Lietuvių „dativus cum infinitivo“ ir latvių infinityviniai santykiniai sakiniai

ACTA LINGUISTICA LITHUANICA LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XLII (2000) Axel HOLVOET Lietuvių kalbos institutas, Vilnius LITUANIAN DATIVUS CUM INFINITIVO ȘI PROPOZIȚIILE RELATIVE INFINITIVALE LETONE Acest articol analizează evoluția unor construcții infinitivale din lituaniană și letonă, acordând o atenție deosebită construcției dativus cum infinitivo din lituaniană și corespondentelor sale genetice din letonă1. În lituaniană sunt folosite două variante ale construcției dativus cum infinitivo, care exprimă destinația unui obiect: într-un caz, substantivul la dativ îndeplinește funcția de obiect, de exemplu, nupirkau arklį laukams arti, iar în celălalt, funcția de subiect, de exemplu, įpyliau pieno šuniukams užlakti (exemple după Vytautas Ambrazas 1995). Totuși, aceste variante provin dintr-o singură construcție. Se pare că dativus cum infinitivo a apărut în perioada când infinitivul era încă o formă nominală, probabil dativul unei denumiri de acțiune [nomen actionis]2, așadar poate fi descris drept „un dativ de destinație (scop) bivalent, dependent de nucleul propoziției” (Ambrazas 1995: 79). Prin urmare, abia mai târziu, pe măsură ce infinitivul devenea o formă pur verbală, s-a putut stabili o relație secundară între infinitiv și substantiv, ca între predicat și obiectul sau subiectul dependent de acesta. Acum, după ce infinitivul și-a pierdut caracterul nominal originar, putem vorbi deja despre funcția de obiect sau de subiect pe care substantivul o îndeplinește în raport cu infinitivul. Schimbarea naturii infinitivului poate crea condițiile pentru evoluția ulterioară a construcției dativus cum infinitivo și, în cele din urmă, pentru dispariția ei. Tocmai un asemenea proces s-a produs în limbile slave, în care dativus cum infinitivo este atestat, dar nu se mai folosește nicăieri (atestările din slavona bisericească veche și ceha veche, precum și literatura de specialitate, sunt citate de Ambrazas 1995: 83). În letonă există corespondente doar pentru a doua dintre variantele menționate: ca fenomen rezidual este atestat dativus cum infinitivo, în care dativul îndeplinește funcția de subiect al infinitivului (vezi Endzelīns 1951: 990): lai paliek galotnīte putniņiem uzmesties „să rămână o creangă pentru ca păsărelele să se așeze”. 1 Autorul îi mulțumește profesorului Vytautas Ambrazas, care a acceptat cu amabilitate să citească și să comenteze prima versiune a acestui articol. Numai autorul este responsabil pentru inexactitățile și greșelile rămase în articol. 2 Cf. Stang (1966: 447–448), Ambrazas (1995: 74–75). 105 Se pare că în limba letonă standard și în majoritatea dialectelor letone prima variantă, cu dativul obiectului, nu are niciun corespondent3. Propoziția menționată este atestată și cu pronumele relativ kur înaintea construcției cu infinitiv (vezi Endzēliņš 1951: 990): lai paliek galotnīte, kur putnam uzmesties „ca să rămână un vârfuleț pe care să se așeze pasărea | unde ar putea să se așeze pasărea”. În acest fel se formează o propoziție relativă infinitivală — un tip sintactic foarte caracteristic limbii letone, dar aproape necunoscut în limba lituaniană. Mai exact, în lituaniană (ca și în limbile slave) se folosește doar o singură variantă a acesteia, în care propoziția relativă depinde de subiectul neexprimat formal al unei propoziții existențiale (de exemplu, aici este | nu este ce să mănânci) sau de obiectul neexprimat formal al unei construcții posesive cu verbul a avea (de exemplu, am | nu am ce să mănânc); despre aceste construcții, vezi Ambrazas și colab. 