Axel Holvoet, Artūras Judžentis, red. „Sintaksinių ryšių tyrimai“

ACTA LINGUISTICA LITHUANICA LII (2005), 167-182 RECENZIIOS Recenzii AXEL HOLVOET, ARTURAS JUDZENTIS, RED. CERCETĂRI ASUPRA RELAȚIILOR SINTACTICE Vilnius: Institutul Limbii Lituaniene, 2003, 216 p., ISBN 1648-8628 (Lucrări de gramatică a limbii lituaniene, 1.) Grupul de cercetători constituit la Institutul Limbii Lituaniene, condus de prof. Axel Holvoet, elaborează deja de câțiva ani bazele teoretice pentru o nouă gramatică a limbii lituaniene. Rezultatele acestei activități se reflectă în două volume din seria Lucrări de gramatică a limbii lituaniene (2003, 2004); se preconizează pregătirea și a celui de-al treilea. Volumele sunt alcătuite după un principiu tematic. Acest lucru permite discutarea soluțiilor propuse în ele fără a aștepta ca cercetările să fie încheiate și sintetizate. Între timp, aș dori să atrag atenția asupra primului volum de lucrări, consacrat relațiilor sintactice. Trebuie menționat că problemele fundamentale ale relațiilor sintactice sunt soluționate în această culegere de lucrări la un nivel teoretic înalt, ținându-se seama de direcțiile predominante în lingvistica actuală. În carte sunt abordate în capitole distincte principalele tipuri de relații sintactice, acordul adjectivului, articularea actuală a propoziției, relațiile predicativelor libere, ale grupurilor de cuvinte și ale părților propoziției compuse. Autorul sau coautorul majorității capitolelor este Axel Holvoet; pretutindeni se simt gândirea și contribuția sa, astfel încât această carte poate fi considerată nu o culegere de articole distincte, ci o lucrare unitară și coerentă. Concepția asupra relațiilor sintactice determină în mare măsură descrierea structurii gramaticale a limbii. Prin urmare, este util mai întâi să clarificăm ce se spune nou în această lucrare despre tipurile de relații sintactice și prin ce se deosebesc punctele de vedere propuse de cele anterioare. În Gramatica limbii lituaniene contemporane (în continuare – DLKG) sunt distinse trei tipuri principale de relații sintactice: coordonarea, subordonarea și relația reciprocă. În mod similar se procedează și în alte lucrări (cf. Labutis 1998: 26-29). Această clasificare se bazează pe schema raporturilor ternare de constelație, determinare și interdependență a lui L. Hjelmslev, care permite definirea funcțiilor principalelor unități ale structurii propoziției (printre ele și ale subiectului) pe baza relațiilor sintactice (vezi autorul 1986: 16-17). În această lucrare (12 pp.) se propune revenirea la împărțirea binară a relațiilor sintactice în relații de coordonare și de subordonare. Astfel se procedează în majoritatea lucrărilor actuale de sintaxă, însă funcția de subiect este de obicei definită în acestea nu pe baza relațiilor sintactice, ci pe baza altor criterii (formă, structură informațională, semantică) sau a unor combinații ale acestora (cf. Keenan 1976; Comrie 1981: 101; Holvoet 1991: 41-55). Autorii volumului discutat aici nu vorbesc deloc despre relația de interdependență. Consider că, aplicând împărțirea binară, această relație ar putea fi definită la un nivel inferior al acestei împărțiri — ca una dintre varietățile subordonării, și anume subordonarea reciprocă, când, în cazurile tipice, atât elementul principal, cât și cel dependent au un indice de subordonare. Aceasta ar contribui la definirea funcției de subiect pe baza relațiilor sintactice, 168 | RECENZII relații care, în capitolul despre raportul dintre relațiile sintactice și funcțiile unităților propoziției (28-35), nu sunt discutate. În carte, relațiile de subordonare sunt împărțite în două tipuri: guvernare și modificare. Sunt considerate relații de guvernare acele relații în care cuvântul principal reclamă o completare fără de care sensul său ar fi