„Nešinas“, „vedinas“, „tekinas“

ACTA LINGUISTICA LITHUANICA XLVIII (2003), 19 – 34 „Nešinas”, „vedinas”, „tekìnas” BERND GLIWA Sargeliai Articolul discută cuvinte lituaniene de tipul nešinas, vedinas, tekìnas. Deși aceste elemente au fost de obicei clasificate drept adjective, se arată că utilizarea lor sintactică oferă dovezi pentru interpretarea lor ca participii. Ele se comportă la fel ca semiparticipiile nešdamas, vesdamas, *tekdamas, cu o singură diferență: forme precum nešinas se folosesc cu instrumentalul. 1. INTRODUCERE1 Întrebarea cum se numește participiul de tipul nešinas, vedinas, tekìnas rămâne fără răspuns în capitolul despre verbe din gramatica lituaniană (Ulvy das, Hrsg., 1971: 7–424). În schimb, la rubrica adjective apare o scurtă mențiune: „Adjectivele verbale cu sufixul -inas sunt în prezent puțin folosite; se întâlnesc doar în expresii izolate și în dialectul žemaițian, cu instrumentalul de asociere, de exemplu: atlekia bėginas, eina žąsimis gėninas, žąsies sparnu nešinas, bėga skūbinas, skuba tekìnas, eina vārinas dviračių” (Ulvy das, Hrsg., 1965: 564, §968 c). În volumul despre sintaxă se găsesc alte scurte observații privind asocierea „adjectivelor” de tipul nešinas, vedinas cu un obiect exprimat la instrumental (Ulvy das, Hrsg., 1976: 243, §425). Clasificarea drept adjectiv este neașteptată, însă continuă să apară pentru unele cuvinte de acest tip chiar și în dicționarul academic: vėdinas (LKŽXVIII 479), tėkinas (LKŽXV 1121), nešinas (LKŽVII 706) și altele. Acest lucru este cu atât mai surprinzător cu cât lingviști de renume atrăseseră deja atenția asupra faptului că este justificat să se considere cuvintele respective participii (Būga 1959: 114–115; Zinkevičius 1966: 385–386). Lietuvių kalbos gramatika nu pune în discuție această poziție. În această contribuție se va examina cărei clase de cuvinte îi aparțin, de fapt, nešinas, vedinas, tekìnas. De asemenea, este pusă sub semnul întrebării răspândirea pretins exclusivă în regiunea lingvistică a Lituaniei de Jos (Ulvy das, Hrsg., 1976: 243; Zinkevičius 1966: 385) și sunt oferite exemple corespunzătoare din dialectele lituaniene de sus. În plus, sunt abordate pe scurt utilizarea alternativă cu un obiect la instrumental sau la acuzativ și folosirea adverbială răspândită, cu adaptarea la trăsăturile morfologice ale adverbelor. Câteva propoziții sunt dedicate originii formei de cuvânt și eventualilor săi cognate indo-europeni. 1 Îi mulțumesc prof. A. Holvoet (Vilnius) pentru comentariile utile pe această temă, precum și pentru sprijinul acordat la procurarea literaturii de specialitate, și domnului K. Grikša (Žaiginys) pentru permisiunea de a-i folosi biblioteca personală. 20 | BERND GLIWA 2. PĂRȚILE DE VORBIRE Clasificarea cuvintelor în părți de vorbire este o sarcină care cu greu poate fi considerată încheiată. Conceptele formale eșuează mai ales din cauza diversității limbilor și a tradiției locale de clasificare într-o anumită limbă. Împărțirea în părți de vorbire este o măsură posibilă și adesea utilă, dar nicidecum un universal care trebuie să stea a priori la baza unei limbi naturale sau formale. În general, este dificil să se formuleze reguli pe baza cărora un cuvânt să poată fi atribuit fără echivoc unei părți de vorbire. Lietuvių kalbos gramatika oferă următoarea descriere a adjectivului: „Būdvardžiais vadinami žodžiai, kurie reiškia daikto ypatybę ir yra suderinti su pažymimuoju žodžiu gimine, skaičiumi bei linksniu” (Ulvydas, Hrsg., 1965: 474). După cum se poate observa, această descriere, pe care cu greu am putea-o numi definiție, cuprinde și participiile. Din cauza unor asemenea probleme de definire, în general nu se postulează participiile ca parte de vorbire de prim rang, ci sunt desemnate drept forme mixte, care aparțin semantic verbelor: „formă verbală nepersonală [...] care, deși face parte din inventarul formelor verbului, se declină ca un adjectiv” (de ex., Conrad 1978: 192). În mod similar, Lietuvių kalbos gramatika: „Dalyviai yra iš veiksmažodžių kamienų daromos linksniuojamos formos, turinčios veiksmažodžių ir būdvardžių ypatybių” (Ulvydas, Hrsg., 1971: 311). Există însă și semiparticipiile, pusdal yvis și padalyvis, care, la rândul lor, nu sunt incluse printre participii, deoarece nu se declină (Ulvydas, Hrsg., 1971: 375, 384). Aici este vorba despre întrebarea foarte concretă dacă nešinas, vedinas, tekinas trebuie considerate, conform clasificărilor obișnuite, adjective, participii sau semiparticipii. Să încercăm, în sintagmele scurte pe care Lietuvių kalbos gramatika le oferă ca exemple, să înlocuim formele respective cu un adjectiv cu sens asemănător: bėga skūbinas duce la sinonime posibile, bėga greitai, bėga skubėdamas, însă înlocuirea cu un adjectiv, *bėga greitas, nu este posibilă. Adjectivul greitas ar putea fi folosit aici numai dacă s-ar forma o unitate sintactică împreună cu cuvântul următor: bėga greitas žmogus, bėga greitasis, bėga skubantysis, dar aceasta este cu totul altceva. Această observație arată deja că această categorie de cuvinte ar trebui mai degrabă atribuită adverbelor (greitai) sau chiar semiparticipiilor (pusdal yvis: skubėdamas). Pentru a evita neînțelegerile care ar putea apărea în cazul unor sintagme desprinse din context, cuvintele în discuție trebuie examinate în propoziții complete sau cel puțin în structuri sintactice complete. Exemplele provin din diverse lucrări și, în câteva cazuri, din limba vorbită. Firește, nu se poate oferi decât o selecție. (1) Atsiranda šeimininkė, kibiru geralo nešina (Katkus 1989: 50). «Gospodina se apropie, purtând o găleată cu hrană.» În (1), nešina ar putea fi considerat adjectiv, dacă această propoziție ar fi posibilă: Nešinas, vedinas, tekinas 21 (1a) * Atsiranda nešina šeimininkė. Împiedică însă această interpretare legătura mai strânsă dintre nešina și obiectul la instrumental kibiru, precum și faptul că forma în discuție se află într-o propoziție subordonată. S-ar putea încerca explicarea distanței sintactice dintre šeimininkė și nešina printr-o construcție predicativă: (1b), cu două propoziții principale, ca să spunem așa, sau (1c), în cadrul aceleiași împărțiri în propoziție principală și subordonată. Totuși, elementele suplimentare necesare în acest scop lipsesc din toate exemplele. (1b) * Šeimininkė yra (buvo, atrodo) nešina ir atsiranda. (1c) * Šeimininkė, kuri yra nešina, atsiranda. Propoziția ar putea fi reformulată păstrând sensul, cu ajutorul unui participiu prezent activ: (1d) Atsiranda {kibirą gėralo nešanti} šeimininkė. La Katkus, însă, în locul încadrării în propoziția principală, găsim o subordonată care arată aproximativ astfel: (1e) Atsiranda šeimininkė, nešdama kibirą gėralo. Spre deosebire de exemplul inițial (1), aici obiectul acțiunii este la acuzativ. Într-adevăr, folosirea instrumentalului este neașteptată, deoarece nešti se folosește, de fapt, cu acuzativul. În timp ce pentru o serie de adjective concrete (gausus, gyvas, laimingas, skolingas, ginkluotas, kaltas) este atestată o folosire clar motivată în construcții cu obiecte la instrumental: (2) Ne vien duona žmogus gyvas J. JABL. «Omul nu trăiește numai cu pâine»; (3) Vienu auksinu palikau aš tamstai skolingas OB, (Ul vydas, Hrsg., 1976: 242) «Am rămas dator domniei voastre cu un gulden». ceea ce corespunde fără îndoială semanticii cuvintelor respective și înrudirii lor trans-categoriale, după cum arată enunțul posibil Ne vien duona žmogus gyvena „Omul nu trăiește numai cu pâine”; cuvintelor de tipul nešinas li se atribuie în mod global, adică structural, o utilizare cu instrumentalul (Ul vydas, Hrsg., 1976: 243). Desigur, acest lucru ar putea avea legătură și cu faptul că toate cuvintele de tipul nešinas, velkinas, skubinas, varinas etc. se referă la anumite modalități de mișcare, de cele mai multe ori complexe, astfel încât utilizării structurale cu instrumentalul i-ar corespunde una semantică. Împotriva acestei interpretări pledează însă faptul că verbele de la baza lor, spre deosebire de cele din exemplele precedente, nu cer deloc instrumentalul. Prin urmare, instrumentalul rezultă din utilizarea sintactică, nu din regimul cuvântului concret. 22 | B E R N D G L I W A Din (1d) și (1e) se putea vedea deja că redarea echivalentă ca sens printr-un participiu (activ, prezent) sau printr-un semiparticipiu este posibilă, semiparticipiul păstrând mai bine construcția sintactică; în ambele cazuri, se pierde doar instrumentalul obiectului, în favoarea unui obiect la acuzativ. Din punct de vedere semantic, pare plauzibil să considerăm nešinas, velkinas, skubinas drept acțiuni, nu drept însușiri. După cum se vede, acordul în număr și gen cu termenul regent este asigurat. (4) Atjojo totorius, vedinas dar trimis žirgais (Kunčinas 1991: 174). „Tătarul a venit călare, conducând trei cai (cu sine).” (5) Grigienė grįžo, pieno ąsočiu nešina V. Krėv. (LKŽVIII 706). „Grigienė s-a întors, purtând un urcior cu lapte.” (6) Tai brolis tik suriko: „bėgam!“, ir mes tik tękinį užlėkiam už kampą svirmo (Šeškauskas, I). „Fratele a strigat doar: «să fugim!», iar noi am alergat în grabă după colțul șurii.” Nu se poate spune cu certitudine dacă are loc declinarea, deoarece, în aproape toate cazurile, termenul regent este subiectul propoziției. O excepție rară: (7) Liepė ateiti su liudytojais vedinam Dauk. (LKŽXVIII 480). „(I s-a) poruncit să vină, aducând martori cu sine.” Totuși, marea majoritate a exemplelor indică faptul că utilizarea regulată este nedeclinată. Astfel, apropierea de semiparticipiile nešdamas, vesdamas ar deveni și mai evidentă, căci și acestea se acordă în gen și număr cu termenul regent, dar nu se declină (excepții rare la Ulvydas, Hrsg., 1971: 378, §615), deoarece se referă exclusiv la subiectul propoziției. Utilizarea aproape exclusivă la nominativ nu este prea potrivită pentru a susține teza adjectivului. Jablonskis se opune cu vehemență clasificării lor ca participii și numește formele analizate „adjective simple”. El aduce mai multe argumente: în propoziție (8) Piemuo eina žąsimis geninas. „Păstorul merge mânând gâștele.” lipsește o formă corespondentă *jis eina žąsis geninas, care ar trebui să ofere un participiu activ păstrând regimul