnius: Mokslas, 1978, 22, 24. 8 Balkevičius J., Kabelka J. Latvių-lietuvių kalbų žodynas, Vilnius: Mokslas, 1977, 548. 9 Mažiulis V. Prūsų kalbos etimologijos žodynas 4, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 1997, 7. 10 Boiko K. Baltijas jūras somu geografiskie apelatīvi un to relikti Latvijas vietvārdos: Disertācija filoloģijas doktora grāda iegūšanai, Rīga, 1993. 243 și ruonis. Pe de altă parte, dacă Irbės šaurums și Irbitė, precum și Ruonų sala și Ruonītis denumesc obiecte situate aproape unele de altele, atunci Irbitė și Ruonītis trebuie considerate fără îndoială derivări sufixale ale toponimelor compuse corespunzătoare. Din punct de vedere semantic, toate denumirile locurilor de pescuit se împart în 1) cele care indică repere (nosaukumi, kas norāda orientierus: Tūjas steķis, Baznīcas, Pret Vagariem etc.) și 2) cele care caracterizează locul de pescuit (nosaukumi, kas raksturo zvejvietu: Dzelme, Mikste, Ravas bedre, Aizkraukls etc.). Criteriile de clasificare alese sunt suficient de bine motivate, deși în unele cazuri este destul de dificil să le deosebim: de exemplu, toponimele Eļikšnūši (p. 262), Puisīš (p. 264) sunt considerate indicatoare de repere, iar Akmeņija (p. 280), Dārziņš (p. 285) — caracterizatoare ale locului de pescuit. Totuși, se pare că și primele două pot avea funcția de a caracteriza locul (loc acoperit de arini; loc acoperit de pini). În ultimele trei subcapitole se explică originea unor denumiri de locuri de pescuit și se indică mai multe paralele semantice în limbile letonă, lituaniană, polonă și finlandeză (de exemplu, let. Akmīnaja, Akmenija: lit. Akmenė, Akena: pol. Kamień, W Kamienia: est. Kivismaa „pământ pietros” – p. 307). Este discutată, de asemenea, cronologia acestor toponime — primele atestări în sursele istorice și evoluția lor ulterioară. Foarte importante sunt indexurile detaliate ale cuvintelor comune și ale numelor proprii, incluse la sfârșitul cărții, care facilitează consultarea acestei lucrări valoroase. În încheierea prezentării cărții lui B. Laumane, trebuie subliniate încă câteva aspecte deosebit de importante pentru onomastica lituaniană. După cum s-a menționat, cartea utilizează și date din toponimia și antroponimia lituaniană, analizate prin comparație cu fapte din alte limbi baltice și, uneori, din limbile fino-ugrice. Pe de altă parte, odată cu apariția acestei lucrări, în cercetarea toponimelor lituaniene a devenit posibilă luarea în considerare a unui context mai amplu, cu toponime și antroponime letone analizate exhaustiv, precum și a termenilor fiziografici asociați acestora. În concluzie, se poate afirma fără ezitare că această carte reprezintă o contribuție considerabilă la cercetarea lexicului baltic (în special a toponimelor). Ea îmbogățește în mod deosebit domeniul etimologiilor onimelor și apelativelor, atât în contextul limbilor baltice, cât și al relațiilor dintre limbile baltice și cele fino-ugrice. Laimutis Bilkis Vilius Pėteraitis. Mažosios Lietuvos ir Tvankstos vietovardžiai. Vilnius: Mažosios Lietuvos fondas. Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 1997, 607 p. Cu mai bine de un an în urmă, pe rafturile librăriilor a apărut o nouă carte de mare importanță, publicată la inițiativa Fundației Lituaniei Mici — studiul „Mažosios Lietuvos ir Tvankstos vietovardžiai” (în subtitlu: Originea și semnificația lor), semnat de fondatorul Fundației Lituaniei Mici, germanistul și lexicograful Vilius Pėteraitis. Aceasta este deja 244