1994: 670. Găsim echivalente ale acestei variante încă în slava veche bisericească și în limbile slave moderne, cf. sl. v. bis. ne imatъ česo ěsti, l. (nie) mają co jeść și altele asemenea. În letonă, astfel de propoziții relative pot determina și substantive, de exemplu, Es paņēmu grāmatas, ko lasīt atpūtas laikā „Am luat cărți de citit (| ca să citesc) în timpul liber”. Astfel de propoziții relative infinitivale se deosebesc de propozițiile relative obișnuite (în care funcția de predicat este îndeplinită de o formă personală a verbului) prin faptul că ele exprimă nu o stare reală asociată obiectului desemnat de substantivul determinat (de exemplu, Grāmatas, ko es lasu „Cărțile pe care le citesc”), ci doar o posibilitate asociată acelui obiect, destinația obiectului respectiv (Grāmatas, ko lasīt „cărți de citit, cărți care pot fi citite”). Deoarece propozițiile relative infinitivale letone nu au corespondente nici în lituaniană, nici în limbile slave, se poate presupune că astfel de propoziții sunt inovații ale acestei limbi. Este evident că, din punctul de vedere al funcției, ele sunt foarte apropiate de dativul cu infinitiv. Ambele construcții au o funcție intermediară între atribut și complementul circumstanțial de scop. Vytautas Ambrazas scrie despre dativul cu infinitiv că această construcție are doar rareori o funcție pur atributivă (de exemplu, în propoziții precum Toporul acesta de despicat lemne s-a tocit de tot), iar de obicei „este legată de verb și de substantivul sau pronumele regent al acestuia”, de exemplu, Am adus pari pentru a ridica gardul (Ambrazas 1995: 77), așadar funcția sa este apropiată de cea a complementului circumstanțial de scop. Propozițiile relative infinitivale letone, ca propoziții relative (atributive), sunt legate formal de un substantiv, dar pot fi înțelese și ca propoziții circumstanțiale, cf.: paņēmu grāmatas, ko lasīt atpūtas laikā | paņēmu grāmatas, lai tās lasītu Potrivit informațiilor oferite de Lidija Leikuma, construcții dativus cum infinitivo în care dativul are funcția de obiect se întâlnesc și în dialectele latgaliene. Până la publicarea datelor despre natura și răspândirea acestei construcții în dialectele latgaliene, este dificil să se evalueze importanța lor pentru interpretarea evoluției construcției dativus cum infinitivo în limba letonă. 106 atpūtas laika. Propozițiile relative infinitivale din limba letonă aparțin tipului de propoziții pe care F. R. Palmer (Palmer 1986: 178–179) le numește „propoziții relative de scop” (relative purpose clauses). În acest tip de propoziții, care ocupă o poziție intermediară între propozițiile atributive (relative) și cele adverbiale de scop, se folosesc forme verbale caracteristice propozițiilor adverbiale de scop: adesea este vorba de infinitiv, dar se întâlnește și conjunctivul sau construcții perifrastice cu sens optativ4. Există și deosebiri între dativul cu infinitiv și propozițiile relative infinitivale letone: în primul caz, dativul poate desemna doar agentul sau obiectul acțiunii, în timp ce în al doilea nu există astfel de restricții. Deoarece propozițiile relative infinitivale dependente de subiectul neexprimat al unei construcții existențiale (propoziții de tipul este ce să mănânci) sunt atestate în lituaniană și în limbile slave, este posibil ca astfel de propoziții să se fi răspândit mai departe în letonă și să fi început să fie folosite și pentru determinarea substantivelor. Totuși, în acest caz propozițiile relative infinitivale trebuie să fi luat locul altor construcții mai vechi și pare foarte probabil să fi început să fie folosite tocmai în locul construcțiilor infinitivale. Subiectul acțiunii infinitivului din propozițiile relative infinitivale letone, dacă este exprimat formal, este întotdeauna redat prin dativ, ca în orice altă propoziție infinitivală. Prin urmare, infinitivul cu dativ poate fi înlocuit cu o propoziție relativă infinitivală fără modificări morfosintactice suplimentare: este suficient să se insereze un pronume relativ sau un adverb înaintea infinitivului (galotnīte putnam uzmesties → galotnīte kur putnam uzmesties). În cazurile în care dativul îndeplinește funcția de obiect, diferența dintre cele două construcții este mai evidentă, deoarece obiectul infinitivului în propoziția relativă infinitivală este exprimat nu prin dativ, ci prin acuzativ: Nopirku zirgu, ar ko laukus art. Propozițiile relative infinitivale letone trebuie să fie un