verbului; un participiu pasiv ar cere ca subiectul acțiunii să fie la genitiv (Jablonskis 1957: 302–303, §171). Totuși, nici expresia *jis eina žąsimis [greitas] nu este folosită, astfel că și aici Jablonskis postulează de facto abateri de la regulă. Dacă acceptăm totuși asemenea abateri, de ce să recurgem la ocoluri? Din punct de vedere pragmatic, se găsesc propoziții de tipul (8), în care geninas etc. exprimă o acțiune, putând fi astfel încadrate într-o paradigmă verbală. Prin aceasta nu se afirmă că toate cuvintele Nešinas, vedinas, tekines | 23 trebuie tratată în mod corespunzător formei -inas; ele sunt astfel doar atunci când li se adaugă aceeași utilizare sintactică. În această privință, Jablonskis are dreptate că kupinas în (9) Pūrą kupiną davė (= su kaupu) (Jablonskis 1957: 303). „[El, ea, cineva] a dat o baniță plină (=cu vârf)” este un adjectiv, deoarece funcționează sintactic precum un adjectiv. Cu toate acestea, concluzia implicită că, dacă kupinas este un adjectiv, atunci și geninas trebuie să fie un adjectiv, este cu totul greșită. Aceasta ar echivala, de fapt, cu afirmația că, dacă kupinas este un adjectiv, atunci și katinas „motan”, Velinas „o divinitate”, žirgnas „inflorescență masculină de arin, mesteacăn” trebuie să fie adjective, ceea ce este, în mod evident, greșit. Simpla apariție a unui morfem nu permite, în general, clasificarea unei părți de vorbire. Faptul că tema de bază variază la formarea formelor discutate — geninas din tema de prezent, sklidinas din tema formelor de trecut, iar kupinas nici măcar din forme verbale (Jablonskis 1957: 303) — poate rezulta, pe de o parte, din faptul că formele au origini diferite. Pe de altă parte, utilizarea sintactică, alături de considerațiile etimologice, indică o vechime considerabilă a formării acestor forme, cu posibila pierdere a bazei (cf. tek inas mai jos). Prin urmare, nici acest argument al lui Jablonskis nu este valabil; oricum, el a argumentat de cele mai multe ori dintr-o perspectivă sincronică. Būga a comparat (10) cu (11): (10) Eiti motyna vaikais vedina. „Mama merge călăuzită de copii”. (11) Pūdymas jaučiais ariamas. „Pârloaga este arată cu boi” a fost invocată ca argument în sprijinul ideii că „și «vedinas, nešinas, velkinas, varinas, geninas, palikinas, gametinas sunt participii, cărora nu ar trebui să li se dea alte denumiri»” (Būga 1959: 114). Posibil ca Būga să fi fost îndemnat la aceasta de utilizarea instrumentalului în exemplele menționate mai sus, care însă nu corespund funcțional unele cu altele. De asemenea, comparația cu participiul pasiv āriamas este înșelătoare. Cu toate acestea, Būga nu afirmă categoric că ar fi vorba de participii: „Išveiksmažodiniai būdvardžiai, arba dalyviai...” (Būga 1959: 115) și nici nu discută despre ce participii anume ar putea fi vorba. Făcând trimitere la exemple din literatura sovietică lituaniană Lenino idėjų vedini, mes drąsiai žengiame..., Tarvydas observă că aici vedini este folosit în locul participiului pasiv vedami. El adaugă că vedinas, nešinas nu sunt participii pasive și, în plus, că folosirea lor cu genitivul nu corespunde utilizării obișnuite cu instrumentalul. În titlu, Tarvydas vorbește, de asemenea, despre adjective deverbale (Tarvydas 1961: 43–44). Zinkevičius nu precizează nici el despre ce participiu ar putea fi vorba, însă în „traducerile” metalingvistice ale exemplelor (12) și (13): 24 | Bernd Gliwa (12) eit(a) kojomis velkinas „merge târându-și picioarele” = (12 a) eina kojas vilkdamas „merge târându-și picioarele”; (13) pradūriau gumą ir gavau varinas eiti „am înțepat cauciucul și a trebuit să merg împingând” = (13 a) pradūriau dviračio padangą ir turėjau eiti stumdamas „am înțepat camera bicicletei și a trebuit să merg împingând” alege semiparticipiul (pusdal yvis) pentru redarea situației și subliniază că nu este vorba despre participii pasive, așa cum ar putea sugera afirmațiile lui Büga. Totuși, folosește termenul „veiksmažodinis būdvardis” (1966: 386). Redarea prin semiparticipiu este preferată și de LKŽ, de exemplu pentru vārinas „mergând pe jos (și mânându-se)” (LKŽXVIII 190). Exemplul (13), împreună cu „traducerea” lui Zinkevičius (13 a), este citat și de Schmalstieg: „Adjectivele verbale lituaniene în -inas sunt uneori considerate și participii” (Schmalstieg 2000: 375). Nici aici nu se încearcă precizarea mai exactă a tipului de participiu. Următoarele exemple arată explicit utilizarea similară a formelor în -ina(s) și a semiparticipiilor în -dama(s): (14) Pasakė, kad mamą arkliu užmušė, tai visu keliu tekina ir rėkdama du namo SLM (LKŽXV 1122). „[Cineva] a spus că mama a fost omorâtă de cal, iar [ea] a alergat tot drumul spre casă, strigând și grăbindu-se.” (15) Bėgčiau per dvarą tekina, skųsčiaus močiutei verkdama versuri de cântec, NIEM 30; (LKŽXV 1122). „Aș alerga grăbită prin curte, plângând, i-aș povesti bunicuței necazul meu.” Astfel, se conturează clasificarea lor drept semiparticipii (pusdal yvis). 