Ingė Lukšaitė. „Die Reformation im Großfürstentum Litauen und in Preußisch–Litauen (1520er Jahre bis zum Beginn des 17. Jahrhunderts)“

Recenzii / Reviews 197 HARALD BICHLMEIER Academia Saxonă de Științe din Leipzig Domenii de Martin-Luther-Universität Halle-Wittenberg cercetare: onomastică (toponimie), fonologie istorică a limbilor germanice, lingvistică indo-europeană, texte aljamiado. DOI: https://doi.org/10.35321/all82-11 Ingė Lukšaitė REFORMA ÎN MARELE DUCAT AL LITUANIEI ȘI ÎN LITUANIA PRUSACĂ (ANII 1520 PÂNĂ LA ÎNCEPUTUL SECOLULUI AL XVII-LEA) SECOLULUI Leipzig: Leipziger Universitätsverlag GmbH 2017. Legat, 662 de pagini. ISBN 978-3-96023-064-9 Cartea aici prezentată a reputatei istorice Ingė Lukšaitė este traducerea ediției lituaniene apărute în 1999 (Lukšaitė 1999). În același an în care a apărut cartea germană, 2017, aceeași autoare a publicat în Lituania și o altă prezentare mai populară (fără note de subsol și considerabil mai scurtă) a Reformei din Lituania (în sensul Lituaniei Mici și Mari, respectiv al Ducatului Prusiei și al Marelui Ducat al Lituaniei; Lukšaitė 2017). Cartea în limba germană are o istorie mai îndelungată, motiv pentru care aici urmează să fie prezentat în mod deosebit și felul în care a fost realizată traducerea în germană, mai puțin conținutul cărții în sine. Ea fusese deja tradusă în 2002–2003 (p. 10), respectiv în 2003 (p. 3), de Gottfried Schneider, însă aparent nu a fost tipărită, ci ulterior a fost încă „revizuită și” de Lilija Künstling HARALD BICHLMEIER 198 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII parțial revizuită în 2016” (supralipire pe pagina de titlu, p. 3; textul original de sub autocolant: „Tradus de Lilija Künstling și Gottfried Schneider”). Publicarea a fost apoi impulsionată în continuare de Irene Dingel (p. 11), iar în cele din urmă Jürgen Hennings a întocmit bibliografia surselor și a literaturii (p. 587–631) (p. 11), însă „pe baza notelor de subsol și a listei abrevierilor din ediția originală lituaniană” (p. 587). Așadar, până la finalizarea sa (prefața este datată septembrie 2016; p. 11), cartea a trecut prin mai multe mâini, care, aparent, nu au procedat în mod cu totul unitar în prelucrarea materialului: acest lucru privește în special și modul de tratare a literaturii de specialitate apărute între timp, după redactarea versiunii lituaniene, și integrate în textul german (p. 10): bibliografia propriu-zisă (elaborată, după cum s-a menționat mai sus, pe baza lucrării Lukšaitė 1999) nu conține, din păcate, niciun titlu apărut în 1998 sau ulterior. Acestea sunt citate doar în notele de subsol. La menționarea repetată, astfel de titluri sunt indicate, de regulă, prin titlu prescurtat – însă nu există nicio trimitere la nota de subsol cu referința bibliografică completă, cititorul fiind lăsat aici fără îndrumare. În plus, există și cazuri în care lucrarea este citată integral într-o notă de subsol, deși poate fi găsită în bibliografie. O altă problemă a prelucrării germane o constituie tipul numelor de locuri și de persoane utilizate. În Lituania, respectiv în limba lituaniană, se folosesc de obicei forme lituanizate ale numelor nelituaniene – chiar dacă lituanizarea constă doar în faptul că numelui i se adaugă o terminație, fiind astfel încadrat într-o anumită clasă de teme și devenind flexionabil. Astfel de lituanizări nu sunt potrivite într-o ediție germană. În literatura științifică germană sunt menționate în primul rând formele de nume atestate efectiv. Concret, aceasta înseamnă: dacă un polonez, dar și un lituanian (chiar dacă a fost polonizat doar de către funcționarii care redactau actele) din Marele Ducat apare în surse, în principiu, numai cu o formă poloneză (și/sau latină) a numelui, atunci ar trebui folosită tocmai aceasta, și nu una lituaniană (chiar dacă poate fi reconstituită cu argumente temeinice) (excepții pot fi aici formele lituaniene [deduse] ale numelor unor persoane cunoscute, folosite pe plan internațional, precum