Berthold Forssman. „Lettische Grammatik“

RECENZII | 121 ediții critice ale unor părți distincte ale KN, deși aceasta este o muncă extrem de dificilă și minuțioasă. Prin observațiile formulate aici, uneori poate chiar excesiv de subiective, s-a dorit în primul rând atragerea atenției editoarei asupra aspectelor care ar trebui precizate în edițiile critice viitoare și asupra celor care ar trebui analizate mai pe larg. Iar dacă aceste observații vor fi cât de cât utile, înseamnă că autorul lor și-a atins scopul. LITERATURĂ ȘI SURSE BiRžiška, V. 1990: Aleksandrynas 1, Vilnius: Sietynas. Clavis Germanico-Lithuana 1997. Dicționar manuscris germano-- lituanian din secolul al XVII-lea. Partea I: A-E, Vilnius: Editura de Știință și Enciclopedii. KAVALIŪNAITĖ, G. 2003: Relația traducerii Noului Testament de Samuel Boguslav Chylinski cu originalele. Teză de doctorat, Vilnius. KReGZDE, J. 1978: Literatura reformată lituaniană, Chicago: publicația Fondului cultural Deveniai. Lexicon Lithuanicum 1987. Dicționar manuscris germano-- lituanian din secolul al XVII-lea, Vilnius: Mokslas. LukšaiTĖ, I. 1999: Reforma în Marele Ducat al Lituaniei și în Lituania Mică, Vilnius: Baltos lankos. LukšaAiTĖ, I. 2001: Mediul cultural al pregătirii lucrării Knygos nobažnystės (1653). Knyga nobažnystės krikščioniškos (1653), monument al culturii lituaniene din 4-29. secolul al XVII-lea, Kėdainiai: Muzeul regiunii Kėdainiai, NEepokuUPNAS, A. 1994: Imaginea „Catehismului” lui M. Mažvydas — manualul (cărțile) vorbitorului în contextul istoriei și culturii. Protestantismul în Lituania: istorie și prezent, Vilnius: Apyaušris, 70-77. RuBSys, A. 1995: Cheia către Vechiul Testament 1, Vilnius: Katalikų pasaulis. Juozas Karaciejus Primit la 12.12.2004 Institutul Limbii Lituaniene P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva BERTHOLD FORSSMAN LETTISCHE GRAMMATIK Dettelbach: J. H. Roll, 2001, 418 p., ISBN 3-89754-194-7 (Miinchener Studien zur Sprachwissenschaft, Beiheft 20) Gramatica limbii letone a lui Berthold Forssman, după cum se menționează în „Prefața” sa, este destinată nu numai indo-europeniștilor și baltologiștilor, ci și slaviștilor și altor lingviști interesați atât de limba letonă scrisă contemporană, cât și de gramatica istorică a acestei limbi. În pofida atestării târzii în sursele scrise, limbile baltice, datorită foneticii lor și sistemului flexionar bine păstrat, sunt considerate foarte arhaice. Autorul gramaticii indică, de asemenea, că gramatica limbii letone publicată în 1923 de Janis Endzelīns a fost și rămâne un manual exemplar indispensabil, însă pentru cel care începe să învețe limba letonă este prea detaliată, dificil de utilizat în practică și nu are legături cu limba literară letonă contemporană. Prin urmare, gramatica recenzată a lui B. Forssman este ca o punte între limba literară letonă contemporană și tratarea ei istorică, iar capitolele sincronice prezentate pot servi celui interesat de limba letonă drept abecedar. Autorul gramaticii subliniază și faptul că pentru indo-europeniști cunoașterea limbii lituaniene este necesară, de aceea în capitolele diacronice materialul limbii lituaniene este utilizat în mod contrastiv, dar, 122 | RECENZII altfel decât în gramatica istorică comparativă a limbilor baltice, pe primul loc sunt puse limba letonă și datele acesteia. În primul capitol, „Limba letonă”, sunt expuse nu numai aspecte ale etnogenezei și istoriei letonilor, ci și ale balticilor, este caracterizat locul limbilor baltice în familia limbilor indo-europene — toate acestea fiind realizate cu o bună cunoaștere a domeniului și cu o excelentă orientare în evoluția istorică destul de complicată a ramurilor distincte ale limbilor indo-europene. Autorul este bine familiarizat cu cele mai recente metode și rezultate ale lingvisticii istorico-- comparative indo-europene (de exemplu, expune succint teoria laringală) și, pe bună dreptate, nu evită să le folosească pentru a evidenția nu numai evoluția limbii letone, ci și pe cea a limbilor baltice. Al doilea capitol, „Fonetica și fonologia” (p. 67-104), începe cu caracterizarea scrierii și ortografiei, fiind descrise schimbarea acesteia și trecerea de la sistemul german la sistemul ortografic actual, normat de Mūhlenbach și Endzelīns (p. 67-72). În continuare se trece la descrierea pronunțării sunetelor limbii letone literare (vocale, consoane) (p. 72-76), ilustrată prin exemple din limba germană care corespund aproximativ sunetelor limbii letone, pentru ca cititorul de altă limbă să se poată orienta