fenomen destul de vechi, deoarece probabil se regăsesc și în structura actualului debitiv. După cum se știe, debitivul provine dintr-un tip de propoziție compusă cu o propoziție relativă, iar prefixul debitivului jā- (în unele dialecte ju-, provenit din forma primară de acuzativ sau instrumental *juo) este o urmă a pronumelui relativ. Construcția lauks ir jāar trebuie să fi apărut din 4 În latină se folosea aici conjunctivul, de exemplu, Scribebat... orationes, quas alii dicerent „Scria discursuri pe care să le rostească alții” (Cicero, Brutus, vezi Palmer 1986: 178). În letona contemporană, în propozițiile relative de scop se folosește, alături de infinitiv, și indicativul cu particula lai, considerată adesea un înlocuitor al persoanei a treia a imperativului, de exemplu, nolēma iecelt kasieri, kas lai to naudu uzglabātu (A. Deglavs) „a hotărât să numească un casier care să păstreze banii”. Distribuția infinitivului și a construcțiilor cu lai în propozițiile relative de scop din letonă nu a fost studiată. 107 structurii anterioare *ir lauks juo art, kur *juo corespunde pronumelui relativ actual kuo. Este adevărat că, în limba actuală, prefixul ją- se atașează nu formei infinitivului (cu excepția formei jabūt „trebuie să fie”, care se bazează tocmai pe infinitiv), ci formei de persoana a 3-a a prezentului. Nu toți cercetătorii sunt de acord cu ipoteza formulată de Prellwitz și Endzelīns, potrivit căreia forma de persoana a 3-a a luat aici locul infinitivului folosit anterior. Mühlenbach (Mühlenbach 1907: 322) considera că prefixul debitivului se atașa de la bun început formei de persoana a 3-a folosite cu sens impersonal și explica man (ir) jubrauc prin „am eu ceva cu ce să călătoresc”. Se pare că și Fraenkel era înclinat să considere forma de persoana a 3-a drept baza inițială a debitivului, întrucât o compară cu construcții din dialectele lituaniene care folosesc forma de persoana a 3-a în locul infinitivului, precum jam nebebus, kas ėda „nu va mai avea ce să mănânce” (Fraenkel 1928); de aici se poate deduce că el întrevedea o legătură genetică între ele. Totuși, încă nu s-a demonstrat că aceste construcții din dialectele lituaniene sunt vechi. Din dialectele regiunii Vilnius, Fraenkel mai citează construcția nėr kam ažtaria rūsičios žadėlios „nu există nimeni care să... poată interveni în favoarea mea cu vorbe îndârjite” (Fraenkel 1936); o construcție asemănătoare este dată și în „Gramatica limbii lituaniene contemporane”: Nėr kam turgun važiuoja (Ambrazas ir kt. 1994: 671). Folosirea dativului aici poate fi înțeleasă numai dacă acceptăm că forma de persoana a 3-a a luat locul infinitivului: nėra kam turgun važiuoti, nėra kam užtarti. Forma de persoana a 3-a s-a impus aici, cel mai probabil, pentru că era folosită în construcții în care pronumele relativ desemna agentul acțiunii, de exemplu nėra kas dirba „non est, qui laboret” (cf. Ambrazas ir kt. 1994: 671). Așadar, construcțiile lituaniene menționate nu constituie un temei suficient pentru a respinge ipoteza lui Prellwitz și Endzelīns potrivit căreia prefixul debitivului jā- se atașa inițial infinitivului, deși se pare că însuși Endzelīns a renunțat ulterior la opinia sa anterioară, probabil sub influența lui Fraenkel (vezi Endzelīns 1951: 885–886; autorul nu reia aici opinia anterioară, ci citează în schimb construcțiile din dialectele lituaniene prezentate de Fraenkel). Până în prezent, motivele înlocuirii infinitivului debitivului leton cu forma de persoana a 3-a nu au fost explicate. Este posibil ca motivele acestei înlocuiri să fi fost asemănătoare celor care au dus la includerea formei de persoana a 3-a în construcțiile lituaniene menționate, dar anumite argumente se opun acestei ipoteze. După cum s-a menționat mai sus, construcțiile lituaniene nėra kam turgun važiuoja, nėra kam užtaria trebuie să fi apărut sub influența unor construcții în care pronumele relativ desemna agentul acțiunii (de exemplu, nėra kas dirba), iar asemenea construcții nu puteau influența dezvoltarea ulterioară a debitivului, deoarece