Jürgen Udolph (Hrsg.). „Europa Vasconica – Europa Semitica? Kritische Beiträge zur Frage nach dem baskischen und semitischen Substrat in Europa“

196 acta Linguistica Lithuanica LXX haraLd bichLMeier Martin-Luther-universität halle-Wittenberg Academia Saxonă de Științe din Leipzig Academia de Științe și Literatură din Mainz Direcții de cercetare științifică: indo-germanistică, onomastică (nume de locuri și de ape), iranistică veche (sintaxă). jürgen udolph (hrsg.) euroPa Vasconica – euroPa seMitica? contribuții critice la problema substratului basc și semitic în euroPa (Contribuții la lexicografie și cercetarea numelor 6) Hamburg: Baar 2013. Carte broșată, 386 de pagini + 3 pagini nenumerotate (cu date despre contributorii volumului) ISBN: 978-3-935536-06-6 Prezentul volum colectiv se dorește a fi un răspuns la teza susținută în mod repetat de Theo Vennemann (și de elevii săi) de aproximativ trei decenii în zeci de articole și presupus demonstrată prin numeroase etimologii (sau prin ceea ce a fost prezentat drept astfel), potrivit căreia, pe de o parte, o mare parte a vocabularului germanic, iar pe de altă parte o parte cu mult mai mare a stratului de nume de ape denumit în general „hidronimie veche europeană”, nu ar fi deloc de origine indo-europeană, ci s-ar datora de fapt unuia sau altuia dintre substraturile preindo-europene. Vennemann și-a prezentat o sinteză a cercetărilor sale în volumul colectiv Europa Vasconica – Europa Semitica, Berlin – New York 2003, care conține 26 de contribuții publicate anterior și una nepublicată până atunci. Poziția lui Vennemann poate fi rezumată simplificat astfel: există o serie de cuvinte, în special în germanică, cărora le lipsește o etimologie (bună) indo-europeană. acest lucru s-ar datora faptului că provin tocmai dintr-o limbă-substrat. În interiorul continentului, drept limbă-substrat intră în discuție în primul rând „vasconica” (un fel de proto-bască), deoarece, după ultima eră glaciară, repopularea Europei Centrale s-ar fi desfășurat în primul rând dinspre sud-vest, adică din Peninsula Iberică, jürgen udolph (hrsg.) Europa Vasconica – Europa Semitica? Kritische Beiträge zur Frage nach dem baskischen und semitischen Substrat in Europa 197 recenzii / reviews peninsula iberică, fapt care s-ar putea demonstra și prin anumiți markeri genetici, respectiv prin ponderea lor procentuală, care este cea mai ridicată în regiunea centrală bască și scade în inele concentrice în jurul nucleului. Vasconica ar fi, prin urmare, și cel mai vechi strat de nume de ape care ne este atestabil în (centrul) Europei, cu atât mai mult cu cât și în acest domeniu există problema că adesea nu se poate oferi o etimologie (curată) indo-europeană, în special și în germanica vestică și nordică. Acestea ar fi fost în principal aduse în această regiune de negustorii fenicieni nen. semitisch seien hingegen zahlreiche substratwörter in küstennahen gebieten, (și, în ultimă instanță, chiar și alfabetul runic provine din alfabetul fenician). Căutarea vocabularului substratului, mai ales și în germanica occidentală, are o lungă tradiție, care este continuată în special în „școala de la Leiden” a indo-germanisticii. Cu toate acestea, sunt complet eronate presupunerile de bază care consideră că până la 30% din lexicul germanic ar proveni din substrat: deja Neumann (1971, 77–79 = 2008, 3–5) a demonstrat că este vorba despre o înlănțuire de presupuneri false, neînțelegeri și erori de calcul, care au ajuns însă în diverse manuale și introduceri consacrate germanicii, respectiv limbilor germanice individuale. Într-o limbă, ponderea vocabularului de substrat se situează, de regulă, în intervalul 2–5%. Activitatea la eWa poate rez. confirma doar atât: Dintre cele peste 130 (minus aproximativ 20 de sufixe) de leme principale prelucrate până acum de rez. (cuvinte care încep cu ahd. i-, j-, l-, m-), pentru una singură (ahd. îtal „van, zadarnic, gol”; eWa V, 226–229) nu a putut fi propusă nicio etimologie indo-europeană (bună). Ponderea care poate(!) fi atribuită cuvintelor de substrat se situa, așadar, în acest extras din lexic sub 1%! Culegerea de studii care urmează să fie prezentată aici drept răspuns la acele lucrări conține, conform prefeței (p. 7–9), opt articole și un interviu. În principiu, ceea ce este problematic la acest volum este mai întâi faptul că este un răspuns care a avut nevoie de zece ani până să fie formulat și că, în părțile sale componente, este orice numai omogen nu: conține articole care au apărut deja o dată înainte de cartea lui Vennemann, unele care, în mod evident, erau finalizate la scurt timp după cartea lui Vennemann și altele care au fost finalizate abia mai târziu. Așa cum cartea lui Vennemann constă din articole redactate pe parcursul a aproximativ 15 ani, și răspunsurile la aceasta provin din aproximativ 15 ani. Te întrebi totuși puțin dacă mai trebuia ca, după atâția ani, să se omagieze din nou prin aceste „contribuții critice” o carte care, de facto, în cercetare (în măsura în care o poate cuprinde în vedere recenzentul) oricum nu joacă (sau nu a jucat) niciun rol. Dintre articolele volumului colectiv, trei, de indogermanistică(-onomastică), fuseseră deja tipărite anterior: Michael Meier-brügger, historische sprachwissenschaft und ihre grenzen (p. 151–158 = Meier-brügger 2010, 166–172), Lutz reichardt, nachfolger hans bahlows (p. 159–167 = reichardt 1996); contribuția lui Meier-brügger este concepută mai degrabă în manieră general-teoretică și atinge în special la sfârșit și chestiuni ale cronologiei (relative) a succesiunii straturilor lingvistice în Europa. dar el – asemenea tuturor celorlalți contributori ai prezentului volum colectiv – ajunge la concluzia că, desigur, trebuie să se țină cont de existența uneia sau mai multor 198 acta Linguistica Lithuanica LXX și Wolfgang P. Schmid, Observații metodologice haraLd bichLMeier privind clasificarea vechii europene (p. 169–180 = Schmid 1998). Cele două contribuții din anii 1990 sunt, desigur, complet depășite din perspectiva indo-germanisticii, chiar dacă, de regulă, nu se poate reproșa nimic argumentației subiacente: Reichardt subliniază mai ales că propunerile lui Vennemann privind hidronimia pe baza unor substraturi oarecare ale lui Bahlow deveniseră oricum inutile. Totuși, în argumentație și mai ales în exemplele pe care aceasta se bazează se găsesc diverse erori de fapt, de pildă în weite strecken folgt, die allgemein auf wenig anerkennung gestoßen sind, während schmid v.a. auf regularitäten im bereich des ablauts und der Wortbildung hinweist, die eben typisch indogermanisch seien, weshalb sich spekulationen zu irtabelul de la p. 174, în care sunt reunite formații atribuite cică trei rădăcini proto-indo-europene, care, potrivit perspectivei actuale, aparțin mai degrabă unui număr de cel puțin șase rădăcini (adică de două ori câte trei), precum și în care pentru proto-indo-europeana (târzie?) sunt postulate trepte fonetice care, potrivit concepției generale răspândite în indo-germanistică încă de acum douăzeci de ani, nu au existat niciodată. limbi presau neindogermanice în Europa, dar, în stadiul actual al cercetării și mai ales având în vedere caracterul cercetărilor lui Vennemann, nu se poate dovedi nici măcar în cea mai mică măsură o legătură a acestui substrat cu alte limbi (familii de limbi). Printre contribuțiile de indogermanistică se numără și primul articol al volumului, Peter Anreiter, considerații asupra cărții lui Theo Vennemann, Europa Vasconica – Europa Semitica (p. 11–63). Acest articol formulat foarte prudent este singurul din această carte care prezintă indogermanistica într-o oarecare măsură la nivelul obișnuit astăzi și conform standardelor uzuale în prezent. Toate etimologiile oferite sunt corecte (deși nu întotdeauna sunt singurele imaginabile). Trebuie însă adăugat, ca limitare, că și în acest articol se tratează destul de lejer variantele de (final de) rădăcină, ablautul fluctuant și lucruri similare, ceea ce ar putea lăsa cu ușurință unui cititor fără pregătire prealabilă în indogermanistică impresia că orice este posibil. Astfel de variante nemotivate nu mai sunt recunoscute, de regulă, astăzi drept posibilități. O altă problemă este că uneori nu sunt indicate sensurile rădăcinilor, ci, pur și simplu, pe baza materialului lexical transmis și conform unor reguli cunoscute, sunt create forme protoindogermanice, uneori fără a fi corelate cu eventualul material atestat în altă parte (respectiv cu reconstrucțiile). Cu toate acestea, articolul arată clar că presupunerile și speculațiile lui Vennemann sunt de orice jürgen udolph (hrsg.) Europa Vasconica – Europa Semitica? Kritische Beiträge zur Frage nach dem baskischen und semitischen Substrat in Europa 199 recenzii / reviews sunt lipsite de necesitate, contrazic prin aceasta întru totul și orice probabilitate etimologică și, prin urmare, sunt la fel de inutile pe cât vor fi de greșite. Cu adevărat demnă de luat în considerare este concluzia lui Anreiter privind „aqualen” din tiparul d), și anume că acesta nu ar fi reflexul vreunui strat substratic neindo-european, ci a“ (die etwas zurückhaltender auch schon von rez. geäußert wurde; vgl. bichlmeier ar fi aparținut unui strat indo-european care prezenta tocmai schimbarea *o > *a. Dacă acest lucru se întâmplă într-o regiune în care ulterior au fost/sunt vorbite limbi care nu prezintă această schimbare (precum, de exemplu, celtica și italica), trebuie presupuse două straturi indo-europene diferite, deci, în ultimă instanță, trebuie luată în calcul existența a cel puțin două valuri de imigranți, adică de vorbitori ai limbilor indo-europene (p. 57 ș.u.). Totuși, este surprinzător în această contribuție faptul că, exceptând menționări izolate ale literaturii (citate de cele mai multe ori direct), ea renunță aproape în întregime la literatura secundară. acest lucru diminuează considerabil valoarea contribuției. cea mai lungă contribuție care poate fi numită indogermanistică (în sens larg) este cea a editorului volumului, Jürgen Udolph, Vaskonisches und semitisches in europa aus namenkundlicher sicht (p. 211–324). aceasta prezintă însă slăbiciunile tipice ale numeroaselor lucrări ale acelui autor, asupra cărora recenzentul a atras deja atenția în repetate rânduri (a se vedea cel mai recent Bichlmeier 2013a, 2013b), iar cea mai gravă dintre ele este: literatura de specialitate indogermanistică din ultimii 50 de ani nu este practic receptată. În consecință, toate afirmațiile autorului cu privire la indogermanistică se situează, în ultimă instanță, la nivelul perioadei antebelice. Acest lucru se vede mai ales în opiniile sale complet învechite cu privire la sistemul fonologic al protoindoeuropenei, la formarea cuvintelor în această etapă a limbii și la fenomenele de accent și ablaut, precum și la chestiunile legate de semantica formațiunilor respective. Nu este posibil ca aici să fie tratate toate pasajele problematice ale contribuției care țin de acest domeniu. acest lucru ar necesita un studiu separat, mai amplu. totuși, deja în acest punct se observă o paralelă uimitoare în modul de lucru cu cel al lui Theo Vennemann: literatura relevantă nu este receptată (în mod adecvat). O acuzație pe care Udolph însuși o formulează în repetate rânduri în contribuția sa la adresa lui Vennemann. Astfel, Udolph prezintă în contribuția sa, în repetate rânduri, cazuri de „alternanță consonantică”, printre care se află din nou și exemplul său preferat nhd. Hass vs. Hader (p. 241, 264, 306). Prin „alternanță consonantică” el înțelege o alternanță a consoanelor care poate avea loc în mod evident în mod liber (mai ales la sfârșitul rădăcinilor), rădăcinile având însă aceeași semnificație. Faptul că în acest context se referă la Hirt (p. 256) arată încă o dată caracterul anacronic al afirmațiilor sale. Acestui fenomen îi este consacrată o secțiune mai amplă în monografia sa despre problema germanilor (Udolph 1994, 51–118), la care face referire de mai multe ori în contribuția sa. dar ca o altă slăbiciune, observabilă și în alte privințe, ni se înfățișează lipsa de 200 acta Linguistica Lithuanica LXX deja al său menționat mai sus. Exemplul preferat haraLd bichLMeier este greșit: acest cuplu de cuvinte este atribuit de mult timp (cel puțin de 20 de ani) la două rădăcini inițial diferite din punct de vedere semantic (*kat- ‘ceartă, luptă’ și *ḱad- ‘a cădea’ [LiV² 318], eventual și ‘a se prăbuși asupra’; sau indo-europeana primitivă *ḱeh2d- ‘a fi tulburat sufletește’ [LiV² 319], cf. gr. κῆδος ‘grijă, doliu’), ale căror derivate s-au apropiat semantic doar în germanică (Kluge/Seebold 1995/1999, 346, 359; 2002, 381, 395f.; 2011, 383, 398; EWA IV, 871–873). O examinare sistematică a secțiunii menționate din Udolph 1994 ar scoate, cu siguranță, la iveală încă numeroase evaluări eronate comparabile. acuratețe în citarea altor autori (ceea ce Udolph îi reproșează, de altfel, și lui Vennemann) și în prezentarea exemplelor: astfel, de pildă, la p. 253, Bichlmeier (2010, 16 și urm.) este redat atât de puternic prescurtat, încât acolo s-ar contesta în principiu existența unei rădăcini *el-/ol-. corect este faptul că, potrivit concepției actuale a indo-germanisticii, o rădăcină de structura VK în proto-indo-europeană nu ar fi putut exista niciodată, ci acestea aveau întotdeauna structura minimă KVK, prin urmare, în acest caz, trebuie reconstruită tocmai forma proto-indo-europeană *Hel(H)-. același lucru este valabil, desigur, și pentru rădăcina „*er-/*or-“ de la p. 225 și urm.: se presupune existența nu a unei singure rădăcini, ci a cel puțin două rădăcini de structura *Her(H)- (cel mai probabil intră în discuție *h1er- ‘a ajunge undeva’ (LiV² 238) și *h3er- ‘a se pune în mișcare (în sus)’ (LiV² 299 și urm.), dar pot intra în joc și altele, în funcție de faptul că este vorba despre denumirea unei ape sau a unui munte; derivarea lui arnaus „*er-(n)- ‘ridicătură, înălțime’“ [p. 240] este, în orice caz, greșită). dar, întrucât Udolph nu a receptat tocmai ultimele decenii ale cercetării indo-germanistice și a constatat, de asemenea: „La acest nivel nu discut.“ коли. râ. ]} supla? Nope invalid JSON. Need correct. They asked only result. Fix last. Also first capitalization preserve? Fine. Must no garbage. [[ ]} Wait need output valid. last translation: (udolph 2013: 438), se manifestă, pe lângă modul de prezentare presupus destinat discreditării celui citat, încă o dată doar lipsa sa de competență de specialitate în indogermanistică. O atribuire lingvistică falsă se produce, de exemplu, în cazul lui mati- ‘promontoriu’ sau ceva similar. (p. 278), care nu este vedică veche, ci mai degrabă avestică (bartholomae 1904: 1112 și urm.). Cel puțin etimologia (uridg. *mñ-ti-) este corectă. Faptul că udolph nu cunoaște nici cercetările indogermanistice mai vechi în mod deosebit de bine se vede și din aceea că, la p. 220 și urm. și 303, în legătură cu gewn sau și înruditele (a se vedea în acest sens greule 2008: 70 și urm. [pe care udolph nici măcar nu îl menționează…] și, în prezent, bichlmeier în curs de tipărire a, b, precum și dgnb 384 și urm.), face trimitere la sistemul de sufixe al lui caland-Wackernagel (fără însă a-l numi) și citează un articol al lui bloomfield din 1925, care nu joacă de facto niciun rol în istoria cercetării, dar nu face referire la începuturile recunoașterii înrudirii sufixelor uridg. *-round *-u- (și jürgen udolph (hrsg.) Europa Vasconica – Europa Semitica? Kritische Beiträge zur Frage nach dem baskischen und semitischen Substrat in