incomplet, iar modificare — atunci când o astfel de completare nu este neapărat necesară (12-15). Astfel, concepția guvernării de aici diferă de cea dominantă în descrierile sintactice de până acum, în care guvernarea și alipirea erau considerate modalități de subordonare, stabilite în funcție de expresia sa formală: forma variabilă (declinabilă) sau invariabilă a cuvântului dependent (DLKG *1997: 480; Labutis 1998: 33-35; Sirtautas, Grenda 1988: 38-40). Trebuie recunoscut că o asemenea opoziție morfologizată dintre guvernare și alipire s-a dovedit puțin relevantă pentru cercetarea sistemului sintactic al limbii lituaniene și a dezvoltării acestuia; în lucrările sintactice recente se tindea deja spre renunțarea la ea și erau considerate guvernate doar componentele dependente sintactic necesare, iar cele nenecesare — alipite (aut. 2001: 5, 15, 34-35; DLKG *2005: 480; Vaskelaite 2003: 144-145). Precizarea concepției guvernării propusă de Holvoet și colegii săi constituie, fără îndoială, o contribuție pozitivă la sintaxa limbii lituaniene. Conceptele de guvernare și modificare prezentate în lucrare sunt fundamentate sintactic, dar foarte largi: guvernarea corespunde aici aproximativ relației pe care DLKG o numește subordonare puternică (obligatorie), iar modificarea — subordonării slabe (neobligatorii). Renunțând la diferențierea ulterioară a acestor relații, se estompează limitele dintre diferite fenomene sintactice. De exemplu, este considerată guvernare atât dependența obligatorie a cuvântului de centrul propoziției — predicatul, cât și relația părții nominale a predicatului cu copula (32-33), și relația nominativului subiectului cu predicatul (cf.: „subiectul este regentul verbului, la fel ca și complementele” 29). Prin urmare, în propoziții precum Knyga yra įdomi se presupune o relație sintactică identică între forma verbală yra și cele două nominative cu funcții diferite knyga și įdomi. După cum se știe, copula poate fi nulă. Prin urmare, va trebui să presupunem că în propoziția Knyga įdomi copula nulă (adică un indicator al timpului și al modului fără semnificație lexicală) guvernează ambele substantive la nominativ ca complemente obligatorii ale verbului (cf. 28-29). Viziunea generalizată asupra guvernării corespunde modelului universal restrictiv al grupurilor de cuvinte (așa-numita schemă X-Bar), însă, pentru aplicarea lui la descrierea structurii sintactice a unei limbi concrete, este necesară o subcategorizare ulterioară a relațiilor sintactice. Nediferențierea conceptului de modificare creează dificultăți similare, mai ales atunci când se renunță cu totul, fără niciun motiv, la atașare (despre aceasta s-a făcut doar o mențiune la p. 19). Sunt considerați modificatori unități sintactice atât de diferite precum atributele acordate cu substantivele (įdomi knyga), atributele predicative (respectiv predicatele libere —Broliai grizo linksmi), circumstanțialele atașate predicatului (skaité bibliotekoje) și altele asemenea. Dificultățile menționate ar putea fi evitate cel puțin parțial prin aplicarea termenului de guvernare doar atașării unidirecționale și prin opunerea guvernării atașării (adjunction) — relația nedeterminată de constituentul principal, întemeiată doar pe semnificația cuvintelor. Aceasta ar permite realizarea necesității, recunoscute chiar de autori, de a defini funcțiile unităților propoziției pe baza relațiilor sintactice: complemente ar putea fi considerate cuvintele guvernate de predicat, circumstanțiale —cuvintele atașate predicatului, iar funcțiile subiectului și ale atributului predicativ, precum și ale părții nominale a predicatului, ar putea fi definite în funcție de direcția relației sintactice- —dependență reciprocă sau dublă. Nu ar trebui recurs nici la termenul contradictoriu de circumstanțiale obligatorii, aplicat