3. RĂSPÂNDIRE REGIONALĂ Lietuvių kalbos gramatika și Zinkevičius constată folosirea formelor lexicale discutate exclusiv în Lituania de Jos (Zinkevičius 1966: 385; Ulvydas, Hrsg., 1965: 564) și în limba literară (Ulvydas, Hrsg., 1976: 243). În comentariul său la Jablonskis, Palionis se limitează la a menționa „o folosire ceva mai frecventă a tipului în Lituania de Jos” (Jablonskis 1957: 676). Motivul acestei cercetări l-au constituit însă exemplul (1) și alte folosiri similare ale lui nešinas in Balanos gadyne de Katkus, originar din Ažytėnai, în subdialectul Šiauliai al aukštaițienei de vest, precum și mai multe exemple de la Šeškauskas (6), care folosește frecvent tek inas: (16) Tik mama pamatė, apsisuko, tekina namo (Šeškauskas, I). Nešinas, vedinas, tekínas 25 „Mama doar a văzut, s-a întors și [a mers] în fugă acasă”. În timp ce în (16) ar fi posibil ca, în locul realizării nule a unui verb de mișcare, să se presupună și tekina ca persoana a 3-a a lui tekinti (deși aceasta ar implica o schimbare a timpurilor folosite, cunoscută totuși ca mijloc expresiv stilistic în narațiuni, mai ales în basme), exemplul (6) de mai sus nu permite această interpretare. Šeškauskas este originar din Sargeliai, situat la 12 km de Ažytenai. Recent, am auzit mai multe persoane folosind acolo nešinas. Alte exemple din dialectele aukštaițiene: (17) Kažin ko Kazys net bėginas atlekia Trgn (LKŽ, 718). „Cine știe de ce, Kazys a venit în fugă, alergând chiar.” (18) paskui ją sekdavo „bobutė“, kūdikiu nešina (Kupiškis; Dundulienė 1958: 402). „În urma ei venea moașa, purtând pruncul.” (19) Po kiek laiko sugrįžo čebatų glebiu nešinas (satul Daukniūnai, districtul Biržai; Balys 2002: 348). „După un timp s-a întors purtând în brațe un mănunchi de cizme.” (20) Ir už valandelės sugrįžo, daug žiedų nešinas (satul Daukniūnai, districtul Biržai; Balys 2002: 348). „Și după puțintel timp s-a întors, purtând multe inele.” (21) Vis tek inas, vis susirūpinęs (împrejurimile orașului Merkinė; Vėlius et al. 1970: 395). „Mereu în grabă, mereu îngrijorat” (un martor ocular despre V. Krėvė-Mickevičius). (22) Jai taip beverkaujant išeina tėvas, duona, druska ir ugnimi „ant dugno“ (tačės) nešinas (Krėvė-Mickevičius 1930: 65). „În timp ce ea plânge, intră tatăl, purtând pâine, sare și foc pe tavă.” Următorul exemplu: (23) Todėl taip skubinas, kad be krikštų nen umirtų... (Slančiauskas 1975: II 277). „De aceea se grăbește atât, ca să nu moară nebotezat...” poate fi interpretat în mai multe feluri: fie ca o folosire a participiilor specifică lui Slančiauskas („Beveik visos pasakos užrašytos tame krašte ypač mėgstama dalyvine kalba“, Vėlius 1974: 35), cu omiterea formei verbale „normale”, aici o realizare nulă a lui esti, daryti sau veikti, lucru cu totul obișnuit la Slančiauskas. Dar în (23) se poate vedea în skubinas(i) și o formă a lui skubintis. În Dictionarium trium linguarum se găsește această intrare: (24) Lat. Volu, cursu magno feror. Lit. Tekinomis eymi / Szokinomis teku / Skubinomis / Skubiey braukiu (Szyrwid 1642: 15) într-o formă și utilizare adjectivală. 26 Bernd Gliwa 4. UTILIZAREA CU INSTRUMENTALUL, RESPECTIV ACUZATIVUL Versul cântecului: (25) Ruibis [un motan] tekìnas, paukščiais nešínas, bėgo į kuknelę (versuri de cântec, KL; LKŽXV 1122). „Ruibis, alergând și ducând păsărele, a fugit în bucătărie” cu complement instrumental își găsește corespondentul cu acuzativ în (26) Ruibis tekìns, paukštelius nešìns, puolė į kuknikę. „Ruibis s-a năpustit alergând, ducând păsărele, în bucătărie”. (JD: 628, nr. 1512; LKŽVIII 707). În original: tékìns, paukštelùs și nešèns, kuknìkę (JD: 628, nr. 1512); prin urmare, este îndoielnic dacă indicația din LKŽ *nešìns prezintă aici accentul corect. În plus, LKŽ introduce o virgulă (după tekìns), pentru a marca trecerea la un rând nou în strofa din versiunea revizuită (LKŽVIII 707); virgula lipsește din original, unde în acest loc nu există sfârșit de rând, dar pare justificată. Propoziția principală este: Ruibis puolė į kuknikę. Tekìns ar putea fi considerat în acest context și atribut direct al lui Ruibis, deci adjectiv. Sau, dimpotrivă, tekìnas ar fi aici un adverb care determină puolė, corespunzând întru totul exemplelor menționate mai sus, bėga skubìnas sau mes tik tékini užlėkiam din (6). Alte exemple cu acuzativul se găsesc la Büga (1959: 114). Totuși, instrumentalul predomină: (27) Vieną dieną pro šalį ėjo žydas, nešìnas parduodama dėžute (Kunčinas 1991: 101). „Într-o zi a trecut pe acolo un evreu, ducând o ladă de vânzare”. (28) Vyrai pasiraĩtę braido, pančiais, brizgilais nešìni Žem. (LKŽVIII 706). „Bărbații înaintau prin vad cu pantalonii suflecați, ducând hamuri și cătușe”. Instrumentalul este cât se poate de plauzibil în: (29) Įėjo pilvų varìnas, ridìnas J.Jabl., Žem. (LKŽXI 537). „(El) a intrat împingând și rostogolind burta”, căci posesorul burții se folosește de aceasta, într-un fel ca de un instrument, pentru a împinge poate ușa sau chiar pentru a executa un dans din buric. Astfel se pune întrebarea care variantă este mai veche: utilizarea cu acuzativul sau cu instrumentalul. În timp ce folosirea instrumentalului > acuzativului poate fi explicată ca o normalizare prin adaptarea la regimul obișnuit al verbelor respective, utilizarea instrumentalului pare de cele mai multe ori nemotivată și poate fi explicată doar prin tradiție, fără ca sensul său mai profund să fie evident. Așadar, utilizarea acuzativului apare ca o inovație, deși este deja atestată la Daukša: Nešinas, vedinas, tekìnas | 27 (30) palikiní namũs DAUK. (Būga 1959: 114). „părăsind casa”. Alte exemple din literatura lituaniană veche (Daukša, Bretkūnas) la Būga (1959: 114–115), atât cu instrumental, cât și cu acuzativ sau fără obiect. Din exemplele concrete din literatura lituaniană veche și modernă nu se poate deduce o schimbare clară în utilizarea formei de cuvânt analizate, dacă facem abstracție de cazurile care vor fi tratate în secțiunea 6. 