Axel Holvoet, Artūras Judžentis, red. „Sintaksinių ryšių tyrimai“

ACTA LINGUISTICA LITHUANICA LII (2005), 167–182 RECENZII Recenzii AXEL HOLVOET, ARTŪRAS JUDŽENTIS, RED. CERCETĂRI ASUPRA RELAȚIILOR SINTACTICE Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 2003, 216 p., ISBN 1648-8628 (Studii de gramatică a limbii lituaniene, 1.) Grupul de cercetători reunit la Institutul Limbii Lituaniene, condus de prof. Axel Holvoet, elaborează de câțiva ani bazele teoretice ale noii gramatici a limbii lituaniene. Rezultatele acestei activități se reflectă în două volume din seria Lucrări de gramatică a limbii lituaniene (2003, 2004); se preconizează pregătirea și a celui de-al treilea. Volumele sunt organizate tematic. Acest lucru permite discutarea soluțiilor propuse în ele fără a aștepta finalizarea și sintetizarea cercetărilor. Între timp, aș dori să atrag atenția asupra primului volum de studii, dedicat relațiilor sintactice. Este de remarcat că problemele fundamentale ale relațiilor sintactice sunt abordate în acest volum de studii la un nivel teoretic înalt, ținând seama de direcțiile predominante în lingvistica actuală. Cartea tratează în capitole distincte principalele tipuri de relații sintactice, acordul adjectivului, structura informațională a propoziției, relațiile dintre predicativele libere, grupurile de cuvinte și termenii propoziției complexe. Axel Holvoet este autorul sau coautorul majorității capitolelor; gândirea și amprenta sa se simt pretutindeni, astfel încât această carte poate fi considerată nu o culegere de articole separate, ci o lucrare unitară și coerentă. Concepția asupra relațiilor sintactice determină în mare măsură descrierea structurii gramaticale a limbii. De aceea, este util să lămurim mai întâi ce noutăți aduce această lucrare în privința tipurilor de relații sintactice și prin ce se deosebesc opiniile propuse de cele anterioare. În Gramatica limbii lituaniene contemporane (în continuare – DLKG) se disting trei tipuri principale de relații sintactice: coordonarea, subordonarea și relația de interdependență. O clasificare similară se întâlnește și în alte lucrări (cf. Labutis 1998: 26–29). Această clasificare se întemeiază pe schema tripartită a lui L. Hjelmslev privind relațiile de constelație, determinare și interdependență, care permite definirea funcțiilor unităților principale ale structurii propoziției (inclusiv ale subiectului) pe baza relațiilor sintactice (vezi aut. 1986: 16–17). În această lucrare (pp. 12 și urm.) se propune revenirea la clasificarea binară a relațiilor sintactice în coordonare și subordonare. Această clasificare este folosită în majoritatea lucrărilor actuale de sintaxă, însă funcția subiectului este de obicei descrisă în acestea nu pe baza relațiilor sintactice, ci potrivit altor criterii (de formă, de structură informațională, semantice) sau unor combinații ale acestora (cf. Keenan 1976; Comrie 1981: 101; Holvoet 1991: 41–55). Autorii volumului analizat aici nu discută deloc relația de interdependență. Consider că, aplicând clasificarea binară, această relație ar putea fi definită la un nivel inferior al acesteia – ca una dintre varietățile subordonării, și anume subordonarea reciprocă, în care, în cazurile tipice, atât termenul principal, cât și cel dependent poartă un marcator al subordonării. Acest lucru ar ajuta la sintaxei 168 | RECENZIJOS a descrie funcția subiectului pe baza relațiilor, aspect care nu este discutat în capitolul despre raportul dintre relațiile sintactice și funcțiile unităților propoziției (28–35). Relațiile de subordonare sunt împărțite în carte în două tipuri: regentare și modificare. Regentare sunt considerate