părților nominale ale predicatului în propoziții precum Namas yra prie ezero (30-31), propunându-se în același timp „să fie numiți circumstanțiale doar modificatorii verbelor“*(35), adică acele cuvinte și grupuri de cuvinte care nu sunt obligatorii din punct de vedere sintactic. RECENZII | 169 În carte se afirmă pe bună dreptate că „coordonarea reflectă relația sintactică dintre două cuvinte, dar aceasta nu este una dintre relațiile sintactice, alături de regim și de joncțiune” (38). Modalitățile de coordonare sunt examinate în mod consecvent și precis în capitolul Loretăi Semėnienė (37-66). Totuși, în descrierea sintactică ar fi fost util să se indice ce fel de relație este aceasta și prin ce se deosebește relația considerată a avea drept indicator coordonarea. Pe baza relațiilor de coordonare și de subordonare se disting și tipurile de fraze complexe. Un pas important înainte îl constituie aici generalizarea trăsăturilor formale ale propozițiilor coordonate (99-114). Pe baza acesteia a fost precizată interpretarea propozițiilor cu conjuncția nes și s-a demonstrat convingător că, potrivit trăsăturilor structurale, aceste propoziții trebuie considerate nu subordonate (cum se proceda până acum), ci coordonate (109-112). Nu poate fi decât aprobat faptul că așa-numitele îmbinări de cuvinte verbale coordonate (Jonas stă și citește o carte și altele asemenea), având două centre sintactice, corespund structural propozițiilor coordonate (177-179). Pe de altă parte, este îndoielnic dacă descrierea structurii sintactice a frazei complexe va deveni mai clară dacă la propozițiile coordonate vor fi atribuite îmbinările de cuvinte adjectivale și adverbiale (de exemplu: Jonas scrie o carte lungă și plictisitoare; scrie îndelung și plictisitor), cu atât mai mult cu cât îmbinările nominale corespunzătoare (Jonas și Birutė stau) nu sunt considerate propoziții coordonate (183-184). De asemenea, nu se știe ce se va câștiga înlocuind clasificarea sintactică a propozițiilor subordonate în funcție de raporturile reciproce ale părților, de funcții și de mijloacele lor de exprimare cu împărțirea morfologizată propusă, în funcție de clasele de cuvinte, în propoziții substantivale, adjectivale și adverbiale (p. 117 și urm.). Substituirea prin substantive, adjective și adverbe nu este nicidecum întotdeauna posibilă; în multe cazuri trebuie totuși să ne bazăm pe structura părților și pe funcțiile sintactice, să recurgem la transformare sau la motivații semantice. În general, rezultatele cercetărilor teoretice prezentate în această lucrare și noile perspective asupra modelării structurii sintactice merită atenția și aprecierea favorabilă a cercetătorilor limbii lituaniene. Unele dintre ele vor contribui, fără îndoială, la precizarea descrierilor gramaticii limbii lituaniene, iar altele ar trebui să stimuleze o discuție mai amplă și căutarea unor noi soluții. Fără asemenea discuții, care au lipsit până acum, progresul cercetărilor gramaticale este imposibil. Le doresc autorilor să parcurgă cu succes drumul dificil care îi așteaptă, de la interesantele intuiții teoretice până la realizarea lor într-un model unitar al gramaticii, cu paradigmele completate ale formelor și construcțiilor concrete. LITERATURĂ AMBRAZAS, V. 1986: Unitățile sintactice și semantice ale structurii propoziției în limba lituaniană. Lituanistica 25, 4-44. AMBRAZAS, V. 2001: Genitivul adverbal al limbii lituaniene din perspectiva sintaxei istorice. Acta Linguistica Lithuanica, 44, 3-39. ComriE, B. 1981: Universalii ale limbii și tipologie lingvistică, Oxford: Basil Blackwell. HJELMSLEV, L. 1953: Prolegomene la o teorie a limbii, Bloomington: Indiana University. Hotvoet, A. 1991: Tranzitivitate și structura propoziției în limba polonă. A Study in Case Marking, Varșovia: Slawistyczny Osrodek Wydawniczy. KEENAN, E. L. 1976: Către o definiție universală a „subiectului”. Li, Ch., ed., Subiect și temă, New York: Academic Press, 303-333. LaBuTIs, V. 1998: Sintaxa limbii lituaniene, Vilnius: Editura Universității din Vilnius. StrrauTas, V., GRENDA, C. 1988: Sintaxa limbii lituaniene, Vilnius: Mokslas. 