5. UTILIZAREA ADVERBIALĂ Verbele intranzitive nu cer un obiect, de aceea utilizarea lor poate fi numită aici adverbială: cf. (17) Kažin ko Kazys net bēginas atlekia TRGN (LKŽI 718). (31) Tu, motyn, būk prie ligonio, o tu, Juozai, greitesnis, bėk skubinas ŽEM. (LKŽXII 1110). „Tu, mamă, rămâi lângă bolnav, iar tu, Juozas, fiind mai rapid, aleargă grăbindu-te”. La fel ca în exemplul (23), următoarele cazuri sunt ambigue, căci aici este mai probabil să fie vorba de instrumentalul unui substantiv decât de una dintre formele discutate. În: (32) Girtas eina šlitine, o ana bega begine, t. y. tekina J. (LKŽI 718). „Bețivul merge clătinându-se, iar ea aleargă în pas alergător, adică fugind” bėgine este prezentat ca adverb: „bėgine adv. begte, bėgtinai, bėgčiomis” (LKŽI 718), deși pare totuși să fie instrumentalul substantivului *bėginė „alergarea, un mod de a merge” sau să fie identic cu acesta; cf. riščia „alergare cu pași mici, trap” (LKŽXI 681–682); riščia este considerat, în același rol sintactic, când adverb (Ulvy das, Hrsg., 1976: 503), când instrumental (Ulvy das, Hrsg., 1976: 504). Același lucru este valabil pentru šlitine (INSTR.): šlitinė „un mod de a merge, mers clătinat...”, šlitinỹs „idem”; cf. šlitinas, care, la rândul său, este marcat ca adjectiv și oferă tocmai aceste două exemple pertinente: (33) A reik vyrams taip prisivaryti šlitinims eiti! KRŠ (LKŽXIV 1084). „Chiar trebuie să se îmbete bărbații atât de tare, încât să meargă clătinându-se!” (34) Atsigeręs orielkelės, ejau šlitins į svirelį (cântec, D 105; LKŽXIV 1084). „După ce băusem zdravăn rachiu, am mers clătinându-mă în cămăruță”. După cum se vede, clasificarea drept instrumental sau adverb este arbitrară și capricioasă, și arată limitele posibilităților de clasificare în părți de vorbire; aceste limite sunt fluide. În (33), să se remarce și acordul la dativ dintre vyrams și šlitinims, dacă ultimul nu este un instrumental corupt. 28 | BERND GLIWA Deși cuvintele cu structura rădăcină verbală + -inas pot fi deja folosite adverbial: bėga skubinas, prin analogie cu formările adverbiale obișnuite se folosesc și forme cu -ai: (35) Liepė vaiku nešinai vaikščioti po laukus, kad gydė nu kokliušo ŠtŠ (LKŽVIII 707). „S-a poruncit ca, purtând copilul în brațe, să se umble pe câmp, pentru a-l vindeca de tusea convulsivă”. (36) Skubinai rašau laišką, kad nelauktumei KrŠ (LKŽXII 1110). „Am scris repede scrisoarea, ca să nu aștepți”. sau formate cu instrumentalul: skubinomis, tekinomis, šokinomis, care se întâlnesc deja la Szyrwid, exemplul (20). Fără exemplificare este indicat „šokinas, -a adj. LsB 398 kuris šokinėja, striksi” (LKŽXV 213), astfel încât utilizarea concretă nu poate fi verificată aici. Îi aparțin, fără îndoială, adverbele šokiniu ‘šokinėjant, šuoliuojant; tanzend’ și šokinomis ‘ds.’ (LKŽXV 219). Būga consideră, prin analogie cu exemplul (24) al lui Szyrwid, că „în loc de bėga skubinas sau bėga tekinas, se spunea odinioară și skubinomis braukiu...” (Būga 1959: 115). Pare să fie vorba de o afirmație generală, potrivit căreia construcțiile cu skubinomis, tekinomis, šokinomis ar fi mai vechi decât cele cu skubinas, tekinas, šokinas; Būga nu își justifică această opinie. Este mai probabilă evoluția inversă, deoarece adverbele de forma skubinom(is) sunt foarte răspândite (Ulvydas, Hrsg., 1971: 431). Prin urmare, skubinai sau skubinomis ar fi forme adverbializate ale lui skubinas, a cărui utilizare efectivă ca semiparticipiu adverbial pare neobișnuită. În schimb, nu se poate justifica de ce ar trebui să se producă situația inversă, și anume ca adverbele „normale” skubinai, skubinomis să se transforme în skubinas, fără ca aceasta să implice un concept inovator. În cazul lui skubinas, predomină clar utilizarea adjectivală cu un atribut antepus, declinat împreună cu acesta: (37) Visus skubinus darbus jau prįveikėm GrŽ (LKŽXII 1110). „Am terminat deja toate treburile urgente”. Astfel de exemple fac plauzibilă clasificarea ca adjectiv, însă, cu excepția lui skubinas, ele reprezintă cazuri excepționale. Este interesant că niciun caz corespunzător nu este menționat în Lietuvių kalbos gramatika. 