relațiile în care cuvântul principal cere un complement fără de care sensul său ar fi incomplet, iar modificare — cele în care un asemenea complement nu este neapărat necesar (12–15). Așadar, concepția despre regentare diferă aici de cea dominantă în descrierile sintactice de până acum, în care regentarea și aderența erau considerate modalități de subordonare, stabilite în funcție de realizarea formală a acesteia: forma flexionară (declinabilă) sau invariabilă a cuvântului dependent (DLKG 31997: 480; Labutis 1998: 33–35; Sirtautas, Grenda 1988: 38–40). Trebuie să recunoaștem că o asemenea opoziție morfologizată între regentare și aderență s-a dovedit puțin relevantă pentru cercetarea sistemului sintactic al limbii lituaniene și a evoluției sale; în lucrările de sintaxă mai recente se tindea deja să se renunțe la ea și să fie considerate regentate doar elementele dependente necesare din punct de vedere sintactic, iar cele nenecesare — aderente (aut. 2001: 5, 15, 34–35; DLKG 2005: 480; Vaskelaitė 2003: 144–145). Precizarea concepției despre regentare propusă de Holvoet și colegii săi constituie, fără îndoială, o contribuție pozitivă la sintaxa limbii lituaniene. Conceptele de regentare și modificare prezentate în lucrare sunt întemeiate sintactic, dar foarte cuprinzătoare: regentarea corespunde aproximativ relației numite în DLKG subordonare puternică (obligatorie), iar modificarea — subordonare slabă (neobligatorie). Renunțând la diferențierea ulterioară a acestor relații, se estompează granițele dintre fenomene sintactice distincte. De exemplu, sunt considerate regentare atât dependența obligatorie a unui cuvânt de centrul propoziției — predicatul —, cât și relația dintre partea nominală a predicatului și copulă (32–33), precum și relația dintre nominativul subiectului și predicat (cf.: „subiectul este regentul verbului, la fel ca obiectele” 29). Prin urmare, în propoziții precum Cartea este interesantă se presupune o relație sintactică identică între forma verbală este și două forme de nominativ cu funcții diferite: cartea și interesantă. Se știe că copula poate fi zero. Prin urmare, va trebui să presupunem că, în propoziția Cartea este interesantă, copula zero (adică un indicator de timp și mod lipsit de sens lexical) guvernează ambele forme de nominativ, ca pe complemente necesare ale sensului verbului (cf. 28–29). Concepția generalizată despre regentare corespunde unui model universal restrictiv al grupurilor de cuvinte (așa-numita schemă X–Bar), dar aplicarea lui la descrierea structurii sintactice a unei limbi concrete necesită o subcategorizare suplimentară a relațiilor sintactice. Probleme similare ridică și nediferențierea conceptului de modificare, mai ales când se renunță cu totul inutil la aderență (despre care se face doar o mențiune la p. 19). Sunt considerați modificatori unități sintactice atât de diferite precum atributele acordate cu substantivele (carte interesantă), atributele predicative (respectiv predicativele libere — Frații s-au întors veseli), circumstanțialele adiacente predicatului (citea la bibliotecă) și altele asemenea. Dificultățile menționate ar putea fi evitate cel puțin parțial dacă termenul regentare s-ar aplica numai subordonării unilaterale și regentarea s-ar opune aderenței (adjunction) — o relație nedeterminată de elementul principal, bazată doar pe sensul cuvintelor. Astfel s-ar putea satisface nevoia, recunoscută chiar de autori, de a defini funcțiile unităților propoziției pe baza relațiilor sintactice: complemente ar putea fi considerate cuvintele aflate sub regentarea predicatului, circumstanțiale — cele adiacente predicatului, iar funcțiile