mai bine (de exemplu, letonul ū din cuvântul ūdens trebuie pronunțat ca germ. Uhr [p. 73]). În cea mai mare parte a celui de-al doilea capitol sunt analizate, prin metoda istorico-- comparativă, modificarea și evoluția sunetelor și fonemelor limbii letone. Descriind structura morfologică a limbii letone, căreia îi este consacrat cel mai mare capitol, „Morfologia” (p. 109-227), autorul distinge în mod întemeiat două niveluri — sincronic și diacronic (p. 109). Sunt explicate formarea temelor substantivale, categoriile genului, cazului și numărului. Merită atenție ideea autorului că substantivele cu tema în ė, considerate pe bună dreptate o inovație baltică, pot fi legate prin originea lor de tema arhaică indo-europeană. -ih, /-idh, adică cu clasa de substantive s. indy devi „zeiță” (p. 110). Ar fi logic să derivăm tema în ė a limbilor baltice din *-(i)iū prin stadiul intermediar *-(i)iė- (p. 125). De asemenea, structura verbului și istoria sa sunt descrise în detaliu și în mod coerent. Autorul susține că reflexele kentumice în limbile baltice au apărut, printre altele, poate și sub influența limbilor germanice. În cazuri individuale, desigur, se putea întâmpla astfel. Pe de altă parte, prezența elementelor kentumice în limbile baltice (de exemplu, lit. pekus: s. ind. pašu) ar trebui explicată prin poziția periferică a dialectelor baltice în cadrul limbilor indo-europene. în arealul lingvistic. De fapt, acest lucru este remarcat chiar de autorul gramaticii (p. 23). El consideră că limbile baltice, slave și germanice au constituit în vechime un continuum comunicațional cu numeroase izoglose și, probabil, provin din aceeași lb. protob. a dialectului nordic al limbii protob., subliniind pe bună dreptate că limita kentum /satəm, care, în primul rând, separă limbile baltice și slave, iar în al doilea rând, limbile germanice, este un aspect de importanță secundară (p. 25). Este interesantă și ideea autorului că lb. protob. la sfârșitul cuvântului distingea opoziția intonațiilor (circumflexă /acută). Limbile baltice și slave au extins această opoziție și în interiorul cuvintelor (p. 27). Aici ar trebui adăugat că apariția opoziției intonațiilor în limbile baltice și slave a fost, probabil, legată de dispariția opoziției dintre diftongii scurți și lungi (de ex., ai: ai > ai: di). Autorul aderă la opinia răspândită în slavistică potrivit căreia legea lui de Saussure a acționat și în limbile slave (p. 28). Desigur, aceasta este o afirmație controversată. Forma în limba rusă nom. sing. Accentul lui pykd (: acc. sing. pyky) a trecut pe terminație, cel mai probabil din același motiv ca și în formele gen. sing. pyku, dat. sing. pyké, dar cu greu din cauza acutului terminației nom. sing. în formă. pykd B. Forssman dezvăluie destul de adecvat locul limbilor baltice în familia indo-europeană. imaginea din familia limbilor. În gramatica recenzată sunt trecute în revistă fenomenele comune ale sistemelor accentuale, ale foneticii, morfologiei, formării cuvintelor și lexicului, precum și ale sintaxei limbilor baltice și slave. Nu sunt trecute sub tăcere nici diferențele destul de esențiale, de exemplu, în domeniul morfologiei verbului. În opinia autorului, acestea RECENZII | 123 diferențele arată mai degrabă că aria limbilor baltice și slave nu a constituit un bloc omogen (kein einheitlicher Block); limbile baltice și slave provin cel mai probabil din aceeași limbă indo-europeană dialectului și constituind un continuum în care au apărut și s-au răspândit inovații, însă nu cuprinzând întotdeauna întregul areal; majoritatea acestor creații lexicale individuale ale acestor limbi au apărut într-o lungă epocă, de la destrămarea uniunii lingvistice (des Sprachverbandes) până la primele atestări în scris, adică până în secolul al IX-lea (d. Hr.) (p. 31-32). În gramatica sa, B. Forssman repetă teza lui K. Būga, potrivit căreia triburile baltice, presate de slavii năvăliți din sud, s-au deplasat din partea sud-estică a teritoriului lor spre ținuturile de lângă Marea Baltică. Strămoșii prusienilor au ajuns primii la Marea Baltică, în jurul secolului al V-lea î. Hr., iar mult mai târziu (în jurul secolului al V-lea d. Hr.) — curonii. Totuși, studiul hidronimelor din spațiul locuit de baltici (W. Schmid și alții), precum și datele arheologice permit să se creadă altfel. Hidronimele fostului ținut prusac, ale Lituaniei și Letoniei constituie o parte a hidronimiei vechii Europe, prin urmare este probabil că triburile fino-ugrice nu au locuit aici (p. 46). V. Toporov și