6. ALTE CONSTRUCȚII SINTACTICE La prima vedere, arată: (38) Pabroliu vedina nuotaka klonjojas (JR 54, LKŽXVIII 479; JSDII 330). „Mireasa se înclină conducând cavalerul de onoare”. de fapt, exact la fel ca, de exemplu, (1). Problema este însă că propoziția, după cum Nešinas, vedinas, tekinas 29 ar trebui să sune de fapt altfel, având în vedere obiceiurile și evenimentele reale: „Mireasa condusă de cavalerul de onoare se înclină”. Așadar, avem de-a face cu o construcție precum cea din (11), cu vedina drept pretins participiu pasiv. Deoarece cavalerul de onoare este autorul acțiunii (parțiale), ar trebui de fapt să ne așteptăm la pabrolio. Instrumentalul pare, așadar, o reminiscență a utilizării „normale” a lui vedina. Zinkevicius numește pur și simplu o astfel de utilizare „greșită” (1981: 159–160). Lăsând la o parte această judecată normativă asupra situației, întrebarea nu este însă dacă utilizarea este corectă sau greșită, ci dacă își atinge scopul, adică dacă este înțeleasă. În principiu, se poate răspunde afirmativ, dacă se ține cont că ascultătorii sau cititorii cunosc apriori conținutul enunțului și, în plus, nu sunt mai familiarizați cu utilizarea lui vedina decât autorul propoziției. Mai mult, din context, lucru evident mai ales în traducerea germană „Brautführer” („conducătorul miresei”): „a conduce”, se înțelege că această figură este cea care conduce și că nu poate fi vorba de un participiu pasiv. Prin urmare, nu este vorba despre a respinge această propoziție ca fiind greșită, ci despre faptul că, în astfel de cazuri, se pot urmări condițiile evoluției limbii. Așa cum Büga (10) compară Eit mótyna vaikaĭs vedinà „Mama merge conducând copiii” cu participiul pasiv (vezi mai sus), se poate presupune că el înțelesese propoziția ca *„Mama merge condusă de copii”. Aceeași soartă l-a ajuns, în mod evident, și pe Juška. 7. O B I E C T U L I N S T R U M E N T A L Se cuvine să revenim încă o dată la sensul obiectului instrumental. În acest scop, trebuie abordată și problema relațiilor sintactice și a ordinii generative într-o construcție: (39) Ans vãrinas kumele eina J. (LKŽxviii, 190). „Acela merge mânând o iapă”. cu inventarul sintactic minimal: subiectul ans, predicatul eina, semiparticipiul varinas, obiectul instrumental kumele. Ans eina este propoziția principală completă, iar kumele varinas este o propoziție subordonată, în multe exemple separată prin virgulă și postpusă. Din punct de vedere morfologic, varinas moștenește numărul și genul de la subiect; din punct de vedere semantic, varinas este o explicație a lui eina (pentru relațiile sintactice bivalente ale construcțiilor cu participii și semiparticipii, cf. Ulvydas, Hrsg., 1976: 530), un adverb de mod. Mai exact, este potrivit să se desemneze ansamblul kumele varinas drept construcție adverbială (de mod, Ulvydas, Hrsg., 1976: 503–506). Pentru a indica modul în care se desfășoară o acțiune se folosește frecvent instrumentalul, la fel ca adverbele (Ulvydas, Hrsg., 1976: 503–504), care au adesea origine instrumentală (Zinkevicius 1981: 173). Dacă se ia în considerare valența dublă a acestei construcții adverbiale, precum și imposibilitatea de a realiza ambele valențe pe un singur lexem, date fiind morfemele disponibile, atunci pare rezonabil să se distribuie aceste valențe între cele două componente ale construcției adverbiale: caracterul adverbial este marcat de instrumental 30 | BERND GLIWA al obiectului, care preia corespondența cu subiectul varinas. Aceasta explică de ce forma intranzitivă tekìnas etc. se adverbializează rapid în tekinomis: aici lipsește obiectul care ar putea prelua marcarea adverbială. Totuși, de aici nu rezultă în niciun caz o legătură mai strânsă între ans și varinas, respectiv între eina și kumele, căci aceasta ar desface unitatea kumele varinas, care se referă împreună atât la predicat, cât și la subiect: (39 a) Situația este puțin diferită în cazul semiparticipiilor tradiționale precum varydamas: (39 b) Aici funcția adverbială este mai slabă, iar caracterul secundar al acțiunii varydamas în raport cu eina iese mai clar în evidență decât în (39 a) (cf. Ulvydas, Hrsg., 1976: 530); aici nu mai este mult până la o propoziție subordonată propriu-zisă: (39 c) Ans, care mână iapa, merge. În schimb, (39 a) subliniază o clasificare aproape egală a celor două acțiuni, ca în: (39 d) Ans merge și mână iapa. Prin urmare, cu ajutorul construcției (39) se poate transmite o nuanță de sens, dispusă pe o scară care pornește de la egalitatea a două acțiuni și ajunge la subordonarea unei acțiuni față de alta, în următoarea ordine: (39 d), (39), (39 b), (39 c). Din perspectivă istorică, se impune comparația cu funcția sociativă a instrumentalului. Rămâne însă întrebarea dacă această funcție presupune în mod necesar o ierarhie de rang egal: *Ans eina ir kumele eina = Ans eina [su] kumele, căreia i s-a adăugat precizarea raportului dintre cele două: + [kurią] varo = varinas, sau dacă un astfel de instrumental (aso)ciativ implică deja o ierarhie, astfel încât varinas ar fi verbul principal: *Ans kumele varinas [eina]. 