subiectului, atributului predicativ și părții nominale a predicatului ar putea fi descrise în funcție de direcția relației sintactice — dependență reciprocă sau bidirecțională. N-ar mai fi necesar nici să se recurgă la termenul contradictoriu circumstanțiale obligatorii, aplicat părților nominale ale predicatului în propoziții precum Casa este lângă lac (30–31), deși chiar acolo se propune „să fie numiți circumstanțiale doar modificatorii verbelor” (35), adică acele cuvinte și grupuri de cuvinte care nu sunt necesare din punct de vedere sintactic. RECENZIJOS 169 Cartea susține pe bună dreptate că „acordul reflectă o relație sintactică între două cuvinte, dar nu este una dintre relațiile sintactice alături de regentare și aderență” (38). Tipurile de acord sunt discutate sistematic și cu precizie în capitolul Lorettei Semėnienė (37–66). Totuși, într-o descriere sintactică ar fi util să se indice ce fel de relație este aceasta și prin ce se deosebește, relație al cărei indicator este considerat acordul. Tipurile de propoziții complexe sunt, de asemenea, distinse în funcție de relațiile de coordonare și subordonare. Un pas important înainte îl constituie aici generalizarea trăsăturilor formale ale propozițiilor coordonate (99–114). Pe această bază, interpretarea propozițiilor cu conjuncția pentru că a fost precizată și s-a demonstrat convingător că, pe baza trăsăturilor structurale, aceste propoziții trebuie considerate nu subordonate (cum s-a procedat până acum), ci coordonate (109–112). Nu se poate decât să fim de acord că așa-numitele grupuri verbale coordonate (Jonas stă și citește o carte și altele asemenea), care au două centre sintactice, corespund structural propozițiilor coordonate (177–179). Pe de altă parte, este îndoielnic că descrierea structurii sintactice a frazei va deveni mai transparentă dacă printre propozițiile coordonate vor fi incluse grupurile adjectivale și adverbiale (de exemplu: Jonas scrie o carte lungă și plictisitoare; scrie mult și plictisitor), cu atât mai mult cu cât grupurile nominale corespunzătoare (Jonas și Birutė stau) nu sunt considerate propoziții coordonate (183–184). De asemenea, nu este clar ce s-ar câștiga înlocuind clasificarea sintactică a propozițiilor subordonate în funcție de relațiile dintre propozițiile componente, de funcțiile lor și de mijloacele de exprimare a acestora cu clasificarea morfologizată propusă, după clasele de cuvinte, în propoziții nominale, adjectivale și adverbiale (117 și urm.). Substituția cu substantive, adjective și adverbe nu este nicidecum întotdeauna posibilă; în multe cazuri trebuie oricum să ne bazăm pe structura propozițiilor componente și pe funcțiile sintactice, să recurgem la transformări sau la motivații semantice. În ansamblu, rezultatele cercetărilor teoretice și noile perspective asupra modelării structurii sintactice prezentate în această lucrare merită atenția atentă și aprecierea favorabilă a cercetătorilor limbii lituaniene. Unele dintre ele vor contribui fără îndoială la precizarea descrierilor gramaticii limbii lituaniene, iar altele ar trebui să stimuleze o discuție mai amplă și căutarea unor soluții noi. Fără asemenea discuții, care au lipsit până acum, progresul cercetării gramaticale este imposibil. Le doresc autorilor să parcurgă cu succes drumul dificil care îi așteaptă, de la intuiții teoretice interesante până la transpunerea lor într-un model gramatical unitar, cu paradigmele completate ale formelor și construcțiilor concrete. LITERATŪRA AMBRAZAS, V. 1986: Lietuvių kalbos sakinio sintaksinės ir semantinės struktūros vienetai. Lietuvių kalbotyros klausimai 25, 4–44. AMBRAZAS, V. 2001: Lietuvių kalbos