170 | RECENZII VASKELAITE, R. 2003: Grupurile nominale ale limbii lituaniene din perspectiva relațiilor sintactice. Acta Linguistica Lithuanica 48, 143-158. Vytautas Ambrazas Primit 2005 04 22 Institutul Limbii Lituaniene Str. P. Vileisio nr. 5, LT-10308 Lituania CRESTOMAȚIA DIALECTELOR LIMBII LITUANIENE ÎNTOCMITĂ DE RIMA BACEVICIUTE, AUDRA IVANAUSKIENE, ASTA LESKAUSKAITE, EDMUNDAS TRUMPA Vilnius: Institutul Limbii Lituaniene, 2004, 328 [16] p., ISBN 9986-668-56- -5 Mult timp am fost învățați de marii noștri lingviști Juozas Balcikonis, Zigmas Zinkevicius, Adelė Laigonaitė și alții despre marea importanță a graiului popular (a limbii vii, a dialectelor) pentru viața, cultura și știința națiunii și întâmpinam cu bucurie fiecare carte despre dialecte. Ne bucurăm astfel și de noua Crestomație a dialectelor limbii lituaniene. A pregătit o nouă generație de cercetători ai dialectelor, care adesea au cercetat și cercetează graiurile și subgraiurile noastre prin metode noi (redactoare științifică, conf. dr. Laima Grumadienė). Totul este prezentat după înregistrări pe bandă magnetică (de aceea este cu totul omisă crestomația echivalentă din 1970), nu se evită prezentarea unor texte cu încălcări ale sistemului dialectal (prof. Juozas Balčikonis învăța de mult că acum în dialecte se poate găsi de toate, deoarece multe au fost stricate de scris și de școală). Acum, când aproape nu mai există comunități sătești, toți învață de la radio, televiziune și din cele mai diverse școli, de aceea în conversațiile cu oamenii care vorbesc dialectele se aude adaptarea la limba „corectă” — (în 15— 20 min. nu se poate înregistra nimic, deoarece aceasta este doar o vorbire de câteva minute, o etalare a „cultivării”, nu un grai moștenit. În această crestomație există asemenea lucruri, despre care se atrage atenția în „Introducere” — cu toții cunoaștem situația actuală, înțelegem că asemenea lucruri existau și înainte în înregistrări și în diverse articole. Acest lucru îi poate induce în eroare pe alți lingviști, care găsesc alături de elemente moștenite și unele foarte noi. Este prezentată întreaga transcripție folosită, deși există multe probleme nerezolvate (mai ales marcarea moliciunii grupurilor de consoane în ayks'¢'au, kel'ti și altele asemenea, a vocalelor reduse din vremea lui Chylinskis în vaikas Dv, maisas DRSK, RTN și altele). Se văd greșeli: dey'.kt' = dengt', mé-d's = me.d'is, udks = udks (p. 18, 19); Šiauliškiai neturi forma Z'un'ks'n- 'us = Z'unks'n'- us, adică Ziungsnys din Lituania de Est (a se vedea, de asemenea, LKŽ,,, din LD 67, Grv). Se spune că,,primul component al diftongilor i, u + 1, m,n, r cu accent mobil din,,limba literară are durată scurtă, de aceea accentul lor este marcat prin grav (~), de ex.: girtas, kiirmis, însă în carte nu au mai rămas locuri unde să se spună astfel: în graiurile din Kaunas, Jurbarkas, Žagarė primii componenți sunt doar lungi sau semilungi (a fost uitat doar diftongul wi). Sunt oare denumiri noi ale dialectelor create de unicul Aleksas Girdenis sau nu a apucat profesorul Zigmas Zinkevičius să contribuie (p. 26)? În lucrările științifice, atenția și adevărul sunt lucruri esențiale. Se începe cu capitolul,, Aukštaičiai de Vest* (subcapitolul,,Gra­iurile din Kaunas și aukštaičiai din regiunea Klaipėda- “). Este interesant articolul introductiv despre istoria acestor graiuri, sunt amintite particularitățile graiurilor din Lituania Mică și baltsermėgiai. La graiurile din Kaunas se adaugă și graiul din Jurbarkas (generalizând