Martynas Mažvydas etc.). Acest lucru este cu atât mai valabil atunci când forma lituaniană a numelui este neuzuală în spațiul german: Radziwił(ł) este cunoscut – dar Radvila? Întregul lucru devine și mai extrem atunci când pentru prusaci (în carte, pretutindeni: „Pruzzen”, „pruzzisch”) este indicată o formă de nume cu totul artificială (chiar dacă doar între paranteze): ce ar trebui să fie, în cazul prusacului Tolken Paul Megott Ingė Lukšaitė. Die Reformation im Großfürstentum Litauen und in Preußisch-Litauen (1520er Jahre bis zum Beginn des 17. Jahrhunderts) Recenzijos / Reviews 199 (care, cel mult, ar fi putut fi scris în prusacă *Paul[i/a]s *Megot[t][i/a], dacă a făcut-o vreodată) forma artificială lituaniană Paulius Mėgotas? O problemă similară apare și în cazul unor nume de locuri: aici, câteva exonime germane ale unor nume de localități poloneze sunt într-adevăr uzuale, mai ales când este vorba despre secolul al XVI-lea. Sec. iar despre prezent nu se vorbește: Danzig, Posen, Krakau și Gnesen merită aici în mod clar preferință față de Gdask, Pozna, Kraków, Gniezno; un adjectiv „Gniezener” (p. 154; aparent bazat pe o contaminare între pol. Gniezno și germ. Gnesen) pare extrem de străin; dacă ar fi să existe, ar trebui, probabil, să fie în mod consecvent Gnieznoer. Un caz similar este numele orașului care în spațiul german este cunoscut tocmai mai ales sub numele de Brest (Litovsk). Folosirea (aproape consecventă) a formei actuale a numelui belarus „Biaresce” (probabil puțin cunoscută în Germania în afara cercurilor de slaviști) (mai bine: Bjaresce < aruss. Berestьe) are aici deja un efect ușor de înstrăinare, iar în sintagma „Biaresce (Brester) Bibel” (p. 579) devine în cele din urmă derutantă. A se compara însă și observațiile introductive privind „indexul de persoane” (pp. 633–651). Este clar că tratarea numelor în traduceri este întotdeauna problematică (mai ales în Europa [Centrală și] de Est), întrucât multe dintre cele legate de nume sunt încărcate tocmai la nivel național(ist), însă, în spiritul lizibilității unei cărți, ar trebui să se țină seama fie de uzanțele limbii-țintă și/sau de uzanțele epocii discutate. În zilele noastre, Vilnius este în mod clar forma mai obișnuită în comparație cu Wilna, însă Gnesen, Posen, Danzig, Krakau, Brest sunt totuși formele folosite în cazul acestor orașe poloneze, respectiv al orașului belarus – peste 50 de ani situația s-ar putea schimba. Și o altă tradiție a literaturii istoriografice lituaniene, având drept scop răspândirea în continuare, pare să supraviețuiască în traducere: în ediția lituaniană din 1999, toate citatele din textul original sunt traduse în lituaniană (iar textul original respectiv nici măcar nu este citat în notă de subsol). Acest lucru este valabil aproape pretutindeni și în ediția germană, doar că în unele cazuri a fost oferită versiunea originală a textului în germana premodernă (într-o ortografie ușor modernizată). În mod izolat, textul original apare în nota de subsol, însă adesea este indicată doar ediția; în plus, limba originalului nu este precizată clar în toate cazurile. În cazul unor astfel de traduceri, ar fi de dorit, în principiu, ca citatul original să fie menționat în nota de subsol. Per ansamblu, va trebui probabil să se constate că o nouă revizuire consecventă i-ar fi prins bine cărții; aceasta ar fi contribuit și la evitarea unor despărțiri absurde precum „Pr-zemyszler“ (p. 205), „Alo-ysius“ (p. 276). Erori comparabile apar și în „Indexul denumirilor geografice și al localităților“ (pp. 653–662), unde, de exemplu, la Breslau se face trimitere la „Wroclaw“ și HARALD BICHLMEIER 200 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII la Brest la „Biarescie“ (p. 654), iar în același loc s.vv. În cazul lui Demme, Dnepr, Elba, adaosul „(Fluß)” apare în ortografia veche, în timp ce cartea este redactată în rest conform noii ortografii. După această tratare detaliată a aspectelor formale, care probabil se datorează