adverbialinis genityvas istorinės sintaksės požiūriu. Acta Linguistica Lithuanica, 44, 3–39. COMRIE, B. 1981: Language Universals and Linguistic Typology, Oxford: Basil Blackwell. HJELMSLEV, L. 1953: Prolegomena to a Theory of Language, Bloomington: Indiana University. HOLVOET, A. 1991: Transitivity and Clause Structure in Polish. A Study in Case Marking, Warszawa: Slawistyczny Ośrodek Wydawniczy. KEENAN, E. L. 1976: Towards a universal definition of “subject”. Li, Ch., ed., Subject and Topic, New York: Academic Press, 303–333. LABUTIS, V. 1998: Lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Vilniaus universiteto leidykla. SIRTAUTAS, V., GRENDA, Č. 1988: Lietuvių kalbos sintaksė, Vilnius: Mokslas. 170 | RECENZIJOS Vaskelaitė, R. 2003: Lietuvių kalbos daiktavardiniai junginiai sintaksinių ryšių požiūriu. Acta Linguistica Lithuanica 48, 143–158. Vytautas Ambrazas Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, LT-10308 Lietuva Gauta 2005 04 22 Lietuvių kalbos tarmių chrestomatija Sudare Rima Bacevičiūtė, Audra Ivanauskienė, Asta Leskauskaitė, Edmundas Trumpa Vilnius: Lietuvių kalbos institutas, 2004, 328 [16] p., ISBN 9986-668-56-5 Didžiųjų mūsų kalbininkų Juozo Balčikonio, Zigmo Zinkevičiaus, Adelės Laigonaitės ir kitų ilgai buvome mokomi apie liaudies (gyvosios kalbos, tarmių) didžią reikšmę tautos gyvenimo kultūrai, mokslui, kiekvieną knygą apie tarmes sutikdavome džiaugsmingai. Taip džiaugiamės ir naująja Lietuvių kalbos tarmių chrestomatija. Ją rengė jaunesnioji kalbininkų tarmėtyrininkų karta, dažnai naujais metodais tyrinėjusi ir tirianti mūsų šnektas šnekteles (mokslinė redaktorė doc. dr. Laima Grumadienė). Viskas teikiama iš magnetofono įrašų (todėl visai nutylima 1970 metų tolgi chrestomatija), nevengiama teikti tekstų su tarmių sistemos pažeidimais (prof. Juozas Balčikonis seniai mokė, kad dabar tarmėse jau galima rasti visko, nes raštu, mokyklos daug kas sugadinta). Jau kaip ir nebesant kaimo bendruomenių, visi dabar mokosi iš radijo, televizijos, įvairiausiose mokyklose, tai pašnekėsiuose su tarmių žmonėmis girdi taikymąsi prie „taisyklingos“ kalbos – (per 15–20 min. negalima ir ko užrašyti, nes tai tik minutine šneka, „mokytumo“ rodymas, o ne paveldėta šnekta. Šioje chrestomatijoje tokių dalykų esama, „Įvade“ apie tai įspėjama – visi juk žinome dabartinę padėtį, suvokiame, kad ir anksčiau to būdavo įrašuose ir įvairiuose straipsniuose. Tai gali suklaidinti kitus kalbininkus, randančius šalia paveldėtų dalykų ir labai naujų. Pateikiama visa vartojama transkripcija, nors yra daug ir neišspręstų klausimų (ypač prie-balsių grupės minkštumo žymėjimo ankščiau, kel'ti ir pan., redukuotų balsių nuo Chylinskio laikų vaikas Dv, maišas Drsk, Rtn rašymo ir kt.). Matyti klaidų: deŋ'kt' = deŋgt', mė·d'is = mė·d'is, ų̄ks = ų̄oks (p. 18, 19); šiauliškiai neturi formos ž'uŋkšn'us = ž'uŋkšn'us, tai yra Rytų Lietuvos žiųngšnys (žr. dar LKŽₓₓ, iš LD 67, Grv). Sakoma, kad „bendrinės kalbos tvirtapradžių dvigarsių i, u + l, m, n, r pirmasis dėmuo yra trumpas, todėl jų priegaidė žymima gravis (ˋ), pvz.: gìrtas, kùrmis, bet knygoje nebeliko vietų, kur taip sakoma: kauniškių, jurbarkiškių, žagariškių tik ilgi ar pusilgiai pirmieji sandai (tik užmirštas dvibalsis ùi). Ar vieno Alekso Girdenio kurti nauji tarmių pavadinimai, ar prof. Zigmui Zinkevičiui neteko prisidėti (p. 26)? Mokslo veikaluose atidumas ir teisybė – būtini dalykai. Pradedama skyrium „Vakarų aukštaičiai“ (poskyriu „Kauniškiai ir Klaipėdos krašto aukštaičiai“). Įdomus įvadinis straipsnis apie tų šnektų istoriją, prisimenamos Mažosios Lietuvos patarmės striūkiai ir baltsermėgiai. Prie kauniškių pridedama ir Jurbarko šnekta (apibendrinant