niciuna dintre variantele debitivului nu se bazează pe ele. În primul rând, după cum arată formele prefixului (*juo, *jā), debitivul provine din construcții cu acuzativ, instrumental sau genitiv în propoziția relativă; nu găsim aici urme de nominativ sau dativ (care ar corespunde unor forme asemănătoare din construcțiile lituaniene nėra kam užtarti / nėra kas užtaria). În al doilea rând, la apariția construcției dialectale lituaniene deosebite jam nebebus, kas ėda ar fi putut contribui faptul că în limba lituaniană încă era pe deplin vie 108 construcția cu nominativul obiectului: folosirea nominativului kas trebuie, cel mai probabil, comparată aici cu construcții de tipul kas reikia daryti, kas buvo daryti (vezi Ambrazas 1995: 91–93). Un astfel de nominativ al obiectului ar fi putut apărea în propoziții relative cu infinitiv (nėra kas ėsti = չկա ką / ko ėsti), în care ulterior a fost introdusă forma de persoana a 3-a (nėra kas ėda ‘nėra ko ėsti’). În letonă, o asemenea influență a nominativului obiectului pare puțin probabilă. Pe de altă parte, ipoteza că baza inițială a debitivului era tocmai o propoziție relativă cu infinitiv poate fi susținută prin câteva argumente: 1) forma relictară jabūt5; 2) faptul că și în prezent se folosesc în letonă propoziții relative infinitivale, care pot fi legate direct de cele originare, păstrate relictar în componența debitivului, doar că tema pronumelui relativ *yo- a fost înlocuită cu tema pronominală *kʷo-; 3) faptul că în propozițiile relative de scop, categorie din care fac parte propozițiile relative discutate aici, este mai obișnuită folosirea altor forme verbale decât a indicativului6; 4) faptul că, în unele cazuri, propozițiile relative de scop cu infinitiv sunt atestate atât în lituaniană, cât și în limbile slave. Dacă opinia lui Prellwitz și Endzelīns despre construcția infinitivală ca bază a debitivului leton este corectă, se poate presupune că propozițiile relative infinitivale din letonă sunt un fenomen destul de vechi, care datează din perioada preistorică a dezvoltării acestei limbi. Acest lucru este indicat de folosirea arhaică, păstrată relictar în componența debitivului, a temei pronominale *yo- cu valoare de pronume relativ, în locul formei ulterioare *kʷo-7. Totuși, probabil că ele încă nu existau în baltica comună: acolo infinitivul 5 Ar putea exista mai multe asemenea forme relicte, dar, întrucât textele vechi în letonă conțin numeroase erori morfologice, interpretarea lor va rămâne controversată. Neclare sunt, de exemplu, formele folosite de Elger daudze man no jums iarunat und iatēsōt (Evangelia et epistolae 19r), dacă alături găsim și mums nenek wairak iarunna (ibid. 12r, vezi Evangelien und Episteln ins Lettische übersetzt von Georg Elger... Bd. 1. Texte, hrsg. von Kārlis Draviņš, Lund 1961). 6 V. Ambrazas menționează, de asemenea, construcții cu participiul prezent, pe care le compară în mod corect cu dativus cum infinitivo și cu construcțiile letone din care a provenit debitivul: nebuvo kas bedirbęs, nėra kas valgą (vezi Ambrazas 1990: 115–116). În general, folosirea participiilor în propozițiile relative poate fi considerată un fenomen arhaic moștenit din limba proto-indoeuropeană (cf. Ambrazas 1989; 1990: 121–122); prin urmare, a priori pare puțin probabil ca participiile să fi pătruns recent în construcțiile menționate, luând locul infinitivului. Mai degrabă, ne-am aștepta ca participiile să fie înlocuite cu alte forme decât să se răspândească în continuare. Totuși, în construcția participială nėra kas valgo „nu există ce să se mănânce”, nominativul obiectului este, probabil, legat de folosirea inițială a infinitivului în locul participiului ulterior, întrucât ar fi greu de explicat altfel decât ca urmă a unui nominativus cum infinitivo. În cazurile în care pronumele relativ îndeplinește funcția de subiect (nebuvo kas bedirbęs), folosirea participiului pare arhaică. Odată cu introducerea formei de persoana a 3-a în locul participiilor, un proces asemănător s-ar fi putut desfășura în același timp și în propozițiile relative infinitivale. 7 Deși legătura dintre tema pronumelui relativ *yelo- și tema pronumelui demonstrativ *i- în limbile baltice nu este pe deplin clară (vezi Brugmann 1911: 331, 347–348, Stang 1966: 233–234), nu există nicio îndoială că folosirea relativă a temei *ye/o- este moștenită din limba proto-indoeuropeană; prin urmare, caracterul arhaic al folosirii temei pronominale păstrate în componența debitivului nu ridică îndoieli. A. Rosinas (1975: 169) neagă folosirea relativă în baltica comună a pronumelui jis, ji (pe care nu îl distinge de forma relativă *ye/o-), dar nu ia în considerare originea debitivului leton. 109 cel mai probabil, era încă o formă de natură nominală. Caracterul nominal originar al infinitivului este atestat tocmai de construcția lituaniană dativus cum infinitivo. Tipul structural menționat *ir lauks juo art a dobândit treptat o funcție modală: în limba actuală, lauks ir jaur înseamnă pur și simplu «trebuie să ari câmpul». Totuși, în unele dialecte s-a păstrat parțial sensul originar al acestor construcții; acest lucru este ilustrat de varianta de propoziție menționată anterior, cu debitivul folosit în locul infinitivului (vezi Endzelīns 1901: 73 = 1971: 149–150): lai stāvēja virsūnīte putniņiem jāuzmetas. Labai įdomus yra Mühlenbacho (1907: 316–317) iš Vietalvos tarmės cituojami panašaus debityvo vartojimo pavyzdžiai. Šioje tarmėje įvyko dviejų debityvo variantų diferenciacija: vienas iš jų, su priešdėlio forma jā-, turi dabartinės latvių bendrinės kalbos debityvo modalinę funkciją: man nau jābrauc ‘я не должен ехать’. A doua variantă, cu forma prefixului ju-, și-a păstrat funcția originară de propoziție relativă infinitivală. În exemplele citate de Mühlenbach, prefixul ju- îndeplinește funcția instrumentalului: man nau jābrauc ‘мне не на чем ехать’; brāl’am nau zirga jūecē ‘у брата нет лошади, чтобы боронить’; ienas ūdeni jumazgājas ‘принеси воды для мытья’; būtu mums bijs pūlvers jušain ‘если бы у нас был порох, чтобы стрелять’. O asemenea funcție corespunde și formei cu prefix, deoarece prefixul ju-, prescurtat în poziție proclitică din *juo, poate fi considerat fie acuzativ, fie instrumental (pentru forma de acuzativ *juo, care corespunde formal formei feminine lituaniene ją, vezi Stang 1966: 437, Endzelīns 1951: 518). Printre exemplele citate de Mühlenbach nu găsim niciunul în care prefixul ju- să poată fi interpretat ca acuzativ — poate pentru că acuzativul obiectului a fost înlocuit de genitiv, care s-a răspândit din construcțiile negative (cu privire la generalizarea formei prefixului jā-, compară articolul trimis spre publicare de Holvoet). Varianta cu pronumele relativ având funcția de obiect a devenit baza debitivului ca structură modală: acest lucru este demonstrat și de exemplul din dialectul de la Vietalva man nau jābrauc ‘я не должен ехать’. În această variantă, sensul modal a înlocuit treptat sensul originar, păstrat încă în construcția din textele vechi letone teems ne bij ja-ehd ‘nu aveau ce să mănânce’ (Biblia lui Glück, Marcu VIII.1, vezi Mühlenbach 1907: 319). Sensul originar și l-a păstrat varianta atestată în dialectul de la Vietalva, cu instrumentalul pronumelui, devenit ulterior prefixul *juo- > ju-. Tocmai această variantă poate fi comparată cu varianta lituaniană dativus cum infinitivo, în care dativul exprimă 110 obiectul verbului. Deoarece prefixul *juo- > ju- este aici instrumental, nu acuzativul obiectului, poziția obiectului rămâne liberă în cazul acestui debitiv adnominal și poate fi ocupată de acuzativul substantivului: panām kač pavadu zirgu jusapin ‘возьми хоть повод, чтобы им запутать лошадь’ liet. pasimk nors pavadį arkliui supančioti. Panašų pavyzdį (iš dainos teksto) cituoja Endzelynas (1901: 73 =1971: 149; 1951: 973) iš kitų tarmių (čia apibendrinta priešdėlio forma jā-): devu savu kamelinu ruožu dārzu jāecē liet. daviau savo arklei rožių sodui akėti; lai stāv [nauda]... guovi jānopeŗk liet. tegu būna pinigų karvei nusipirkti. Debitive similare cu prefixul jā- având sens instrumental