Poezija

VYTAUTAS STULPINAS Poet, Telšiai INSCRIPȚIE, INEGALĂ INSCRIPȚIEI În casa copilăriei nu erau ferestre spre nord. Drumul prăfuit, bătătorit, albea și ocolea marele secret al verii – capela satului Stulpinai. Tata aduna mici cioburi de sticlă și, după ce le curăța de pământ, le ducea în palmă sub castani, într-un butoi mare și negru. În casa copilăriei nu erau ferestre spre nord – lumina clipelor plutea lin și plăcut, ca prin claviaturi risipite. Ușa antreului era deschisă de foșnetul liliacului îmbătrânit, care avea freamătul ciorchinilor mumificați împreună cu bogatele triluri ale păsărilor. În asprimea ciorchinilor puteai auzi un câine care lătra, cu gândul aiurea. De altfel, nu numai pe el. În arșița miezului verii, găleata se prăvălea în fântână, ca într-o altă lume. De altfel, nu numai ea. Părul sălbatic, ațipit și hărțuit de vânturi, cu vârful smuls de uragan, încă mai aruncă o umbră pe câmpiile memoriei, mergând împreună cu fereastra însorită a capelei peste câmpuri cu mine, o umbră și o reflexie pe care le-am purtat și le port Perspective / Insights 321 VYTAUTAS STULPINAS ca pe un rucsac plin cu tăblițe de ardezie. Pe una dintre ele este gravată ascuțit o inscripție, inegală inscripției: „În casa copilăriei nu erau ferestre spre nord.” PASIUNEA GRŪSTĖI Pe pajiști sunt înfipte greble uscate de tot. Oamenii din fundătură au amuțit, animalele sunt neliniștite – gălețile zac răsturnate pe-o parte. După căldura insuportabilă vine ora răgazului grăbit: miezul zilei și-a întins cotul pufos. Ce găsești se întâmplă: bărbații aceleiași seminții aștern rogojini pe iarba nisipoasă de la Grūstė. Femeile grațioase, impecabil rânduite ale neamului, cu priviri grijulii de oameni vechi, scot din plase provizia de post și, întorcându-se sfioase, ca și cum ar încerca să-și ascundă ușurarea lângă pânza de sărbătoare, ceartă încet copiii. Ah... Stai, apropie-te, vrăbiuță zburlită, voi întrerupe această scurtă povestire, vino, agață-te puțin, ajută-mă să măsor, zic, prin strâmtoare, ca pentru vreun brutar ghemuit, vechea mâhnire a neamului și încă cu ce – cu metrul cerat rotitor, care se va contopi numaidecât cu pasiunea Grūstėi. Privește, vrăbio, cu răbdare, atent, nu lăsa să-ți scape niciun fleac, acolo unde mai departe este desișul pădurii și ora când norul alunecă precum o pană transparentă. 322 Acta Linguistica Lithuanica LXXXV Vytautas Stulpinas – poet al fluxului static METAFORA Oare nu pe chei sună un ciclu scris pentru soprană și pianolă? Nu, niciodată nu m-am gândit că va trebui să pornesc din nou la drum ca un jung pe cea mai neînsemnată plută, că după luni, ani, voi întâlni Metafora lângă magazinul de pește – cu gât lung și mlădioasă, cu o pelerină, în timp ce vântul îi răvășește pălăria găurită de duminică. ÎNAINTE DE ECLIPSA SOLARĂ Furnicile circulă pe coridorul pietruit cu pietriș, printre camere. Din morți învie pătratul târgului de femei. Speculantele, încolțite de milițian, se zbat țipând în țarcul mohorât, aruncând în sus bucăți de drojdie, al căror roi gălbui acoperă treptat soarele. Căruța bombănitoare, zdrobită, și remorca astrologilor cotesc spre turnul capelei, ieșit dintre frasinii puternici. Novel istului îi pare rău, și atât, de pavajul de piatră, singuratic, trist și gol. Patetismul, pompa, patosul se răspândesc în valuri. Sticletele, stând lângă prefectura întunericului, își încheie despicătura cerului, se holbează nerușinat la femeile în pantaloni și lovește pământul cu umbrela. Și nuvelei îi este de ajuns, ieșită la iveală înainte de eclipsa solară. Ce să mai vorbim despre nuvelist. Perspective / Insights 323 VYTAUTAS STULPINAS ÎNCEPĂTORUL Pe vremuri eram bogat pe strada Simono Daukanto. Aveam un mănunchi de surcele, învățam în clasa întâi. Un mănunchi de surcele! Netezeam hârtii de bomboane cu tăciuni, alunecam cu schiurile în vizită. Un mănunchi de surcele! Da, eram bogat când învățam să socotesc: adunare – scădere, înmulțire – împărțire. Unde este mănunchiul de surcele și ceșcuța de ceai legată de mânerul servietei? Da, învățam să socotesc, cât de știutor de carte fusesem. LUMINA DE O SĂPTĂMÂNĂ Dorul de drumul lung al pădurii, de frunzele mâzgălite cu cerneală verzuie, de cuvântul care însoțește din urmă. Sunt de acord să mă prefac într-un dulap de haine, să mă preschimb într-o farfurie rece, într-un castron fără fructe, dacă aceasta este o înșelăciune. Lumina veche de o săptămână pentru sihastrul foișorului. Binele cu gust amar 324 Acta Linguistica Lithuanica LXXXV Vytautas Stulpinas – poet al fluxului static înțeapă cerul gurii. Iubito, multe țin de alt timp. Nu e destul să călătorești pe un țărm posomorât, pe o cărare de pădure. Curbura primilor copaci este aproape necunoscută, valurile lovesc fără încetare barca săltată de pe scânduri. Gâdili mlădița cuvintelor, subțiind îmbătrânitele finețuri. PLECĂCIUNE PATRIEI N-aș vrea să fiu nicăieri altundeva în seara aceasta. Nicăieri altundeva. Doar aici. În vâlcea, pe deal, a sclipit apa. Vârtejul caută pe povârnișuri unde să se învârtă. Orașul și lacul, și insula cântată în cântece devin tot mai autumnale. O tristețe calmă și tăcută coboară de-a lungul balustradei. N-aș vrea să fiu nicăieri altundeva în seara aceasta și să mă satur de reflexii șterse. Vârtejul sfâșie dealurile de aici. Ce faci, suflet de bondar, ce căpriori se află în orizontul tău? Un dans lent și singuratic, cântat de o frunză alungită – pentru cine și pentru ce? Perspective / Insights 325