8. FORMAREA CUVINTELOR Se observă că drept bază a formării apar numai verbe primare sau, dacă este vorba totuși de verbe secundare, eventual varyti, atunci vocala de legătură este Nešinas, vedinas, tekìnas 31 omisă: varinas. În toate cazurile, rădăcina subiacentă se termină în consoană. Cum ar putea arăta formarea corespunzătoare pe baza altor rădăcini? Fără a analiza mai întâi originea lui -inas, trebuie distinse două cazuri: rădăcina se termină (a) într-un diftong, (b) într-o vocală simplă. În cazul diftongului, ar fi poate posibilă monoftongizarea acestuia: *ėjinas: eiti, exact ca ėjimas, sau *dovinas: duoti, precum dovana. În cazul (b), vocala rădăcinii și -i- din terminație s-ar putea contopi într-un diftong sau s-ar putea introduce un element suplimentar de eliminare a hiatului, C/R, probabil j: *de(C)inas: dėti, dėjo, *lo(C)inas: loti, loja. Asemenea forme nu au fost găsite până acum. Terminația -ina(s) ar putea proveni din indo-germanicul *-ₙo- și s-ar putea compara cu formații adjectivale în -ena-, -ana-; cf. lit. álkanas, letonă alkans, apoi letonă vedene «noră», pe care Endzelin o pune în legătură (ca derivat dintr-un adjectiv verbal *vedens «condusă») cu slava veche vedenъ (Endzelins 1951: 293). Dacă -ena- și -ana- se află în alternanță ablautuală, atunci -ina(s) se poate integra fără dificultate, ca formă provenită din gradul zero *-ₙ-. Comparația cu participiile, respectiv adjectivele verbale din alte limbi indo-europene, este firească: nordică veche bitinn «mușcat», engleză veche timpurie gibaen «dat», slavă veche nesenъ «purtat» (Krahe 1969: 105; Meier-Brügger 2000: 174, 268) (aceste exemple nu provin însă din *-ₙ-). Din această situație s-ar putea anticipa forme precum lit. *CVna(s) < indo-germ. *CV-ₙ-o(s), fără vocala de legătură *-i-, dar nici forma corespunzătoare *dėnas: dėti etc. nu este atestată; prin urmare, nu este clar dacă această formă verbală a putut exista vreodată ca paradigmă. Existența unei paradigme complete poate fi deja exclusă cu un grad ridicat de certitudine. Totuși, formarea nu este nicidecum recentă. De pildă, tekìnas, care s-a păstrat izolat și este folosit de Šeškauskas ca unicul cuvânt de acest tip, indică un verb subiacent *tekti «a se grăbi, a alerga, a fugi», neatestat (în acest sens, în context indo-germanic, Jakulis 2003: 33), dar atestat ca existent și prin alte derivate: tekioti «a alerga (încoace și încolo)», tekininkas «alergător», tekūnas «alergător, mesager», tekýnė «cursă», tekìnė «orificiu de zbor în stup»; cf. laka «idem»: lekti «a se grăbi, a zbura» (LKŽₓᵥ 1122–1124, 1163). Tot aici se încadrează și tēkis «animal domestic mascul, mai ales pentru reproducere» (LKŽₓᵥ 1130), care are un paralelism semantic în germ. läufig «în călduri, de obicei despre cățea» (cf. Kluge 1999: 506). În timp ce semiparticipiile sunt relativ recente (Ulvydas, Hrsg., 1971: 378, §614): vesdamas ← vesti, cu *-d- + *-ti > -sti, vedinas, bazat pe rădăcina ved-, ar putea fi cu mult mai vechi. Pentru încadrarea formelor analizate în categoria adjectivelor, respectiv a participiilor, sunt interesante și diferențele de opinie cu privire la prioritatea generală a acestor categorii gramaticale. În timp ce Ambrazas susține că formarea adjectivală este primară, din care s-ar fi dezvoltat treptat un participiu paradigmatic (Ambrazas 1993: 58 și urm., 2000: 161), Krahe vede lucrurile exact invers: «Multe participii originare s-au desprins de verbul lor și au devenit adjective autonome...» (Krahe 1969: 105). Problema constă probabil în faptul că sistemul verbal este prezentat de obicei în perspectivă sincronică, adică drept un sistem paradigmatic complet, cu reguli de formare a fiecărei forme, în timp ce formarea adjectivelor este descrisă de regulă diacronic. Astfel, adjectivul este imediat «complet», 32 | B E R N D G L I W A deși există o serie de formații concurente, în timp ce participiul este considerat complet numai atunci când funcționează ca paradigmă pentru toate verbele. Dar, după cum s-a arătat aici, acest lucru nu este nicidecum obligatoriu. Așa cum există mai multe posibilități de formare adjectivală cu același rezultat semantic, pentru unul și același participiu se pot folosi procedee derivative alternative. Nici nu este necesar ca participiile să apară într-o paradigmă completă, cum este cazul, de exemplu, al lui nešinas, analizat aici. 9. REZULTATE Nu există nicio îndoială că nešinas, bėginas, vedinas corespund în mare măsură, în uzul sintactic, semiparticipiilor nešdamas, bėgdamas, vesdamas. Prin urmare, ar fi util ca într-o gramatică lituaniană (sincronică) să fie clasificate și tratate împreună cu semiparticipiile. Atunci când apar fără alte complemente, mai ales în formații provenite de la verbe intranzitive de mișcare, precum bėginas, tekínas, ele coincid sintactic cu adverbele, respectiv cu participiile adverbiale numite «būdinys» (Ulvydas, Hrsg., 1971: 421–424), ceea ce duce la adverbializarea terminației. Așadar, integrarea în concepțiile obișnuite despre adverbe este deja avansată în cazul verbelor intranzitive. Transformarea într-un adjectiv regulat este mult mai rară; un exemplu clar este skubinas. Folosirea cu un obiect la instrumental, singura diferență față de semiparticipiile în -damas, poate avea legătură cu folosirea adverbială a construcției kumele varinas în raport cu eina. În schimb, folosirea cu un