în primul rând traducătorilor și prelucrătorilor, să trecem acum la cartea propriu-zisă. Este o traducere destul de fidelă a versiunii din 1999; împărțirea și numărul capitolelor au fost păstrate, cu puține excepții, iar titlurile sunt în parte traduceri literale ale titlurilor originale ale capitolelor, în parte fiind modificate. Prezentarea este în mare măsură cronologică și trece alternativ de la evoluțiile din Ducatul Prusiei la cele din Marele Ducat și invers. Prezentarea este (cu excepția variațiilor de mai sus în ceea ce privește numele și a altor aspecte similare) ușor de citit și structurată sistematic. Singura dificultate este abundența, care apare uneori, a persoanelor și locurilor aflate în interacțiune – însă aceasta ține de natura subiectului, nu de modul de prezentare. Cititorul primește o privire de ansamblu completă asupra evoluției și impactului Reformei în aceste două țări (cu ocazionale priviri asupra evoluțiilor din Polonia), asupra diferitelor direcții din cadrul Reformei (luteranii versus reformații și, în cele din urmă, „arienii”), precum și asupra particularităților și liniilor de evoluție ale acestora. În mod surprinzător, apariția cărților, respectiv a tiparului în prusacă și lituaniană la Königsberg, este tratată foarte pe scurt (p. 229–249), deși aceasta reprezintă totuși o piatră de hotar în evoluția culturală a regiunii. Deosebit de demn de citit și informativ este capitolul final, orientat din perspectiva istoriei culturale și sociale, „Importanța Reformei” (p. 493–586), care se dedică în primul rând liniilor de dezvoltare din cadrul Marelui Ducat. Ceea ce îi lipsește cărții (și îi lipsea deja în 1999) sunt hărți (moderne), cu ajutorul cărora cititorul s-ar putea orienta corespunzător în privința regiunii despre care este vorba. Cei mai mulți cititori germani interesați de această tematică nu au, desigur, probleme în localizarea orașelor Danzig, Königsberg, Klaipėda, Kaunas, Vilnius – dar unde se află toate moșiile și satele cu biserici luterane, respectiv reformate, care sunt enumerate, de exemplu, pentru Žemaitija (p. 275 și urm.) enumerate? În timp ce dezvoltarea Reformei în Ducatul Prusiei a fost prezentată deja de mai multe ori și, în parte, pe larg, în limba germană, până acum lipsea o prezentare comparabilă pentru Marele Ducat al Lituaniei. O astfel de prezentare există acum – la fel ca o expunere care prezintă în întregime, de la începuturi și pe parcursul a aproximativ unui secol, interpenetrările reciproce ale proceselor din Ducat și din Marele Ducat. Deosebit de lămuritoare sunt aici comparațiile, realizate capitol cu capitol, între evoluțiile paralele și cele diferite Ingė Lukšaitė. Die Reformation im Großfürstentum Litauen und in Preußisch-Litauen (1520er Jahre bis zum Beginn des 17. Jahrhunderts) Recenzii / Reviews 201 în cadrul fiecărei confesiuni și între confesiunile individuale din cele două state învecinate. Cu alte cuvinte: cartea este bună și, într-o anumită măsură, reprezenta și o necesitate în spațiul germanofon, însă ți-ai fi dorit ca transpunerea „tehnică” (în sensul cel mai larg) a acestei prezentări în versiunea sa germană să fi fost realizată ceva mai chibzuit și cu ceva mai multă minuțiozitate – ar fi meritat-o. LITERATURĂ Lukšaitė Ingė 1999: Reforma în Marele Ducat al Lituaniei și în Lituania Mică: al treilea deceniu al secolului al XVI-lea–primul deceniu al secolului al XVII-lea, Vilnius: Baltos lankos. (Legat, 647 p.) Lukšaitė Ingė 2017: Când credința a schimbat lumea… Reforma în Lituania, Vilnius: Centrul de Editare Științifică și Enciclopedică. (Legat, 239 p.) Primit la 3 aprilie 2020. HARALD BICHLMEIER Martin-Luther-Universität Halle-Wittenberg Institutul de Studii Orientale Seminarul de indo-germanistică și lingvistică generală Ludwig-Wucherer-Str. 2, 06108 Halle (Saale) [email protected] Academia Saxonă de Științe Locul de muncă Jena Dicționar etimologic al limbii germane vechi de sus Zwätzengasse 12a, 07743 Jena [email protected]