Europa 201Recenzii / reviews weiteren) trimite deja la anii 1890 (cf. în acest sens Bichlmeier 2008, Bichlmeier în curs de tipărire c). Și la nivel teoretic Udolph comite erori, de pildă atunci când afirmă la p. 275: „dacă nu schreibt: „nur dann, wenn eine zufriedenstellende erklärung aus dem hochdeutpoate fi demonstrat ca fiind germanic, celtic sau vechi-european, se poate recurge la un strat lingvistic și mai vechi”. Corect ar fi că atunci nu este necesar să se procedeze astfel (o formulare mai corectă se găsește la p. 303); desigur, este permis, deoarece rămâne în principiu întotdeauna posibil ca o resemanticizare «etimologică populară» a unei forme onomastice mai vechi să fi avut loc, fapt care nu mai poate fi demonstrat cu certitudine doar din cauza absenței unor atestări onomastice mai vechi (cf. în acest sens Bergmann 2011). S-ar mai putea aduce multe alte exemple, în special cu privire la numeroase întrebări de detaliu referitoare la etimologii, însă aceasta ar depăși în cele din urmă cadrul discuției. În pofida neajunsurilor menționate și a altora din acel articol, este desigur clar că lucrările lui Vennemann, din punct de vedere metodologic și în ceea ce privește uzanțele științifice (receptarea și evaluarea literaturii secundare relevante, eventual consultarea surselor primare etc.), nu corespund standardelor la care ne putem aștepta. Paralelele dintre modul de lucru al lui Vennemann și cel al lui Udolph sunt însă și ele imposibil de trecut cu vederea. Dacă, în urma privirii de ansamblu asupra contribuțiilor de indo-germanistică, fiecărui cititor ar trebui să-i fi devenit clar de ce fel (sau de ce nefel) sunt lucrările lui Vennemann în domeniul onomasticii, trebuie totuși constatat în egală măsură că și contribuțiile reunite în cartea de față, aflate în tradiția indo-germanistică, rămân ele însele, sub un aspect sau altul, mai mult sau mai puțin în urma a ceea ce reprezintă astăzi standardul în indo-germanistică. Pe lângă aspectele indo-germanistice, în volumul colectiv sunt prezentate și opinii ale unor experți în limbile hamito-semitice și în limba bască cu privire la afirmațiile lui Vennemann despre aceste limbi, respectiv cu privire la cuvintele comparative preluate de acesta din aceste limbi. Este vorba despre următoarele trei contribuții: Joseba L. Lakarra, despre vechea europeană și comparatistica reconstituțională (p. 325–359). Aceste trei articole arată clar că ruction of Proto-basque (s. 65–150), hayim y. sheyim, indo-european, old-european, and afrasian, or contra Vennemann (s. 181–210), und rainer Voigt, europa semitica? bemerkungen zu Vennemanns semit(ohamit)istisch-(indo)germaniscompetențele lui Vennemann în aceste domenii sunt mai degrabă de natură îngrijorătoare: ele pot fi comparate, de exemplu, cu cunoștințele de indo-germanistică ale lui Udolph: literatura relevantă este necunoscută, în schimb sunt citate lucruri depășite și respinse de multă vreme de comunitatea de specialitate și sunt transformate în baza argumentației. Mult mai îngrijorătoare este însă metoda (metodologia) lui Vennemann, iar din perspectiva indo-germanisticii trebuie adăugat aici 202 acta haraLd bichLMeier Linguistica Lithuanica LXX o abordare care i-a fost deja reproșată de mai multe ori autorilor anteriori: compară fără ezitare ceea ce a fost reconstruit aici cu ceea ce este atestat în prezent acolo, fără să se preocupe, în cazul celui atestat în prezent, de aspectul stadiilor premergătoare. recenzentul consideră, în principiu, pe deplin demn de laudă să se caute vestigii ale limbilor preindoeuropene în Europa. numai că, dacă se dorește apoi compararea limbii indo-europene din Europa cu basca sau cu o limbă semitică, acest lucru trebuie făcut la același nivel (asupra acestui aspect atrag atenția și autorii celor trei contribuții), adică toate acestea trebuie comparate la nivelul mileniului I sau chiar al mileniului al II-lea î.Hr.; altfel nu poate rezulta nimic corect (sau, cel mult, doar întâmplător câte ceva). orice altceva ar însemna să compari mere cu pere. că există oricum problema menționată deja mai sus: dacă se poate face plauzibilă o etimologie indo-germanică pentru un nume, atunci, propriu-zis, nu se mai poate dovedi că numele trebuie/poate să fi fost inițial neindo-germanic. Nu are sens să negăm că numeroase astfel de nume se sustrag unei etimologizări indo-germanice simple, dar acest lucru se poate datora pur și simplu faptului că avem de-a face cu un strat lingvistic care nu continuă în limbile atestate astăzi, ci a fost acoperit de formele lor predecesoare (cf. mai sus observațiile referitoare la contribuția lui Anreiter), motiv pentru care încă nu îl cunoaștem suficient de bine. Dar dacă se recurge la metodele indo-germanisticii actuale, se poate totuși avansa deja puțin. Volumul se încheie cu o contribuție consacrată unor chestiuni de genetică (Jürgen Udolph, întrebări adresate cercetării genetice, p. 361–386), alcătuită dintr-o introducere a lui Udolph, cu prezentarea expunerilor lui Vennemann referitoare la această problematică și a celor ale câtorva alți autori, precum și dintr-un interviu al lui Udolph cu doi geneticieni. Din păcate, nu aflăm nici momentul interviului, nici în ce formă a avut loc propriu-zis (pare mai degrabă să fi fost un interviu în scris, deoarece interlocutorii fac în repetate rânduri referire la „mai sus“). cele două interviuriPartenerii sunt comunicativi în măsuri foarte diferite. conversația este despre evaluarea cercetărilor genetice invocate de Vennemann și de elevii săi în sprijinul argumentării lor. ar trebui utilizate numai cu cea mai mare precauție, deoarece, în funcție de markerii examinați, se als Quintessenz kann man daraus vielleicht ziehen, dass man eigentlich diese obțin rezultate destul de diferite, care pot fi apoi interpretate, la rândul lor, în moduri diferite. în ansamblu, oricum, esențialul întregii chestiuni este trecut prea mult cu vederea: prezența/absența anumitor gene/markeri/caracteristici ale grupelor sanguine poate, desigur, să fie rezumată astfel în încheiere, ceea ce rezultă din volumul colectiv prezentat aici în privința tezelor lui Vennemann: se poate spune, pe bună dreptate, că acestea sunt moarte. jürgen udolph (hrsg.) Europa Vasconica – Europa Semitica? Kritische Beiträge zur Frage nach dem baskischen und semitischen Substrat in Europa 203recenzijos / reviews să spună ceva despre probabilitatea apartenenței unui individ/unui grup de indivizi la o anumită populație la un anumit moment; despre limba vorbită de acest grup de indivizi, toate acestea, desigur, nu spun nimic, în măsura în care acest grup de indivizi nu a lăsat și mărturii scrise. (și probabil că în viitorul previzibil nu se va schimba nimic în această privință.) Întrucât este vorba acum, în cazul, de exemplu, al (formării) «hidronimiei vechi europene», despre o perioadă pre-scrisă, probabilitatea de a putea deduce limba acestui grup din probabilitatea apartenenței grupului care trebuie stabilită pe baza unei constelații genetice devine totuși destul de redusă. chiar dacă mai apar din când în când în reviste sau în alte publicații de acest fel, totuși, ele au găsit, de fapt, cu greu adepți demni de luat în serios. iar acest lucru va rămâne cel puțin atât timp astfel, cât timp susținătorii acestor teze nu vor începe să se alinieze, și din punct de vedere metodologic, la nivelul actual al diferitelor subdomenii ale lingvisticii istorice (fie că este vorba despre semitistică, indo-germanistică sau baskologie). pentru știință, ideile interesante pur și simplu nu sunt suficiente. rămâne, desigur, regretabil faptul că volumul colectiv prezentat aici, necesar în ansamblul său, a apărut cu o întârziere temporală atât de mare și conține apoi contribuții atât de neomogene din punct