obiect la acuzativ este probabil o adaptare inovatoare la regimul verbului, o inovație timpurie, deja atestată la Daukša. Formarea pe baza verbelor primare cu o rădăcină terminată în consoană sau sonant indică existența unei paradigme incomplete a formei participiale; nu au fost întâlnite formații bazate pe alte tipuri de rădăcini decât cele menționate. Nu este dificil să se reconstituie forma și să se folosească în cazul verbelor potrivite. Se confirmă opinia lui Palionis, potrivit căreia aceste forme sunt folosite în principal în Lituania Inferioară; trebuie respinsă exclusivitatea susținută de alți autori. ABREVIERI ALE SURSELOR (în măsura în care au fost citate după Lietuvių kalbos žodynas și Lietuvių kalbos gramatika) BP – Posilla... per Jana Bretkuna... D – S. Daukantas, 1846, Dajnes žemaitiu... DAUK. – S. Daukantas, opere. GRŽ – Grūžiai, districtul Pasvalys. J. – Литовский словарь А. Юшкевича, 1897–1922. J. JABL. – Jonas Jablonskis, opere. Nešinas, vedinas, tekinas 33 JR – Svotbinė rėda... de Antanas Juškevičius. Kl. – Kuliai, districtul Plungė. KrŠ – Kuršėnai, districtul Šiauliai. Lkv – Laukuva, districtul Šilalė. LsB – Die Bildung der Nomina im Litauischen von August Leskien. Leipzig, 1891. NIEM – Cântece populare lituaniene din moștenirea manuscrisă a prof. J. J. Mikkola, Helsinki, 1949. OB – Obeliai, districtul Rokiškis. Šts – Šatės, districtul Skuodas. Trgn – Tauragnai, districtul Utena. Trk – Tirkšliai, districtul Mažeikiai. Tt – Tytuvėnai, districtul Kelmė. V. Krėv. – Vincas Krėvė, opere. Žem. – Žemaitė, opere. ALTE SURSE Balys, J. 2002: Raštai III, Vilnius: Lietuvių literatūros ir tautosakos institutas. Dundulienė (Glemžaitė), E. 1958: Kup iškėnų senovė, Vilnius: Valstybinė grožinės literatūros leidykla. JD = Juška, A., Hrsg., 1954: Lietuviškos dainos I–III (hier Bd. III), Vilnius: Valstybinė grožinės literatūros leidykla. [Reprint des Originals von 1882.] JSD = Juška, A. und Juška, J., Hrsg., 1955: Lietuviškos svotbinės dainos I–II, Vilnius: Valstybinė grožinės literatūros leidykla. [Reprint der Originale von 1880, 1883, 1900.] Katkus, M. 1989: Bal anos gadynė, Vilnius: Vaga. Krėvė-Mickevičius, V. 1930: Dzūkų vestuvės. Mūsų tautosaka 2, 17–93. Kunčinas, J. (Übers.) 1991: Albanų pasakos, Vilnius: Vyturys. Vėlius, N. et al. (Hrsg.) 1970: Merk inė, Vilnius: Vaga. Vėlius, N. 1974: Matas Słančiauskas ir jo pasakos. (Vorwort) In: Słančiauskas 1974: 9–36. Słančiauskas, M. 1974: Šiaurės Lietuvos pasakos, Vilnius: Vaga. Słančiauskas, M. 1975: Šiaurės Lietuvos sakmės ir anekdotai, Vilnius: Vaga. Šeškauskas, J. (°1933, Sargeliai) 2000–2003: Prisiminimai. (Archiv des Autors, Tonträger I–VI.) BIBLIOGRAFIE Ambrazas, S. 1993: Daiktavardžio darybos raida, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla. Ambrazas, S. 2000: Daiktavardžio darybos raida II, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. Ambrazas, V. 2001: Lietuvių kalbos pasyvo raidos bruožai. Acta Linguistica Lithuanica 45, 11–38. Būga, K. 1959: Rinktiniai raštai II, Vilnius: Poltinės ir mokslinės literatūros leidykla. Conrad, R., Hrsg., 1978: Kleines Wörterbuch sprachwissenschaftlicher Termini, Leipzig: VEB Bibliographisches Institut. Endzelins, J. 1951: Latviešu valodas gramatika, Rīga: Latvijas Valsts izdevniecība. Jablonskis, J. 1957: Rinktiniai raštai I. Hrsg. von J. Palionis, Vilnius: Valstybinė grožinės literatūros leidykla. Jakulis, E. 2003: Veiksmažodžių tekėti, braškėti ir varvėti kilmė. Materiały XXXII międzynarodowej filologicznej konferencji, Vypusk 1, Sekcija Baltistiki, 33–34. St. Peterburg: Philologische Fakultät der Staatlichen Universität St. Peterburg. Kluge, F. 1999: Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache. 23. erw. Auflage, bearbeitet von E. Seebold, Berlin, New York: W. de Gruyter. 34 | Bernd Gliwa Krahe, H. 1969: Germanische Sprachwissenschaft III. Wortbildungslehre. 7. Auflage, bearbeitet von Meid, W., Berlin, New York: W. de Gruyter. Lyberis, A. et al., Hrsg., 1979: Pirmasis lietuvių kalbos žodynas, Vilnius: Mokslas. LKŽ = Dicționarul limbii lituaniene I–XX, Vilnius: Mintis, Mokslas, Institutul de Editare a Științei și Enciclopediilor, Institutul Limbii Lituaniene, 1956–2002. Meier-Brügger, M. 2000: Indogermanische Sprachwissenschaft. 7., völlig neubearbeitete Auflage unter Mitarbeit von Matthias Fritz und Manfred Mayrhofer, Berlin, New York: Walter de Gruyter. Rix, H. et al. 2001: Lexikon der indogermanischen Verben, Wiesbaden: Reichert. Schmalstieg, W. 2000: The Historical Morphology of the Baltic Verb. (= Journal of Indo-European Studies, Monograph 37.) Szyrwid, C. 1642: Dictionarium trium linguarum. Facsimile reprint in: Lyberis 1979: 95–658. Tarvydas, J. 1961: Dėl veiksmažodinių būdvardžių vedinas, nešinas ir kitų vartojimo. Kalbos kultūra 1, 43–44. Ul vydas, K. et al., Hrsg., 1965, 1971, 1976: Lietuvių kalbos gramatika I–III, Vilnius: Mintis, Mokslas. Zinkevičius, Z. 1966: Lietuvių dialektologija, Vilnius: Mintis. Zinkevičius, Z. 1981: Lietuvių kalbos istorinė gramatika II, Vilnius: Mokslas. Bernd Gliwa Sargeliai, LT 4404 Žaiginys [email protected] Primit 25.02.2003