sunt atestate și în textele vechii limbi letone, de pildă în „Evangheliile și epistolele” lui Elger: vnd kad tems ne by iamākla, abbems pedewwe ‘non habentibus illis, unde redderent, donavit utrisque’ (64v = Lk 7, 42). Pare cu totul plauzibil că tocmai construcțiile cu instrumentalul pronumelui relativ au fost inițial una dintre principalele variante ale propozițiilor relative infinitivale; aceasta explică gramaticalizarea lor, adică apariția unei forme gramaticale deosebit de aglutinante, prin contopirea pronumelui cu verbul. Acest tip este probabil înrudit cu construcția lituaniană dativus cum infinitivo, fiind corespondentul ei genetic. Ambele construcții provin din construcții proto-lituaniene cu infinitiv având sens de scop (destinație), care în letonă au fost înlocuite prin inserarea instrumentalului pronumelui relativ. Construcției lituaniene cu infinitiv pur de scop (fără subiect sau obiect) îi corespunde, în dialectul de la Vietalva, debitivul fără obiect cu prefixul ju-: fratele nu are cal pentru arat = *brāl’am nav zirga juo ecēt > brāl’am nau zirga juecē. Construcția infinitivală proto-lituaniană a fost înlocuită aici prin inserarea unui pronume relativ; ca și în construcțiile în care substantivul îndeplinește funcția de subiect al infinitivului, nu a fost necesară nicio altă schimbare. Infinitivului lituanian cu un dativ în funcție de obiect îi corespunde varianta debitivului ju- din Vietalva, cu acuzativul obiectului: ia frâul ca să legi calul = *paņem pavadu zirgu juo sapīt > paņem pavadu zirgu jusapin. Aici a fost necesară nu doar inserarea pronumelui, ci și schimbarea cazului, deoarece substantivul a devenit obiectul infinitivului din propoziția relativă. Este evident că absența în letonă a construcțiilor dativus cum infinitivo cu obiect la dativ este legată tocmai de acest proces; nu este însă clar în ce stadiu al procesului a fost introdus acuzativul obiectului. Există două posibilități: 1) acuzativul obiectului a fost introdus în propozițiile relative infinitivale și abia 111 Mai târziu, propozițiile relative infinitivale au înlocuit vechea dativus cum infinitivo (în acest caz, legătura dintre apariția propozițiilor relative infinitivale și dispariția construcției dativus cum infinitivo ar fi indirectă); sau 2) pronumele relativ a fost inclus direct în construcția dativus cum infinitivo, iar abia apoi dativul a fost înlocuit cu acuzativul. Această ultimă ipoteză este susținută în mare măsură de poziția pronumelui inserat: pronumele s-ar fi putut uni cu verbul în construcțiile cu obiect numai dacă ordinea inițială a cuvintelor era *panem pavadu zirgu juo sapīt, și nu *panem pavadu juo zirgu sapīt. Dacă ordinea cuvintelor atestată în exemplele menționate mai sus nu este întâmplătoare, iar obiectul (zirgu, ruožu dārzu, guovi) se afla întotdeauna înaintea complexului alcătuit din pronume și infinitiv, atunci obiectul infinitivului din etapa ulterioară nu trebuie să fi fost inițial obiect, ci depindea de același substantiv de care depindea și infinitivul, înainte de inserarea pronumelui, în mod direct (ca dativ de scop sau destinație). În acest caz, forma cazuală actuală (acuzativul) a putut fi dobândită abia mai târziu, odată cu apariția propoziției relative infinitivale, iar forma cazuală inițială trebuie să fi fost alta: cel mai probabil, era dativul. Aceasta înseamnă că structura panem pavadu zirgu jusapin poate proveni direct din construcția dativus cum infinitivo. Faptul că ambele variante ale construcției dativus cum infinitivo trebuie să fi existat deja în proto-baltică, iar că ulterior, în letonă, au fost înlocuite cu alte construcții, este, având în vedere datele din lituaniană și din limbile slave, plauzibil a priori. Se pare că și datele limbii letone înseși permit urmărirea urmelor acestei construcții în evoluția construcțiilor infinitivale letone. Primit la 25.05.1999 LITERATŪRA A m b r a z a s V. 1989: Baltic languages and the reconstruction of the Indo-European complex sentence. – General Linguistics 29, 52–59. A m b r a z a s V. 1990: Sravnitel’nyj sintaksis pričastij baltijskich jazykov / Vergleichende Syntax der baltischen Sprachen, Vilnius: Mokslas. A m b r a z a s V. 1995: Lietuvių kalbos bendraties konstrukcijų raida. – Lietuvių kalbotyros klausi- mai 33, 74–109. A m b r a z a s V. ir kt. 1994: Dabartinės lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla. B r u g m a n n K. 1911: Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen, Bd. II, 2. T., Strassburg: Karl J. Trübner. E n d z e l ī n s [Endzelin] J. 1901/1971: Ursprung und Gebrauch des lettischen D जैbitivs. – Be- zenbergers Beiträge 26, 66–74. (Perspausdinta: idem, Darbu izlase 1, Rīga: Zinātne, 143–150.) E n d z e l ī n s [Endzelin] J. 1905/1971: Zur Entstehung des lettischen D जैbitivs. – Bezenbergers Beiträge 29, 320–321. (Perspausdinta: idem, Darbu izlase 1, Rīga: Zinātne, 288–289.) E n d z e l ī n s J. 1951: Latviešu valodas gramatika, Rīga: Latvijas Valsts izdevniecība. 112 Fraenkel E. 1928: Litauische Beiträge. – Indogermanische Forschungen 46, 44–57. Fraenkel E. 1936: Der Stand der Erforschung des im Wilnagebiete gesprochenen Litauischen. – Balticoslava 2, 14–107. Holvoet A. (atiduota spaudai) On the rise and grammaticalisation of the Latvian debitive. – Linguistica Baltica. Mühlenbach [Mjulenbachъ] K. 1907: O debitivė. – Izvĕstija Otdĕlenija russkago jazyka i slovesnosti Imperatorskoj Akademii Nauk 12/3, 313–333. Palmer F. R. 1986: Mood and modality, Cambridge: University Press. Prellwitz W. 1904: Zur Entstehung des lettischen Debitivs. – Bezenbergers Beiträge 28, 319. Rosinas A. 1975: Ar baltų *i-, *io- resp. *i, *iā- kamienai buvo reliatyviniai? – Baltistica 11 (2), 165–170. Stang Chr. S. 1966: Vergleichende Grammatik der baltischen Sprachen, Oslo etc.: Universitet-sforlaget. THE LITHUANIAN DATIVUS CUM INFINITIVO AND THE LATVIAN NON-FINITE RELATIVE CLAUSES Summary The dativus cum infinitivo, an archaic infinitive construction which probably arose from a double dative of purpose (the dative being originally the dative of a verbal noun), is well retained in Lithuanian but has hardly left any traces in Latvian. Of the two varieties attested in Lithuanian, with the dative as subject of the infinitive (įpyliau pieno šuniukams užlaki ‘I poured out some milk for the dogs to lap’) and with the dative as its object (nupirkau arklių laukams arti ‘I bought a horse to plough the fields with’) only the former is vestigially attested in Latvian. In the paper an attempt is made to bring this fact in connection with the development of non-finite relative clauses in Latvian. In Lithuanian (as in Slavonic) the occurrence of such clauses is restricted to but a few types, and in Latvian their scope was probably extended as relative pronouns were inserted in constructions with infinitives expressing purpose. In reconstructing this process, evidence may be drawn from some dialectal varieties of the debitive, which, in a fossilised shape, represents an original non-finite relative clause type with the relative pronominal stem *ye/o-. In the dialect of Vietalva an adnominal variety of the debitive with the prefix ju- (an original instrumental) is attested, in which an object may occur (paņam kač pavadu zirgu jusapin ‘take with you a lead to shackle the horse with’). This seems to correspond exactly to the Lithuanian dativus cum infinitivo with the dative as an object (pasimk pavadį arkliui supančioti), not only functionally, but also genetically. Though the original dative was replaced with an accusative as the original infinitival construction developed into an infinitival relative clause, a direct connection with the dativus cum infinitivo is suggested, among other things, by word order, as the incorporation of the relative pronoun into the verbal forms (*juo sapīt > jusapin) suggests an original word order *paņem pavadu zirgu juo sapīt, where the second noun, before being reinterpreted as an object in the relative clause, must have been in adnominal position, and must therefore have been in the dative rather than in the accusative. 113