de vedere calitativ. Între timp, a apărut de mult următorul volum colectiv al lui Vennemann: Germania Semitica, Berlin – New York 2012. Rămâne de văzut dacă și acestei cărți i se va opune din nou un volum colectiv comparabil. iar pentru sfârșitul anului 2015 editura a anunțat deja și următorul volum: robert Mailhammer, theo Vennemann: The Semitic Component of Early Germanic Language and Culture, berlin – boston. dacă în aceste cărți caracterul științific, respectiv rigurozitatea Method(ologi)e(i) aplicate, nu s-au îmbunătățit, respectiv nu se vor îmbunătăți considerabil, nici ele nu vor lăsa în lingvistica istorică și onomastică serioasă altă urmă decât sprâncene ridicate sau ber gman n rol f 2011: das methodische dilemma der interferenz-onomastik. sau: este altmühl un nume german? – haubrichs, Wolfgang / tiefenbach, heinrich (ed.). Interferență-onomastică. Nume în regiuni de graniță și de întâlnire în istorie și în prezent. gar Veränderungen bewirken. LITerATur bartolomae christian 1904: Altiranisches Wörterbuch. strassburg: trübner. 204 acta haraLd bichLMeier Linguistica Lithuanica LXX Colocviul din Saarbrücken al grupului de lucru pentru cercetarea numelor din 5.–7. octombrie 2006. (Publicațiile Comisiei pentru istoria regională și cercetarea folclorului din Saarland 43). Saarbrücken, Comisia pentru istoria regională și cercetarea folclorului din Saarland, 29–44. bichlme ier ha rald 2008: Ce au de-a face cynewulf și kunibert cu caland și Wackernagel? sau: regele a murit, trăiască gens-ul? – Greule, Albrecht / Herrmann, Hans-Walter / Ridder, Klaus / Schorr, Andreas (ed.). Studii de literatură, limbă și istorie în Europa. Wolfgang Haubrichs la 65 de ani Dedicat zilei de naștere. Sf. Ingbert: Editura universitară, 229–246. Bichlmeier et al. 2010: Nume de locuri și ape bavarezo-austriece din perspectivă indoeuropenistică. – Blätter für oberdeutsche Namenforschung 46, 3–63. bichlme ier h arald 2012: câteva probleme selectate ale hidronimiei vechi europene din perspectiva indo-germanisticii moderne – un pledoarie pentru o nouă privire asupra lucrurilor. – Acta Linguistica Lithuanica 66, 11–47. bic hlme ier harald 2013a: Cu privire la nivelul lingvistic al cercetărilor asupra „hidronimiei vechi europene” – un răspuns la o polemică. – Acta Linguistica Lithuanica 68, 9–50. bich lmeier harald 2013b: Analiza și evaluarea standardelor lingvistice ale cercetărilor actuale de tip tradițional asupra „hidronimiei vechi europene” din perspectiva indo-germanisticii de astăzi. – Namenkundliche informationen 101/102, bichlme ier haral d (în curs de tipărire a): Cu privire la limitele 397–437. posibilității de cunoaștere ale cercetărilor de stil vechi asupra hidronimiei vechi europene: concepte lingvistice depășite și formarea miturilor – ilustrate pe baza numelor de ape din Bavaria și Austria (nume de localități și de ape bavarezo-austriece din perspectivă indo-germanistică: partea a 4-a: Attersee și Sinn). – spannbauer-Pollmann rosemarie / janka Wolfgang (ed.). Actele celei de-a 7-a conferințe a Grupului de lucru pentru cercetarea numelor bavaro-austriece (ABÖN), Passau, septembrie 2012. (Studii regensburgheze de cercetare a numelor 9) Regensburg: Editura Vulpes, 2014. bichlme ier ha rald (sub tipar b): jav. aδu-, ap. adu-, sistemul de sufixe al lui Caland-Wackernagel și hidronimia veche europeană. – annick Payne și cyril brosch (ed.). na-wa/i-ViR. Zi/a MAGNUS.SCRiBA. Festschrift für Helmut Nowicki zum 70. Geburtstag. (Contribuții dresdene la hititologie 45) Wiesbaden: Harrassowitz, 2014. Bichlmeier, Harald (în curs de apariție c): sistemul lui Caland și greaca. – Giannakis, Georgios (ed.). Enciclopedia limbii și lingvisticii grecești antice. Leiden – Boston: Brill, 2014. bichlme ier har ald (im druck d): Was kann man an lexikalischen und morphologielemente din tezaurul onomastic al așa-numitei „hidronimii vechi europene”