O. Trubačiov au ajuns în studiul lor celebru la concluzia că triburile baltice din cursul superior al Niprului au fost asimilate pe loc de slavii veniți din sud (Toporov, Trubačev 1962). Prin urmare, probabil că este încă valabilă afirmația lui A. Bezzenberger potrivit căreia balticii răsăriteni au locuit aici încă din epoca bronzului. Din această opinie a apărut și o altă afirmație a lui Forssman, și anume că până în prezent nu este clar dacă Aestii lui Tacitus se referă într-adevăr la baltici (ob es sich dabei tatsichlich um Balten gehandelt hat) (p. 18). Opinia predominantă a cercetătorilor este că Aestii lui Tacitus ar fi fost triburile prusace sudice (pentru bibliografie, vezi Karaliūnas, Bammesberger 1998). Autorul preferă termenul Prufisch, pentru a evita confuzia, deoarece folosirea lui Altpreufisch poate genera asocierea cu termenul utilizat în literatura germană (Ost)preufisch, prin care este denumit un dialect al limbii germane. O observație sau două cu privire la explicarea unor aspecte aparte în gramatică. Formele pronumelui Avestos mana, s. sl. mene, s. lit. mane — gen. sing. ! — sunt considerate ca provenind prin disimilare din ide. *meme (p. 33), cf. gen. sing. al limbii vedice mamă. Se pare că, mai degrabă, lucrurile au stat invers — rezultatul asimilării poate fi o formă a limbii vedice, provenită din ide. *mene (Szemerényi 1980: 229, Meiser 1998: 157). Ide. pentru protolimbă, este foarte posibil să fie reconstruite lexemele lit. sūnūs, sl. veche syns, ind. veche sūnuh; lit. vyras, let. virs, ind. veche virdh cu vocale lungi în rădăcină, dar got. sunus, lat. vir, s. irl. fer, s. germ. înalț. wer vocalele scurte pot fi rezultatul scurtării conform legii lui Dybo — vocalele ft iri s-ar fi putut scurta aflându-- se în silaba dinaintea accentului, adică în italicul *uiro-< *uiro (Meiser 1998: 75). Este inexact să se reconstruiască pentru proto-baltică forme precum, de exemplu, *žėmija-- (p. 38), *akis (p. 47), *ūkmenes, *avis, *patis (p. 98), *sakau (p. 104), *médiia-(- p. 106), deoarece vocalele scurte accentuate probabil încă nu se lungiseră la vremea aceea, prin urmare ar fi mai corect să se noteze *žėmiia, *akis, *akmenes, *avis, *patis, *sakau. Gravis indică locul accentului și scurtimea vocalei, astfel se acceptă în limba lituaniană, cf. kitas, būtas, kasti, nėšti). Dar accentele și intonațiile sunt reconstruite corect, de exemplu, protobalt. nom. sing. *deiuas, 3 p. praes. *eiti (p. 98). Ca echivalente pentru verbele letone baudit ‘erfahren’ (sensul mai precis este “prūfen, versuchen, wagen’) și baūdit ar fi mai potrivit să fie indicate verbele lituaniene cu aceeași rădăcină baūdytis (-osi, -ėsi) “ruoštis' și baudyti (-o, -ė) “raginti, kurstyti- ', și nu lituaniana baudinti (p. 88). Există erori: forma de genitiv plural a lituanienei medūs este medų, nu *mėdų (p. 51); forma de genitiv plural a lituanienei ežys este ežią, nu *ėžių (p. 96); -stnegali būti kilęs iš ide. *-sk-(p. 90). După prezentarea fiecărei părți de vorbire este oferită o listă bibliografică — acest lucru îl ajută foarte mult pe cititor să se orienteze. Nu sunt neglijate formarea cuvintelor și sintaxa — acestea constituie al patrulea (p. 229—263) și al cincilea (p. 264-340) capitole. În anexă (p. 341-357) găsim lista substantivelor cu tema în o și a verbelor atematice care au un infinitiv monosilabic. Cititorul va găsi lista abrevierilor (p. 357— 124 | RECENZII 359), indexul tematic (p. 389-396) și explicațiile semnelor speciale (p. 396). Indicii de cuvinte ocupă p. 360-388, bibliografia —p. 397-418. După examinarea gramaticii recenzate, se poate constata că Lettische Grammatik a lui Berthold Forssman nu este doar un manual de limbă letonă și de istoria acesteia, scris în manieră modernă pentru străini, ci în același timp și o lucrare științifică — o contribuție valoroasă la gramatica istorică comparativă a limbilor baltice. LITERATURĂ KARALIŪNAS, S., BAMMESBERGER, A. 1998: Zu Fragen nach der ethnischen Identitit der Aisten. Bammesberger, A., ed., Baltistica: sarcini și metode, Heidelberg: Winter. MEisER, G. 1998: Fonetică și morfologie istorică a limbii latine, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft. SZEMERĖNYI [CeMepensu], O. 1980: Beedenue 6 cpaenumenonoe szvikosznanue. Ilepes. E. A6pamMoBa, Mocksa: Ilporpecc. Tonoros, B. H., Teysaues, O. H. 1962: Jluneeucmuueckui ananu3 eudponumos Bepxnezo ITodnenpoeba, Mocksa: Hayka. Simas Karalitinas Gauta 2004 12 14 Lietuviy kalbos institutas P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva